Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 16 aprilie 2026.#NE ș.a. împotriva An Coimisiún Pleanála ș.a.#Cererea de decizie preliminară formulată de High Court (Irlanda).#Trimitere preliminară – Mediu – Directiva 92/43/CEE – Conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică – Articolul 12 – Sistem de protecție riguroasă a anumitor specii de animale – Articolul 16 – Decizia de acordare a unei derogări în vederea unei cereri de autorizație de construire pentru un proiect care intră sub incidența Directivei 2011/92/UE – Articolul 11 – Convenția de la Aarhus – Articolul 9 – Autonomie procedurală – Principiile efectivității și echivalenței – Decizie de derogare calificată drept act juridic autonom – Normele de procedură care prevăd un termen de trei luni pentru a solicita anularea unei autorizații de derogare.#Cauza C-58/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea în special a articolului 16 alineatul (1) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (JO 1992, L 206, p. 7, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 109, denumită în continuare „Directiva habitate”) și a articolului 11 din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/52/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 (JO 2014, L 124, p. 1) (denumită în continuare „Directiva EEM”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între un anumit număr de persoane fizice, pe de o parte, și An Coimisiún Pleanála, fostă An Bord Pleanála (Comisia pentru Amenajarea Teritoriului, Irlanda), precum și Minister for Housing, Local Government and Heritage (ministrul locuințelor, colectivităților locale și patrimoniului, Irlanda), și Irlanda și Attorney General (Procurorul General, Irlanda), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei autorizații de derogare acordate Drumakilla Limited (denumit în continuare „inițiatorul proiectului”), în vederea unei cereri de autorizație de construcție pentru un proiect de construcție de unități rezidențiale.

Articolul 9 din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201, denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”), prevede la alineatele (2), (3) și (5): „(2) Fiecare parte, în cadrul legislației interne proprii, se asigură că membrii publicului interesat: (a) care prezintă un interes suficient sau (b) care mențin încălcarea unui drept, în cazul în care legea procedurală administrativă a unei părți prevede acest lucru ca o precondiție, au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare și/sau a unui alt organism independent și imparțial stabilit prin lege pentru a contesta legalitatea de fond și de procedură a oricărei decizii, acțiuni sau omiteri care intră sub incidența dispozițiilor articolului 6 și, în cazul în care se prevede acest lucru în legislația internă și fără a aduce atingere alineatului (3) menționat în continuare, a altor dispoziții relevante ale prezentei convenții. Ceea ce constituie un interes suficient și încălcarea unui drept se stabilește în conformitate cu prevederile legislației interne și în conformitate cu obiectivul de a acorda publicului interesat acces larg la justiție în cadrul sferei de aplicare a prezentei convenții. În acest sens, interesul oricărei organizații neguvernamentale care îndeplinește dispozițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (5) este considerat suficient în sensul literei (a) menționate anterior. De asemenea, astfel de organizații sunt considerate ca având drepturi la care se poate aduce atingere în sensul literei (b) menționate anterior. Dispozițiile prezentului alineat (2) nu exclud posibilitatea unei căi de atac preliminare în fața unei autorități administrative și nu aduc atingere obligației de epuizare a căilor de atac administrative înainte de a face apel la căile de atac judiciare, în cazul în care există o astfel de dispoziție în legislația internă. (3) În plus față de căile de atac prevăzute la alineatele (1) și (2) și fără a le aduce atingere, fiecare parte se asigură că, în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă proprie, în cazul în care acestea există, membrii publicului au acces la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta acțiuni și omiteri ale persoanelor fizice și ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației interne proprii privind mediul. […] (5) Pentru o mai mare eficiență a dispozițiilor prezentului articol, fiecare parte se asigură că publicului i se furnizează informații privind accesul la căile de atac administrative și judiciare și se preocupă de stabilirea unor mecanisme de asistență adecvate pentru îndepărtarea sau reducerea barierelor financiare și de altă natură din calea accesului la justiție.”

