DECIZIA nr. 203 din 8 aprilie 2025referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. (10) și ale art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale art. 108 alin. (6) , ale art. 142 alin. (4) , ale art. 144 alin. (2) și ale art. 150 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor
În vigoare
punctul 1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. (10) și ale art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, excepție ridicată de Valentin Teodorescu în Dosarul nr. 184/64/2022 al Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, respectiv de Marcian Silviu Dordea în Dosarul nr. 566/57/2022 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 2.123D/2022, respectiv nr. 386D/2023.
punctul 2.
Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 2025, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă, când Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a dispus conexarea Dosarului nr. 386D/2023 la Dosarul nr. 2.123D/2022, care a fost primul înregistrat. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 25 februarie 2025, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 27 martie 2025, iar, ulterior, pentru aceleași temeiuri legale, pentru datele de 2 aprilie și, respectiv, 8 aprilie, dată la care Curtea a pronunțat prezenta decizie.
Paragraf
având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:
punctul 3.
Prin Încheierea din 12 septembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 184/64/2022, Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. (10) și ale art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Excepția a fost ridicată de Valentin Teodorescu într-o cauză având ca obiect anularea dispozițiilor art. 6 alin. (3) teza întâi din Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori nr. 219 din 10 martie 2020, respectiv referitor la prevederea potrivit căreia „Nu pot fi numiți în funcții de conducere procurorii care au făcut parte din serviciile de informații sau au colaborat cu acestea“; anularea dispozițiilor art. 6 alin. (4) teza întâi din același regulament, respectiv referitor la prevederea potrivit căreia „Procurorii care participă la concurs sau examen pentru o funcție de conducere sunt obligați să dea o declarație pe propria răspundere din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informații și nici nu au colaborat cu acestea“; anularea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori nr. 961 din 19 octombrie 2021 și anularea Hotărârii nr. 9 din 13 octombrie 2021 a Comisiei de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a procurorilor, organizat în perioada 7 septembrie-9 decembrie 2021. Potrivit notelor scrise ale autorului, în perioada februarie 2007-septembrie 2011 acesta a deținut funcția de ofițer în cadrul Serviciului Român de Informații, iar la data de 12 decembrie 2012 a fost numit în funcția de procuror.
punctul 4.
Prin Încheierea din 13 februarie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 566/57/2022, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. (10) și ale art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004. Excepția a fost ridicată de Marcian Silviu Dordea într-o cauză având ca obiect revocarea parțială a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori nr. 219 din 10 martie 2020, prin care s-a aprobat Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții; revocarea parțială a regulamentului anterior menționat, în sensul anulării dispozițiilor art. 6 alin. (3) teza întâi din acesta, potrivit cărora „Nu pot fi numiți în funcții de conducere procurorii care au făcut parte din serviciile de informații sau au colaborat cu acestea“, dispozițiilor art. 6 alin. (4) teza întâi din regulament, potrivit cărora „Procurorii care participă la concurs sau examen pentru o funcție de conducere sunt obligați să dea o declarație pe propria răspundere din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informații și nici nu au colaborat cu acestea“, și dispozițiilor art. 28 alin. (2) din regulament, potrivit cărora „Înainte de numirea în funcțiile de conducere, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii solicită Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Consiliului Suprem de Apărare a Țării să verifice și să comunice dacă procurorul a făcut parte din serviciile de informații sau a colaborat cu acestea“; revocarea totală a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori nr. 1.061 din 28 iunie 2022, prin care s-a aprobat concursul pentru numirea în funcții de conducere a procurorilor, organizat în perioada 1 august-16 noiembrie 2022 și anularea concursului organizat în baza acestei hotărâri; revocarea totală a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori nr. 1.237 din 13 septembrie 2022, prin care s-a dispus respingerea contestației formulate de reclamant împotriva Hotărârii nr. 7 din 7 septembrie 2022 a Comisiei de organizare a concursului pentru numirea în funcții de conducere a procurorilor, organizat în perioada 1 august-16 noiembrie 2022. Prin sentința pronunțată în cauză, instanța de judecată a recalificat acțiunea introdusă de autor ca fiind o acțiune în anularea actelor administrative atacate, formulată în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În perioada august 2005-septembrie 2011 autorul excepției a fost angajat în cadrul Serviciului de Informații și Protecție Internă al Ministerului Administrației și Internelor, în funcția de ofițer de poliție, iar la data de 1 iulie 2013 a fost numit în funcția de procuror stagiar.
