AcasăDocument
DECIZIA nr. 26 din 14 noiembrie 2022
referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021
În vigoare
Emitent:ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
Publicat:14.11.2022
Versiune:unica
Sursă oficialăPrevizualizare publică. Creează cont gratuit pentru versiuni istorice și notificări.
Jurisprudență și comentarii disponibile în Ortexo Pro.
Paragraf
Dosar nr. 1.938/1/2022
punctul 1.
Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.938/1/2022 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
punctul 2.
Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
punctul 3.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Luminița Nicolescu, procuror-șef al Biroului de recursuri civile în interesul legii.
punctul 4.
La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.
punctul 5.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava ce formează obiectul Dosarului nr. 1.938/1/2022.
punctul 6.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și punctul de vedere al procurorului general.
punctul 7.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.
punctul 8.
Doamna procuror Luminița Nicolescu susține punctul de vedere formulat în scris, în sensul că dispozițiile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, sunt aplicabile cererilor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021, întrucât normele de drept material sunt incidente proceselor în curs de derulare la momentul intrării lor în vigoare, reclamanții din situațiile litigioase nemaiputându-se prevala de forma actului normativ în vigoare la data declanșării procesului.
punctul 9.
Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.
Paragraf
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
punctul I.
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și obiectul recursului în interesul legii
punctul 10.
Prin Hotărârea nr. 28 din 12 septembrie 2022, Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: „Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă acest temei legal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, este aplicabil cererilor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021“.
punctul II.
Dispozițiile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție
punctul 11.
Art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare - în forma inițială de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020 (O.U.G. nr. 43/2020):
CIT
Citat
ART
Articolul 7
Alineatul (1)
Se aprobă decontarea din fonduri europene aferente Programului operațional «Capital uman», conform regulilor de eligibilitate stabilite la nivelul programului și, respectiv, al ghidurilor solicitantului, a cheltuielilor salariale, transportului, echipamentelor de protecție medicală, precum și altor categorii de cheltuieli cu personalul în domeniul asistenței sociale și comunitare implicat în sprijinirea persoanelor în vârstă aflate în izolare la domiciliu sau cu restricții de deplasare, a persoanelor cu dizabilități și a familiilor care au în îngrijire persoane cu dizabilități, pe perioada de epidemie cu COVID-19, și a altor grupuri vulnerabile identificate.
Alineatul (2)
Măsura este eligibilă atât pentru acele comunități în care este implicat personalul în cadrul proiectelor noncompetitive sau competitive aflate în derulare, finanțate prin Programul operațional «Capital uman», cât și în alte comunități unde sunt identificate categoriile de beneficiari prevăzute la alin. (1).
Alineatul (3)
În situația proiectelor prevăzute la alin. (2), beneficiarii pot solicita modificarea contractelor de finanțare prin notificare electronică în vederea actualizării activităților eligibile în cadrul proiectelor, pentru a asigura măsurile de sprijinire a persoanelor în vârstă aflate în izolare la domiciliu sau cu restricții de deplasare, a persoanelor cu dizabilități și a familiilor care au în îngrijire persoane cu dizabilități, pe perioada de epidemie cu COVID-19, și a altor grupuri vulnerabile. Ulterior, Autoritatea de management va încheia act adițional potrivit procedurilor în vigoare.
Alineatul (4)
Decontarea prevăzută la alin. (1) se face în limita sumelor alocate în acest scop în cadrul Programului operațional «Capital uman
punctul 12.
Articolul unic pct. 2 dinLegea nr. 82/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență (Legea nr. 82/2020):
CIT
Citat
ART
ARTICOL unic
Paragraf
Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43 din 6 aprilie 2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020, cu modificările și completările ulterioare, cu următoarele modificări și completări: (...)
punctul 2.
La articolul 7, după alineatul (4) se introduc trei noi alineate, alineatele (5)-(7), cu următorul cuprins:
CIT
Citat
Alineatul (5)
Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene.
Alineatul (6)
Stimulentul de risc acordat conform alin. (5) nu se cuprinde în baza lunară de calcul al contribuției de asigurări sociale, contribuției de asigurări sociale de sănătate, respectiv al contribuției asiguratorii pentru muncă, reglementată la titlul V «Contribuții sociale obligatorii» din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Alineatul (7)
Pentru furnizorii de servicii sociale privați, prevăzuți la alin. (5), decontarea stimulentului de risc se face la cerere, prin agențiile teritoriale ale Agenției Naționale de Plăți și Inspecție Socială, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene, conform unei proceduri stabilite prin ordin al ministrului muncii și protecției sociale.
punctul 13.
Art. I pct. 1,art. II și art. III dinLegea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență (Legea nr. 166/2021):
CIT
Citat
ART
Articolul i
Paragraf
Articolul 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
punctul 1.
Alineatele (5)-(7) se modifică și vor avea următorul cuprins:
Alineatul (5)
Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență. Furnizorii de servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat.
Alineatul (6)
Stimulentul de risc acordat potrivit dispozițiilor alin. (5) se plătește din fondul de salarii al furnizorului de servicii sociale. Sumele necesare plății stimulentului de risc se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, de la poziții distincte de cheltuieli, respectiv transferuri către bugetele locale pentru furnizorii de servicii sociale publice și transferuri către furnizorii de servicii sociale private.
Alineatul (7)
Stimulentul de risc acordat potrivit dispozițiilor alin. (5) nu se cuprinde în baza lunară de calcul al contribuției de asigurări sociale, contribuției de asigurări sociale de sănătate, respectiv al contribuției asiguratorii pentru muncă, reglementate la titlul V «Contribuții sociale obligatorii» din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Asupra stimulentului de risc se datorează numai impozitul prevăzut de Legea nr. 227/2015, cu modificările și completările ulterioare.“ (...)
ART
Articolul ii
Paragraf
Pentru solicitarea stimulentului de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, furnizorul de servicii sociale are la dispoziție maximum 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
ART
Articolul iii
Alineatul (1)
În situația în care au fost efectuate plăți în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență, personalul care a beneficiat de stimulentul de risc va primi diferența dintre cuantumul stimulentului de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, și cuantumul stimulentului primit în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2020.
Alineatul (2)
În situația în care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost efectuate plăți în temeiul dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, sumele acordate nu se recuperează.“
punctul III.
Practica judiciară neunitară invocată de titularul sesizării
punctul 14.
Titularul sesizării a arătat că, în urma analizării practicii judiciare existente la nivel național, a rezultat că problema de drept enunțată a fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești.
punctul 15.
