DECIZIA nr. 151 din 17 februarie 2026referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
În vigoare
Paragraf
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
punctul 1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile Sîrcu în Dosarul nr. 1.232/1/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.317D/2021.
punctul 2.
La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
punctul 3.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției de neconstituționalitate a depus, la dosarul cauzei, note scrise, prin care solicită Curții Constituționale să întocmească un referat suplimentar referitor la jurisprudența de la nivelul instanțelor judecătorești în aplicarea dispozițiilor privind revizuirea drepturilor de pensie, să facă aprecieri cu privire la fondul cauzei deduse judecății instanței în privința măsurilor procedurale dispuse de aceasta, să atașeze Raportul de expertiză depus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul Curții Constituționale nr. 4.848A/2025, să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, respectiv dacă art. 48 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, coroborat cu art. 153 din Tratat și cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în materia soluționării litigiilor privind drepturile la pensie din sistemul public, elimină calea de atac a recursului. Autorul a mai solicitat și amânarea judecății sau amânarea pronunțării deciziei deoarece reprezentantul său convențional se află în imposibilitate de prezentare în fața Curții, fiind necesar să se prezinte în fața Judecătoriei Cluj.
punctul 4.
Președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public cu privire la cererea de amânare a judecății, care pune concluzii de respingere a acesteia.
punctul 5.
Curtea, deliberând, respinge cererea de amânare a judecății și, având în vedere că este vizată aceeași chestiune de drept, unește soluționarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu fondul excepției de neconstituționalitate.
punctul 6.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a cererii de sesizare a Curții Europene de Justiție, apreciind că nu are importanță pentru cauza prezentă, care privește stabilirea numărului căilor de atac ce pot fi exercitate în respectiva materie. Pe fondul excepției de neconstituționalitate, acesta pune concluzii de respingere ca neîntemeiată, având în vedere că legiuitorul este liber să stabilească într-o anumită materie numărul de căi de atac pe care îl consideră necesar, luând în considerare Decizia Curții Constituționale nr. 50 din 30 ianuarie 2024.
Paragraf
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
punctul 7.
Prin Încheierea din 16 iunie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.232/1/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Vasile Sîrcu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei hotărâri definitive pronunțate într-un litigiu de asigurări sociale.
punctul 8.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată că sintagma „numai apel“ din cuprinsul dispozițiilor legale criticate îngrădește dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, este o modificare injustă și lipsită de proporționalitate care aduce atingere dreptului la apărare, unicității, imparțialității și egalității în fața legii, fiind golit de conținut și principiul exercitării căilor de atac, în timp ce forma de bază a textului de lege prevedea posibilitatea formulării recursului în materia sistemului public de pensii.
punctul 9.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, textul legal criticat nefiind contrar accesului liber la justiție.
punctul 10.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
punctul 11.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
punctul 12.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
Paragraf
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
punctul 13.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
punctul 14.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 din Codul de procedură civilă. Având în vedere dispozițiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile art. 155 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, astfel cum au fost modificate prin art. 72 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Textul criticat are următorul conținut:
Citat
Alineatul (1)
Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face numai apel la curtea de apel competentă.
Alineatul (2)
Hotărârile curților de apel, precum și hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive.
punctul 15.
Curtea observă că dispozițiile legale criticate au fost abrogate prin art. 168 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023. Cu toate acestea, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea va proceda la analiza excepției de neconstituționalitate, dispozițiile criticate continuând să producă efecte juridice și după ieșirea lor din vigoare.
punctul 16.
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin normelor constituționale cuprinse în art. 1 - Statul român, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 49 - Protecția copiilor și a tinerilor și în art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
punctul 17.
Preliminar soluționării prezentei cauze, Curtea reține că autorul excepției a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară. Întrucât această chestiune se află în legătură directă cu excepția de neconstituționalitate, Curtea a unit fondul excepției cu cererea.
punctul 18.
Astfel, Curtea reține că autorul a depus la dosarul cauzei note scrise pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cu o întrebare preliminară. Cererea de decizie preliminară propusă are următorul conținut: „Articolul 48 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 42 TCE, care obligă Parlamentul European și Consiliul să adopte măsuri în domeniul securității sociale - inclusiv pensii - pentru a asigura libera circulație a lucrătorilor), precum și articolul 153 din Tratat (care permite Uniunii să sprijine și să completeze acțiunile statelor membre în domeniul securității sociale și al protecției sociale a lucrătorilor), coroborate cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opun unei reglementări naționale care, în materia administrării justiției referitoare la litigiile privind dreptul la pensie, exclude recursul din cadrul căilor legale de atac, în condițiile crizei de notorietate din cadrul sistemului public de pensii din România (fiind invocate de Guvernul României rațiuni de ordin bugetar și necesitatea corectării inechităților din sistemul de pensii plătite din fonduri publice - Legea nr. 141/2025, cazul pensiilor de serviciu acordate judecătorilor și procurorilor etc.)?“
punctul 19.
Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Constituțională observă că textele la care se raportează această cerere sunt dispozițiile din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene cuprinse în art. 48 privind competențele Parlamentului European și Consiliului în domeniul securității sociale și în art. 153 referitor la competența Uniunii de a susține și completa acțiunile statelor membre în domeniul securității sociale și al protecției sociale a lucrătorilor, precum și cele ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
punctul 20.
În privința condițiilor de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Constituțională reține că acestea au fost dezvoltate în jurisprudența constantă a instanței europene. În acest sens, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată în cauza 283/81, SRL CILFIT și Lanificio di Gavardo Spa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 177 (devenit art. 267) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene „trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității“. De asemenea, prin Hotărârea din 9 septembrie 2015, pronunțată în cauza C-160/14, João Filipe Ferreira da Silva e Brito și alții, paragraful 40, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că „revine exclusiv instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă și, în consecință, de a decide să se abțină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în fața acesteia“ (a se vedea Decizia nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, paragraful 26, Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 27 ianuarie 2021, paragraful 20, sau Decizia nr. 4 din 31 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 31 iulie 2023, paragraful 17).
punctul 21.
Având în vedere această jurisprudență a Curții de Justiție a Uniunii Europene, revine Curții Constituționale competența de a aprecia dacă întrebarea subsumată cererii de sesizare a instanței de la Luxemburg este relevantă și necesară cauzei a quo, în sensul de a stabili dacă decizia Curții de Justiție va conduce la constatarea constituționalității sau neconstituționalității dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
punctul 22.
Curtea observă, sub un prim aspect, că întrebarea preliminară propusă de către autorul excepției de neconstituționalitate spre a fi adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este aptă să influențeze soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză. Având în vedere faptul că instanța de contencios constituțional trebuie să verifice dacă dispozițiile naționale în discuție încalcă prevederi constituționale, trimiterea către Curtea de Justiție a Uniunii Europene este justificată numai dacă interpretarea dreptului Uniunii este indispensabilă pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate. Or, întrebarea propusă este formulată la un nivel de generalitate care nu leagă în mod direct norma națională contestată de o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene necesară pentru hotărâre.
punctul 23.
Sub un al doilea aspect, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene conține standarde generale de protecție a dreptului la un proces echitabil, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a oferit deja prin jurisprudența sa clarificări referitoare la limitele și modalitățile de aplicare ale acestor standarde, recunoscând totodată marja de apreciere a statelor membre în organizarea procedurilor interne, în special în materie procesuală cu referire la numărul căilor de atac existente [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2007, pronunțată în cauza C-432/05 Unibet (London) Ltd și Unibet (International) Ltd împotriva Justitiekanslern, Hotărârea din 28 iulie 2011, pronunțată în cauza C-69/10 Brahim Samba Diouf împotriva Ministre du Travail, de l’Emploi et de l’Immigration]. Astfel, deși dreptul la un proces echitabil impune statului obligația de a asigura accesul efectiv la justiție și la mecanisme procedurale care să permită controlul judiciar al hotărârilor, nu rezultă din aceasta o regulă automată și uniformă care să impună, în toate ipotezele, accesul la toate căile de atac existente în sistemul procesual, legiuitorul beneficiind de o marjă de apreciere în configurarea procedurii căilor de atac. În acest cadru, apelul reprezintă calea de atac ordinară, cu caracter devolutiv, menită să asigure reexaminarea cauzei sub aspectul situației de fapt și de drept (art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă), iar prin contrast, recursul are natura unei căi de atac extraordinare, cu funcție predominant de legalitate, având un obiect și scop clar determinate (art. 483 din Codul de procedură civilă) și fiind supus unor motive limitativ prevăzute de lege (art. 488 din Codul de procedură civilă). Prin urmare, faptul că partea nemulțumită de soluția primei instanțe dispune de posibilitatea de a formula apel nu generează, prin sine, obligația ca aceasta să aibă și opțiunea de a utiliza calea de atac a recursului. Regimul juridic al recursului este unul special, justificat de rolul său de a asigura controlul de legalitate, nu de a oferi o a treia treaptă de jurisdicție în mod generalizat. În aceste condiții, Curtea Constituțională apreciază că nu există o necesitate de a adresa întrebarea preliminară propusă.
punctul 24.
Mai mult, Curtea observă că întrebarea propusă vizează aspecte procedurale referitoare la căile de atac, respectiv obligativitatea existenței căii de atac a recursului ca al treilea grad de jurisdicție, aspect care ține de modul în care statul membru înțelege să asigure accesul liber la justiție participanților în procesele privind asigurările sociale. Aceste chestiuni sunt, în mod firesc, susceptibile de a fi apreciate prin prisma legii fundamentale și a dreptului procesual civil intern, raportat la cerințele generale ale dreptului Uniunii Europene, însă întrebarea formulată nu probează că interpretarea dreptului Uniunii este indispensabilă pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicate, deoarece prin intermediul ei se solicită, de fapt, o reglementare procedurală general valabilă, și nu o clarificare a unei norme a dreptului Uniunii neclare sau contradictorii.
punctul 25.