punctul 5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile de lege criticate creează o discriminare evidentă între procurorii care, anterior dobândirii calității de magistrat, au lucrat în cadrul serviciilor de informații înființate după 1990 și procurorii care, anterior accederii în magistratură, au lucrat în alte domenii de activitate, prin instituirea unei îngrădiri nejustificate a capacității de folosință în privința celor aflați în prima categorie, contrar dispozițiilor art. 16 alin. (1) și ale art. 53 alin. (2) din Constituție. Susțin că, dacă în cazul interdicției derivate din apartenența ori colaborarea cu serviciile de informații anterioare anului 1990 există o justificare rațională, fundamentată pe repercusiunile istorice și propagarea în timp, în mentalul colectiv național, a însemnătății perioadei comuniste și a persoanelor care au făcut parte din structuri represive ori au colaborat cu atari structuri, care au încălcat drepturi și libertăți fundamentale ale omului, în cazul interdicției pentru perioada de după 1990 până în prezent nu există vreo justificare legitimă și rezonabilă. De asemenea, susțin că, dacă textele de lege invocate s-ar interpreta în sensul că nu pot ocupa o funcție de conducere judecătorii/procurorii care, înainte de intrarea în magistratură, au făcut parte din serviciile de informații înființate după 1990, ar însemna să se stabilească pentru foștii salariați ai acestor instituții publice o incapacitate permanentă de a ocupa funcții de conducere în magistratură, independent de vreo culpă a acestora, contrar dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Consideră că interdicția ocupării unei funcții publice pe viață, aplicată celor care au făcut parte din serviciile de informații după anul 1990, dar au încetat această activitate înainte de a dobândi calitatea de magistrat, este o sancțiune colectivă aplicată pe baza unei prezumții de vinovăție instituite față de o întreagă categorie profesională, contrară dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție. Susțin, totodată, că, prin împiedicarea participării la concursul pentru numirea în funcții de conducere, sine die, fără să fi comis o faptă ilicită, se îngrădește dreptul la muncă, garantat de art. 41 alin. (1) din Constituție, se interzice accesul la o funcție publică, se încalcă prezumția de nevinovăție, se aplică un tratament juridic vădit discriminatoriu în raport cu magistrații care anterior intrării în profesie au exercitat alte funcții publice. De asemenea, susțin că interdicția ocupării unei funcții de conducere de către magistrații care au făcut parte din serviciile de informații sau au colaborat cu acestea după anul 1990 nu se poate aplica retroactiv, pentru fapte care la momentul desfășurării activității nu atrăgeau nicio sancțiune, deoarece s-ar aduce atingere principiului neretroactivității legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție. Apreciază că severitatea sancțiunii, prin consecințele pe care le produce, în plan personal și profesional, interdicția ocupării unei funcții publice pe viață, aplicată retroactiv pentru o activitate conformă cu legea atât la momentul desfășurării acesteia, cât și în prezent, constituie o încălcare a dreptului la viață privată garantat de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
punctul 6.
Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens reține că, potrivit dispozițiilor legale criticate, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în prezent un magistrat nu poate participa la concursul pentru numirea în funcții de conducere, dacă a făcut parte/a activat în vreun serviciu de informații, indiferent de perioada în care a activat (înainte sau după 1989). Consideră că, în măsura în care dreptul unui magistrat de a participa la concursul pentru numirea în funcții de conducere, indiferent că a făcut sau nu parte din serviciile de informații sau că nu a colaborat cu acestea, nu este nominalizat expres în Constituție, legiuitorul este liber să aleagă, în funcție de prioritatea obiectivelor urmărite, care sunt condițiile de participare la un concurs. De asemenea, apreciază că legiuitorul poate să dispună modificarea sau chiar încetarea unor condiții de participare la concursul pentru numirea în funcții de conducere, fără a fi necesar să se supună condițiilor art. 53 din Constituție, întrucât acest text constituțional privește numai drepturile consacrate de Legea fundamentală, iar nu și pe cele stabilite prin legi. Apreciază, totodată, că pretinsa discriminare invocată de către autor prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție nu există, deoarece o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil. Subliniază că, în speță, legiuitorul a reglementat o modalitate adecvată de protecție a dreptului la muncă, atât timp cât condiția prevăzută de dispozițiile art. 48 alin. (10) raportat la art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 are în vedere doar concursul de numire în funcții de conducere, nu și concursul de admitere în magistratură sau de admitere la Institutul Național al Magistraturii, respectând principiul proporționalității și al echilibrului, interesul statului de exercitare a unei funcții de conducere în cadrul unei instituții publice de către persoane care nu au făcut parte/nu au activat în vreun serviciu de informații servind la încrederea pe care trebuie să o ofere cel care ocupă o astfel de funcție celorlalte instituții ale statului și cetățenilor, întrucât magistratul care ocupă o funcție de conducere nu este doar un funcționar public, ci reprezintă un reper valoric.
punctul 7.
Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
punctul 8.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.
punctul 9.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
punctul 10.
La Dosarul nr. 2.123D/2022, domnul Adrian Octavian Finică și domnul Grigore Sorin Ciurea, în calitate de amicus curiae, au depus înscrisuri prin care apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată și, totodată, solicită extinderea controlului de constituționalitate cu privire la dispozițiile art. 108 alin. (6), ale art. 142 alin. (4) și ale art. 144 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Paragraf
examinând încheierile de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile comunicate, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
punctul 11.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
punctul 12.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 48 alin. (10) și ale art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
Paragraf
Ulterior sesizării Curții Constituționale în Dosarul nr. 2.123D/2022, respectiv anterior sesizării Curții Constituționale în Dosarul nr. 386D/2023, Legea nr. 303/2004 a fost abrogată prin prevederile art. 294 alin. (5) lit. a) din titlul VI din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 16 noiembrie 2022. Întrucât textele criticate din Legea nr. 303/2004 au produs efecte în cauzele în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, Curtea se va pronunța asupra acestora. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
-
Art. 48 alin. (10): „(10) Nu pot fi numiți în funcții de conducere judecătorii care au făcut parte din serviciile de informații sau au colaborat cu acestea ori judecătorii care au un interes personal, ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege.“;
-
Art. 49 alin. (11): „(11) Dispozițiile art. 48 alin. (10)-(12) și (14) se aplică în mod corespunzător și în cazul numirii procurorilor în funcțiile de conducere.“
punctul 13.
Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile criticate contravin atât prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la valorile supreme în statul de drept și principiul legalității, ale art. 15 privind universalitatea, ale art. 16 alin. (1)-(3) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (1) și (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, ale art. 53 alin. (1) și (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană, cât și prevederilor art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 52 alin. (1) privind întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
punctul 14.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că textele de lege criticate fac parte din secțiunea a 2-a - „Numirea în funcțiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare“, capitolul V - „Promovarea judecătorilor și procurorilor și numirea în funcțiile de conducere“ din Legea nr. 303/2004. Art. 48 alin. (10) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, prevede că nu pot fi numiți în funcții de conducere judecătorii care au făcut parte din serviciile de informații sau au colaborat cu acestea ori judecătorii care au un interes personal, ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege, iar, în scopul realizării economiei de mijloace, dispozițiile art. 49 din același act normativ constituie o normă de trimitere, dispozițiile art. 48 alin. (10) din Legea nr. 303/2004 aplicându-se în mod corespunzător și în cazul numirii procurorilor în funcțiile de conducere din cadrul parchetelor corespunzătoare judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel. Prevederile art. 48 alin. (10) din Legea nr. 303/2004, anterior modificării prin art. I pct. 68 din Legea nr. 242/2018, aveau următorul conținut: „(10) Nu pot fi numiți în funcții de conducere judecătorii care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori judecătorii care au un interes personal, ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege.“
punctul 15.
Autorii excepției, care au făcut parte din serviciile de informații după anul 1990, anterior numirii în funcția de procuror, critică normele ce formează obiectul controlului de constituționalitate, întrucât, în opinia lor, instituie o discriminare între diverse categorii de persoane, ca urmare a modificării dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 242/2018, prin eliminarea sintagmei „înainte de 1990“.
punctul 16.
Curtea observă că dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au fost modificate prin art. I pct. 68 din Legea nr. 242/2018 în sensul că, dacă înainte de modificarea prin Legea nr. 242/2018, magistrații nu puteau participa la concursul pentru numirea în funcții de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare dacă au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990, prin Legea nr. 242/2018 a fost eliminată sintagma „înainte de 1990“, astfel încât, ulterior modificării aduse prin legea menționată, imposibilitatea numirii în funcții de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare vizează situația în care magistrații au făcut parte din serviciile de informații, indiferent de perioada în care au activat în acestea (înainte sau după 1990).
punctul 17.