Astfel, într-o primă orientare a practicii judiciare, s-a apreciat că Legea nr. 166/2021 nu este aplicabilă cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 82/2020, ci se aplică dispozițiile legale în vigoare la data nașterii dreptului în discuție, arătându-se că dreptul reclamanților la plata stimulentului de risc s-a născut la momentul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, orice dispoziții legale intervenite ulterior fiind aplicabile situațiilor juridice născute sub imperiul acestora, legea civilă neputând retroactiva.
punctul 16.
Reclamanții au solicitat angajatorului acordarea stimulentului de risc prevăzut de lege, iar refuzul angajatorului de a plăti aceste sume de bani a generat litigiile în cadrul cărora instanța este ținută să aplice dispozițiile legale în vigoare la data sesizării sale, dispoziții ce prevedeau acordarea stimulentului de risc de 2.500 lei brut, lunar, pentru perioada stării de urgență, iar tezele privind imposibilitatea acordării stimulentului în forma prevăzută de lege anterior datei de 23 iunie 2021, motivat de necesitatea respectării dispozițiilor în vigoare la data pronunțării hotărârii, nu pot fi primite, situația juridică a reclamanților fiind supusă legii în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 166/2021. Interpretarea contrară ar valida concluzia că modificarea dispozițiilor legale are semnificația stingerii retroactive a dreptului recunoscut de lege reclamanților.
punctul 17.
Totodată, instanțele au reținut că, în condițiile în care dreptul la stimulentul de risc a fost reglementat ca un drept pur și simplu, și nu unul condiționat, activitatea prestată de reclamanți pe perioada stării de urgență îi îndreptățește la plata stimulentului în forma prevăzută de Legea nr. 82/2020, iar în cauză nu este întrunită ipoteza unei situații juridice în curs de constituire, astfel încât dispozițiile Legii nr. 166/2021 să fie aplicabile, în considerarea principiului aplicării imediate a legii noi.
punctul 18.
S-a mai reținut că dreptul la acordarea stimulentului de risc și obligația de plată corelativă s-au născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 82/2020, pentru o activitate prestată anterior (în perioada 16 martie-14 mai 2020), prin urmare, obligația de plată nu constituie un efect viitor al unei situații juridice născute anterior modificării legislative, ci o situație juridică născută și încheiată sub imperiul legii vechi (facta praeterita).
punctul 19.
Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Codul civil, reglementând aplicarea legii în timp, dispun expres faptul că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor, iar față de succesiunea în timp a acestor reglementări, dreptul reclamanților la acordarea stimulentului de 2.500 lei brut, pe lună, pe perioada stării de urgență s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 82/2020 și exista la data sesizării instanței, noua restrângere a domeniului de aplicare și a cuantumului stimulentului acordat neputând avea efecte asupra drepturilor născute anterior, chiar dacă acestea nu erau recunoscute și achitate la data intervenirii ultimei modificări legislative.
punctul 20.
În sensul acestei prime opinii, au fost identificate hotărâri judecătorești definitive pronunțate de curțile de apel Alba Iulia, Brașov, București, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Ploiești și Suceava.
punctul 21.
Potrivit celei de-a doua orientări a practicii judiciare a instanțelor naționale, s-a considerat că Legea nr. 166/2021, respectiv art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 166/2021, este aplicabilă și în cazul litigiilor în curs de soluționare.
punctul 22.
În susținerea acestei opinii, s-a arătat că, în ceea ce privește succesiunea actelor normative care au modificat în mod repetat condițiile de acordare a dreptului solicitat, se impune precizarea că O.U.G. nr. 43/2020, în forma inițială, prevedea acordarea stimulentului pentru medici, personalul medico-sanitar, personalul paramedical, inclusiv personalul auxiliar, implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților infectați cu COVID-19, pe perioada stării de urgență.
punctul 23.
Ulterior, prin Legea nr. 82/2020 privind aprobarea O.U.G. nr. 43/2020, a fost introdus alin. (5) în conținutul art. 7 al ordonanței de urgență, iar o nouă intervenție a legiuitorului asupra textului art. 7 din O.U.G. nr. 43/2020 a avut loc prin Legea nr. 166/2021, când s-a modificat din nou alin. (5) al acestui articol.
punctul 24.
În această opinie, instanțele au înlăturat criticile vizând pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii prin care se susține că în mod eronat s-a acordat eficiență noilor prevederi ale Legii nr. 166/2021 care restrâng cuantumul stimulentului de risc stabilit anterior prin O.U.G. nr. 43/2020 (forma în vigoare la momentul introducerii acțiunii).
punctul 25.
S-a observat că, pentru a stabili întinderea efectelor noilor modificări aduse O.U.G. nr. 43/2020 prin Legea nr. 166/2021, din perspectiva restrângerii sferei persoanelor beneficiare ale stimulentului de risc, dar și a cuantumului dreptului, prin comparație cu forma anterioară a ordonanței de urgență, se impune a se porni de la prevederile legale care guvernează aplicarea în timp a legii civile, conținute de normele art. 6 din Codul civil.
punctul 26.
Or, prevederile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, în forma aprobată prin Legea nr. 82/2020, care lărgesc sfera beneficiarilor stimulentului stabilit în forma inițială doar pentru o parte a personalului medical și auxiliar medical, se abat de la principiile expuse prin art. 6 din Codul civil, deoarece reglementează o formă de recompensare pentru situații juridice epuizate la momentul intrării sale în vigoare. Astfel, starea de urgență instituită și, respectiv, menținută prin decrete succesive ale Președintelui României se încheiase în data de 15 mai 2020, iar modificarea legislativă a intervenit abia în luna iunie 2020, când Legea nr. 82/2020 a intrat în vigoare. Altfel spus, prevederile art. 7 alin. (5) introduse prin Legea nr. 82/2020 au retroactivat încă de la publicarea în Monitorul Oficial al României, deoarece au prevăzut în mod expres ca efectele lor juridice, reprezentate de acordarea stimulentului de risc și unei părți a personalului din instituțiile publice sau private, din domeniul asistenței sociale, să se extindă și asupra faptelor juridice începute și consumate anterior, pe perioada stării de urgență.
punctul 27.
Intenția emitentului Legii nr. 82/2020 de a introduce în corpul O.U.G. nr. 43/2020 prevederi legale aplicabile unor situații juridice născute și epuizate anterior intrării sale în vigoare rezultă din modul de exprimare la timpul trecut atunci când face referire la starea de urgență, dar devine evidentă prin conținutul pct. 5 al articolului unic dinLegea nr. 82/2020 care introduce la art. 8 un nou alineat, cu următorul cuprins: „(8) Stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei, prevăzut de prezenta ordonanță de urgență, se acordă pentru toată perioada stării de urgență, instituită prin decret potrivit art. 93 din Constituția României, republicată.“
punctul 28.
