Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 5 februarie 2026.#Comisia Europeană împotriva Covington & Burling și a lui Bart Van Vooren.#Recurs – Acces la documente – Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 – Articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf – Protecția procesului decizional – Refuzul de a divulga documente referitoare la voturile statelor membre privind modificarea anexei III la Regulamentul (CE) nr. 1925/2006 – Regulamentul (UE) nr. 182/2011 – Comitologia – Decizia 1999/468/CE – Procedura de reglementare cu control – Recurs incident.#Cauza C-540/23 P.

Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 14 iunie 2023, Covington & Burling și Van Vooren/Comisia (T‑201/21, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2023:333), prin care acesta a anulat Decizia C(2021) 2541 final a Comisiei din 7 aprilie 2021 (denumită în continuare „decizia în litigiu”) în măsura în care prin aceasta din urmă instituția respectivă a refuzat, în temeiul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), accesul la documentele referitoare la voturile individuale ale statelor membre emise în cadrul unei proceduri de comitologie vizând modificarea anexei III la Regulamentul (CE) nr. 1925/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind adaosul de vitamine și minerale, precum și de anumite substanțe de alt tip în produsele alimentare (JO 2006, L 404, p. 26, Ediție specială, 13/vol. 59, p. 102), în măsura în care privește speciile botanice care conțin derivați de hidroxiantracen.

Prin recursul incident formulat, Covington & Burling LLP și domnul Bart Van Vooren (denumiți în continuare „reclamanții în primă instanță”) solicită anularea hotărârii atacate în măsura în care Tribunalul a considerat că articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001 era aplicabil în speță.

Considerentele (2) și (4) ale Regulamentului nr. 1049/2001 au următorul cuprins: „(2) Transparența permite asigurarea unei mai bune participări a cetățenilor la procesul de decizie, garantând o mai mare legitimitate, eficacitate și responsabilitate a administrației față de cetățeni într‑un sistem democratic. Transparența contribuie la consolidarea principiilor democrației și drepturilor fundamentale, astfel cum sunt acestea definite în articolul 6 [TUE] și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. […] (4) Prezentul regulament vizează conferirea celui mai mare efect posibil dreptului de acces public la documente și definirea principiilor generale și a limitelor, în conformitate cu articolul 255 alineatul (2) [CE].”

Articolul 1 din acest regulament prevede: „Prezentul regulament urmărește: (a) definirea principiilor, a condițiilor și a limitelor, întemeiate pe rațiuni de interes public sau privat, care cârmuiesc dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului [Uniunii Europene] și ale Comisiei (denumite în continuare «instituții»), prevăzut la articolul 255 [CE] în vederea garantării unui acces cât mai larg la documente; […]”

Potrivit alineatelor (1) și (3) ale articolului 4 din regulamentul menționat: „(1) Instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției: […] (b) vieții private și integrității individului, în special în conformitate cu legislația comunitară privind protecția datelor personale. […] (3) Accesul la un document întocmit de o instituție pentru uzul său intern sau primit de o instituție și referitor la o chestiune pentru care instituția nu a luat încă nicio decizie este refuzat în cazul în care divulgarea conținutului acestuia ar aduce gravă atingere procesului decizional al acestei instituții, cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză. Accesul la un document conținând avize destinate uzului intern în cadrul deliberărilor și al consultărilor preliminare în cadrul instituției în cauză este refuzat chiar și după luarea deciziei, în cazul în care divulgarea conținutului acestuia ar aduce gravă atingere procesului decizional al acestei instituții, cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză.”

Articolul 58 din Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare (JO 2002, L 31, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 8, p. 68), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 652/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 (JO 2014, L 189, p. 1), prevede la alineatul (1): „Comisia este asistată de Comitetul permanent pentru plante, animale, produse alimentare și hrană pentru animale […] Acest comitet este un comitet în sensul Regulamentului (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului [din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (JO 2011, L 55, p. 13)] […]”

Articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 1925/2006, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2019/650 al Comisiei din 24 aprilie 2019 (JO 2019, L 110, p. 21), intitulat „Substanțe interzise, supuse restricțiilor sau aflate sub control comunitar”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Se aplică procedura prevăzută de prezentul articol în cazul în care o substanță, alta decât vitamine sau minerale sau un ingredient care conține o substanță, alta decât vitamine sau minerale, se adaugă în produse alimentare sau se utilizează în producția de produse alimentare, în condiții care ar avea ca rezultat ingestia unor cantități de o astfel de substanță cu mult mai mari decât cele în mod rezonabil estimate a fi ingerate în condiții normale de consum în cadrul unui regim alimentar echilibrat și variat și/sau care, altfel, ar reprezenta un potențial risc pentru consumatori. (2) Din proprie inițiativă sau pe baza informațiilor furnizate de statele membre, după ce Autoritatea [Europeană pentru Siguranța Alimentară] a evaluat, în fiecare caz, informațiile disponibile, Comisia poate să ia o decizie, destinată să modifice elemente neesențiale ale prezentului regulament, în conformitate cu procedura de reglementare cu control menționată la articolul 14 alineatul (3), de a include, în cazul în care este necesar, substanța sau ingredientul în anexa III. […] […]”

Articolul 14 din acest regulament, intitulat „Procedura comitetului”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Comisia este asistată de Comitetul permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animală, instituit în temeiul articolului 58 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 178/2002]. […] (3) Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 5a alineatele (1)-(4) și articolul 7 din Decizia 1999/468/CE [a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor privind exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (JO 1999, L 184, p. 23, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 159)], având în vedere dispozițiile articolului 8.”

Potrivit considerentelor (6), (10) și (19)-(21) ale Regulamentului nr. 182/2011: „(6) În acele acte de bază care necesită controlul statelor membre în ceea ce privește adoptarea de către Comisie a actelor de punere în aplicare, este oportun ca pentru realizarea unui astfel de control să se instituie comitete compuse din reprezentanți ai statelor membre și prezidate de către Comisie. […] (10) Ar trebui determinate criterii pentru a stabili procedura care ar trebui folosită pentru adoptarea actelor de punere în aplicare de către Comisie. Pentru a se asigura o mai mare consecvență, cerințele procedurale ar trebui să fie proporționale cu natura și impactul actelor de punere în aplicare care sunt adoptate. […] (19) Ar trebui asigurat accesul public la informațiile privind lucrările comitetului, în conformitate cu Regulamentul [nr. 1049/2001]. (20) Comisia ar trebui să țină un registru care să conțină informații privind lucrările comitetului. Prin urmare, normele privind protecția documentelor clasificate care sunt aplicabile Comisiei ar trebui să se aplice și utilizării registrului. (21) Decizia [1999/468] ar trebui abrogată. Pentru a se asigura tranziția de la regimul prevăzut în Decizia [1999/468] la cel prevăzut în prezentul regulament, orice trimitere în legislația existentă la procedurile prevăzute în respectiva decizie ar trebui să fie înțeleasă, cu excepția procedurii de reglementare cu control prevăzute la articolul 5a din respectiva decizie, ca trimitere la procedurile corespunzătoare prevăzute în prezentul regulament. Efectele articolului 5a din Decizia [1999/468] ar trebui menținute provizoriu în scopul actelor de bază existente care fac trimitere la articolul respectiv.”