Curtea observă, totodată, că propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (Pl-x nr. 418/2017; L545/2017) a fost inițiată de 10 deputați și senatori, fiind înregistrată la Camera Deputaților la data de 31 octombrie 2017. Succinta expunere de motive a propunerii legislative nu argumentează în niciun fel intenția normativă, ci enumeră, în cuprinsul câtorva paragrafe, principalele modificări propuse pentru Legea nr. 303/2004, cu referire la o serie de decizii pronunțate de Curtea Constituțională (Decizia nr. 785 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 176 din 26 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 13 mai 2014, Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 20 mai 2016, și Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017). După primirea raportului comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă în data de 11 decembrie 2017, iar Senatul (Cameră decizională) la data de 19 decembrie 2017. În anexa nr. 1 - Amendamente admise a raportului Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, la nr. crt. 170, pct. 68 - antet de tabel „Forma adoptată de Camera Deputaților“, se specifica astfel că „La articolul 48, alineatele (10)-(12) se modifică și vor avea următorul cuprins: «(10) Nu pot fi numiți în funcții de conducere judecătorii care au făcut parte din serviciile de informații sau au colaborat cu acestea ori judecătorii care au un interes personal, ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege.»“, fără observații. Ulterior adoptării propunerii legislative de către cele două Camere ale Parlamentului, Curtea Constituțională a fost sesizată, pronunțând patru decizii în exercitarea controlului de constituționalitate a priori cu privire la propunerea legislativă menționată (Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, Decizia nr. 417 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018, și Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018), fără a fi însă antamată problema de constituționalitate ce constituie obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate.
punctul 18.
Curtea observă, de asemenea, că, în cauzele în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, interpretând teleologic și sistematic dispozițiile art. 6 alin. (3) teza întâi și alin. (4) teza întâi din Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori nr. 219 din 10 martie 2020, precum și prevederile art. 48 alin. (10) din Legea nr. 303/2004, instanțele de sesizare (Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal) au reținut că, „dacă înainte de modificarea prin Legea nr. 242/2018, magistrații puteau participa la concursul pentru numirea în funcții de conducere condiționat de a nu fi făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau să nu fi colaborat cu acestea, în prezent cerința legii s-a extins și pentru perioada de după 1990. Așadar, ulterior modificării aduse prin Legea nr. 242/2018, raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 303/2004, apartenența ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliție politică (înainte de 1990), implică imposibilitatea numirii în funcția de magistrat, în timp ce situația în care se află reclamantul, cea în care acesta a făcut parte din serviciile de informații după 1990, conduce la imposibilitatea numirii într-o funcție de conducere. (...) Interdicția instituită de art. 48 alin. (10) raportat la art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 nu constituie o restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți, reglementate de art. 53 din Constituție, întrucât condiția proporționalității dintre scopul urmărit și restrângerea drepturilor supuse analizei este respectată față de evitarea neîncrederii populației în magistrații care ocupă o funcție de conducere, cât și garantarea de către statul român a faptului că cel care ocupă o funcție de conducere în cadrul unui parchet reprezintă un reper de valori.“
punctul 19.
Curtea reține că, anterior modificării din anul 2018, condiționarea accesului la funcții de conducere în magistratură de apartenența la serviciile de informații înainte de 1990 și-a găsit sursa în activitatea securității statului sau a altor structuri și instituții ale statului, care au funcționat anterior anului 1990 și ale căror activități au vizat suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în scopul instaurării și menținerii puterii totalitare comuniste. Din această perspectivă, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că lustrația se poate constitui ca reper moral, de rememorare a ororilor comunismului, dar și ca măsură temporară de excludere de la funcțiile de conducere a unor autorități și instituții publice a persoanelor care au lucrat sau colaborat cu regimul comunist. Lustrația nu înseamnă, însă, epurare sau răzbunare pentru alegeri ideologice greșite ori accidente biografice, ci încercarea de regăsire a demnității și încrederii, precum și redarea autorității instituțiilor fundamentale ale statului. Lustrația accentuează mai ales principiul responsabilității în exercitarea demnităților publice. Cu toate acestea, nicio persoană nu va putea fi supusă lustrației pentru opinii personale și convingeri proprii sau pentru simplul motiv de asociere cu orice organizație care, la data asocierii sau a activității desfășurate, era legală și nu a comis încălcări grave ale drepturilor omului. Lustrația este permisă doar cu privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizații ale statului, la grave încălcări ale drepturilor și libertăților omului (Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010, prin care Curtea a constatat că Legea lustrației privind limitarea temporară a accesului la unele funcții și demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este neconstituțională.). În precedent, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, că art. 22^1 din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, introdus prin art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 16/2006, abilita Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității să verifice participarea judecătorilor și procurorilor la activitatea serviciilor de informații înainte de 1990, în vederea împiedicării accesului la funcții de conducere în magistratură [art. 22^1 alin. (3) din Legea nr. 187/1999 prevedea că, „Înainte de numirea în funcțiile de conducere, Consiliul verifică și comunică, în termen de 15 zile de la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, apartenența sau colaborarea judecătorilor și procurorilor cu serviciile de informații înainte de anul 1990“]. În decizia precitată, Curtea a constatat însă că art. 22^1 din Legea nr. 187/1999, prin care se prevedea verificarea apartenenței judecătorilor și procurorilor la serviciile de informații înainte de anul 1990, indiferent dacă au făcut sau nu au făcut poliție politică, este neconstituțional, întrucât „instituie premisele unei răspunderi morale și juridice colective, fără existența unei fapte infamante și fără vinovăție, încălcând astfel prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție și principiul prezumției de onestitate, dedus din concepția legiuitorului constituant, care stă la baza art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. (...) În acest caz nu se mai cercetează dacă persoana verificată a desfășurat activitate de poliție politică, după cum nu se verifică dacă serviciile de informații vizate aveau ca obiectiv represiunea împotriva adversarilor regimului comunist sau dacă serveau siguranței naționale. În felul acesta, legea creează premisele unei forme de răspundere morală și juridică colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații, fără vinovăție și fără existența unei fapte de încălcare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.“
punctul 20.