Articolul 12 din Directiva habitate prevede: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale enumerate în anexa IV litera (a) în aria lor de extindere, interzicând: […] (b) perturbarea deliberată a speciilor respective, în special în timpul perioadei de reproducere, cuibărire, hibernare și migrare; […] (d) deteriorarea sau distrugerea ariilor de reproducere sau de odihnă. […]”

Articolul 16 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins: „Statele membre pot deroga de la dispozițiile articolelor 12, 13, 14 și 15 literele (a) și (b), cu condiția ca derogarea să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală și în măsura în care nu există o alternativă satisfăcătoare la derogare, în următoarele scopuri: (a) pentru a proteja fauna și flora sălbatică și pentru a conserva habitatele naturale; […]”

Potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva EEM: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: (a) «proiect» înseamnă: – executarea lucrărilor de construcții sau a altor instalații sau lucrări; – alte intervenții în mediul natural și asupra peisajului, inclusiv cele care implică exploatarea resurselor minerale; […] (c) «aprobare de dezvoltare» decizia autorității sau a autorităților competente care împuternicesc inițiatorul proiectului să își realizeze proiectul; […] (g) «evaluarea impactului asupra mediului» înseamnă un proces care constă în: (i) pregătirea unui raport de evaluare a impactului asupra mediului de către inițiatorul proiectului, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatele (1) și (2); (ii) desfășurarea unor consultări astfel cum se prevede la articolul 6 și, după caz, la articolul 7; (iii) examinarea de către autoritatea competentă a informațiilor prezentate în raportul de evaluare a impactului asupra mediului și a oricăror informații suplimentare furnizate, după caz, de către inițiatorul proiectului în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) și a oricăror informații relevante obținute în urma consultărilor în temeiul articolelor 6 și 7; (iv) prezentarea unei concluzii motivate de către autoritatea competentă cu privire la impactul semnificativ al proiectului asupra mediului, ținând seama de rezultatele examinării menționate la punctul (iii) și, după caz, de propria examinare suplimentară; și (v) includerea concluziei motivate a autorității competente în oricare dintre deciziile menționate la articolul 8a.”

Articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că, înaintea acordării aprobării de dezvoltare, proiectele care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului, în temeiul, între altele, al naturii, al dimensiunii și al localizării lor, fac obiectul unei cereri de aprobare de dezvoltare și al unei evaluări a efectelor lor asupra mediului. Respectivele proiecte sunt definite la articolul 4.”

Articolul 4 alineatele (2) și (5) din directiva menționată prevede: „(2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (4), pentru proiectele enumerate în anexa II, statele membre stabilesc dacă proiectul trebuie supus unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10. Statele membre stabilesc aceasta: (a) pe baza unei analize de la caz la caz; sau (b) pe baza pragurilor sau a criteriilor fixate de statul membru. Statele membre pot decide aplicarea ambelor proceduri menționate la literele (a) și (b). […] (5) Autoritatea competentă ia decizia pe baza informațiilor furnizate de inițiatorul proiectului în conformitate cu alineatul (4) și ținând seama, dacă este cazul, de rezultatele verificărilor preliminare sau ale evaluărilor efectelor asupra mediului efectuate în temeiul altor dispoziții juridice din dreptul Uniunii decât cele din prezenta directivă. Decizia se pune la dispoziția publicului și: (a) în cazul în care s‑a hotărât că este necesară o evaluare a impactului asupra mediului, enumeră motivele principale pentru care s‑a solicitat o astfel de evaluare, făcând trimitere la criteriile relevante enumerate în anexa III; sau (b) în cazul în care s‑a decis că o evaluare a impactului asupra mediului nu este necesară, enumeră motivele principale pentru care nu s‑a solicitat o astfel de evaluare, făcând trimitere la criteriile relevante enumerate în anexa III și, la propunerea inițiatorului proiectului, descrie toate caracteristicile proiectului și/sau măsurile vizate pentru evitarea sau prevenirea eventualelor efecte negative semnificative asupra mediului.”