Articolul 2 din acest regulament, intitulat „Alegerea procedurilor”, prevede la alineatul (2): „Procedura de examinare se aplică în special pentru adoptarea de: (a) acte de punere în aplicare cu un domeniu general de aplicare; […]”

Potrivit articolului 3 din acest regulament, intitulat „Dispoziții comune”: „(1) Dispozițiile comune prevăzute în prezentul articol se aplică tuturor procedurilor menționate la articolele 4-8. (2) Comisia este asistată de un comitet format din reprezentanți ai statelor membre. Comitetul este prezidat de un reprezentant al Comisiei. […] (3) Președintele prezintă comitetului proiectul de act de punere în aplicare ce urmează să fie adoptat de către Comisie. […] (4) Până la emiterea avizului comitetului, orice membru al comitetului poate propune modificări, iar președintele poate prezenta versiuni modificate ale proiectului de act de punere în aplicare. Președintele depune toate eforturile necesare pentru a găsi soluții care să se bucure de cel mai larg sprijin posibil în cadrul comitetului. […] (5) În cazuri justificate corespunzător, președintele poate obține avizul comitetului prin procedură scrisă. Președintele trimite membrilor comitetului proiectul de act de punere în aplicare și stabilește un termen pentru emiterea unui aviz în funcție de urgența proiectului în cauză. Se consideră că orice membru al comitetului care nu se opune proiectului de act de punere în aplicare sau care nu se abține în mod explicit de la votul privind actul respectiv înainte de expirarea respectivului termen și‑a dat acordul tacit cu privire la proiectul de act de punere în aplicare în cauză. […] (6) Avizul comitetului este consemnat în procesul‑verbal. […] […]”

Articolul 4 din regulamentul respectiv, intitulat „Procedura de consultare”, prevede: „(1) În cazul în care se aplică procedura de consultare, comitetul emite avizul, prin vot atunci când este necesar. […] (2) Comisia decide cu privire la proiectul de act de punere în aplicare care se adoptă, ținând seama cât mai mult posibil de concluziile desprinse din dezbaterile din cadrul comitetului și de avizul emis.”

Potrivit articolului 9 din același regulament, intitulat „Regulamentul de procedură”: „(1) Fiecare comitet își adoptă cu o majoritate simplă a membrilor săi propriul regulament de procedură, la propunerea președintelui său, pe baza unui regulament de procedură standard elaborat de Comisie după consultarea statelor membre. Acest regulament standard se publică de către Comisie în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În măsura în care este necesar, comitetele existente își adaptează regulamentele de procedură la regulamentul de procedură standard. (2) Principiile și condițiile privind accesul public la documente și normele privind protecția datelor care sunt aplicabile Comisiei se aplică și comitetelor.”

Articolul 10 din Regulamentul nr. 182/2011, intitulat „Informații cu privire la lucrările comitetului”, prevede: „(1) Comisia păstrează un registru al lucrărilor comitetului, care conține: (a) o listă a comitetelor; (b) ordinile de zi ale reuniunilor comitetelor; (c) procesele‑verbale sumare ale reuniunilor și listele autorităților și organizațiilor de care aparțin persoanele desemnate de statele membre să le reprezinte; (d) proiectele de acte de punere în aplicare cu privire la care li se cere comitetelor să emită un aviz; (e) rezultatul votului; (f) proiectele finale de acte de punere în aplicare rezultate în urma avizului comitetelor; g) informații privind adoptarea proiectelor finale de acte de punere în aplicare de către Comisie; și (h) date statistice privind activitatea comitetelor. (2) Comisia publică, de asemenea, un raport anual privind activitatea comitetelor. (3) Parlamentul European și Consiliul au acces la informațiile menționate la alineatul (1), în conformitate cu normele aplicabile. (4) Odată cu trimiterea către membrii comitetului, Comisia pune la dispoziția Parlamentului European și a Consiliului documentele menționate la literele (b), (d) și (f) de la alineatul (1), informându‑le totodată de faptul că aceste documente sunt disponibile. (5) Referințele tuturor documentelor menționate la alineatul (1) literele (a)-(g), precum și informațiile menționate la alineatul (1) litera (h) sunt făcute publice în registru.”

Articolul 11 din acest regulament, intitulat „Dreptul de control al Parlamentului European și al Consiliului”, prevede că, în cazul în care actul de bază este adoptat prin procedura legislativă ordinară, atât Parlamentul European, cât și Consiliul pot aduce oricând la cunoștință Comisiei faptul că apreciază că un proiect de act de punere în aplicare depășește competențele de executare prevăzute de actul de bază, caz în care Comisia revizuiește respectivul proiect de act de punere în aplicare, ținând seama de pozițiile exprimate.

Potrivit articolului 12 din regulamentul menționat: „Decizia [1999/468] se abrogă. Efectele articolului 5a din Decizia [1999/468] se mențin în scopul actelor de bază existente care fac trimitere la articolul respectiv.”

Articolul 13 din același regulament, intitulat „Dispoziții tranzitorii: adaptarea actelor de bază existente”, prevede: „(1) Atunci când actele de bază adoptate înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament prevăd exercitarea competențelor de executare de către Comisie în conformitate cu Decizia [1999/468], se aplică următoarele reguli: (a) în cazul în care actul de bază face trimitere la articolul 3 din Decizia [1999/468], se aplică procedura de consultare menționată la articolul 4 din prezentul regulament; […] (e) în cazul în care actul de bază face trimitere la articolele 7 și 8 din Decizia [1999/468], se aplică articolele 10 și 11 din prezentul regulament. (2) Articolele 3 și 9 din prezentul regulament se aplică tuturor comitetelor existente, în sensul alineatului (1). […]”

Potrivit considerentului (7a) al Deciziei 1999/468, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2006/512/CE a Consiliului din 17 iulie 2006 (JO 2006, L 200, p. 11, Ediție specială, 01/vol. 6, p. 163): „[e]ste necesară recurgerea la procedura de reglementare cu control în cazul măsurilor cu caracter general care urmăresc modificarea unor elemente neesențiale ale unui act de bază adoptat în conformitate cu procedura menționată la articolul 251 [CE], inclusiv prin eliminarea unor asemenea elemente sau prin completarea actului prin adăugarea unor noi elemente neesențiale. Această procedură ar trebui să dea posibilitatea celor două componente ale autorității legislative să controleze aceste măsuri înainte de a fi adoptate. Elementele esențiale ale actului legislativ pot fi modificate doar de către legiuitor pe baza tratatului.”

Articolul 5a din această decizie, intitulat „Procedura de reglementare cu control”, prevedea la alineatele (1)-(4): „(1) Comisia este asistată de un comitet pentru procedura de reglementare cu control format din reprezentanți ai statelor membre și prezidat de reprezentantul Comisiei. (2) Reprezentantul Comisiei supune comitetului un proiect de măsuri care urmează să fie adoptate. Comitetul emite avizul asupra proiectului într‑un termen pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența problemei respective. Avizul se emite cu majoritatea stabilită la articolul 205 alineatele (2) și (4) [CE] în cazul deciziilor pe care Consiliul este chemat să le adopte la propunerea Comisiei. Voturile reprezentanților statelor membre în cadrul comitetului se ponderează conform modalității stabilite la articolul menționat. Președintele nu participă la vot. (3) În cazul în care măsurile preconizate de Comisie sunt conforme cu avizul comitetului, se aplică procedura următoare: (a) Comisia supune fără întârziere proiectul de măsuri Parlamentului European și Consiliului pentru control; (b) Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor din care este format, sau Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, se pot opune adoptării de către Comisie a proiectului menționat, motivându‑și opoziția prin faptul că proiectul de măsuri propuse de Comisie depășește competențele de executare stabilite de instrumentul de bază sau că proiectul nu este compatibil cu scopul sau conținutul actului de bază sau nu respectă principiile subsidiarității sau proporționalității; (c) în cazul în care, în termen de trei luni de la data trimiterii către acestea, Parlamentul European sau Consiliul se opun proiectului de măsuri, acesta nu este adoptat de Comisie. În acest caz, Comisia poate să supună comitetului un proiect de măsuri modificat sau să prezinte o propunere legislativă pe baza tratatului; (d) în cazul în care la expirarea termenului, nici Parlamentul European, nici Consiliul nu s‑au opus proiectului de măsuri, acesta este adoptat de către Comisie. (4) În situația în care măsurile preconizate de Comisie nu sunt conforme cu avizul comitetului sau în absența unui aviz, se aplică procedura următoare: (a) Comisia supune fără întârziere Consiliului o propunere privind măsurile ce urmează să fie adoptate și o transmite în același timp Parlamentului European; (b) Consiliul hotărăște asupra propunerii cu o majoritate calificată, în termen de două luni de la data trimiterii către acesta; (c) în cazul în care, în acest termen, Consiliul se opune măsurilor propuse cu o majoritate calificată, măsurile nu sunt adoptate. […] (d) în cazul în care Consiliul preconizează să adopte măsurile propuse, acesta le supune fără întârziere Parlamentului European. În cazul în care Consiliul nu hotărăște în termenul de două luni, Comisia supune fără întârziere măsurile spre control Parlamentului European; (e) Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor din care este format, în termen de patru luni de la transmiterea propunerii în conformitate cu litera (a), se poate opune adoptării măsurilor respective, […]; (f) în cazul în care, în această perioadă, Parlamentul European se opune măsurilor propuse, acestea nu se adoptă. […] (g) în cazul în care, la expirarea acestei perioade, Parlamentul European nu s‑a opus măsurilor propuse, acestea se adoptă de Consiliu sau de Comisie, după caz.”

