DECIZIA nr. 679 din 4 decembrie 2025referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală și ale sintagmei "în cursul judecății" cuprinse în dispozițiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală , în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru modificarea altor acte normative
În vigoare
Paragraf
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
punctul 1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 alin. (12) și ale sintagmei „în cursul judecății“ cuprinse în dispozițiile art. 386 alin. (1), cu referire la sintagma „în cursul judecății“ din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gino Mario Iorgulescu în Dosarul nr. 20.691/3/2020/a1 al Tribunalului București - Secția I penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.259D/2021.
punctul 2.
La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
punctul 3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, arătând că excepția a fost ridicată în etapa camerei preliminare. În subsidiar, invocând Decizia nr. 633 din 7 noiembrie 2024, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală, arată că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 455 din 16 octombrie 2025, a respins, ca neîntemeiate, critici de neconstituționalitate similare celor din prezenta cauză.
Paragraf
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
punctul 4.
Prin Încheierea din 7 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 20.691/3/2020/a1, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 alin. (12) și ale art. 386 alin. (1) cu referire la sintagma „în cursul judecății“ din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gino Mario Iorgulescu într-o cauză penală aflată în etapa camerei preliminare.
punctul 5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală, autorul acesteia arată că percheziția informatică reprezintă procedeul probatoriu, iar procesul-verbal constituie un mijloc de probă. Așa fiind, realizarea percheziției informatice, ca procedeu probatoriu, cu încălcarea condițiilor legale are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii acestora în procesul penal. Astfel, la realizarea procedeelor probatorii în procesul penal pot participa numai organele de urmărire penală enumerate expres în cadrul art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale. Apreciază că această concluzie rezultă în mod expres și din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 26 din 16 ianuarie 2019. Susține că, potrivit art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală, legiuitorul a decis să includă printre persoanele care pot efectua activități de urmărire penală inclusiv „specialiști din afara organului de cercetare penală“, deși nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, această împrejurare conduce la încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și a celor ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
punctul 6.
Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public, prin intermediul procurorilor, are, în faza de urmărire penală, sarcina de a administra probele pentru a decide în ce măsură se impune sau nu trimiterea în judecată a unei persoane, cu respectarea principiului legalității. Acest principiu impune ca efectuarea actelor procesuale/de procedură în cursul urmăririi penale să fie realizată de către organele de urmărire penală și nicidecum de alte organe exterioare acestora. Or, dispozițiile criticate permit preluarea de către anumite persoane din afara organelor de urmărire penală a competențelor propriu-zise ale procurorului și o afectare a sferei de competență a acestuia din urmă.
punctul 7.
În continuare, arată că sintagma „specialiști din afara organelor judiciare“ nu este definită în mod expres, dar nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală, fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând participanților să înțeleagă care sunt aceste persoane abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor, contrar art. 26 alin. (1) din Constituție. Având în vedere caracterul intruziv al procedeului probatoriu al percheziției informatice, este obligatoriu ca acesta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana vizată de comiterea unei infracțiuni, cât și pentru organul de urmărire penală sau instanța de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod arbitrar al unora dintre cele mai importante drepturi fundamentale ale persoanei, respectiv viața intimă, familială și privată ori secretul corespondenței. Așa fiind, modalitatea de reglementare care permite, pe lângă organele de urmărire penală sau specialiștii din cadrul acestor organe, și persoanelor neidentificabile din afara acestor entități să administreze mijloace de probă în procesul penal nu este una justificată, fiind necesară o urgentă corectare a acestei optici.
punctul 8.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată, în esență, că sintagma „în cursul judecății“ este neconstituțională întrucât exclude posibilitatea schimbării încadrării juridice, la cerere sau din oficiu, în etapa camerei preliminare. Susține că, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară trebuie să se pronunțe cu privire la competența instanței, aceasta din urmă fiind determinată de cele mai multe ori pornind de la încadrarea juridică stabilită pentru fapta care face obiectul trimiterii în judecată. Astfel, deși judecătorul de cameră preliminară trebuie să își verifice competența (inclusiv cea materială), această apreciere este doar una formală întrucât, indiferent dacă se consideră sau nu competent din punct de vedere material să judece cauza, acesta se află în imposibilitate de a proceda la schimbarea încadrării juridice stabilite prin rechizitoriu. Această situație este în totală contradicție cu susținerea potrivit căreia în cadrul procesului penal judecătorul, fie el de drepturi și libertăți, de cameră preliminară sau cel învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță, are deplină legitimitate, potrivit competenței atribuite de lege, să se pronunțe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competența sa. Invocă Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019.
punctul 9.