Potrivit articolului 11 din aceeași directivă: „(1) Statele membre se asigură, în conformitate cu sistemul legislativ intern aplicabil, că membrii publicului interesat: (a) care au un interes suficient; sau (b) care pretind încălcarea unui drept, atunci când procedurile de drept administrativ al unui stat membru impun această condiție preliminară, au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare sau a unui organism independent sau imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor privind participarea publicului din prezenta directivă. (2) Statele membre stabilesc stadiul în care pot fi contestate deciziile, acțiunile sau omisiunile. […] (5) Pentru creșterea eficienței dispozițiilor prezentului articol, statele membre se asigură că informațiile practice privind accesul la căile de atac administrative și judiciare sunt puse la dispoziția publicului.”

Articolul 51 alineatul (2) din European Communities (Birds and Natural Habitats) Regulations 2011 [Regulamentul din 2011 adoptat în cadrul Comunităților Europene (Păsări și habitate naturale) (denumit în continuare „Regulamentul din 2011”)] prevede: „În pofida oricărei aprobări de dezvoltare legale sau de altă natură acordate unei persoane de către o autoritate publică sau deținute de o persoană, cu excepția unei derogări acordate de ministru în temeiul articolului 54, o persoană care, în ceea ce privește speciile menționate în prima parte a primei anexe, […] (b) perturbă în mod intenționat aceste specii, în special în timpul perioadei de reproducere, cuibărire, hibernare și migrare; […] (d) deteriorează sau distruge o arie de reproducere sau o arie de odihnă a unui astfel de animal […] […] este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.”

Articolul 54 din Regulamentul din 2011 prevede: „(1) Orice persoană poate solicita ministrului sau ministrului ori miniștrilor guvernului responsabili de speciile de pești menționate în partea a doua a primei anexe o derogare de la respectarea cerințelor prevăzute de dispozițiile articolelor 51, 52 și 53. (2) În cazul în care nu există altă soluție satisfăcătoare, iar derogarea nu afectează negativ menținerea populațiilor din speciile prevăzute de Directiva [habitate] la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală, ministrul sau ministrul ori miniștrii guvernului responsabili de speciile de pești menționate în a patra anexă pot acorda o astfel de derogare uneia sau mai multor persoane, în cazul în care aceasta este (a) pentru a proteja fauna și flora sălbatică și pentru a conserva habitatele naturale; […] (c) în folosul sănătății și al siguranței publice sau pentru alte motive imperative de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic și pentru motive care ar avea consecințe benefice primordiale asupra mediului; […] (3) O derogare acordată în temeiul alineatului (2) face obiectul condițiilor, restricțiilor, limitărilor sau cerințelor pe care ministrul le consideră adecvate. (4) Orice condiție, restricție, limitare sau cerință căreia îi este supusă o derogare acordată în temeiul alineatului (2) trebuie să fie specificată în aceasta din urmă. […]”