În această opinie se mai arată că, așa cum în mod constant s-a acceptat în doctrina și practica de specialitate, principiul neretroactivității legii civile nu este unul absolut, de la acest principiu existând și unele excepții în care actele normative pot produce efecte retroactive, în special dacă în corpul acestora se prevede în mod expres că ele se aplică pentru situații juridice trecute, cum este cazul normelor care își propun să îi recompenseze pe destinatari pentru privațiunile, interdicțiile sau limitările drepturilor, rezultate dintr-o situație juridică trecută.
punctul 29.
Or, stimulentul de risc a fost conceput de legiuitor tocmai ca o formă de recompensare cu efect retroactiv a salariaților din domeniul asistenței sociale pentru privațiunile inerente măsurii cu caracter excepțional a izolării la locul de muncă, pe perioada stării de urgență generate de pandemia COVID-19, aspect care justifică aplicarea sa retroactivă.
punctul 30.
Dacă, din rațiunile ce au fost arătate, legiuitorul a dorit ca prevederile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 să retroactiveze, modificările aduse acestor norme prin Legea nr. 166/2021 vor produce în mod evident aceleași efecte retroactive. Prin urmare, dacă în perioada de activitate a normelor, în varianta introdusă prin Legea nr. 82/2020, beneficiarii stimulentului de risc din categoria în litigiu nu au primit drepturile bănești, după intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021, ei trebuie să îndeplinească noile condiții de acordare. Că este așa rezultă cu claritate din interpretarea a contrario a art. III alin. (2) alLegii nr. 166/2021.
punctul 31.
De asemenea, în această opinie se reține că, în temeiul principiului aplicării imediate a legii civile noi, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea sa în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi. Acest principiu nu este consacrat expressis verbis, ci este o consecință firească a principiului neretroactivității, pe care îl completează.
punctul 32.
De la acest principiu există o excepție, anume ultraactivitatea legii vechi, care poate fi prevăzută de legiuitor, în mod expres, în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă din redactarea legii. Inserarea unei astfel de prevederi își găsește justificarea în necesitatea aplicării legii vechi, pentru acele situații juridice în curs de desfășurare și până la momentul consumării lor.
punctul 33.
Atunci când legiuitorul dorește ca noile reglementări să nu se aplice raporturilor juridice născute sub imperiul vechii legi, care sunt în curs de soluționare, dispune expres sau implicit acest lucru.
punctul 34.
În acest context, analizând dispozițiile tranzitorii introduse prin art. III alLegii nr. 166/2021, se constată că acestea nu conțin norme exprese sau implicite privind ultraactivitatea legii vechi în privința proceselor aflate pe rol la data intervenirii modificărilor.
punctul 35.
Dimpotrivă, este reglementată doar situația plăților integrale/parțiale efectuate sub imperiul vechilor reglementări care, după caz, nu se mai recuperează (este vizată situația în care s-a plătit integral până la data modificării legii stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru lunile aprilie și mai 2020) ori se plătește diferența dintre cuantumul stimulentului de risc prevăzut de noile reglementări și cuantumul stimulentului primit în temeiul Ordonanței de urgență nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgență (O.U.G. nr. 82/2020).
punctul 36.
Prin urmare, toate actele normative, atât cel care recunoștea acordarea stimulentului de risc în favoarea asistenților sociali, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, cât și cele care recunoșteau acordarea aceluiași drept bănesc numai în favoarea angajaților centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență socială, au intrat în vigoare după expirarea perioadei în care a fost decretată starea de urgență pe teritoriul României și reglementau asupra recunoașterii, respectiv suprimării beneficiului acestui stimulent în favoarea asistenților sociali care nu erau angajați ai unor centre rezidențiale, stimulent aferent perioadei în care a fost reglementată starea de urgență.
punctul 37.
Astfel, nu se poate considera că acest drept a fost recunoscut pentru perioada în care starea de urgență era în desfășurare, pentru a se putea considera că suprimarea dreptului a intervenit după consumarea situației care a determinat acordarea lui.
punctul 38.
Dimpotrivă, atât recunoașterea dreptului, cât și suprimarea lui au intervenit după încetarea stării de urgență, astfel încât nu se poate stabili că stingerea situației care a determinat acordarea stimulentului s-a produs sub imperiul Legii nr. 82/2020, pentru a putea vorbi de o aplicare retroactivă a Legii nr. 166/2021.
punctul 39.
Se mai reține că actele normative succesiv adoptate au reglementat un efect pe care starea de urgență a continuat să îl producă și după epuizarea sa, respectiv recunoașterea beneficiului acordării stimulentului de risc în favoarea asistenților sociali, pentru început, indiferent de forma de organizare a prestatorului de servicii sociale, respectiv prin Legea nr. 82/2020, iar ulterior, prin Legea nr. 166/2021, numai asistenților sociali angajați ai unor centre rezidențiale, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.
punctul 40.
Prin urmare, ceea ce aparține trecutului este efectul produs înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021, respectiv plata stimulentului de risc în favoarea asistenților sociali care nu sunt angajați ai unor centre rezidențiale, plată care a fost făcută în temeiul Legii nr. 82/2020, deoarece numai în cazul acestora legea nouă nu se aplică, întrucât, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.
punctul 41.
În schimb, legea nouă, respectiv Legea nr. 166/2021, se va aplica de la data intrării ei în vigoare, fără a putea fi considerată retroactivă, efectului pe care starea de urgență a continuat să îl producă și după încetarea sa. Recunoașterea beneficiului stimulentului de risc în favoarea asistenților sociali care nu sunt angajați ai unor centre rezidențiale nu mai poate fi făcută după modificarea legiferată prin actul normativ mai sus indicat.
punctul 42.
Acest raționament se desprinde și din prevederile exprese ale art. III alin. (2) dinLegea nr. 166/2021, potrivit cărora, „În situația în care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost efectuate plăți în temeiul dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, sumele acordate nu se recuperează“.
punctul 43.
Plățile făcute până la intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021 echivalează cu stingerea efectului pe care starea de urgență a continuat să îl producă și după epuizarea ei, stingere care s-a produs sub imperiul Legii nr. 82/2020, astfel încât ele scapă aplicării noului act normativ care nu mai recunoaște beneficiul dreptului în favoarea asistenților sociali care nu sunt angajați ai unor centre rezidențiale și, prin urmare, aceste plăți nu sunt supuse restituirii.
punctul 44.
Însă, dacă ceea ce s-a plătit până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021 se consideră valabil achitat, de la acest moment, acest stimulent nu mai poate fi recunoscut și, implicit, achitat asistenților sociali care nu sunt angajați ai unor centre rezidențiale, întrucât se opun prevederile acestui nou act normativ care recunoaște efectul pe care starea de urgență l-a produs și ulterior încetării sale numai în favoarea asistenților sociali angajați ai unor centre rezidențiale care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență.
punctul 45.