Articolul 10 din Regulamentul de procedură standard pentru comitete (JO 2011, C 206, p. 11, denumit în continuare „regulamentul de procedură standard”), intitulat „Procesul‑verbal și procesul‑verbal sumar al ședințelor”, prevede la alineatul (2): „În sensul articolului 10 din Regulamentul [nr. 182/2011], președintele este responsabil de redactarea unui proces‑verbal sumar în care să fie descris pe scurt fiecare punct de pe agendă și rezultatele votului privind orice proiect de act de punere în aplicare înaintat comitetului. Procesul‑verbal sumar nu menționează poziția individuală a membrilor în cadrul discuțiilor comitetului.”

Articolul 13 din acest regulament de procedură standard, intitulat „Accesul la documente și confidențialitate”, prevede: „(1) Solicitările de acces la documentele comitetului sunt tratate în conformitate cu Regulamentul [nr. 1049/2001]. Comisiei îi revine sarcina de a lua o decizie cu privire la solicitările de acces la documentele menționate anterior, în temeiul regulamentului său de procedură, modificat de Decizia [2001/937/CE, CECO, Euratom a Comisiei din 5 decembrie 2001 de modificare a regulamentului său de procedură (JO 2001, L 345, p. 94, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 148)]. […] (2) Discuțiile din cadrul comitetului sunt confidențiale. (3) Documentele înaintate membrilor comitetului, experților și reprezentanților terților sunt confidențiale […], cu excepția cazului în care se acordă acces la documentele respective în temeiul alineatului (1) sau în cazul în care documentele sunt făcute publice în alt mod de către Comisie. (4) Membrii comitetului, experții și reprezentanții terților trebuie să respecte obligațiile de confidențialitate prevăzute la acest articol. Președintele se asigură că experții și reprezentanții terților au cunoștință de cerințele de confidențialitate care le sunt impuse.”

Istoricul litigiului este prezentat la punctele 2-7 din hotărârea atacată după cum urmează: „2. La 4 decembrie 2020, [reclamanții în primă instanță] au introdus, prin intermediul portalului online al Comisiei, o cerere de acces privind documente care conțineau voturile a 22 de state membre în cadrul Comitetului permanent pentru plante, animale, produse alimentare și hrană pentru animale – secțiunea legislație generală [Standing Committee on Plants, Animals, Food and Feeds, denumit în continuare «Scopaff»]. Aceste voturi au fost exprimate în favoarea proiectului de regulament al Comisiei de modificare a anexei III la Regulamentul [nr. 1925/2006], care a condus la adoptarea Regulamentului (UE) 2021/468 al Comisiei din 18 martie 2021 de modificare a anexei III la Regulamentul (CE) nr. 1925/2006 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește speciile botanice care conțin derivați de hidroxiantracen (JO 2021, L 96, p. 6, […]). 3. La 11 ianuarie 2021, Direcția Generală (DG) Sănătate și Siguranță Alimentară a Comisiei i‑a transmis prin scrisoare lui «Mr Bart Van Vooren Covington & Burling LLP» un răspuns la cererea de acces la documente din 4 decembrie 2020. 4. În această scrisoare, Comisia a arătat că 21 de documente […] fuseseră identificate ca intrând sub incidența cererii. Accesul la aceste documente a fost refuzat în temeiul excepției privind protecția procesului decizional prevăzute la articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul [nr. 1049/2001]. 5. Prin e‑mailul din 29 ianuarie 2021, domnul Van Vooren a introdus o cerere de confirmare în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 în urma răspunsului inițial negativ. 6. La 15 februarie 2021, Comisia a informat [reclamanții în primă instanță], într‑un e‑mail adresat domnului Van Vooren, că termenul acordat pentru adoptarea unei decizii de confirmare a fost prelungit cu 15 zile lucrătoare suplimentare, și anume până la 12 martie 2021. 7. La 10 martie 2021, Comisia a trimis [reclamanților în primă instanță] un nou e‑mail, arătând că nu este în măsură să adopte o decizie de confirmare în termenul prelungit.”

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 aprilie 2021, reclamanții în primă instanță au formulat, în lipsa unui răspuns explicit la cererea lor de confirmare din 29 ianuarie 2021, menționată la punctul 5 din hotărârea atacată, o acțiune având ca obiect anularea deciziei implicite a Comisiei de respingere a acestei cereri. Or, la 7 aprilie 2021, Comisia a adoptat și a notificat domnului Van Vooren decizia în litigiu, prin care confirma refuzul său de a acorda acces la documentele solicitate, întemeindu‑se pe excepția referitoare la protecția procesului decizional, prevăzută la articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001. Pe de altă parte, aceasta a invocat excepția referitoare la protecția vieții private și a integrității individului, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din acest regulament, pentru a justifica refuzul său de a acorda acces la datele cu caracter personal care figurează în documentele solicitate.

Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 12 aprilie 2021, reclamanții în primă instanță și‑au adaptat, în temeiul articolului 86 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererea introductivă pentru a solicita anularea deciziei în litigiu.

În susținerea acțiunii formulate, acești reclamanți au invocat cinci motive, întemeiate, primul, invocat cu titlu principal, pe încălcarea articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, al doilea, în esență pe nedemonstrarea unei atingeri aduse procesului decizional prin divulgarea documentelor solicitate și a gravității acestei atingeri, al treilea, pe invocarea eronată de către Comisie a Regulamentului nr. 182/2011 pentru a‑și justifica refuzul de a acorda acces la documentele solicitate, al patrulea, pe invocarea eronată de către Comisie a regulamentului de procedură standard pentru a‑și justifica refuzul de a autoriza accesul la documentele solicitate și, al cincilea, pe încălcarea principiului transparenței și pe o atingere adusă legitimității democratice a actelor de punere în aplicare adoptate în temeiul procedurii stabilite de Regulamentul nr. 182/2011.

Mai precis, prin intermediul primului motiv, reclamanții în primă instanță susțineau că, având în vedere însuși modul său de redactare, articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001 nu era aplicabil cererii lor de acces la documente. Pe de o parte, cererea lor ar fi vizat voturile a 22 de state membre care fuseseră exprimate în favoarea proiectului de regulament al Comisiei de modificare a anexei III la Regulamentul nr. 1925/2006 în ceea ce privește speciile botanice care conțin derivați de hidroxiantracen. Or, aceste voturi nu ar fi constituit „deliberări și consultări preliminare”, ci ar fi fost rezultatul acestora. Un astfel de vot ar fi fost „extern” procesului decizional „intern”, singurul protejat de excepția în cauză. Pe de altă parte, un astfel de vot nu ar fi exprimat opinia unui membru individual al unui comitet, ci ar fi constituit un act prin care se exercită o putere suverană în numele unui stat membru.

În această privință, Tribunalul a considerat că documentele solicitate fuseseră emise în cadrul procesului decizional care a condus la adoptarea Regulamentului 2021/468 și care s‑a desfășurat în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1925/2006, în conformitate cu procedura de reglementare cu control prevăzută la articolul 14 alineatul (3) din acest regulament și, în consecință, în conformitate cu articolul 5a din Decizia 1999/468. Din hotărârea atacată reiese că, în temeiul acestui articol, Comisia a prezentat Scopaff proiectul de regulament care a condus la adoptarea Regulamentului 2021/468, ce ar fi emis un aviz pozitiv cu privire la acest proiect, care a fost ulterior prezentat Parlamentului și Consiliului înainte de a fi adoptat de Comisie.