Curtea reține că jurisprudența menționată în paragraful anterior pune în lumină aspecte esențiale, care au condus la constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 22^1 din Legea nr. 187/1999 și a Legii lustrației, privind limitarea temporară a accesului la unele funcții și demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv faptul că: (i) răspunderea juridică și sancționarea se întemeiază pe deținerea unei demnități sau funcții în structurile și aparatul represiv al fostului regim totalitar comunist; răspunderea juridică, indiferent de natura ei, este o răspundere preponderent individuală și se întemeiază numai pe fapte juridice și acte juridice săvârșite de o persoană, iar nu pe prezumții; (ii) dispozițiile legale sunt excesive în raport cu scopul legitim urmărit, deoarece nu permit individualizarea măsurii; se instituie o prezumție de vinovăție și o adevărată sancțiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă și pe o culpabilizare generică, globală, făcută pe criterii politice, ceea ce contravine principiilor statului de drept, ale ordinii de drept și prezumției de nevinovăție instituite prin art. 23 alin. (11) din Constituție; nu se reglementează un mecanism adecvat în scopul stabilirii desfășurării unor activități concrete îndreptate împotriva drepturilor și libertăților fundamentale; (iii) lustrația este permisă doar cu privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizații ale statului, la grave încălcări ale drepturilor și libertăților omului; (iv) se reglementează o sancțiune colectivă care vizează dreptul de a candida și dreptul de a fi ales în funcțiile de demnitate publică ale persoanelor care au aparținut anumitor structuri politice și ideologice contrar prevederilor constituționale ale art. 37, 38 și 53; (v) se aduce atingere principiului neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât nu se poate pretinde ca, respectând legile în vigoare și acționând în spiritul lor, cetățenii să aibă în vedere eventuale reglementări viitoare; (vi) Legea lustrației a fost adoptată după 21 de ani de la căderea comunismului; caracterul tardiv al legii este relevant pentru disproporționalitatea măsurilor restrictive, chiar dacă prin acestea s-a urmărit un scop legitim. Așadar, Curtea reține că, prin deciziile nr. 51 din 31 martie 2008 și nr. 820 din 7 iunie 2010, precitate, a sancționat acte normative ale căror soluții legislative instituiau o prezumție de vinovăție și o sancțiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă și pe o culpabilizare generică, globală, a persoanelor care au avut calitatea de lucrător operativ ori acoperit al organelor de securitate în perioada 1945-1989, inclusiv prin împiedicarea accesului la funcții de conducere în magistratură.
punctul 21.
Distinct, Curtea reține că activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se efectuează de către Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora [a se vedea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014]. Curtea reține, totodată, că activitatea acestor structuri este sub control parlamentar [art. 8 alin. (3) din Legea nr. 51/1991]. Totodată, Curtea reține că Direcția Generală de Protecție Internă este structura specializată cu atribuții în domeniul securității naționale, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne [a se vedea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 51/1991]. De asemenea, Direcția Generală de Protecție Internă se supune controlului parlamentar exercitat în temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 51/1991. Comisiile parlamentare însărcinate cu exercitarea controlului activităților serviciilor de informații sunt Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații (a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 22 februarie 2018) și Comisia parlamentară specială pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe (a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 44/1998 privind constituirea, organizarea și funcționarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 5 noiembrie 1998).
punctul 22.