Prin urmare, dispozițiile legale în vigoare la data soluționării litigiului sunt cele reglementate de prevederile O.U.G. nr. 43/2020, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, și acestea își găsesc aplicare în cauzele aflate pe rolul instanțelor, judecata neputând fi întemeiată pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a modificării ei prin Legea nr. 166/2021.
punctul 46.
Se mai arată că, în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul civil și art. 15 din Constituția României, o consecință firească a principiului neretroactivității legii civile este tocmai aplicarea imediată a legii noi, respectiv asupra situațiilor și efectelor care iau naștere după intrarea ei în vigoare.
punctul 47.
În sensul celei de-a doua opinii, au fost identificate hotărâri judecătorești definitive ale curților de apel Timișoara, Ploiești și Suceava.
punctul IV.
Jurisprudența Curții Constituționale
punctul 48.
Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra unor excepții de neconstituționalitate care să vizeze dispozițiile legale ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii.
punctul 49.
Cu toate acestea, este util a se preciza că instanța constituțională a avut prilejul a se pronunța în soluționarea unor excepții de neconstituționalitate fundamentate pe circumstanțe similare celor din cauzele în care s-a ivit practica judiciară cu a cărei unificare este sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în acest recurs în interesul legii (adoptarea, în cursul procesului, a unei dispoziții legale sau a unui nou act normativ de natură a schimba radical cursul litigiului în raport cu soluția ce se prefigura la data formulării acțiunii, întemeiate pe normele în vigoare la data declanșării litigiului).
punctul 50.
În acest sens, semnificative (și) pentru dezlegarea problemei de drept din prezentul recurs în interesul legii sunt paragrafele 22-29 și 32 din Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, decizie interpretativă, potrivit cărora:
CIT
Citat
punctul 22.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul cauzelor în care aceasta a fost ridicată îl reprezintă, astfel cum rezultă din acțiunile introductive, soluționarea cererilor prin care se solicită instanțelor judecătorești să oblige Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să ia măsurile necesare pentru stabilirea și plata - potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 - a despăgubirilor aferente unor imobile a căror restituire în natură nu mai este posibilă, revendicate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cererile de chemare în judecată au fost introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
punctul 23.
După intrarea în vigoare a legii menționate, instanțele au ridicat din oficiu excepția prematurității cererilor de chemare în judecată, în considerarea faptului că prin dispozițiile art. 34 alin. (1) din aceasta s-au stabilit anumite termene în care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor [autoritate nou-constituită, care, în virtutea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor] poate emite titlurile de compensare prin puncte. Aceste termene sunt de 60 de luni pentru soluționarea dosarelor referitoare la imobilele revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 și de 36 de luni pentru dosarele de fond funciar. Termenele menționate au început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20 mai 2013), iar instanțele de judecată au apreciat că, înăuntrul acestora, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu pot formula acțiuni îndreptate împotriva refuzului fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluționa dosarele de despăgubire, refuz dedus din lipsa oricărui răspuns cu privire la emiterea titlului de despăgubire cuvenit. Este vorba despre acțiunile în contencios administrativ întemeiate pe prevederile art. 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care permiteau persoanelor îndreptățite ca, în condițiile inexistenței - în legislația anterioară Legii nr. 165/2013 - a unui termen impus Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, să conteste în instanță refuzul nejustificat al autorității administrative de a soluționa dosarul de stabilire a despăgubirilor cuvenite.
punctul 24.
În acest context, Curtea observă că se ridică problema constituționalității prevederilor de lege criticate din perspectiva situației acțiunilor introduse la instanțe înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii, și în care instanțele pun în discuție aplicarea termenelor prevăzute de art. 34 alin. (1) din legea amintită. În ce privește acest tip de cauze, Curtea constată că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acesta sunt aplicabile și proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.
punctul 25.
(...) Aplicarea în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești a termenelor instituite prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are ca efect, în interpretarea dată acestora de instanțele chemate să le aplice, respingerea ca «devenite premature» a acțiunilor introduse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri, fiind anihilate, practic, demersurile judiciare întreprinse de acestea în scopul reconstituirii dreptului de proprietate, consecutiv cu obligarea acestora la parcurgerea procedurii administrative, reglementate în prezent prin dispozițiile aceluiași text de lege. În acest context, Curtea observă că, deși desfășurarea și finalizarea procesului fuseseră prefigurate și anticipate de reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul inițierii acestuia, cursul procesului este alterat ca urmare a intervenirii unei norme noi, care modifică regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanța în soluționarea acestuia. Or, interpretarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar fi aplicabile și cauzelor pendinte le conferă caracter neconstituțional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre părțile aflate în proces o situație mai favorabilă. Mai mult decât atât, Curtea observă că regimul mai avantajos, apt să conducă la o soluție favorabilă, profită unei instituții a statului, care este pârâtă într-un proces.
punctul 26.
Cu privire la influențarea cursului procesului prin edictarea de noi reguli procesuale, inexistente la data declanșării acestuia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 7 iunie 2011, pronunțată în Cauza Agrati și alții împotriva Italiei (paragraful 58), că «principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate prin art. 6 [din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale] se opun - cu excepția situațiilor când există motive imperioase de interes general - ingerinței puterii legislative în administrarea justiției cu scopul de a influența deznodământul judiciar al unui litigiu». În același sens s-a pronunțat și prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 49, sau prin Hotărârea din 28 octombrie 1999 pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței, paragraful 57. În concepția Curții de la Strasbourg, «exigența egalității armelor implică obligația de a oferi fiecăreia dintre părțile unui proces posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu partea adversă» (Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33, și Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 46).
punctul 27.
Or, în condițiile în care un nou text de lege devine aplicabil proceselor în curs de desfășurare, riscul apariției unui dezechilibru procesual între părțile din litigiu trebuie înlăturat de instanțele de judecată printr-o interpretare a acestuia în respectul exigențelor impuse de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin art. 6 care consacră dreptul la un proces echitabil, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora «Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte».
punctul 28.
În acest sens, Curtea reține că, pentru a contracara riscul menționat al apariției unui dezechilibru procesual și pentru a conferi, în același timp, eficacitate măsurilor de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, instanța de contencios administrativ sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 va trebui să pronunțe - în acord cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004care precizează soluțiile pe care le poate da instanța - o hotărâre prin care să instituie în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor obligația de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a acestora. Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va trebui să ducă la îndeplinire obligațiile impuse de instanță în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, astfel cum prevede art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
punctul 29.
Curtea reține, totodată, că, prin constatarea constituționalității prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în interpretarea dată acestora prin prezenta decizie, se valorifică premisele legale existente pentru soluționarea definitivă, cu celeritate, a cauzelor aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ la data intrării în vigoare a legii. (...)
punctul 32.