Tribunalul București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În ceea ce privește dispozițiile art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală, arată că percheziția informatică reprezintă un procedeu probatoriu, în timp ce procesul-verbal de percheziție informatică reprezintă mijlocul de probă, însă nu la toate procedeele probatorii participă numai organele de urmărire penală, enumerate expres în cadrul art. 55 alin. (1) din același act normativ. Cu titlu de exemplu, în cazul constatării tehnico-științifice (care reprezintă procedeul probatoriu), mijlocul de probă - raportul de constatare tehnico-științifică - este întocmit de către un specialist care, potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, în mod similar percheziției informatice, potrivit textului de lege criticat. Apreciază că, deși percheziția informatică reprezintă un procedeu probatoriu care prezintă un anumit grad de intruziune în viața intimă, familială și privată ori în secretul corespondenței, aceasta se realizează într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana vizată de comiterea unei infracțiuni, cât și pentru organul de urmărire penală sau instanța de judecată. În acest sens face referire la ansamblul dispozițiilor legale care reglementează percheziția informatică.
punctul 10.
Susține că percheziția informatică reprezintă un procedeu de cercetare realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate (fie prin utilizarea de programe informatice specifice, fie prin folosirea de proceduri specifice), un procedeu de descoperire sau de identificare și de strângere (copiere) a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea. Mai mult, acest procedeu probatoriu este în prealabil autorizat de către un judecător, care în mod evident analizează dacă măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei și importanța informațiilor sau a probelor ce urmează să fie obținute. Acest procedeu se realizează asupra unor sisteme informatice sau asupra unui suport de stocare a datelor informatice care conțin date informatice anterioare efectuării percheziției informatice (datele fiind stocate de către sau cu acordul persoanei percheziționate), inculpatul sau suspectul este informat cu privire la efectuarea percheziției informatice și are posibilitatea să participe la aceasta și în prezența apărătorului ales al suspectului/inculpatului.
punctul 11.
Mai mult, încheierea de percheziție informatică, emisă potrivit art. 168 alin. (6) din Codul de procedură penală, dar și mandatul de percheziție informatică conțin date privind sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care urmează să fie percheziționat, dar și scopul pentru care au fost emise. Nerespectarea condițiilor în care a fost autorizată percheziția informatică va putea face obiectul unor cereri și excepții în faza camerei preliminare, urmând ca judecătorul de cameră preliminară să excludă - inclusiv fizic - probele administrate cu nerespectarea dispozițiilor din legislația internă și a celor ale art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
punctul 12.
De asemenea, se arată că folosirea unor specialiști - de cele mai multe ori din afara organelor de urmărire penală - asigură tocmai respectarea drepturilor persoanei cercetate, prin faptul că în general aceștia au un înalt profesionalism în domeniul de referință. În situația în care percheziția informatică este efectuată de către specialiști din afara organelor judiciare, aceasta se realizează în prezența procurorului sau a organului de cercetare penală, deci sub supravegherea acestuia. Or, ținând cont de aceste aspecte, precum și de faptul că în procesul deliberării judecătorul verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea și aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la informațiile cuprinse în procesul-verbal de percheziție informatică întocmit de specialiștii prevăzuți de textele de lege criticate, în prezența organului de cercetare penală sau a procurorului, informațiile conținute în aceste procese-verbale nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură.
punctul 13.
În continuare, se arată că, deși termenul „specialist“ nu este definit în cuprinsul Codului de procedură penală, acesta este definit în Dicționarul explicativ al limbii române, astfel că sunt îndeplinite cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii. Totodată, apreciază ca fiind aplicabile dispozițiile art. 25 și cele ale art. 48 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Făcând referire la cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, arată că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenție și de art. 1 alin. (5) din Constituție.
punctul 14.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Arată că pentru a analiza o eventuală cerere de schimbare a încadrării juridice, organul judiciar care procedează la o astfel de analiză trebuie să se raporteze la probele administrate, făcând o evaluare a acestora. Or, în condițiile în care opțiunea legiuitorului, atunci când a stabilit competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară, a fost să limiteze la o fază distinctă a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului, în mod evident judecătorul de cameră preliminară nu poate stabili temeinicia sau netemeinicia unor probe și nu poate administra alte probe pe fondul cauzei, în contextul analizării unei cereri de schimbare de încadrare juridică.
punctul 15.