Prin urmare, având în vedere aceste din urmă aspecte, Curtea reține că situațiile juridice în care se află cele două categorii de magistrați, care au făcut parte din organele de securitate înainte de 1990, respectiv din serviciile de informații după 1990, diferă în mod obiectiv, având în vedere că serviciile de informații după 1990 funcționează, în baza legii, într-un cadru democratic și constituțional, astfel încât tratamentul juridic instituit nu poate fi decât diferit. Or, Curtea constată că instituirea unui tratament egal în privința acestor două categorii de persoane, prin reglementarea interdicției de a fi numite în funcții de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare, indiferent de perioada în care au făcut parte din serviciile de informații (înainte de 1990, respectiv după 1990), în absența unui criteriu obiectiv și rațional, are semnificația instituirii unei discriminări, contrar dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.
punctul 23.
Egalitatea nu înseamnă uniformitate, astfel că pot fi instituite tratamente juridice distincte pentru anumite categorii de persoane sau grupuri dacă există o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea Decizia nr. 2 din 3 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998). Inegalitatea reală poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii care le conține. Tocmai de aceea, principiul egalității conduce la sublinierea existenței unui drept fundamental la diferență, iar, în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune are semnificația instituirii unei discriminări (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, paragraful 27). Prin urmare, pentru situații juridice diferite legiuitorul poate institui un regim juridic diferit, fără a încălca, în acest fel, principiul constituțional al egalității în drepturi (a se vedea Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr. 276 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 19 martie 2009).
Paragraf
De asemenea, instanța de la Strasbourg a statuat, în jurisprudența sa, că dreptul de a suferi o discriminare este încălcat și atunci când, fără o justificare rezonabilă și obiectivă, un stat nu aplică un tratament diferit persoanelor care se află în situații sensibil diferite. Astfel, în Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunțată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, paragrafele 41 și 42, instanța europeană a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, ci și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
punctul 24.
Prin urmare, Curtea reține că reglementarea unor soluții legislative diferențiate sub aspectul instituirii interdicției de numire în funcții de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare, în raport cu perioada în care magistrații au făcut parte din serviciile de informații (înainte de 1990/după 1990), nu ar reprezenta o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare în raport cu criteriul apartenenței unei categorii de persoane la organele de securitate, ca poliție politică, înainte de 1990, pe de o parte, respectiv în raport cu apartenența celeilalte categorii de persoane la serviciile de informații care funcționează, în baza legii, într-un cadru democratic și constituțional, după 1990, în România. Curtea reține că cele două categorii de cetățeni nu se află în aceeași situație de fapt pentru a li se aplica un tratament juridic analog sau identic. Astfel, situațiilor diferite este firesc să le corespundă tratamente juridice diferite (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997, sau Decizia nr. 1.054 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009).
punctul 25.
În continuare, Curtea reține că, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pentru numirea într-o funcție de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare, persoana interesată trebuie să fi îndeplinit funcția de judecător sau procuror pentru o anumită perioadă, aceasta fiind echivalentul vechimii efective în magistratură. Cu alte cuvinte, vocația pentru a accede într-o funcție de conducere este condiționată de calitatea efectivă de judecător sau procuror pe care persoana interesată trebuie să o fi avut în perioadele stabilite de lege. Or, ținând cont de faptul că, anterior modificării prin art. I pct. 9 din Legea nr. 242/2018, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prevedea că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor „nu pot fi“ lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații, Curtea reține că persoanele menționate au fost deja verificate, înaintea numirii în funcție, sub aspectul apartenenței la serviciile de informații, la data admiterii în magistratură, astfel că este inechitabilă aplicarea unui tratament privilegiat categoriei de magistrați care nu au făcut parte din serviciile de informații după 1990 în raport cu categoria de magistrați care au făcut parte din serviciile de informații după 1990, anterior intrării în magistratură, în ceea ce privește vocația pentru accederea într-o funcție de conducere.
punctul 26.
Prin urmare, Curtea reține că trebuie să existe o unitate de tratament juridic cu privire la condițiile de acces la funcția publică de conducere (a se vedea Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010), care impune o unitate de reglementare în acest sens, iar derogările de la procedura generală să fie justificate în mod obiectiv, rațional, temeinic și rezonabil.
punctul 27.
Principiul egalității accesului la o funcție publică este consacrat în art. 21 paragraful 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul de acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice ale țării sale“, precum și în art. 25 lit. c) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, potrivit căruia „Orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără niciuna dintre discriminările la care se referă art. 2 și fără restricții nerezonabile; [...] c) de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa“. Sunt interzise discriminările bazate pe rasă, sex, religie, opinie, avere, origine socială etc., dar fiecare stat are dreptul să impună, pe cale legislativă, anumite condiții specifice pentru accederea la o funcție publică, cum ar fi cetățenia, exercitarea deplină a drepturilor civile și politice, moralitatea etc. Totodată, art. 16 alin. (3) din Legea fundamentală face trimitere la „condițiile legii“ atunci când reglementează dreptul de a ocupa funcții și demnități publice, civile sau militare. Dreptul de a fi ales, chiar în varianta sa politică, poate comporta și comportă, în toate sistemele legislative, anumite limitări, între care și cea cu privire la categoria persoanelor eligibile (cu titlu exemplificativ, alte limitări ar fi restricții de vârstă, de conduită socială etc.).
punctul 28.