Așadar, în ce privește litigiile aflate deja pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul cauzei va trebui să urmărească păstrarea echilibrului procesual, care poate fi grav afectat printr-o interpretare neconstituțională a noii reglementări. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că rolul său este acela de a stabili dacă prevederile de lege criticate sunt constituționale, dar și dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constata constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile. În acest sens sunt deciziile nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, sau nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014. Ca atare, Curtea va admite excepția de neconstituționalitate și va constata că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Argumentul decisiv pentru pronunțarea unei astfel de soluții îl constituie încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea egalității armelor între părțile aflate în litigiu în cazul în care instanțele ar interpreta art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că noile termene s-ar aplica și litigiilor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
punctul 51.
În același sens este și raționamentul expus în Decizia Curții Constituționale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, și Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014.
punctul V.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție
punctul 52.
Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.
punctul VI.
Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava
punctul 53.
Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava a constatat că problema de drept supusă analizei a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești naționale și a considerat că este necesar să se stabilească un mod unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în discuție printro decizie obligatorie.
punctul 54.
Nu a expus un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept, Curtea de Apel Suceava pronunțând hotărâri în sensul ambelor orientări jurisprudențiale.
punctul VII.
Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
punctul 55.
Prin punctul de vedere formulat în scris, Ministerul Public a considerat că cea de-a doua orientare a practicii judiciare este în litera și spiritul legii, apreciind că dispozițiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, sunt aplicabile cererilor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021.
punctul 56.
În acest sens, a arătat că dispozițiile legale în vigoare la data soluționării situațiilor litigioase fiind cele reglementate de prevederile O.U.G. nr. 43/2020, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, judecata nu poate fi întemeiată pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a modificării ei prin Legea nr. 166/2021.
punctul 57.
Fiind vorba despre norme de drept material, prevederile O.U.G. nr. 43/2020, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, sunt incidente proceselor în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestei legi, reclamanții din situațiile litigioase nemaiputându-se prevala de forma actului normativ în vigoare la data declanșării procesului.
punctul 58.
Raporturile juridice litigioase aflate pe rolul instanțelor care nu au fost soluționate definitiv anterior intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021 reprezintă fapte în desfășurare (facta pendentia), urmând a se soluționa conform principiului aplicării imediate a legii civile noi, dat fiind „legea nouă“, respectiv forma legii după data la care Legea nr. 166/2021 a intrat în vigoare.
punctul 59.
Instanța de judecată este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data soluționării cauzei, dat fiind că legea veche nu ultraactivează.
punctul 60.
Prin urmare, în procesele în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, se aplică legea în vigoare de la momentul soluționării lor. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, aceste raporturi se vor putea consolida doar în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
punctul 61.
Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau modificarea legii vechi.
punctul 62.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului normativ anterior, nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de obligativitate uniformă pentru toți destinatarii normei juridice.
punctul VIII.
Opinia judecătorilor-raportori
punctul 63.
Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, iar cu privire la problema de drept au arătat că dispozițiile Legii nr. 166/2021 nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a acesteia, astfel cum s-a procedat în cadrul primei orientări a practicii judiciare.
punctul IX.
Înalta Curte de Casație și Justiție
punctul IX.1.
Asupra admisibilității recursului în interesul legii
punctul 64.
Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii“, precum și ale art. 514 din același cod, referitoare la obiectul recursului în interesul legii și titularul dreptului de sesizare.
punctul 65.
Din conținutul normelor procedurale menționate reiese că trebuie îndeplinite următoarele condiții pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil:
-
sesizarea să provină de la titularii expres menționați de legiuitor;
-
sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept;
-
problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești, prin hotărâri definitive, care să fie anexate sesizării.
punctul 66.
Din analiza memoriului de recurs în interesul legii, precum și a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerințelor formale de admisibilitate anterior enumerate.
punctul 67.
Astfel, sesizarea este formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava, având anexate hotărâri judecătorești definitive prin care a fost tranșată diferit îndreptățirea reclamanților la stimulentul de risc în cuantumul și sfera de aplicare reglementate de O.U.G. nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a modificării acestui act normativ prin Legea nr. 166/2021, intervenite în cursul proceselor prin care se tindea la sancționarea conduitei omisive a angajatorului sau a subiectului de drept debitor al obligației de plată, de a acorda în mod efectiv aceste stimulente.
punctul 68.
Este vorba, în mod evident, de o problemă de drept, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, care a suscitat interpretări și soluții diferite, iar dovada unor astfel de dezlegări divergente, prin hotărâri definitive, s-a făcut potrivit materialului anexat sesizării de recurs în interesul legii.
punctul 69.
Prin urmare, se constată că recursul în interesul legii este admisibil.
punctul IX.2.
Asupra fondului recursului în interesul legii
punctul 70.
Instanța supremă este chemată să se pronunțe, în cadrul procedurii de unificare a practicii judiciare prin recurs în interesul legii, astfel cum se menționează în actul de sesizare reprezentat de Hotărârea nr. 28 din 12 septembrie 2022 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Suceava, dacă în litigiile în curs de soluționare prin care personalul indicat în ipoteza art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, în forma aprobată prin Legea nr. 82/2020, solicită recunoașterea și acordarea acestor stimulente este aplicabil art. 7 alin. (5) din același act normativ, în forma rezultată după intrarea în vigoare, în cursul acestor litigii, a Legii nr. 166/2021, prin care a fost diminuat cuantumul stimulentului de risc și a fost restrânsă sfera beneficiarilor acestei norme, sau este aplicabilă forma anterioară a art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/3020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, dispoziție legală în vigoare la data formulării acțiunii.
punctul 71.
Cu alte cuvinte, problema de drept care a primit o dezlegare diferită din partea instanțelor naționale a fost generată de rezolvarea diferită a unui conflict de legi în timp, având în vedere intervenția repetată a legiuitorului asupra aceleiași norme prin care s-a modificat succesiv domeniul de aplicare a acesteia, atât în privința destinatarilor normei, cât și a condițiilor și cuantumului stimulentelor acordate retroactiv pentru o prestație realizată în perioada stării de urgență, în absența unor norme tranzitorii explicite (excepție făcând prevederile art. III dinLegea nr. 166/2021, dar care nu acoperă în mod direct situațiile litigioase din cauzele care au fost soluționate în mod neunitar de către instanțe).
punctul 72.