Tribunalul a amintit că Scopaff, compus din reprezentanții statelor membre și prezidat de un reprezentant al Comisiei, este un comitet permanent care, conform articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1925/2006, asistă Comisia în exercitarea competențelor sale de executare. În această privință, la punctele 40 și 41 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, deși este adevărat că voturile statelor membre sunt expresia drepturilor lor suverane, ele au fost totuși emise în cadrul acestui comitet pentru a permite Comisiei să elaboreze o luare de poziție, înainte ca proiectul de regulament care a condus la adoptarea Regulamentului 2021/468 să fie prezentat Parlamentului și Consiliului. Prin urmare, după cum se arată la punctele 42 și 43 din hotărârea atacată, rezultatul acestor voturi individuale ar fi avut o influență asupra procesului decizional intern al Comisiei, iar acestea trebuie, în consecință, să fie considerate acte pregătitoare ale acestui proiect de regulament de care această instituție trebuia să țină seama în cadrul procesului său decizional intern și, prin urmare, să fie considerate emise „în cadrul deliberărilor și al consultărilor preliminare”, în sensul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001.

Astfel, considerând că erau îndeplinite condițiile de aplicabilitate a acestei dispoziții, Tribunalul a respins primul motiv invocat de reclamanții în primă instanță. El a precizat în această privință, la punctul 44 din hotărârea atacată, că aspectul dacă voturile statelor membre sunt ele însele deliberări sau rezultatul deliberărilor este lipsit de relevanță, în măsura în care aceste voturi constituie cel puțin ultima etapă a deliberărilor efectuate în cadrul Comisiei. Tribunalul a invocat, cu privire la acest aspect, Hotărârea din 14 septembrie 2022, Pollinis France/Comisia (T‑371/20 și T‑554/20, EU:T:2022:556), care ar fi confirmat, potrivit punctului 45 din hotărârea atacată, că, în cazuri justificate în mod corespunzător, Comisia poate refuza accesul la documente privind poziția individuală a statelor membre în cadrul Scopaff.

În continuare, Tribunalul a examinat împreună al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea motiv invocate de reclamanții în primă instanță cu titlu subsidiar, prin care aceștia susțineau în esență că, pe de o parte, Comisia nu a demonstrat că divulgarea documentelor solicitate ar aduce o atingere gravă procesului decizional și, pe de altă parte, a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că divulgarea în cauză nu putea fi justificată. În sfârșit, aceștia invocau încălcarea de către Comisie a principiului general al transparenței garantat de tratate și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și atingerea adusă legitimității democratice a actelor de punere în aplicare adoptate în temeiul procedurii stabilite de Regulamentul nr. 182/2011.

În primul rând, Tribunalul a examinat argumentele prezentate de reclamanții în primă instanță pentru a contesta decizia în litigiu potrivit căreia întregul cadru juridic aplicabil comitologiei prevede în mod clar confidențialitatea pozițiilor de vot individuale ale statelor membre. El a statuat, la punctul 68 din hotărârea atacată, că acest cadru juridic nu se opune dreptului de acces la documente prevăzut de Regulamentul nr. 1049/2001 și nu putea justifica, ca atare, existența unui risc de atingere gravă adusă procesului decizional al Comisiei.

Referindu‑se în special în mai multe rânduri la Hotărârea din 14 septembrie 2022, Pollinis France/Comisia (T‑371/20 și T‑554/20, EU:T:2022:556), Tribunalul a amintit, primo, la punctul 59 din hotărârea atacată, că, în conformitate cu jurisprudența, reglementarea Uniunii în materie de acces la documente nu putea justifica refuzul de principiu al unei instituții de a acorda acces la documente care au legătură cu deliberările sale pentru motivul că aceste documente conțin informații referitoare la poziția adoptată de reprezentanții statelor membre.

În ceea ce privește, secundo, regulamentul de procedură standard invocat de Comisie în decizia în litigiu, Tribunalul a considerat, la punctul 63 din hotărârea atacată, că dispozițiile regulamentului de procedură al unui comitet sau chiar cele ale regulamentului de procedură standard nu puteau permite să se acorde documentelor vizate de o cerere de acces o protecție care depășește ceea ce este prevăzut de Regulamentul nr. 1049/2001.

Tertio, Tribunalul a considerat că Comisia s‑a întemeiat de asemenea în mod eronat pe articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 182/2011 pentru a‑și justifica refuzul de a acorda acces la documentele solicitate. Potrivit punctului 67 din hotărârea atacată, deși este adevărat că această dispoziție nu prevede decât păstrarea unui registru al lucrărilor comitetului în cauză pentru a consemna rezultatul total al voturilor, iar nu voturile individuale ale statelor membre, nu este mai puțin adevărat că dispoziția menționată nu privește decât conținutul acestui registru, iar nu accesul public la documentele referitoare la aceste lucrări.

În al doilea rând, în ceea ce privește riscul pe care îl implică, potrivit Comisiei, divulgarea documentelor solicitate și în special riscul de a afecta încrederea reciprocă dintre statele membre în cadrul procedurii de comitologie, Tribunalul a apreciat, la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, că motivele invocate de Comisie sunt abstracte și întemeiate pe premisa că procedurile de comitologie protejează confidențialitatea pozițiilor individuale ale statelor membre, premisă care, potrivit Tribunalului, este eronată.

Astfel, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în măsura în care, prin aceasta, Comisia a refuzat accesul la voturile individuale ale reprezentanților statelor membre în temeiul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001 și a apreciat că nu este necesar să examineze problema existenței unui interes public superior susceptibil să justifice divulgarea documentelor solicitate sau a unei eventuale încălcări a principiului transparenței.

Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – respingerea tuturor motivelor admise de Tribunal în primă instanță; – soluționarea definitivă a litigiului; – cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal și – soluționarea odată cu fondul a cererilor privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri, în cazul în care trimite cauza spre rejudecare la Tribunal, sau obligarea reclamanților în primă instanță la plata cheltuielilor de judecată, în cazul în care se pronunță definitiv asupra litigiului.

Reclamanții în primă instanță solicită Curții: – respingerea recursului; – anularea în totalitate a hotărârii atacate și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Regatul Țărilor de Jos, a cărui intervenție în susținerea concluziilor reclamanților în primă instanță a fost admisă prin decizia președintelui Curții din 9 februarie 2024, solicită Curții respingerea recursului, confirmarea în totalitate a hotărârii atacate și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin recursul incident formulat, reclamanții în primă instanță solicită Curții: – anularea hotărârii atacate, având în vedere că Tribunalul a statuat că articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001 era aplicabil; – soluționarea de către ea însăși în mod definitiv a litigiului, statuând că voturile individuale emise de statele membre în cadrul unei proceduri de comitologie trebuie, fără excepție, să fie făcute publice sau, – cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal și – fie, în cazul în care trimite cauza spre rejudecare la Tribunal, soluționarea odată cu fondul a cererilor privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri, fie, în cazul în care se pronunță definitiv asupra litigiului, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Curții: – respingerea recursului incident și – obligarea reclamanților în primă instanță la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.

În susținerea recursului incident formulat, reclamanții în primă instanță invocă un motiv unic, întemeiat pe faptul că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001 este aplicabil în speță, și solicită astfel anularea în totalitate a hotărârii atacate.

Prin intermediul motivului unic, reclamanții în primă instanță susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 35-47 din hotărârea atacată, că voturile individuale ale statelor membre, astfel cum au fost exprimate în cadrul Scopaff, trebuie considerate emise în cadrul deliberărilor și al consultărilor preliminare, în sensul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001. Aceștia susțin că a admite că voturile respective intră sub incidența acestor deliberări și consultări preliminare ar însemna că numai actul final al unui proces precum cel în cauză, și anume, în speță, Regulamentul 2021/468, nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții a Regulamentului nr. 1049/2001.

Potrivit reclamanților în primă instanță, în primul rând, aceste voturi nu ar constitui avize temporare susceptibile de a se modifica în orice moment, ci rezultatul deliberărilor. Acestea nu ar constitui nici deliberări interne sau consultări preliminare ale Scopaff sau ale Comisiei, în măsura în care actul de a vota cu privire la un aspect ar interveni după încheierea discuțiilor sau a deliberărilor cu privire la acest aspect. Or, numai deliberările sau consultările ar fi vizate de textul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001.

