DECIZIA nr. 26 din 15 ianuarie 2026referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură civilă
În vigoare
Paragraf
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
punctul 1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Sorin Grațianu și Olga Grațianu în Dosarul nr. 19.778/3/2020 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.426D/2021.
punctul 2.
La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
punctul 3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Deși contestația în anulare este o cale de atac care se soluționează de către instanța care a pronunțat și prima hotărâre, completurile de judecată sunt diferite, astfel încât nu se încalcă accesul liber la justiție.
Paragraf
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
punctul 4.
Prin Încheierea din 18 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 19.778/3/2020, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Sorin Grațianu și Olga Grațianu într-o cauză privind soluționarea unei contestații în anulare formulate împotriva unei decizii civile pronunțate în apel, având ca obiect o contestație la executare.
punctul 5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile criticate sunt neconstituționale întrucât, potrivit legislației europene, prioritară conform prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, soluționarea litigiilor se realizează la două niveluri de jurisdicție, diferite ca grad. În România există patru niveluri jurisdicționale, situație ce nu poate fi schimbată, motiv pentru care trebuie respectată doar ierarhia în trepte de soluționare a cauzelor. Astfel, având în vedere că decizia contestată a fost pronunțată tot de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, trebuie ca o contestație în anulare formulată împotriva unei asemenea decizii să fie soluționată de Curtea de Apel București. În caz contrar, ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, autorii excepției apreciază că, dacă tot Tribunalul București - Secția a IV-a civilă ar proceda la soluționarea contestației în anulare, instanța ar comite un abuz de drept, prohibit de altfel de art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
punctul 6.
Tribunalul București - Secția a V-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
punctul 7.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
punctul 8.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
Paragraf
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
punctul 9.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
punctul 10.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 505 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(1) Contestația în anulare se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă.“
punctul 11.
În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil astfel cum se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
punctul 12.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit textului legal criticat, prin calea de atac extraordinară, de retractare, a contestației în anulare, instanța de judecată care a pronunțat hotărârea atacată este învestită cu competența de a reanaliza propria sa soluție, în vederea retragerii acesteia și pronunțării unei hotărâri conforme cu dispozițiile legale, aspect criticat de autorii excepției ca împiedicând dreptul la un proces echitabil și generând posibile abuzuri de drept.
punctul 13.
Raportat la succesiunea legilor în timp, Curtea observă că normele de procedură civilă prevăzute de art. 505 alin. (1) au conservat soluția legislativă anterioară, cuprinsă în art. 319 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, aceste din urmă dispoziții fiind supuse controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare celor din prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 1.135 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 9 decembrie 2008, Curtea a reținut că, în principiu, în calea extraordinară de atac a contestației în anulare nu se realizează un control judiciar asupra unei judecăți anterioare, ci se trece la soluționarea din nou a aceleiași pricini, ca urmare a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotărârii pronunțate anterior.
punctul 14.
În acest mod, chiar dacă aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, soluția legislativă nu relevă niciun fine de neconstituționalitate deoarece soluționarea aparține unor complete cu o compunere diferită, iar părțile beneficiază de toate drepturile și garanțiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil.
punctul 15.
În acest sens, relevantă este Decizia nr. 1.186 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008, prin care Curtea a reținut că o asemenea soluție legislativă nu aduce nicio atingere principiului imparțialității instanțelor judecătorești, în contextul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, cât privește criticile referitoare la soluționarea contestației în anulare de către instanța la care este introdusă cererea, Curtea, analizând dispozițiile Codului de procedură civilă, a observat că, de fiecare dată când legiuitorul a înțeles să dea în competență judecarea unei căi de atac unei alte instanțe decât cea la care se depune sau se introduce calea de atac, a prevăzut expres acest lucru. Astfel, Curtea a statuat că instanța, soluționând contestația în anulare, face o interpretare sistematică a dispozițiilor procesual civile, exercitându-și competența atribuită de legiuitor.
punctul 16.
Referitor la compunerea instanței, trebuie reținut că în prezent judecătorul care a pronunțat hotărârea prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în contestație în anulare, acesta aflându-se într-o situație de incompatibilitate absolută, prevăzută expres la art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În vechea reglementare procesual civilă din 1865, o asemenea ipoteză de incompatibilitate absolută a judecătorului nu era consacrată. Legiuitorul a înțeles însă să lărgească sfera acestor situații, incluzând în mod explicit și împrejurarea în care același judecător ar fi chemat să soluționeze căile extraordinare de atac cu caracter de retractare - contestația în anulare și revizuirea. Rațiunea acestei extinderi rezidă în necesitatea de a înlătura orice aparență de lipsă de imparțialitate, întrucât ar fi de natură să se considere că judecătorul, fiind confruntat cu propria sa hotărâre, ar putea fi tentat să nu își retracteze soluția anterioară. În mod firesc, căile de atac de retractare presupun, prin însăși structura lor juridică, invocarea unor erori săvârșite în cursul judecății finalizate prin hotărârea atacată. Într-o asemenea configurație, prezența aceluiași judecător în completul învestit cu soluționarea căii de atac ar contraveni exigențelor de imparțialitate obiectivă, justificând astfel instituirea unei incompatibilități absolute.
punctul 17.