Astfel, litigiile rezolvate diferit prin hotărârile judecătorești definitive atașate memoriului de recurs în interesul legii vizează opțiunea instanțelor de aplicare fie a normei în vigoare la data declanșării litigiului [art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, în forma aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020], fie cea de aplicare a normei mai restrictive, intervenite în cursul procesului [art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, în forma modificată prin Legea nr. 166/2021], norma modificatoare schimbând radical soarta litigiului, atât în privința cuantumului acestui stimulent, dar și în privința unora dintre beneficiarii dispoziției legale care nu se mai regăsesc în noua reglementare, prin ipoteză, unii dintre reclamanții unor astfel de cauze.
punctul 73.
Art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/20202, avea următorul conținut: „(5) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale și comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene.“
punctul 74.
Aceeași normă, după modificarea operată prin Legea nr. 166/2021, are următoarea configurație: „(5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajații centrelor rezidențiale de îngrijire și asistență a persoanelor vârstnice, centrelor rezidențiale pentru copii și adulți, cu și fără dizabilități, precum și pentru angajații centrelor rezidențiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici și privați, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum și a regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor sociale, cu modificările și completările ulterioare, care au fost izolați preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgență. Furnizorii de servicii sociale au obligația de a fi acreditați, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licențiate sau, după caz, să dețină aviz de înființare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat.“
punctul 75.
Starea de urgență a fost instituită în România pentru o perioadă de 30 de zile prin Decretul Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, ulterior fiind prelungită cu încă 30 de zile, prin Decretul Președintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.
punctul 76.
Prin urmare, persoanele care se încadrau în ipoteza normelor citate în precedent erau îndreptățite a beneficia de un stimulent de risc, condițiile de acordare fiind însă diferite în cele două variante succesive ale normei, întrucât dispoziția legală ulterioară a diminuat cuantumul stimulentului, restrângând sfera beneficiarilor, dar și condițiile pentru a se califica pentru acordarea acestuia.
punctul 77.
În oricare dintre variantele normative expuse, opțiunea legiuitorului pentru acordarea acestui stimulent are loc pentru o prestație efectuată anterior edictării normei. Această precizare este utilă din perspectiva constatării împrejurării că, în cauzele soluționate neunitar, nu se verifică ipoteza unor situații juridice aflate în curs de constituire (facta pendentia).
punctul 78.
Dreptul la stimulentele reglementate prin art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020 (ca de altfel, și după modificarea adusă prin Legea nr. 166/2021), se naște ex lege, actul normativ menționat stabilind procedura prin care acest beneficiu urma a fi acordat în mod efectiv destinatarilor acestor stimulente de către stat (cu surse de finanțare variabile în variantele succesive ale acestor acte normative - fonduri europene, iar apoi bugetul de stat), în principiu, de către angajator sau mediat de acesta, de către Agenția Națională de Plăți și Inspecție Socială.
punctul 79.
În consecință, se poate aprecia că acest beneficiu nu are caracter remuneratoriu, ci constituie o recompensă legală ce a fost acordată de legiuitor în considerarea unei activități deja finalizate, desfășurate de anumite categorii sociale, în condițiile dificile impuse de restrângerile și limitările de drepturi specifice stării de urgență.
punctul 80.
Fiind un drept de creanță, acesta se putea stinge prin plată (potrivit procedurii stabilite de lege) ori prin apelul la forța de constrângere a statului pentru realizarea lui, respectiv prin învestirea instanțelor judecătorești competente în vederea obținerii unui titlu executoriu împotriva debitorului și realizarea pe cale silită a acestui drept subiectiv.
punctul 81.
Atunci când se tinde la realizarea acestui drept în justiție, ca urmare a refuzului de executare voluntară a plății, prin cererea de chemare în judecată formulată de destinatarii normei se stabilește cadrul procesual, inclusiv sub aspectul cauzei juridice a acțiunii și, implicit, limitele în care este ținută a se pronunța instanța învestită cu soluționarea pricinii.
punctul 82.
Modificarea în timpul procesului a prevederilor art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 prin Legea nr. 166/2021 (act normativ mai restrictiv), prin care stimulentul pentru risc a fost reconfigurat atât sub aspectul cuantumului său, cât și al beneficiarilor și condițiilor de acordare, a generat pentru instanțele de judecată problema de drept a alegerii variantei normative incidente în soluționarea litigiului.
punctul 83.
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, pentru dezlegarea acestei probleme de drept, instanțele erau ținute a se raporta la normele care reglementează aplicarea legii civile în timp (art. 6 din Codul civil), la dispozițiile procedurale ce interesează chestiunea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special, cea aferentă noțiunii autonome de „procedură echitabilă“; totodată, un important reper de orientare a raționamentului putea fi identificat în jurisprudența Curții Constituționale, în special, cea conturată prin deciziile interpretative menționate la paragrafele 50 și 51 din prezenta decizie.
punctul 84.
Astfel, sub un prim aspect, trebuie constatat că prevederile art. 6 alin. (1), (2),(5) și (6) din Codul civil stabilesc regulile generale de aplicare în timp a legii civile:
CIT
Citat
Alineatul (1)
Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
Alineatul (2)
Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
CIT
Citat
Alineatul (5)
Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
Alineatul (6)
Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
punctul 85.
Pornind de la aceste norme de aplicare a legii civile în timp, se poate constata că prestația din perioada stării de urgență este o situație juridică epuizată (facta preaterita), însă, refuzul acordării stimulentului de risc poate fi sancționat în justiție în temeiul normei în vigoare la data promovării cererii introductive în instanță, întrucât aceasta constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), opțiunea reclamantului de a formula cererea în instanță, urmată de înregistrarea ei, fiind faptul juridic relevant pentru soluționarea conflictului de legi în timp.
punctul 86.
În contextul litigiilor care au generat practica judiciară neunitară, din perspectiva art. 6 alin. (2) din Codul civil, formularea cererii de chemare în judecată reprezintă unui fapt juridic lato sensu, iar această împrejurare servește la stabilirea legii aplicabile pentru soluționarea raportului juridic litigios (pronunțarea asupra cererii prin aplicarea normelor de drept material în vigoare la data înregistrării acțiunii); totodată, această constatare, unită cu observarea domeniului de aplicare a prevederilor art. 6 alin. (5) și (6) din Codul civil sau a cazurilor referitoare la aplicabilitatea legii noi, constituie premise importante în determinarea legii aplicabile pentru soluționarea litigiilor în care modificarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată a intervenit, prin voința legiuitorului, moment care se situează în cursul unui proces inițiat în perioada de activitate a legii vechi.
punctul 87.
Din perspectivă procesuală, se poate constata că determinarea elementelor cererii de chemare în judecată - părți, obiect și cauză - reprezintă obligații procesuale ce revin titularului unei cereri contencioase, indiferent de forma de manifestare a acțiunii civile - cerere de chemare în judecată, cereri de intervenție voluntară sau forțată, exercitarea căilor de atac etc.
punctul 88.