În al doilea rând, astfel cum ar reieși din Hotărârea din 21 iulie 2011, Suedia/MyTravel și Comisia (C‑506/08 P, EU:C:2011:496), voturile nu ar intra în categoria de „avize destinate uzului intern” prevăzută la articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001. Acestea nu ar face parte nici din tipul de aviz pentru care este necesar ca membrii comitetului în cauză să dispună de un „spațiu de reflecție”. Voturile individuale ale statelor membre în cadrul Scopaff ar fi expresia suveranității lor și nu ar fi voturi „interne” ale Comisiei sau ale acestui comitet.

În al treilea rând, în raport cu articolul 2 TUE, a considera că voturile individuale emise de statele membre în cadrul unei proceduri de comitologie intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001 ar aduce atingere legitimității democratice a actelor de punere în aplicare ale Uniunii. Nu numai că cetățenii Uniunii Europene ar fi împiedicați să cunoască sensul votului acestor state, ci, într‑un caz precum cel din speță, aceștia nu ar fi în măsură nici să controleze legalitatea unei decizii adoptate în cadrul unei proceduri precum cea în discuție.

Comisia contestă această argumentație.

Astfel cum reiese din jurisprudența Curții, articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001 face o distincție clară în funcție de împrejurarea dacă o procedură este sau nu finalizată. Pe de o parte, potrivit primului paragraf al acestui alineat (3), intră în domeniul de aplicare al excepției privind protecția procesului decizional orice document întocmit de o instituție pentru uzul său intern sau primit de o instituție și referitor la o chestiune pentru care instituția nu a luat încă nicio decizie (Hotărârea din 21 iulie 2011, Suedia/MyTravel și Comisia, C‑506/08 P, EU:C:2011:496, punctul 78).

Pe de altă parte, considerând că, odată ce decizia a fost adoptată, cerințele de protecție a procesului decizional prezintă o mai mică importanță (Hotărârea din 21 iulie 2011, Suedia/MyTravel și Comisia, C‑506/08 P, EU:C:2011:496, punctul 80), legiuitorul Uniunii a încadrat, la al doilea paragraf al respectivului alineat (3), invocarea excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001 prin stabilirea unor condiții stricte. Astfel, această excepție acoperă numai anumite tipuri de documente, și anume documentele care conțin avize destinate uzului intern în cadrul deliberărilor și al consultărilor preliminare în cadrul instituției în cauză, iar justificarea refuzului de a acorda acces la asemenea documente este ca divulgarea să fie de natură să aducă o „gravă” atingere procesului decizional al acestei instituții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Agrofert Holding, C‑477/10 P, EU:C:2012:394, punctul 77).

Cu toate acestea, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 58 din concluzii, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum a arătat deja Curtea, excepția menționată se aplică oricărui document care conține asemenea avize (Hotărârea din 21 iulie 2011, Suedia/MyTravel și Comisia, C‑506/08 P, EU:C:2011:496, punctul 93).

În speță, din dispozițiile care reglementează procedura în cadrul căreia au fost emise voturile statelor membre vizate de cererea reclamanților în primă instanță reiese că exprimarea acestor voturi constituie o etapă a procesului decizional în cauză, iar voturile respective trebuie considerate avize destinate uzului intern în cadrul deliberărilor și al consultărilor preliminare în cadrul Comisiei, în sensul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001.

Mai precis, prin aceste voturi, emise în cadrul Scopaff, statele membre s‑au exprimat în favoarea unui proiect de regulament al Comisiei de modificare a anexei III la Regulamentul nr. 1925/2006, care, în temeiul articolului 8 alineatul (2) și al articolului 14 alineatul (3) din acest regulament, poate fi modificată potrivit procedurii de reglementare cu control guvernate de articolul 5a din Decizia 1999/468.

La finalul votului din cadrul acestui comitet, care asistă Comisia în conformitate cu articolul 58 din Regulamentul nr. 178/2002 și cu articolul 5a alineatul (1) din Decizia 1999/468, și având în vedere avizul favorabil al comitetului menționat care a rezultat din acesta, Comisia a supus, în temeiul articolului 5a alineatul (3) litera (a) din decizia menționată, respectivul proiect de regulament Parlamentului și Consiliului pentru control.

Astfel, după cum a constatat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 43 din hotărârea atacată, voturile vizate de cererea reclamanților în primă instanță, în temeiul cărora comitetul în cauză emite un aviz înainte ca Comisia să prezinte Parlamentului și Consiliului proiectul său de regulament, constituie „avize”, în sensul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, care nu pot fi considerate, ca atare, rezultatul final al procesului decizional în cauză.

Astfel, în primul rând, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 62 din concluzii, niciun element din Regulamentul nr. 1049/2001 nu permite excluderea din domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din acest regulament a documentelor care nu sunt denumite „avize”, dar care sunt deținute de instituția în cauză și sunt destinate uzului intern în cadrul deliberărilor și al consultărilor preliminare în cadrul acesteia. Prin urmare, în măsura în care nu se poate contesta că voturile vizate de cererea reclamanților în primă instanță concretizează avizele pe care statele membre le‑au emis în cadrul Scopaff cu privire la măsurile preconizate de Comisie în vederea modificării anexei III la Regulamentul nr. 1925/2006, trebuie să se considere că aceste voturi constituie avize, în sensul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001.

În al doilea rând, din articolul 5a alineatele (3) și (4) din Decizia 1999/468 reiese că avizul pozitiv sau negativ emis de comitetul în cauză, în speță de Scopaff, la finalul votului exprimat de reprezentanții statelor membre care îl compun nu este elementul susceptibil să determine dacă măsurile preconizate de Comisie vor fi sau nu adoptate, în măsura în care această instituție este, în orice caz, obligată să prezinte o propunere de măsuri Parlamentului și Consiliului indiferent de sensul avizului emis de acest comitet.

Desigur, conform alineatul (3) al articolului 5a din Decizia 1999/468, atunci când măsurile preconizate de Comisie sunt, precum în speță, conforme cu avizul comitetului, Comisia „supune fără întârziere” proiectul de măsuri Parlamentului și Consiliului pentru control. Cu toate acestea, contrar a ceea ce par să susțină reclamanții în primă instanță, modul de redactare a acestei dispoziții nu poate avea drept consecință modificarea, în funcție de sensul avizului emis de comitetul în cauză, nici a statutului acestui comitet care, în conformitate cu alineatul (1) al acestui articol 5a, asistă Comisia, nici a naturii voturilor emise de statele membre în cadrul comitetului menționat. Așadar, nu se poate considera în niciun caz că aceste voturi conduc în sine la adoptarea unui regulament de modificare precum în speță Regulamentul 2021/468.

Aceste considerații nu pot fi repuse în discuție de argumentația reclamanților în primă instanță expusă la punctul 46 din prezenta hotărâre. Astfel, faptul că voturile statelor membre emise în cadrul unui proces precum procesul decizional invocat de Comisie în speță intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001 nu înseamnă că cetățenii Uniunii ar fi în general împiedicați să cunoască sensul acestor voturi și nu se poate considera, așadar, că aduce atingere legitimității democratice a actelor de punere în aplicare ale Uniunii. În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu această dispoziție, accesul la un document conținând avize destinate uzului intern în cadrul deliberărilor și al consultărilor preliminare în cadrul instituției în cauză poate fi refuzat chiar și după luarea deciziei, numai în cazul în care divulgarea conținutului documentului respectiv ar aduce gravă atingere procesului decizional al acestei instituții, cu excepția cazului în care un interes superior justifică divulgarea conținutului său.

Or, trebuie amintit că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 67 din concluzii, potrivit articolului 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1049/2001, interpretat în lumina considerentului (4) al acestuia, regulamentul urmărește să confere publicului un drept de acces cât mai larg posibil la documentele instituțiilor. Deși este adevărat că acest drept este supus, chiar și atunci când este vorba despre documente referitoare la activitatea unei instituții în calitatea sa de legiuitor, anumitor limite întemeiate pe considerente de interes public sau privat, nu este mai puțin adevărat că, având în vedere că excepțiile derogă, în această privință, de la principiul accesului cât mai larg posibil al publicului la documente, ele trebuie să fie interpretate și aplicate în mod strict (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 ianuarie 2025, Comisia/Pollinis France, C‑726/22 P, EU:C:2025:17, punctul 62 și jurisprudența citată).

Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se respingă motivul unic invocat de reclamanții în primă instanță și, în consecință, recursul incident în totalitate.

În susținerea recursului formulat, Comisia invocă două motive, întemeiate, primul, pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal în măsura în care acesta a statuat că cadrul juridic aplicabil comitologiei nu era relevant în cadrul examinării aspectului dacă divulgarea documentelor solicitate ar aduce o gravă atingere procesului decizional al acestei instituții, în sensul articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, și, al doilea, pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal în măsura în care, în cadrul acestei examinări, nu a apreciat în mod global toți factorii pertinenți.

Primul motiv de recurs cuprinde două aspecte.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Comisia reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept în aplicarea principiului interpretării coerente a Regulamentului nr. 1049/2001 cu alte norme sectoriale care nu privesc în mod direct accesul la documente și, prin urmare, că și‑a încălcat obligația de motivare.

Referindu‑se, mai precis, la punctele 64 și 67 din hotărârea atacată, Comisia consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 182/2011 și articolul 10 alineatul (2) din regulamentul de procedură standard nu sunt relevante în materie de acces la documente. Aceste dispoziții ar fi relevante pentru aplicarea excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001 și ar fi trebuit să fie luate în considerare în cadrul analizei privind existența unui risc de atingere adusă procesului decizional al acestei instituții. În susținerea acestor afirmații, Comisia invocă Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau (C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctele 58 și 59), Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia ș.a./API și Comisia (C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 79 și următoarele), Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Agrofert Holding (C‑477/10 P, EU:C:2012:394), precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia (C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:738, punctele 59-64).

Având în vedere aceste hotărâri, Comisia consideră că faptul că normele privind comitologia prevăd că procesele‑verbale sumare ale deliberărilor efectuate în temeiul acestor norme trebuie să menționeze rezultatul voturilor fără a indica pozițiile individuale ale membrilor face parte dintre „motivele obiective” pertinente care trebuie luate în considerare la aprecierea concretă a confidențialității documentelor referitoare la voturile individuale. În măsura în care Tribunalul nu a explicat motivele pentru care s‑a îndepărtat de hotărârile menționate la punctul precedent din prezenta hotărâre, Comisia consideră că, în plus, și‑a încălcat obligația de motivare.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 13 din regulamentul de procedură standard. Citând în special punctele 66 și 67 din hotărârea atacată, aceasta susține în esență că, în cazul în care normele privind comitologia nu ar fi luate în considerare în mod corespunzător, ele ar rămâne fără obiect. Or, interpretarea de către Tribunal a articolului 13 din regulamentul de procedură standard ar fi contrară textului său, precum și celui al articolului 10 alineatul (2) din regulamentul respectiv, aceste două dispoziții reflectând caracterul sensibil al pozițiilor individuale exprimate de statele membre.

Ar rezulta în mod clar din coroborarea acestor dispoziții, precum și din articolul 10 din Regulamentul nr. 182/2011, la care face trimitere articolul 10 alineatul (2) din regulamentul de procedură standard, că se consideră că pozițiile individuale ale membrilor comitetului în cauză, precum și documentele transmise acestor membri conțin informații sensibile. Comisia subliniază, în această privință, diferența dintre, pe de o parte, alineatul (2) al articolului 13 din regulamentul de procedură standard, care ar fi formulat în termeni absoluți, și, pe de altă parte, alineatul (3) al acestui articol 13, care menționează în mod explicit excepțiile referitoare la documentele care fac obiectul corespondenței cu reprezentanții terților în cadrul comitetelor de comitologie. Deși admite că „principiul director este transparența”, Comisia consideră că din această diferență, precum și din dispozițiile Regulamentului nr. 182/2011 reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat să confere „deliberărilor” care intervin în cadrul procedurii de comitologie, precum și pozițiilor individuale exprimate de membrii acestor comitete o protecție sporită. Aceste norme nu pot fi înlăturate pentru simplul motiv că documentele care fac obiectul corespondenței în cadrul procedurilor de comitologie intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1049/2001.

Referindu‑se, pe de altă parte, la punctul 63 din hotărârea atacată, Comisia susține că norme precum articolul 339 TFUE nu ar constitui o lex specialis care să permită derogarea de la cerințele prevăzute de Regulamentul nr. 1049/2001, ci ar putea și ar trebui să fie luate în considerare în cadrul aplicării sale, regulamentul menționat nestabilind în prealabil și in abstracto un nivel specific de transparență aplicabil activităților Uniunii și nelimitând diferitele elemente de drept sau de fapt susceptibile să fie luate în considerare pentru a demonstra in concreto că divulgarea unui document poate aduce atingere intereselor susceptibile de a fi protejate prin articolul 4 din acesta.

În sfârșit, Comisia arată că, pentru aceleași motive precum cele menționate la punctele 66-68 din prezenta hotărâre, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctele 73-76 din hotărârea atacată, că Comisia s‑a întemeiat pe o motivare abstractă privind menținerea cooperării dintre statele membre în cadrul procedurilor de comitologie în general.

Reclamanții în primă instanță, susținuți de Regatul Țărilor de Jos, contestă această argumentație.

Prin intermediul celor două aspecte ale primului motiv, care trebuie examinate împreună, Comisia contestă în esență, pe de o parte, interpretarea de către Tribunal a dispozițiilor Regulamentului nr. 182/2011 și ale regulamentului de procedură standard. Potrivit acestei instituții, dispozițiile respective consacră confidențialitatea lucrărilor unui comitet precum Scopaff și în special confidențialitatea pozițiilor exprimate de statele membre în cadrul acestuia. Pe de altă parte, Comisia contestă corelația stabilită de Tribunal între aceste dispoziții și cele ale Regulamentului nr. 1049/2001.

Or, prin această argumentație, Comisia solicită în esență Curții să recunoască în speță existența unei prezumții generale de confidențialitate și, prin urmare, de nedivulgare a anumitor documente aferente procedurilor de comitologie, în special a documentelor referitoare la pozițiile individuale ale statelor membre exprimate cu ocazia lucrărilor comitetelor precum Scopaff.

Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, pentru a justifica refuzul de a acorda acces la un document a cărui divulgare este solicitată, nu este suficient în principiu ca acest document să intre sub incidența unei activități menționate la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001. Instituția în cauză trebuie totodată să furnizeze explicații cu privire la modul în care accesul la documentul respectiv ar putea aduce atingere în mod concret interesului protejat prin excepția prevăzută la acest articol și invocată de ea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctul 53, și Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 64, precum și jurisprudența citată).

Totuși, Curtea a recunoscut că instituției în cauză a Uniunii îi este permis să se întemeieze în această privință pe prezumții generale care se aplică anumitor categorii de documente, considerații de ordin general similare fiind susceptibile să se aplice cererilor de divulgare cu privire la documente de aceeași natură (Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 65 și jurisprudența citată).

Recunoașterea unei asemenea prezumții generale în favoarea unei noi categorii de documente presupune totuși să se demonstreze în prealabil că divulgarea tipului de documente care intră în această categorie este susceptibilă într‑o manieră previzibilă în mod rezonabil să aducă atingere în mod efectiv interesului protejat prin excepția în cauză. Pe de altă parte, întrucât prezumțiile generale constituie o excepție de la obligația instituției vizate a Uniunii de a efectua o analiză concretă și individuală a fiecărui document vizat de o cerere de acces, precum și, mai general, de la principiul accesului cât mai larg posibil al publicului la documentele deținute de instituțiile Uniunii, acestea trebuie să facă obiectul unei interpretări și aplicări stricte (a se vedea Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia, C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctul 80 și jurisprudența citată).

În acest tip de situație, recunoașterea unei prezumții generale potrivit căreia divulgarea documentelor de o anumită natură ar aduce în principiu atingere protecției unuia dintre interesele enumerate la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 permite instituției în cauză să trateze o cerere globală și să răspundă la aceasta în mod corespunzător (Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 68 și jurisprudența citată).