Cu toate acestea, Curtea reține că nimic nu justifică apariția unei diferențieri între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură și cel al numirii într-o funcție de conducere. De vreme ce au fost declarați admiși la concursul de admitere în magistratură, nu se poate presupune decât că toți magistrații, indiferent de funcția pe care au avut-o anterior intrării în magistratură, au evoluat și s-au perfecționat în cadrul unor repere profesionale similare, neexistând niciun motiv pentru conferirea unei mai mari îndreptățiri la numirea în funcțiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare a unei anumite categorii de magistrați. Între magistrați, pe parcursul dezvoltării profesionale, nu pot exista decât eventuale discrepanțe generate de gradul individual de pregătire, nicidecum de împrejurări particulare, anterioare admiterii în magistratură (a se vedea Decizia nr. 176 din 26 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 13 mai 2014, paragraful 19).
punctul 29.
În jurisprudența sa, Curtea a statuat că principiul egalității presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Tocmai de aceea, aplicând aceste considerente de principiu la speța de față, soluția pentru îndepărtarea stării de neconstituționalitate rezultată din condițiile diferențiate de acces la funcțiile de conducere în magistratură, pe criteriul funcției deținute după 1990, anterior intrării în magistratură, prevăzute de textul de lege criticat, nu poate fi decât constatarea existenței unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) și (3) din Constituție.
punctul 30.
Încălcarea principiului egalității afectează însuși individul, acesta fiind evaluat și plasat, în baza unor criterii arbitrare, într-o poziție de inferioritate. În cauza de față, ca efect al interdicției generale de numire în funcțiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare a magistraților care au făcut parte din serviciile de informații după 1990, două categorii de cetățeni sunt tratate în mod diferit. Prima categorie, cea care cuprinde magistrații care nu au făcut parte din serviciile de informații după 1990, are vocația de a accede în funcțiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare, pe când cea de-a doua categorie, cea care cuprinde magistrații care au făcut parte din serviciile de informații după 1990, nu are vocația de a accede în funcțiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare, fiind instituită o interdicție sine die cu privire la aceștia din urmă. Curtea reține însă că o asemenea diferență de tratament nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, întrucât toți magistrații, indiferent de funcția pe care au avut-o anterior intrării în magistratură, au îndeplinit funcția de judecător sau procuror pentru o anumită perioadă (vechimea efectivă în magistratură) și, totodată, îndeplinesc cerințele legii privind obținerea unui anumit calificativ și al lipsei vreunei sancțiuni disciplinare în perioada prevăzută de lege.
punctul 31.
Dreptul de acces la funcțiile publice este unul complex, fiind compus din cel puțin trei elemente esențiale, și anume: accesul/ocuparea efectivă a funcțiilor publice prin concurs; exercitarea acesteia și încetarea raporturilor de serviciu. Aceste elemente sunt legate intrinsec de cariera persoanei care ocupă o funcție publică, fiind, așadar, inerente oricărei funcții publice (a se vedea Decizia nr. 402 din 19 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 10 ianuarie 2025, paragraful 41). Or, Curtea reține că a impune criterii circumstanțiale, precum apartenența la un serviciu de informații după 1990, într-o manieră care să anihileze însăși vocația de a accede (accesul/ocuparea efectivă) la o funcție de conducere în magistratură este contrar principiului egalității, cu atât mai mult cu cât persoanele vizate au acționat anterior intrării în magistratură într-o ordine de drept existentă și recunoscută ca atare atât la nivelul legislației, cât și al instituțiilor de stat. Curtea reține, așadar, că apartenența la serviciile de informații, care funcționează după 1990 într-un cadru normativ democratic și constituțional, nu constituie un criteriu obiectiv și rațional care să justifice un tratament diferențiat.
punctul 32.
În aceste condiții, Curtea constată că normele criticate sunt discriminatorii și, totodată, expun magistratul la o situație imprevizibilă ca urmare a extinderii, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a cerinței legii și pentru perioada de după 1990. Din perspectiva lipsei de previzibilitate, Curtea constată că magistratul este pus în situația de a nu face față noilor cerințe ale normei, aspect care se transpune într-o interdicție ad aeternum de numire în funcțiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare (capitis deminutio).
punctul 33.
Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, reglementarea carierei personalului, indiferent de categoria profesională în discuție, trebuie să fie realizată în toate etapele sale în mod clar, coerent și previzibil (a se vedea Decizia nr. 402 din 19 septembrie 2024, precitată, paragraful 41). Totodată, Curtea a subliniat că principiul securității juridice exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă și previzibilă (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012). Curtea a mai statuat că securitatea juridică reprezintă una dintre valorile fundamentale ale statului, fiind cuprinsă în mod implicit la art. 1 din Constituție, și reprezintă o garanție a statului de drept, iar rațiunea sa constă tocmai în protejarea individului de arbitrar, mai ales în relațiile dintre individ și stat. Deși nu este în mod expres consacrat de Legea fundamentală, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Totodată, Curtea a reținut că securitatea juridică a persoanei este un concept care se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). În legătură cu acest principiu, instanța europeană a reținut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunțată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99).
punctul 34.
Aplicând considerentele de principiu menționate, Curtea constată că, reglementând condițiile de numire în funcțiile de conducere din magistratură, legiuitorul are obligația să identifice o soluție legislativă rațională care să țină seama de sistemul normativ existent în care serviciile de informații după 1990 funcționează în mod democratic și constituțional, fără să fie afectate securitatea juridică și previzibilitatea normativă. Această obligație derivă din principiul securității juridice, principiu de rang constituțional prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție. În caz contrar, impactul unei reglementări, care expune persoana la situații imprevizibile în ceea ce privește accesul la funcțiile publice în general și la funcții de conducere în magistratură, asupra funcționării sistemului justiției, având în vedere rolul magistraților cu funcții de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare de a contribui la realizarea acesteia, echivalează cu o atingere adusă înseși exercitării puterii de stat în parametrii stabiliți de art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție în componenta referitoare la statul de drept.
punctul 35.
Prin urmare, Curtea constată că sintagma „care au făcut parte din serviciile de informații“ din cuprinsul dispozițiilor art. 48 alin. (10) din Legea nr. 303/2004, precum și trimiterea din cuprinsul dispozițiilor art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 la art. 48 alin. (10) din același act normativ sunt contrare dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 16 alin. (1) și (3) din Constituție.
punctul 36.
Curtea precizează că, deși, în temeiul Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, au fost analizate dispozițiile art. 48 alin. (10) și ale art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, abrogată prin prevederile art. 294 alin. (5) lit. a) din titlul VI din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 16 noiembrie 2022, decizia precitată nu se opune, ci chiar impune ca, în temeiul art. 142 alin. (1) din Constituție, instanța constituțională să se pronunțe și să elimine din fondul activ al legislației noile dispoziții legale ale art. 108 alin. (6), ale art. 142 alin. (4), ale art. 144 alin. (2) și ale art. 150 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ca fiind neconstituționale în măsura în care acestea mențin soluția legislativă neconstituțională (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, precitată, Decizia nr. 454 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 24 iulie 2020, paragraful 38, și Decizia nr. 112 din 23 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 7 aprilie 2021).
punctul 37.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
punctul 1.
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Valentin Teodorescu în Dosarul nr. 184/64/2022 al Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal, respectiv de Marcian Silviu Dordea în Dosarul nr. 566/57/2022 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că sintagma „care au făcut parte din serviciile de informații“ din cuprinsul dispozițiilor art. 48 alin. (10) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și din cuprinsul dispozițiilor art. 108 alin. (6), ale art. 142 alin. (4), ale art. 144 alin. (2) și ale art. 150 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor este constituțională în măsura în care vizează serviciile de informații anterioare anului 1990.
punctul 2.
Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în aceleași dosare ale acelorași instanțe și constată că trimiterea din cuprinsul dispozițiilor art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor la art. 48 alin. (10) din același act normativ este neconstituțională.
Paragraf
Definitivă și general obligatorie.
Paragraf
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curții de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal și Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Paragraf
Pronunțată în ședința din data de 8 aprilie 2025.
Semnături
Paragraf
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
Paragraf
Marian Enache
Paragraf
Magistrat-asistent,
Paragraf
Mihaela Ionescu
Vrei mai mult?
Accesează jurisprudența, primește notificări la modificări și folosește AI-ul complet.
Începe gratuitCe mai știm despre acest act
- Alertă în ziua în care acest act se modifică
- Zilnic sincronizat cu Monitorul Oficial
Planul Gratuit rămâne disponibil după cele două săptămâni.