Articolul 84 alineatul (21) din Rules of the Superior Courts (Regulamentul instanțelor superioare) (Statutory Instruments 691/2011), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumite în continuare „RSC”), prevede: „(1) Cererea de încuviințare a introducerii unei căi de atac jurisdicționale trebuie depusă în termen de trei luni de la data la care motivele cererii au apărut pentru prima dată. (2) În cazul în care măsura solicitată este o normă de certiorari cu privire la o hotărâre judecătorească, o ordonanță, o condamnare sau o altă procedură, data la care motivele cererii au apărut pentru prima dată se consideră a fi data hotărârii, a ordonanței, a condamnării sau a procedurii respective. (3) Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1), instanța poate, în urma unei cereri formulate în acest sens, să prelungească termenul în care poate fi introdusă o cerere de încuviințare a exercitării controlului jurisdicțional, iar instanța nu va prelungi acest termen decât dacă are convingerea că: (a) există motive întemeiate și suficiente în acest sens și (b) împrejurările care au făcut ca cererea de autorizare să nu fi fost depusă în termenul prevăzut de norma menționată la punctul 1. (i) nu intrau sub incidența controlului reclamantului asupra unei astfel de prelungiri sau (ii) nu ar fi putut fi anticipate în mod rezonabil de către acesta. (4) Atunci când examinează dacă există un motiv întemeiat și suficient în sensul normei prevăzute la punctul 3, instanța poate lua în considerare efectul pe care o prelungire a termenului prevăzut în această normă l‑ar putea avea asupra unui pârât sau asupra unui terț. (5) Cererea de prelungire menționată la norma prevăzută la punctul 3 trebuie să fie însoțită de o declarație sub jurământ făcută de solicitant sau în numele acestuia, în care se precizează motivele pentru care el nu a depus cererea de autorizare în termenul stabilit de norma prevăzută la punctul 1 și care prezintă toate faptele invocate în sprijinul acestor motive. […]”

Articolul 50 din Planning and Development Act 2000 (Legea din 2000 privind amenajarea teritoriului și urbanismul), în versiunea aplicabilă litigiului principal, intitulat „Controlul jurisdicțional al cererilor, al căilor de atac, al trimiterilor și al altor chestiuni”, prevede la alineatele (6) și (8): „(6) Sub rezerva alineatului (8), o cerere de autorizare a formulării unei cereri de control judiciar […] cu privire la o decizie sau la un alt act căruia i se aplică alineatul (2) litera (a) este în termen de [opt] săptămâni de la data deciziei sau de la data la care autoritatea responsabilă de amenajarea teritoriului a îndeplinit actul, autoritatea locală sau [An Coimisiún Pleanála (Comisia pentru Amenajarea Teritoriului)], după caz. […] (8) Înalta Curte poate prelungi termenul prevăzut la alineatul (6) sau (7) în cursul căruia poate fi depusă cererea de autorizare prevăzută la acest alineat, dar nu poate face acest lucru decât dacă este convinsă că: (a) există motive întemeiate și suficiente în acest sens și (b) circumstanțele care au condus la nedepunerea unei cereri de autorizare în termenul stabilit erau independente de voința solicitantului prelungirii.”

Litigiul principal privește un proiect de construire a unor unități rezidențiale în fosta mănăstire carmelită Delgany, situată în comitatul Wicklow (Irlanda).

În vederea depunerii unei cereri de acordare a autorizației de construcție pentru acest proiect, inițiatorul proiectului a depus la serviciile competente, la 17 ianuarie 2020, o cerere de autorizare a unei derogări, în temeiul articolului 54 din Regulamentul din 2011, în ceea ce privește liliecii, o specie de animale strict protejată în temeiul anexei IV la Directiva habitate. Această autorizație i‑a fost acordată la 4 martie 2020. La 21 iulie 2020, inițiatorului proiectului i s‑a acordat o autorizație revizuită de derogare (denumită în continuare „autorizația de derogare”), în urma unei cereri pe care o depusese în acest sens, pentru a include liliecii maro cu urechi lungi.

La 21 octombrie 2020, inițiatorul proiectului a depus o cerere de autorizație de construcție. Această cerere era însoțită de un raport de preevaluare a necesității de a efectua o evaluare a efectelor asupra mediului. Autorizația de derogare a fost anexată la dosarul care însoțea cererea.

La 15 februarie 2021, Comisia pentru Amenajarea Teritoriului a emis autorizația de construcție, după ce a concluzionat că proiectul propus, ca urmare a naturii și a localizării sitului, nu era susceptibil să aibă efecte semnificative asupra mediului.

La 25 martie 2021 au fost inițiate proceduri având ca obiect anularea deciziei de acordare a autorizației de construcție și a autorizației de derogare.