În speță, în primul rând, astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 67 din hotărârea atacată, articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 182/2011 coroborat cu considerentul (19) al acestui regulament precizează că dreptul de acces la documentele care intră în domeniul său de aplicare se exercită în cadrul Regulamentului nr. 1049/2001. În această privință, după cum reiese din cuprinsul aceluiași punct din hotărârea atacată, articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 182/2011, care se limitează la enumerarea elementelor care trebuie incluse în registrul păstrat pentru lucrările unui comitet precum Scopaff, este lipsit de relevanță, întrucât această dispoziție nu cuprinde nicio normă specifică privind accesul la aceste elemente sau la alte documente.

În al doilea rând, așa cum a amintit Tribunalul la punctele 63-68 din hotărârea atacată, nici dispozițiile regulamentului de procedură standard nu pot fi interpretate în sensul că ar exclude accesul public la pozițiile individuale ale statelor membre. În special, împrejurarea că articolul 10 alineatul (2) din acest regulament prevede că procesul‑verbal sumar al lucrărilor comitetelor nu menționează respectivele poziții individuale nu poate în niciun caz să aducă atingere, după cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 64 din această hotărâre, accesului public, la cerere, la documente care evidențiază pozițiile individuale amintite. În ceea ce privește articolul 13 din regulamentul menționat, acesta cuprinde dispoziții care reglementează în mod expres raporturile dintre acesta din urmă și Regulamentul nr. 1049/2001. Astfel, potrivit alineatului (1) al acestui articol 13, solicitările de acces la documentele comitetelor sunt tratate, fără excepție, de Comisie în conformitate cu Regulamentul nr. 1049/2001.

Este adevărat că, după cum a subliniat Tribunalul la punctul 66 din hotărârea atacată, alineatul (2) al respectivului articol 13 prevede că „discuțiile” din cadrul comitetelor sunt confidențiale. Cu toate acestea, trebuie constatat că alineatul (3) al aceluiași articol 13, care supune documentele înaintate membrilor comitetelor, experților și reprezentanților terților la regimul prevăzut de Regulamentul nr. 1049/2001, în pofida caracterului lor confidențial, nu cuprinde nicio excepție.

În orice caz, articolul 13 din regulamentul de procedură standard, care, în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 182/2011, este un text „elaborat” și care „se publică” de către Comisie „după consultarea statelor membre”, trebuie interpretat în conformitate cu Regulamentul nr. 1049/2001, prin care, așa cum s‑a amintit la punctul 59 din prezenta hotărâre, legiuitorul Uniunii a consacrat principiul accesului cât mai larg posibil la documentele instituțiilor Uniunii.

Rezultă că Tribunalul a statuat în mod întemeiat și cu respectarea obligației sale de motivare, la punctele 67 și 68 din hotărârea atacată, că cadrul juridic referitor la procedurile de comitologie nu poate împiedica în sine dreptul de acces la documente care rezultă din Regulamentul nr. 1049/2001 și nu poate permite prin el însuși Comisiei să invoce un risc de atingere gravă adusă procesului său decizional.

Jurisprudența invocată în această privință de Comisie este în speță lipsită de relevanță.

Primo, în Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau (C‑139/07 P, EU:C:2010:376), Curtea a considerat că prezumții generale precum cele menționate la punctul 74 din prezenta hotărâre pot rezulta din reglementarea aplicabilă procedurilor de control al ajutoarelor de stat, precum și din jurisprudența referitoare la dreptul de a consulta documentele din dosarul administrativ aferent acestora. După cum a constatat Curtea la punctul 56 din această hotărâre, Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), aplicabil în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, nu prevedea „niciun drept de acces la documentele din dosarul administrativ al Comisiei pentru părțile interesate” în cadrul unei proceduri de control al ajutoarelor de stat. Or, nu aceasta este situația nici a Regulamentului nr. 182/2011, nici a regulamentului de procedură standard, care, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 77 și 78 din prezenta hotărâre, se referă fie în mod expres, fie în esență la regimul de acces la documente prevăzut de Regulamentul nr. 1049/2001.

Secundo, considerații similare celor enunțate în hotărârea citată la punctul anterior sunt valabile, după cum arată Curtea la punctul 59 din Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Agrofert Holding (C‑477/10 P, EU:C:2012:394), în materia procedurii de control al operațiunilor de concentrare între întreprinderi. Astfel, s‑a considerat, la punctul 62 din această hotărâre, că un acces generalizat, în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, la documentele care au făcut obiectul corespondenței, în cadrul unei astfel de proceduri, dintre Comisie și părțile care au efectuat notificarea sau dintre ea și terți ar fi de natură să pună în pericol echilibrul pe care legiuitorul Uniunii a dorit să îl asigure între obligația întreprinderilor implicate de a comunica Comisiei informații comerciale eventual sensibile în scopul de a‑i permite acesteia să aprecieze compatibilitatea operațiunii de concentrare preconizate cu piața comună, pe de o parte, și garanția unei protecții întărite acordate, în temeiul secretului profesional și al secretului de afaceri, informațiilor astfel transmise Comisiei, pe de altă parte. Or, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 91 din concluzii, nu se poate considera că regulamentul de procedură standard rezultă dintr‑un asemenea echilibru stabilit de legiuitorul Uniunii pentru a proteja lucrările comitetelor de comitologie.

Tertio, în Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia (C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:738), Curtea a recunoscut existența unei prezumții generale precum cea evocată la punctul 74 din prezenta hotărâre în ceea ce privește documentele referitoare la o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Din cuprinsul punctului 59 din această primă hotărâre reiese că dreptul Uniunii nu prevede dreptul unei persoane particulare de a consulta dosarul aferent unei asemenea proceduri, chiar dacă aceasta din urmă a fost declanșată prin plângerea sa. Cu toate acestea, trebuie să se constate că în speță nu sunt pertinente considerații precum cele evidențiate la punctul 63 din prima hotărâre menționată, care se referă în mod specific la consecințele pe care le‑ar putea avea o eventuală divulgare a unor documente dintr‑un asemenea dosar asupra desfășurării procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în cauză.

Quarto, nici cadrul normativ aplicabil procedurilor de comitologie nu poate fi comparat cu normele care reglementează divulgarea memoriilor depuse de o instituție în cadrul unei proceduri judiciare. Potrivit jurisprudenței, nu este prevăzut un drept de acces generalizat al terților la memoriile prezentate Curții în cadrul unor asemenea proceduri (Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia ș.a./API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 99).

În sfârșit, jurisprudența invocată de Comisie în susținerea argumentației sale nu poate fi aplicabilă în speță, dată fiind natura specială a procedurii din care fac parte documentele solicitate.

În această privință, după cum reiese din articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 182/2011, comitete precum Scopaff asistă Comisia, în special în procedura de adoptare a actelor de punere în aplicare cu un domeniu general de aplicare. Pe de altă parte, potrivit considerentului (7a) al Deciziei 1999/468, procedura de reglementare cu control, aplicată în speță, trebuie să dea posibilitatea celor două componente ale autorității legislative să controleze aceste măsuri înainte de a fi adoptate în scopul de a modifica elemente neesențiale ale unui act adoptat în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

În consecință, trebuie să se țină seama, în cadrul examinării argumentației Comisiei, de avantajele care decurg, potrivit considerentului (2) al Regulamentului nr. 1049/2001, dintr‑o transparență sporită, și anume o mai bună participare a cetățenilor la procesul de decizie, precum și o mai mare legitimitate, eficacitate și responsabilitate a administrației față de cetățeni într‑un sistem democratic (Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 45).

Deși aceste considerații au o relevanță cu totul deosebită atunci când instituțiile Uniunii acționează în calitatea lor de legiuitor (Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 46), ele sunt de asemenea relevante atunci când Comisia își exercită competențele în cadrul unei proceduri de adoptare a unor acte de punere în aplicare cu un domeniu general de aplicare, precum procedura de elaborare a unui proiect de regulament de modificare a anexei III la Regulamentul nr. 1925/2006, acte care, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 100 din concluzii, sunt susceptibile să îi afecteze pe cetățenii Uniunii în ansamblul lor.

Având în vedere tot ceea ce precedă, primul motiv de recurs trebuie respins.

Al doilea motiv de recurs cuprinde două aspecte.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, Comisia reproșează Tribunalului că și‑a încălcat obligația de motivare și că a apreciat în mod incomplet motivele pe care se întemeiază decizia în litigiu.