Curtea reține că această cale de atac are ca finalitate înlăturarea unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate cu încălcarea gravă a normelor de procedură, fără a presupune un control judiciar în sensul clasic al termenului, ci o reevaluare punctuală a unor aspecte juridice sau de fapt care, în mod excepțional, justifică retractarea hotărârii anterioare și pronunțarea unei noi soluții conforme cu legea.
punctul 18.
Caracterul de cale de retractare al contestației în anulare derivă din faptul că instanța competentă să soluționeze această cale de atac este chiar instanța care a pronunțat hotărârea atacată. Această soluție legislativă este pe deplin justificată deoarece această cale de atac nu are ca obiect o reevaluare integrală a fondului cauzei, ci vizează exclusiv înlăturarea unor vicii procedurale grave, expres și limitativ prevăzute de lege, cum ar fi lipsa citării legale, încălcarea principiului contradictorialității [art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă] sau pronunțarea hotărârii cu încălcarea normelor imperative privind competența sau compunerea instanței [art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă]. Prin urmare, instanța nu este chemată să își controleze propria hotărâre în sensul unei rejudecări, ci să analizeze existența unor circumstanțe juridice noi, care nu au fost avute în vedere la momentul pronunțării hotărârii inițiale și care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi condus la o soluție diferită (art. 503 din Codul de procedură civilă).
punctul 19.
Această competență atribuită instanței care a pronunțat hotărârea atacată este justificată și din perspectiva eficienței procedurale și a celerității procesului civil, impuse de art. 508 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă. Instanța respectivă este în măsură să analizeze cu maximă acuratețe și rapiditate aspectele invocate, având acces imediat la dosarul cauzei, la actele procedurale și cunoscând contextul în care a fost pronunțată hotărârea contestată. În plus, atribuirea competenței unei instanțe superioare ar transforma contestația în anulare într-o cale de reformare, ceea ce ar contraveni regimului juridic stabilit de legiuitor și ar crea confuzii în sistemul căilor de atac.
punctul 20.
Referitor la criticile privind neconcordanța textului de lege cu dispozițiile art. 21 din Constituție și cu cele ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut, în paragrafele 49-51 ale Deciziei nr. 559 din 29 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 14 ianuarie 2025, că principiul accesului liber la justiție implică, inter alia, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, cu precizarea condițiilor și termenelor în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată. În ceea ce privește înțelesul dispozițiilor art. 21 din Constituție, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că principiul accesului liber la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări.
punctul 21.
Prin urmare, accesul liber la justiție nu presupune dreptul de acces la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție - și nici la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestație în anulare, revizuire. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii.
punctul 22.
Acest mod de reglementare a accesului la justiție este în acord cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, prin garantarea unei proceduri judiciare în vederea realizării efective a acestui drept. În acest sens, Curtea de la Strasbourg a statuat că dreptul de acces la justiție nu este absolut, ci el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens (a se vedea Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57, Hotărârea din 6 decembrie 2001, pronunțată în Cauza Yagtzilar și alții împotriva Greciei, paragraful 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, sau Hotărârea din 17 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 230).
punctul 23.
În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 17, ce statuează interzicerea abuzului de drept, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că judecarea contestației în anulare de către aceeași instanță care a pronunțat hotărârea definitivă supusă reexaminării se încadrează în mod legitim în cadrul procesual civil și nu intră în contradicție cu dispozițiile convenționale atunci când se respectă limitele și garanțiile prevăzute de lege. Interdicția abuzului de drept vizează situații în care drepturile prevăzute de Convenție sunt utilizate pentru a atinge obiective contrare esenței sau scopului acelor drepturi, iar simplul exercițiu al unei căi extraordinare, reglementată și supusă unor filtre stricte de admisibilitate, nu se înscrie în această sferă. Altfel, atâta vreme cât contestația în anulare este soluționată de un alt complet de judecată decât cel care a pronunțat hotărârea atacată, fiind soluționată în limitele legale, motivată și supusă controlului jurisdicțional în conformitate cu dispozițiile art. 503-508 din Codul de procedură civilă, judecarea ei de către aceeași instanță, în sensul de autoritate de jurisdicție competentă, nu încalcă interdicția abuzului de drept prevăzută de art. 17 din Convenție. Numai dovezi concrete ale urmăririi unor scopuri ilegitime sau ale utilizării vădit abuzive a procedurii pot transforma un demers legitim într-o formă de abuz, iar simpla posibilitate legală a reexaminării de către aceeași instanță nu constituie, în sine, o încălcare a Convenției.
punctul 24.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
Paragraf
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sorin Grațianu și Olga Grațianu în Dosarul nr. 19.778/3/2020 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și constată că dispozițiile art. 505 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Paragraf
Definitivă și general obligatorie.
Paragraf
Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a V-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Paragraf
Pronunțată în ședința din data de 15 ianuarie 2026.
Semnături
Paragraf
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
Paragraf
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Paragraf
Magistrat-asistent,
Paragraf
Ioana-Laura Paris
Vrei mai mult?
Accesează jurisprudența, primește notificări la modificări și folosește AI-ul complet.
Începe gratuitCe mai știm despre acest act
- Alertă în ziua în care acest act se modifică
- Zilnic sincronizat cu Monitorul Oficial
Planul Gratuit rămâne disponibil după cele două săptămâni.