În plus, formularea cererii de chemare în judecată, pe lângă celelalte efecte, determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata din punctul de vedere al părților (reclamant și pârât), al obiectului cererii (pretenția concretă) și al cauzei (situația de fapt calificată juridic), elementele cererii de chemare în judecată fiind enunțate de prevederile art. 194 din Codul de procedură civilă.
punctul 89.
Indicarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată ține de manifestarea principiului disponibilității părților în procesul civil. Este unanim acceptat că acest principiu nu are caracter absolut, iar existența principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (ce trebuie exercitat în condițiile stabilite de art. 22 din Codul de procedură civilă) este o constatare în acest sens. Dispoziția procedurală evocată conține atât norme imperative, cât și norme dispozitive ce au menirea de a armoniza aceste două reguli fundamentale ale procesului civil, punându-le într-un just echilibru.
punctul 90.
Astfel, art. 22 alin. (1), (2),(4) și (5) din Codul de procedură civilă stabilesc următoarele:
CIT
Citat
Alineatul (1)
Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
Alineatul (2)
Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...)
Alineatul (4)
Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.
Alineatul (5)
Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
punctul 91.
În aceste condiții, intervenirea unei modificări legislative în cursul soluționării unui litigiu cu privire la o normă invocată de părți sau stabilită de instanță ca fiind cea aplicabilă pentru dezlegarea raportului juridic litigios [ca urmare a calificării cererii, în condițiile art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă] reprezintă o chestiune de drept ce trebuie dezbătută în contradictoriu în proces, întrucât privește obligația instanței de a soluționa litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, potrivit art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
punctul 92.
Identificarea regulilor de drept material incidente, pe lângă aspectul ținând de o corectă calificare juridică dată pretenției deduse judecății, poate presupune și identificarea variantei aplicabile în speță a unei dispoziții legale modificate în timpul procesului sau, altfel spus, soluționarea unui conflict de legi în timp, în temeiul prevederilor art. 6 din Codul civil.
punctul 93.
Din acest punct de vedere, este de precizat că în dreptul pozitiv nu se poate identifica o normă legală care să statueze pentru o situație tranzitorie de această natură, în sensul că instanța are obligația de a soluționa cauza pe baza normelor în vigoare la data pronunțării soluției, obligațiile judecătorului, sub acest aspect, fiind acelea de respectare și de asigurare a respectării normelor imperative de aplicare în timp a legii civile, dar și a exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inserate, de altfel, și în cuprinsul Codului de procedură civilă (art. 6).
punctul 94.
Atare regulă - determinarea normei de drept substanțial incidente prin aplicarea filtrului legal stabilit de art. 6 din Codul civil ce constituie dreptul comun în materie - este operantă pentru cazul în care legea nouă însăși nu conține dispoziții tranzitorii proprii prin care să regleze conflictul de legi în timp, caz în care acestea ar fi aplicabile prioritar, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
punctul 95.
Or, Legea nr. 166/2021 a intervenit asupra conținutului prevederilor art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 și nu cuprinde dispoziții tranzitorii pentru ipoteza cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data modificării legislative; așa fiind, în acest context, a apărut necesitatea raportării la regulile de drept comun de aplicare a legii civile în timp pentru stabilirea normei aplicabile.
punctul 96.
Dispozițiile tranzitorii din art. III alLegii nr. 166/2021 privesc doar:
litera a)
la alin. (1) al acestei norme - chestiunea acordării diferenței de cuantum între stimulentul de risc prevăzut deart. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prinLegea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prinLegea nr. 166/2021(2.500 lei, o singură dată, pentru cele două luni de stare de urgență), și cel reglementat de O.U.G. nr. 82/2020 (care era o sumă fixă, în cuantum de 1.150 lei ce se acorda, de asemenea, o singură dată pentru întreaga durată a stării de urgență); și
litera b)
la alin. (2) al aceleiași norme - opțiunea legiuitorului de a nu se recupera sumele acordate de la persoanele care, până la intrarea în vigoare aLegii nr. 166/2021, deja au încasat stimulentul de risc în temeiul dispozițiilorart. 7 din O.U.G. nr. 43/2020, aprobată cu modificări și completări prinLegea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare (2.500 lei lunar, pentru cele două luni ale stării de urgență, comparativ cu 2.500 lei, o singură dată, dar și cu restrângerea sferei beneficiarilor, precum și cu modificarea condițiilor de acordare - izolare la locul de muncă pe durata stării de urgență, în varianta legii ulterioare).
punctul 97.
Deși nu vizează în mod direct problema de drept ce interesează prezentul recurs în interesul legii, din aceste dispoziții tranzitorii se poate decela intenția legiuitorului de a prezerva [în cazul art. III alin. (2) dinLegea nr. 166/2021] și, după caz, de a asigura [pentru ipoteza de la alin. (1) din art. III al aceluiași act normativ] aplicarea dispoziției legale mai favorabile destinatarilor normelor succesive referitoare la acordarea stimulentului de risc.
punctul 98.
Dintr-o altă perspectivă, se cuvine a fi menționat că determinarea dispozițiilor de drept material aplicabile este supusă acelorași reguli de determinare, independent de momentul la care modificarea normei aplicabile a intervenit - în cursul soluționării cauzei - în primă instanță sau în etapa apelului.
punctul 99.
În calea devolutivă de atac, interdicția modificării cauzei juridice a cererii de chemare în judecată invocate la prima instanță este stabilită în mod expres prin prevederile art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă; această normă vizează în primul rând conduita procesuală a părților și constituie o veritabilă limită a principiului disponibilității.
punctul 100.
Pe de altă parte, nu trebuie omis că instanța de apel, ca și prima instanță, este obligată la respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil înscrise în titlul preliminar al Codului de procedură civilă, fiind ținută, la rândul său, de aplicarea în mod corespunzător, pentru etapa procesuală a apelului, a dispozițiilor art. 22 din Codul de procedură civilă.
punctul 101.
Ca atare, intervenirea, în cursul soluționării litigiului în apel, a unei modificări legislative a normei de drept material ce a constituit cauza cererii de chemare în judecată reprezintă o chestiune de drept care ar trebui supusă dezbaterii părților în temeiul art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin mijlocirea art. 479 alin. (1) teza finală din același cod - motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu; or, intrarea în vigoare a unei legi noi, de regulă, de imediată aplicare potrivit art. 6 alin. (1) din Codul civil (atunci când nu cuprinde norme intrinseci prin care se amână intrarea în vigoare a legii - vacantio legis), reprezintă un motiv de ordine publică și ar avea aptitudinea teoretică de a fi supusă dezbaterii părților cu această valență.
punctul 102.