Astfel, persoana vătămată și părțile pot solicita schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale, în fața procurorului de caz, dar și în fața procurorului ierarhic superior conform art. 339 din Codul de procedură penală, dar și în faza de judecată, atât în fața primei instanțe, cât și în calea de atac a apelului.
punctul 16.
Susține că, pentru a-și motiva excepția de neconstituționalitate, inculpatul se raportează la mai multe situații, care nu îi sunt însă aplicabile, acestea reprezentând chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea legii, atribuție care aparține instanțelor de judecată, și nu reprezintă un argument pentru a susține o excepție de neconstituționalitate.
punctul 17.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia textul criticat dă posibilitatea ca procurorul să „stabilească discreționar“ instanța competentă, stabilind o încadrare juridică mai gravă decât cea care rezultă din starea de fapt expusă, se arată că în analiza constituționalității unei dispoziții nu se poate porni de la o eventuală rea-credință a unui procuror. Chiar dacă s-ar pleca de la această premisă, persoana interesată are posibilitatea formulării unei plângeri la procurorul ierarhic superior în condițiile art. 339 din Codul de procedură penală. Totodată, persoana interesată are posibilitatea formulării, în cursul judecății, a unei cereri de schimbare a încadrării juridice, cu consecința declinării cauzei către instanța competentă, înainte de citirea actului de sesizare, mai ales dacă încadrarea juridică a fost stabilită în cursul urmăririi penale în mod discreționar. În final, face referire la Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, paragraful 32.
punctul 18.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
punctul 19.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Paragraf
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
punctul 20.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
punctul 21.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 168 alin. (12) și ale sintagmei „în cursul judecății“ cuprinse în dispozițiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea observă că dispozițiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. I pct. 46 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023. Cu toate acestea, având în vedere data încheierii de sesizare, motivarea excepției de neconstituționalitate, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală și ale sintagmei „în cursul judecății“ cuprinse în dispozițiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023, care au următorul conținut:
-
Art. 168 alin. (12): „Percheziția în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în prezența procurorului sau a organului de cercetare penală.“;
-
Art. 386 alin. (1), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023: „Dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.“
punctul 22.
Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 24 cu privire la dreptul la apărare, art. 26 privind viața intimă, familială și privată, art. 28 referitor la secretul corespondenței, art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiției. Totodată, în temeiul art. 20 din Constituție, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 4 din Directiva 2012/13/UE și ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
punctul 23.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală, Curtea constată că s-a pronunțat asupra constituționalității acestor dispoziții dintr-o perspectivă similară, prin Decizia nr. 455 din 16 octombrie 2025*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii. Curtea a reținut că, potrivit art. 168 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin percheziție în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.
Paragraf
*) Decizia nr. 455 din 16 octombrie 2025 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 29 mai 2026.
punctul 24.
Potrivit art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală, percheziția în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în prezența procurorului sau a organului de cercetare penală. În ceea ce privește sintagma „specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora“, Curtea observă că aceasta este utilizată de către legiuitor și în dispozițiile aplicabile în materia dispunerii efectuării expertizei sau a constatării. Astfel, potrivit art. 172 alin. (10) din același act normativ, constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
punctul 25.
În acest context, Curtea a constatat că atât percheziția în sistem informatic, cât și constatarea sunt reglementate ca fiind procedee probatorii, astfel că un termen, o noțiune sau o sintagmă utilizată în articole diferite din cadrul aceleiași legi procesual penale nu poate avea o semnificație diferită decât dacă legiuitorul îi conferă expres un alt sens.
punctul 26.
Astfel, Curtea a reținut că, în limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni, iar dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat ori poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce îl instituie, în cadrul dispozițiilor generale, sau întro anexă destinată lexicului respectiv și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie (Decizia nr. 682 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1050 din 11 decembrie 2018, paragraful 32, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 16). Totodată, Curtea a statuat că o noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferite de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească (Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017, paragraful 32, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 49).
punctul 27.
Așa fiind, Curtea a apreciat că cele reținute prin Decizia nr. 741 din 14 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 8 iulie 2024, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, și Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 16 decembrie 2021, cu referire la sintagma „specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora“ cuprinsă în dispozițiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește aceeași sintagmă ce se regăsește în dispozițiile de lege criticate.
punctul 28.