În special, Tribunalul ar fi scindat în două categorii motivele expuse în această decizie, și anume cele privind „poziția individuală a statelor membre în procedurile de comitologie”, examinate la punctele 54-69 din hotărârea atacată, și cele privind „cooperarea statelor membre în cadrul procedurii de comitologie”, examinate la punctele 70-76 din această hotărâre. Tribunalul nu ar fi examinat riscul de divulgare a documentelor în cauză în raport cu principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE. Or, această dispoziție ar putea justifica nedivulgarea unor informații confidențiale în cazul în care divulgarea lor ar putea compromite procesul legislativ.

Pe de altă parte, Tribunalul ar fi omis să țină seama de faptul că procedura de adoptare a Regulamentului 2021/468 nu era complet finalizată, ceea ce constituia un element esențial care demonstra „că nu era exclus ca Comisia să trebuiască să redeschidă deliberările înainte de adoptarea [sa] finală […]”. Prin urmare, Tribunalul și‑ar fi încălcat obligația de motivare și ar fi efectuat o „apreciere incompletă a argumentelor invocate de Comisie în decizia [în litigiu]”.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, Comisia arată că Tribunalul nu a apreciat în mod global împrejurările invocate în cadrul aprecierii de către această instituție a existenței unui risc de atingere gravă adusă procesului decizional invocat în decizia în litigiu.

Reclamanții în primă instanță contestă această argumentație.

Prin intermediul celor două aspecte ale celui de al doilea motiv, care trebuie analizate împreună, Comisia reproșează în esență Tribunalului că a omis, în cadrul aprecierii sale cu privire la existența unui risc de atingere gravă adusă procesului decizional al acestei instituții, să efectueze o apreciere globală a elementelor pe care le‑a invocat. În special, Tribunalul ar fi respins relevanța, pe de o parte, a articolului 4 alineatul (3) TUE și, pe de altă parte, a normelor privind comitologia referitoare la confidențialitatea lucrărilor comitetelor precum Scopaff. În aceste condiții, Tribunalul și‑ar fi încălcat, în plus, obligația de motivare.

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 73 și 74 din prezenta hotărâre, sub rezerva cazurilor de recunoaștere de către Curte a unei prezumții generale de nedivulgare a unei categorii de documente, instituțiile Uniunii sunt obligate să efectueze o examinare individuală și concretă a fiecăruia dintre documentele solicitate în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 și să furnizeze explicații specifice privind riscul de atingere adusă procesului decizional invocat de acestea și nu se pot limita, așadar, la motive abstracte și de ordin general pentru a justifica nedivulgarea acestor documente.

Or, după cum rezultă din considerațiile expuse în cadrul examinării primului motiv al prezentului recurs, premisa pe care s‑a întemeiat Comisia în decizia în litigiu, și anume cea potrivit căreia cadrul normativ care reglementează procedurile de comitologie protejează, în privința oricărei cereri de acces la documente, confidențialitatea pozițiilor individuale ale statelor membre, este eronată.

Având în vedere aceste constatări, niciunul dintre argumentele invocate de Comisie în cadrul celui de al doilea motiv nu este susceptibil să repună în discuție punctul 73 din hotărârea atacată, prin care Tribunalul a considerat că decizia în litigiu se întemeiază pe o motivare abstractă privind menținerea cooperării dintre statele membre în cadrul procedurilor de comitologie în general.

Aceasta este situația în special în ceea ce privește împrejurarea, invocată de Comisie, potrivit căreia Tribunalul nu a examinat ca argument autonom argumentul pe care aceasta îl deducea din articolul 4 alineatul (3) TUE, la care acesta din urmă s‑a referit în orice caz în mod expres la punctul 72 din hotărârea atacată. Astfel, Tribunalul a arătat la punctele 73 și 74 din această hotărâre, fără ca acest lucru să fie contestat de Comisie în stadiul prezentului recurs, că consecințele negative reținute în decizia în litigiu în ceea ce privește cooperarea statelor membre nu prezentau nici cea mai mică legătură concretă cu împrejurările specifice ale procesului decizional în cauză, aceste consecințe negative întemeindu‑se pe premisa potrivit căreia procedurile de comitologie protejează confidențialitatea pozițiilor individuale ale statelor membre în privința oricărei cereri de acces la documente, premisă care, după cum s‑a amintit la punctul 100 din prezenta hotărâre, este eronată.

Situația este aceeași în ceea ce privește afirmațiile Comisiei potrivit cărora Tribunalul nu ar fi ținut seama de normele privind comitologia referitoare la confidențialitatea procedurilor precum cea în discuție în speță. În această privință, Tribunalul a statuat, la punctele 68 și 69 din hotărârea atacată, că, deși cadrul juridic referitor la procedurile de comitologie nu putea să se opună dreptului de acces la documente care rezultă din Regulamentul nr. 1049/2001 și nici să determine Comisia să invoce un risc de atingere gravă adusă procesului decizional prin simplul fapt al aplicabilității acestui cadru juridic, aceasta nu împiedica în niciun fel instituția menționată, în cazuri justificate în mod corespunzător, să refuze accesul la documente precum documentele solicitate în speță, atunci când divulgarea lor ar risca să aducă o atingere concretă intereselor protejate de excepțiile prevăzute la articolul 4 din acest regulament. Or, Comisia nu afirmă că a prezentat, în decizia în litigiu, elemente concrete susceptibile să stabilească existența unui asemenea risc în ceea ce privește procesul decizional în cauză.

În plus, deși Comisia arată că Tribunalul a scindat în mod eronat motivele prezentate în decizia în litigiu în două categorii, trebuie să se constate că această instituție nu explică nici în ce mod Tribunalul nu ar fi ținut seama de ansamblul elementelor relevante în speță, nici motivele pentru care o altă metodă de examinare a acestor motive ar fi condus la un rezultat diferit.

În aceste condiții, Comisia nu poate susține nici că Tribunalul și‑a încălcat obligația de motivare.

În sfârșit, trebuie înlăturat argumentul Comisiei întemeiat pe omisiunea Tribunalului de a examina faptul că procedura de adoptare a Regulamentului 2021/468 nu fusese complet finalizată, care reiese, potrivit Comisiei, din decizia în litigiu.

Astfel, pe de o parte, este necesar să se constate că reiese în special din cuprinsul punctului 25 și din dispozitivul hotărârii atacate că în această decizie Comisia, care în recursul formulat nu susține existența unei denaturări în această privință, a invocat al doilea paragraf al alineatului (3) al articolului 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, iar nu primul paragraf al acestui alineat (3) privind protecția unui proces decizional încă în curs. Or, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 114 din concluzii, din moment ce Comisia invocă acest al doilea paragraf, ea nu poate invoca pretinsa nefinalizare a procedurii pentru a susține că divulgarea documentelor solicitate ar aduce gravă atingere procesului său decizional.

Pe de altă parte și în orice caz, Regulamentul 2021/468 a fost adoptat la 18 martie 2021, și anume înainte de adoptarea, la data de 7 aprilie a aceluiași an, a deciziei în litigiu. Astfel, nu se poate considera că procedura de adoptare a acestui regulament nu era complet finalizată la momentul adoptării acestei decizii.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se respingă al doilea motiv și, în consecință, recursul în totalitate.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din regulamentul respectiv, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât Comisia a căzut în pretenții în recursul principal, iar reclamanții în primă instanță au solicitat obligarea acestei instituții la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului principal.

Întrucât reclamanții în primă instanță au căzut în pretenții în recursul lor incident, iar Comisia a solicitat obligarea acestor părți la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului incident.

Articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, prevede că statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

În consecință, Regatul Țărilor de Jos va suporta propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

5 februarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Regulamentul nr. 1049/2001

Regulamentul (CE) nr. 178/2002

Regulamentul nr. 1925/2006

Regulamentul nr. 182/2011

Decizia 1999/468

Regulamentul de procedură standard

Istoricul litigiului

Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

Procedura în fața Curții și concluziile părților

Cu privire la recursul incident

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la recursul principal

Cu privire la primul motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al doilea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la cheltuielile de judecată