La 19 aprilie 2021, High Court (Înalta Curte, Irlanda), care este instanța de trimitere, a încuviințat formularea unei căi de atac jurisdicționale și a dispus suspendarea executării lucrărilor care fac obiectul autorizației de construcție.

La 5 iulie 2023, instanța de trimitere a respins cererea de anulare a deciziei de acordare a autorizației de construcție și a amânat examinarea autorizației de derogare. Ea precizează în această privință că reclamanții din litigiul principal nu au contestat această autorizație de derogare în susținerea căii lor de atac împotriva deciziei de eliberare a autorizației de construcție și că, în consecință, această cale de atac a fost respinsă, deși contestarea autorizației de derogare menționate rămâne suspendată.

În ceea ce privește cererea de anulare a autorizației de derogare, instanța de trimitere constată, pe de o parte, că, deși această autorizație exclude existența altor soluții satisfăcătoare în raport cu acordarea derogării, din dosar nu reiese că au fost examinate alte soluții care au un impact mai redus asupra speciilor strict protejate sau chiar o soluție care constă în neacordarea autorizației. Pe de altă parte, ea arată că, potrivit autorizației menționate, aceasta este acordată în interesul protecției speciilor în cauză. Or, potrivit instanței de trimitere, această concluzie ar fi vădit nerezonabilă sau chiar absurdă în speță.

Totuși, această instanță arată că, în măsura în care, în dreptul irlandez, o autorizație de derogare în temeiul articolului 54 din Regulamentul din 2011 nu constituie o decizie intermediară, ci, dimpotrivă, o decizie de fond distinctă, o asemenea autorizație trebuie contestată individual în termenul legal de trei luni prevăzut în speță la articolul 84 alineatul (21) din RSC. În principiu, acest termen curge de la data acordării derogării. Cu toate acestea, instanța menționată precizează că competența de prelungire a aceluiași termen, prevăzută la articolul 84 alineatul (21) punctul 3 din RSC, poate fi și trebuie exercitată astfel încât termenul menționat să înceapă să curgă de la data la care reclamantul a avut sau ar fi putut în mod rezonabil să aibă cunoștință de decizia contestată. În această privință, ea arată că în speță această dată este cea a depunerii cererii de autorizație de construcție, la care a fost anexat un dosar care cuprinde printre altele această autorizație de derogare, și că reclamanții din litigiul principal nu au contestat‑o pe aceasta din urmă în termen de trei luni de la data menționată.

Instanța de trimitere concluzionează că, în măsura în care vizează anularea autorizației de derogare, cererea introductivă este tardivă și trebuie respinsă, sub rezerva unei norme de drept al Uniunii care ar impune un rezultat contrar. Aceasta tinde să considere că o astfel de normă nu există, dar că această poziție nu pare lipsită de orice îndoială și că, prin urmare, este necesar să se adreseze Curții această întrebare.