Astfel, deși norma procesual penală criticată nu definește sintagma „specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare“, prin legislația în vigoare legiuitorul a stabilit domeniile de competență ale specialiștilor care urmează să își desfășoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condițiile de numire a acestora și statutul lor, așa încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5).
punctul 29.
Sintagma „specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispozițiilor Codului de procedură penală vizează persoane cu o înaltă calificare în varii domenii de competență, și anume specialiști în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, care sunt încadrați, în condițiile legii, în structura organelor judiciare în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 24-26, și Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 5 octombrie 2020, paragraful 18).
punctul 30.
Totodată, aceștia își desfășoară activitatea sub îndrumarea procurorului, în condițiile în care art. 5 alin. (2) din același cod prevede că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Astfel, desfășurarea activității acestor specialiști sub directa conducere și supraveghere și sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparțialitate a specialiștilor respectivi. Mai mult, soluția legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragraful 21, și Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 25 februarie 2021, paragraful 36).
punctul 31.
În ceea ce privește sintagma „sau din afara acestora“, instanța de contencios constituțional a statuat că aceasta nu este lipsită de claritate și previzibilitate, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, care sunt specialiștii din afara organelor judiciare care sunt angrenați, în cadrul urmării penale, în efectuarea diverselor operațiuni prevăzute de Codul de procedură penală. Normele procesual penale nu permit o enumerare exhaustivă a tuturor specialiștilor din afara organelor judiciare, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare.
punctul 32.
Principiul legalității, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale.
punctul 33.
În ceea ce privește critica referitoare la conferirea de către legiuitor a unor prerogative nelimitate specialiștilor care efectuează percheziția informatică, Curtea reține că mijloacele de probă ce rezultă în urma efectuării percheziției informatice pot fi contestate de către părțile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală, cât și în etapa judecății, conform dispozițiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor.
punctul 34.
Astfel, având în vedere că dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală, care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la „legalitatea administrării probelor“, Curtea a reținut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzația, pentru a se asigura, în acest fel, garanția de legalitate, independență și imparțialitate. Curtea a reținut, totodată, că verificarea legalității, inclusiv a loialității - componentă intrinsecă a legalității -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condițiile de obținere și folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele și actele, prin prisma respectării dispozițiilor legale, nelegalitățile constatate urmând să fie sancționate în măsura și cu sancțiunea permisă de lege. Curtea a constatat că în cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările.
punctul 35.
Totodată, Curtea, având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuțioasă, exclusiv prin prisma legalității, a fiecărei probe și a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecință, Curtea a reținut că verificarea legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obținându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar și previzibil (a se vedea Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, paragrafele 35, 37 și 38).
punctul 36.
În continuare, Curtea a reținut că judecata se realizează de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând și coroborând probele care nu au valoare prestabilită.
punctul 37.
De altfel, Codul de procedură penală consacră sistemul liberei aprecieri a probelor, în baza căruia judecătorul va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferință, referitor la forța probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea, cât și credibilitatea fiecărei probe administrate; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal și loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
punctul 38.
Curtea a reținut că dispunerea condamnării are loc doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, aspect de natură a conferi procesului penal un caracter echitabil, în condițiile în care, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
punctul 39.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023, Curtea reține că instanța de contencios constituțional a analizat critici de neconstituționalitate similare cu cea din prezenta cauză, prin Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017, și prin Decizia nr. 616 din 21 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 19 aprilie 2024.
punctul 40.
Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege“, iar cât privește modalitatea concretă de realizare a justiției, Curtea a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, aceasta este circumscrisă legii care stabilește atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată. Așa fiind, plenitudinea de jurisdicție a autorităților chemate să înfăptuiască justiția este structurată și nu limitată în funcție de anumite proceduri, termene și condiții a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiție. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanțelor judecătorești, este faptul ca aspectele conflictuale deduse judecății să fie dezlegate de o instanță judecătorească. Singurele limitări ale plenitudinii de jurisdicție a instanțelor judecătorești sunt reprezentate de competența acordată Curții Constituționale conform art. 146 din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012) și de domeniile excluse controlului judecătoresc conform art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.
punctul 41.