Astfel, întrebările care cer o formulare procedurală general valabilă (de exemplu, obligația absolută de asigurare a accesului la calea de atac a recursului) nu sunt necesare pentru a decide dacă dispozițiile naționale respectă dreptul Uniunii Europene, fiind mai degrabă chestiuni de oportunitate procedurală internă.
punctul 26.
Prin urmare, având în vedere lipsa de relevanță/ pertinență a întrebării preliminare, raportată la cauza de față, precum și faptul că dispozițiile invocate sunt clare, atât prin conținutul normativ al acestora, cât și prin prisma jurisprudenței constante în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea de sesizare a acestei instanțe, formulată de autorul excepției de neconstituționalitate, este neîntemeiată.
punctul 27.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că soluția legislativă cuprinsă de prevederile art. 155 din Legea nr. 263/2010 a mai format obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici similare cu cele formulate în prezenta cauză.
punctul 28.
Prin Decizia nr. 50 din 30 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 19 iunie 2024, paragrafele 13-15 și 17-20, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, este atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, legiuitorul a consacrat în mod expres, în materia cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă și asigurări sociale, dublul grad de jurisdicție. Curtea a mai reținut că, potrivit art. 152 din Legea nr. 263/2010, jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel. Întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel.
punctul 29.
Totodată, potrivit art. 156 [în vigoare la data sesizării Curții Constituționale] din Legea nr. 263/2010, prevederile acestei legi, referitoare la jurisdicția asigurărilor sociale, se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, exercitându-se doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, astfel încât pe calea recursului se realizează exclusiv o analiză a legalității hotărârii atacate. Așa fiind, legiuitorul a prevăzut ca anumite hotărâri, pronunțate în anumite materii, cum este aceea a cererilor referitoare la asigurările sociale de muncă, să nu fie supuse recursului. În acest sens sunt Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a statuat că, în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26, prin care Curtea a constatat că existența unor reglementări diferențiate, sub aspectul normelor de procedură, în funcție de specificul materiei reglementate, nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. Totodată, prin Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23, Curtea a statuat că stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate.
punctul 30.
În jurisprudența sa, cu titlu exemplificativ fiind Decizia nr. 13 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, referitor la încălcarea art. 16 din Constituție, coroborat cu art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că rațiunea instituirii unei singure căi de atac în materia analizată are în vedere specificul și implicațiile sociale ale conflictelor de muncă, precum și faptul că acestea se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a reglementat două grade de jurisdicție, respectiv o singură cale de atac - apelul. Stabilirea unor reguli diferențiate, ținând seama de specificul unor litigii sau chiar de situația particulară în care se află persoanele implicate, nu are semnificația instituirii unor privilegii ori discriminări.
punctul 31.
Curtea nu a reținut nici critica referitoare la încălcarea art. 21 din Constituție prin raportare la exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având în vedere că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale. De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că principiul triplului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție.
punctul 32.
Totodată, Curtea a mai statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
punctul 33.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
punctul 34.
Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor constituționale ale art. 49 - Protecția copiilor și a tinerilor, Curtea observă că autorul excepției nu arată în ce constă pretinsa contrarietate dintre textul de lege criticat și aceste prevederi constituționale. Astfel, Curtea nu va proceda la analiza normelor în raport cu dispoziția constituțională antemenționată deoarece nu se poate determina critica de neconstituționalitate vizată de autor. Acesta se limitează la a indica textul de lege, neprezentând vreun argument pentru care ar contraveni dispoziției constituționale, dispoziție ce a fost de altfel formal invocată în cererea de sesizare.
punctul 35.
Referitor la presupusa contrarietate a textelor de lege criticate cu dispozițiile art. 53 din Constituție, având în vedere că nu s-a constatat încălcarea unui drept fundamental, se va reține că acestea nu au incidență în cauză (în acest sens, a se vedea exemplificativ Decizia nr. 483 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 31 martie 2020, paragraful 26).
punctul 36.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
Paragraf
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Sîrcu în Dosarul nr. 1.232/1/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile art. 155 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Paragraf
Definitivă și general obligatorie.
Paragraf
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Paragraf
Pronunțată în ședința din data de 17 februarie 2026.
Semnături
Paragraf
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
Paragraf
ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
Paragraf
Magistrat-asistent,
Paragraf
Ioana-Laura Paris
Vrei mai mult?
Accesează jurisprudența, primește notificări la modificări și folosește AI-ul complet.
Începe gratuitCe mai știm despre acest act
- Alertă în ziua în care acest act se modifică
- Zilnic sincronizat cu Monitorul Oficial
Planul Gratuit rămâne disponibil după cele două săptămâni.