În aceste condiții, High Court (Înalta Curte) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 11 din Directiva [EEM], interpretat în lumina principiului accesului larg la justiție prevăzut la articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, are ca efect faptul că, în cazul în care un proiect în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din această directivă, care face obiectul unei cereri pentru aprobare de dezvoltare (denumită în continuare «aprobare principală»), nu poate fi realizat fără ca inițiatorul proiectului să fi obținut în prealabil o altă autorizație (denumită în continuare «aprobare secundară»), și atunci când autoritatea competentă pentru acordarea aprobării principale pentru un astfel de proiect își păstrează capacitatea de a evalua impactul proiectului asupra mediului într‑un mod mai strict decât s‑a făcut în cazul aprobării secundare, o astfel de aprobare secundară (în cazul în care a fost acordată înainte de aprobarea principală) trebuie tratată ca făcând parte din procedura pentru autorizația de construcție în alte scopuri decât în privința domeniului de aplicare al aspectelor care trebuie luate în considerare sau evaluate în temeiul directivei menționate, fie în general, fie în cazul în care aprobarea secundară este o decizie adoptată în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva [habitate] și care autorizează un inițiator de proiect să deroge de la măsurile aplicabile de protecție a speciilor pentru a realiza proiectul? 2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ, articolul 11 din Directiva [EEM], interpretat în lumina principiului accesului larg la justiție prevăzut la articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, are ca efect faptul că reglementările naționale privind data de la care începe să curgă termenul pentru contestarea validității unei decizii adoptate în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva [habitate] («aprobarea secundară») trebuie interpretate în sensul că se opun ca acest termen să înceapă să curgă înainte de data adoptării aprobării de dezvoltare a proiectului în cauză («aprobarea principală»), fie în general, fie în cazul în care: (i) proiectul a făcut obiectul analizei de la caz la caz avute în vedere la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Directiva [EEM] și/sau (ii) preevaluarea în temeiul articolului 4 alineatul (5) din această directivă în scopul aprobării principale a fost efectuată după ce a fost acordată aprobarea secundară și simultan cu decizia privind aprobarea principală și/sau (iii) procedura de contestare a validității aprobării secundare nu conține niciun motiv de contestare a aprobării principale vizate prin referire la presupusa nevaliditate a aprobării secundare și/sau (iv) reclamantul nu solicită o prelungire a termenului de contestare a aprobării secundare, solicitare care este prevăzută de dreptul intern pentru o contestație tardivă, în absența vreunei norme contrare de drept al Uniunii? 3) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ și în cazul în care răspunsul la a doua întrebare este, în general, unul negativ, Directiva [EEM], interpretată în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale [a Uniunii Europene (denumită în continuare «carta»)] și/sau a principiului accesului larg la justiție prevăzut la articolul 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus, are ca efect faptul că un termen prevăzut de dreptul intern al unui stat membru pentru introducerea unei căi de atac în vederea valorificării unui drept prevăzut de această directivă trebuie să fie previzibil în mod rezonabil, dar nu este necesar să fie specificat în mod expres în legislația adoptată, în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Directiva [EEM], nici în informații practice puse la dispoziția publicului cu privire la accesul la căile de atac administrative și jurisdicționale în conformitate cu articolul 11 alineatul (5) din această directivă și nici să fie determinat în mod definitiv cu certitudine de jurisprudența internă, astfel încât răspunsul la a doua întrebare nu este afectat de faptul că în dreptul intern al unui stat membru este prevăzut un termen previzibil de natură generală care se aplică acțiunilor de drept public în general, inclusiv pentru contestarea unei decizii adoptate în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva [habitate] și care autorizează un inițiator de proiect să deroge de la măsurile aplicabile de protecție a speciilor pentru a realiza proiectul, chiar dacă acest lucru este mai degrabă implicit decât explicit în dreptul intern în cauză? 4) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ și fie răspunsul la a doua întrebare este unul afirmativ, fie răspunsul la a treia întrebare este unul negativ, articolul 16 alineatul (1) din Directiva [habitate] are ca efect faptul că o autoritate competentă nu poate concluziona că nu există «o alternativă satisfăcătoare» la o decizie care autorizează un inițiator de proiect să deroge de la măsurile aplicabile de protecție a speciilor pentru a realiza un proiect în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva [EEM], cu excepția cazului în care autoritatea competentă ia în mod efectiv în considerare alte soluții, cum ar fi o locație sau un proiect alternativ ori refuzul derogării? 5) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ și fie răspunsul la a doua întrebare este unul afirmativ, fie răspunsul la a treia întrebare este unul negativ, articolul 16 alineatul (1) din Directiva [habitate] are ca efect faptul că o autoritate competentă nu poate concluziona că «pentru a proteja fauna și flora sălbatică și pentru a conserva habitatele naturale» trebuie să adopte o decizie care autorizează un inițiator de proiect să deroge de la măsurile aplicabile de protecție a speciilor pentru a realiza un proiect în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva [EEM], cu excepția cazului în care o anumită protecție identificată este creată prin derogarea însăși, mai degrabă decât prin măsuri de atenuare adoptate pentru a reduce sau a compensa prejudiciul creat de măsurile autorizate prin decizia de derogare?”

Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 din Directiva EEM, citit în lumina articolului 9 din Convenția de la Aarhus și a articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme prevăzute de dreptul unui stat membru potrivit căreia o acțiune în anularea unei autorizații de derogare, care a fost acordată în temeiul articolului 16 din Directiva habitate și care ține de procesul de aprobare de dezvoltare a unui proiect în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEM, trebuie să fie introdusă de publicul interesat în termen de trei luni de la data la care acest public a avut sau ar fi putut în mod rezonabil să aibă cunoștință de o astfel de derogare.

În primul rând, trebuie amintit că Curtea a statuat că, în cazul specific în care, pe de o parte, realizarea unui proiect supus dublei obligații de evaluare și de aprobare de dezvoltare prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din Directiva EEM presupune ca inițiatorul proiectului să solicite și să obțină o derogare de la măsurile de protecție a speciilor de animale și de plante prevăzute de dispozițiile de drept intern care asigură transpunerea articolelor 12 și 13 din Directiva habitate și în care, pe de altă parte, un stat membru încredințează competența de a acorda o astfel de derogare altei autorități decât cea căreia îi încredințează competența de a autoriza acest proiect, această eventuală derogare trebuie neapărat să fie adoptată anterior aprobării de dezvoltare a proiectului menționat. Astfel, în caz contrar, această aprobare de dezvoltare ar interveni pe o bază incompletă și, prin urmare, nu ar îndeplini cerințele aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, Namur‑Est Environnement, C‑463/20, EU:C:2022:121, punctele 52 și 59).

Curtea a statuat de asemenea că evaluarea parțială astfel realizată de o altă autoritate decât cea căreia statul membru în cauză îi încredințează competența de a autoriza proiectul și derogarea adoptată de aceasta nu pot aduce atingere, prima, evaluării de ansamblu pe care autoritatea competentă pentru aprobarea de dezvoltare a proiectului trebuie să o desfășoare în orice caz, iar a doua, deciziei adoptate la încheierea acestei evaluări de ansamblu. Într‑adevăr, această evaluare de ansamblu poate determina autoritatea competentă să considere că, având în vedere interacțiunea sau relațiile care există între diferitele efecte asupra mediului ale unui proiect, acestea trebuie apreciate cu mai multă sau, după caz, cu mai puțină strictețe decât a fost apreciat în prealabil un anumit efect, luat în considerare în mod izolat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, Namur‑Est Environnement, C‑463/20, EU:C:2022:121, punctele 61 și 62).

Prin urmare, Curtea a statuat că o decizie adoptată în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate, care autorizează un inițiator de proiect să deroge de la măsurile aplicabile în materie de protecție a speciilor, în vederea realizării unui proiect, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEM, intră în sfera procesului de aprobare de dezvoltare a acestui proiect, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din această din urmă directivă, în ipoteza în care pe de o parte, realizarea proiectului menționat nu poate interveni fără o derogare în temeiul Directivei habitate și în care, pe de altă parte, autoritatea competentă să autorizeze un astfel de proiect păstrează posibilitatea de a aprecia efectele sale asupra mediului cu mai multă strictețe decât s‑a procedat în derogarea menționată (Hotărârea din 24 februarie 2022, Namur‑Est Environnement, C‑463/20, EU:C:2022:121, punctul 66).

În al doilea rând, trebuie arătat că articolul 11 alineatul (1) din Directiva EEM prevede că statele membre se asigură, în conformitate cu cadrul lor juridic aplicabil, că membrii publicului interesat care au un interes suficient de a introduce o acțiune au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești sau a unui alt organism independent și imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor din această directivă referitoare la participarea publicului. Articolul 11 alineatul (5) din această directivă prevede în plus că, pentru creșterea eficienței dispozițiilor prezentului articol, statele membre se asigură că informațiile practice privind accesul la căile de atac administrative și judiciare sunt puse la dispoziția publicului.