În continuare, Curtea a reținut că, sub acest aspect, în cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți și instanțele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenței atribuite de lege, să se pronunțe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competența lor, respectând, deci, exigența mai sus enunțată, împrejurarea că în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală, efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1), art. 418 și art. 419 din Codul de procedură penală și cu respectarea principiului non reformatio in pejus, exercitarea contestației în anulare numai în situațiile prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, a recursului în casație în situațiile prevăzute de art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală etc.] nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, deoarece, așa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2), cu condiția ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituționale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părților de a avea un parcurs procedural previzibil și dreptul acestora de a-și adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanții indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât și crearea premiselor constituționale în vederea realizării de către instanțele judecătorești a unei justiții unice, egale și imparțiale.
punctul 42.
Prin urmare, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești nu este absolută, aceasta putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiții legale ori competențe limitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).
punctul 43.
Așa fiind, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. S-a reținut că, potrivit prevederilor art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului, în vederea remedierii, încheierea pronunțată în cazul în care fie constată neregularități ale actului de sesizare, fie sancționează, potrivit art. 280-282 din Codul de procedură penală, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. De asemenea, cu privire la legalitatea probațiunii, s-a reținut că în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe care, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală, vizează numai probele nelegale, probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea.
punctul 44.
În aceste condiții, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, acesta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este să stabilească dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, să stabilească actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată. Așadar, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind asigurarea soluționării cu celeritate a cauzelor penale.
punctul 45.
În aceste condiții, Curtea a reținut că încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanțe între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia. De pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracțiune în altă infracțiune, însă cu reținerea aceleiași laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Așadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanța constată ca săvârșită aceeași faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reținerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu se face vorbire în rechizitoriu. Or, Curtea constată că datele care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată pot să apară doar în cursul cercetării judecătorești, ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi. Totodată, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei poate avea loc în anumite condiții, a căror îndeplinire constituie o garanție atât a dreptului de apărare al părților, cât și a soluționării corecte a cauzei. Procedura pe care instanța de judecată trebuie să o aplice în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei este reglementată de art. 386 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanța de fond este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, iar, dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată este obligată să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Așadar, față de procedura menționată și soluția ce poate fi pronunțată în ipoteza ultimă din paragraful anterior, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei implică verificarea temeiniciei acuzației, fiind o instituție juridică ce poate fi valorificată doar în faza judecății în primă instanță.
punctul 46.
În aceste condiții, având în vedere cele reținute anterior, Curtea a constatat că schimbarea încadrării juridice a faptei, așadar stabilirea textului de lege care prevede și sancționează fapta socialmente periculoasă și caracterizarea ei ca infracțiune, excedează competenței judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dispozițiilor constituționale invocate, în condițiile în care legiuitorul poate institui anumite limite de competență, prin aceasta nefiind afectată plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, deoarece aceasta se circumscrie, în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, numai legii. De altfel, astfel cum s-a arătat în precedent, există norme procesual penale în temeiul cărora instituțiile procesual penale menționate să poată fi valorificate în celelalte faze ale procesului penal, cu respectarea drepturilor fundamentale invocate, în condițiile în care „instituția procesuală a camerei preliminare nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție“ (în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014).
punctul 47.
Totodată, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, paragraful 19, a reținut că, în repetate rânduri, a fost chemată să se pronunțe asupra unor dispoziții secvențiale ale instituției camerei preliminare, constatând că aceasta a fost concepută, în accepțiunea legiuitorului, „ca o instituție nouă și inovatoare“ care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată“, fiind, în același timp, un remediu procesual menit „să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal“. Astfel, prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare, Curtea a tras concluzia că acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător - judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale a instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional (a se vedea Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 25 și 27).
punctul 48.
Atât soluțiile, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.
punctul 49.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
Paragraf
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gino Mario Iorgulescu în Dosarul nr. 20.691/3/2020/a1 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 168 alin. (12) din Codul de procedură penală și ale sintagmei „în cursul judecății“ cuprinse în dispozițiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Paragraf
Definitivă și general obligatorie.
Paragraf
Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Paragraf
Pronunțată în ședința din data de 4 decembrie 2025.
Semnături
Paragraf
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
Paragraf
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Paragraf
Magistrat-asistent,
Paragraf
Daniela Ramona Marițiu
Vrei mai mult?
Accesează jurisprudența, primește notificări la modificări și folosește AI-ul complet.
Începe gratuitCe mai știm despre acest act
- Alertă în ziua în care acest act se modifică
- Zilnic sincronizat cu Monitorul Oficial
Planul Gratuit rămâne disponibil după cele două săptămâni.