Cu toate acestea, dacă modificarea legislativă vizează chiar norma care reprezintă cauza juridică a cererii de chemare în judecată, se constată că dispozițiile art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă stabilesc în mod imperativ că în apel nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată, așa încât s-ar putea concluziona că această dispoziție procedurală ar fi suficientă prin ea însăși să conducă la constatarea împrejurării că invocarea acestui motiv de ordine publică nu ar putea primi eficiență într-un astfel de litigiu.
punctul 103.
Însă, pentru consolidarea acestei concluzii, este necesar a se observa și incidența altor norme de procedură aplicabile, deopotrivă, în apel, sens în care ar trebui să se distingă după cum norma modificatoare (legea nouă) este favorabilă sau defavorabilă titularului cererii de apel (cu alte cuvinte, de natură a schimba soarta procesului), întrucât instanța de apel este ținută (și) de respectarea regulii prevăzute de art. 481 din Codul de procedură civilă a neînrăutățirii situației apelantului în propria sa cale de atac - non reformatio in pejus. Este însă de precizat că de la această regulă legea permite două excepții: i) ipoteza în care apelantul consimte în mod expres la a i se crea o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată; și ii) cazurile anume prevăzute de lege (de exemplu, art. 432 din Codul de procedură civilă - admiterea excepției autorității de lucru judecat sau atunci când legea nouă prevede în mod expres că este aplicabilă și cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, pentru situațiile în care legiuitorul justifică motive imperioase de ordin general).
punctul 104.
Alta este însă ipoteza în care o lege nouă (sau o altă dispoziție legală) este invocată în calea de atac în apărare sau pentru înlăturarea unor apărări, doctrina menționând în mod constant aceste situații în care invocarea unei legi noi în apel este permisă.
punctul 105.
În sfârșit, un ultim argument pentru a se statua în sensul inaplicabilității unei legi noi sau a unei modificări legislative intervenite în cursul procesului și care este de natură a face inutilă continuarea procedurii pentru reclamant decurge și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sens în care pot fi evocate cazuri în care instanța europeană a constatat încălcarea dreptului părților la un proces echitabil: o lege care a intervenit decisiv pentru a orienta în favoarea statului rezultatul iminent al procedurii (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței, paragraful 59); o decizie a instanței superioare bazate, chiar și în subsidiar, pe o lege adoptată în cursul procedurii, care a influențat rezultatul litigiului (Hotărârea din 7 noiembrie 2000, pronunțată în Cauza Anagnostopoulos și alții împotriva Greciei, paragrafele 20 și 21); recurgerea de către stat la o lege retroactivă cu efecte asupra soluției judiciare care trebuia dată unui proces în curs în care statul era parte, fără a demonstra că această lege răspundea unor motive imperative de interes general (Hotărârea din 7 iunie 2011, pronunțată în Cauza Agrati și alții împotriva Italiei, paragraful 58); în acest cadru, Curtea a subliniat, printre altele, că motivațiile financiare nu puteau permite legiuitorului, în sine, să se substituie instanțelor pentru a soluționa un litigiu (Hotărârea din 24 iunie 2014, pronunțată în Cauza Azienda Agricola Silverfunghi S.a.s și alții împotriva Italiei, paragrafele 76 și 88-89) etc.
punctul 106.
În astfel de cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului analizează riscurile asociate utilizării unei legi retroactive care are efectul de a influența rezultatul juridic al unui litigiu în care statul este parte, în special atunci când efectul este de a face ca procesul să nu poată fi câștigat. De asemenea, instanța europeană a decis în mod constant că trebuie examinate îndeaproape motivele avansate de stat pentru a justifica astfel de măsuri (Hotărârea din 23 octombrie 1997, pronunțată în Cauza National Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 112).
punctul 107.
Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu îi este interzis, în principiu, puterii legislative să reglementeze, în materie civilă, prin noi dispoziții cu întindere retroactivă, drepturi care să decurgă din legile în vigoare; cu toate acestea, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se opune ingerinței legiuitorului în administrarea justiției pentru a influența rezultatul juridic al unei proceduri pendinte în care autoritățile publice sunt părți - cu excepția unor motive imperioase de ordin general (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței, paragraful 57) sau „intervenției legislative (...) pentru a orienta în favoarea statului rezultatul iminent din instanță“ (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 46 și 50); în concepția Curții de la Strasbourg, „exigența egalității armelor implică obligația de a oferi fiecăreia dintre părțile unui proces posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu partea adversă“ (Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunțată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33).
punctul 108.
Astfel, consultând expunerea de motive a Legii nr. 166/2021 (chiar în absența unei dispoziții exprese în conținutul ei cu privire la aplicabilitatea acesteia și cauzelor aflate în curs de judecată), se poate constata că inițiatorii nu au susținut „motive imperioase de ordin general“ de natură a justifica intervenția legislativă asupra art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/20202, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, principala justificare a măsurii legislative fiind aceea că: „Pentru a respecta principiul utilizat și în cazul domeniului sanitar, pentru acordarea stimulentului de risc, dar și pentru a se asigura acordarea acestui drept, corespunzător și unitar la nivelul tuturor furnizorilor de servicii sociale, publici și privați, prevederile nou incluse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 este necesar a fi ajustate.“
punctul 109.
Este util a fi precizat că este deja stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că jurisprudența anterior evocată se extinde și asupra litigiilor în care statul nu este parte, dar denaturează în mod nejustificat procesul în calitatea sa de legiuitor (Hotărârea din 12 iunie 2007, pronunțată în Cauza Ducret împotriva Franței, paragrafele 33-42). Dimpotrivă, principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele care privesc ingerința puterii legislative în administrarea justiției cu scopul de a influența rezultatul litigiilor în curs de desfășurare, nu sunt aplicabile cazurilor de control a posteriori de constituționalitate a unei legi de către Curtea Constituțională, dispoziție ce constituia temeiul legal al cererii în justiție a reclamanților și care astfel a fost „anulată“ pe calea controlului de constituționalitate (Hotărârea din 4 septembrie 2021, pronunțată în Cauza Nastaca Dolca împotriva României, paragraful 20).
punctul 110.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 517 din Codul de procedură civilă, se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că dispozițiile Legii nr. 166/2021 nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a acesteia, astfel cum s-a procedat în cadrul primei orientări a practicii judiciare.
Paragraf
Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava și, în consecință, stabilește că:
Paragraf
Dispozițiile art. 7 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea și completarea art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021.
Paragraf
Paragraf
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2022.
SMN
Semnături
Paragraf
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Paragraf
CORINA-ALINA CORBU
Paragraf
Magistrat-asistent,
Paragraf
Mihaela Lorena Repana
Vrei mai mult?
Accesează jurisprudența, primește notificări la modificări și folosește AI-ul complet.
Începe gratuit