Astfel, pe de o parte, acest articol 11 alineatele (1) și (5) pune în aplicare, în contextul specific al Directivei EEM, articolul 9 alineatele (2) și (5) din Convenția de la Aarhus. Astfel, această convenție, ale cărei prevederi fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii (Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie, C‑240/09, EU:C:2011:125, punctul 30), prevede la articolul 9 alineatele (2) și (5) că fiecare parte la această convenție se asigură printre altele, în primul rând, că membrii publicului interesat care prezintă un interes suficient au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare pentru a contesta legalitatea oricărei decizii care intră sub incidența articolului 6 din această convenție și, în al doilea rând, că, pentru a face și mai eficiente dispozițiile acestui articol 9, publicul este informat cu privire la posibilitatea de a introduce căi de atac administrative sau judiciare.

Pe de altă parte, având în vedere conținutul său, articolul 11 alineatul (1) din Directiva EEM concretizează de asemenea obligația statelor membre de a garanta o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite de dreptul Uniunii, prevăzută la articolul 47 din cartă.

Pe de altă parte, deși Directiva habitate nu cuprinde o dispoziție echivalentă cu articolul 11 din Directiva EEM care să precizeze modalitățile de exercitare a căilor de atac împotriva unei decizii de derogare, trebuie amintit că, atunci când este în discuție o specie protejată de Directiva habitate, revine instanței naționale, pentru a asigura, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii în materie de mediu, o protecție jurisdicțională efectivă astfel cum este garantată de articolul 47 din cartă, sarcina de a da legislației sale naționale o interpretare care, în cea mai mare măsură posibilă, să fie conformă cu obiectivele stabilite la articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, potrivit căruia fiecare parte la această convenție se asigură că, în cazul în care îndeplinesc eventualele criterii prevăzute de legislația internă proprie, membrii publicului au acces la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta acțiuni și omiteri ale particularilor sau ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației interne privind mediul [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie, C‑240/09, EU:C:2011:125, punctul 50, și Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Deutsche Umwelthilfe (Omologarea autovehiculelor), C‑873/19, EU:C:2022:857, punctul 66].

Rezultă că, în situația specifică menționată la punctele 26-28 din prezenta hotărâre, decizia de derogare adoptată în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate și decizia de aprobare de dezvoltare în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM trebuie să poată face obiectul unei căi de atac, prima dintre aceste decizii în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, iar a doua în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Directiva EEM.

Această obligație de a garanta posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva acestor decizii nu implică însă că această cale de atac trebuie să fie formulată împotriva acestor decizii împreună și nici că trebuie formulată separat împotriva fiecăreia dintre ele.

În al treilea rând, este necesar să se arate că nici Directiva EEM, nici alte dispoziții ale dreptului Uniunii nu precizează modalitățile dreptului la o cale de atac împotriva unei decizii de derogare adoptate în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate sau împotriva unei decizii de autorizare în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM. În special, dreptul Uniunii nu stabilește nici termenul de introducere a acțiunii, nici momentul de la care începe să curgă un astfel de termen.

În consecință, în situația specifică menționată la punctele 26-28 din prezenta hotărâre, dreptul Uniunii nu impune ca aceste decizii să fie tratate, în scopul exercitării dreptului la o cale de atac împotriva lor, ca o singură decizie, însoțită de un singur termen de introducere a căii de atac.

De asemenea, acest drept nu impune ca, atunci când se acordă o derogare în temeiul articolului 16 din Directiva habitate, care ține de procesul de aprobare de dezvoltare a unui proiect, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM, termenul de introducere a căii de atac să nu curgă decât de la adoptarea sau de la publicarea unei astfel de autorizații.

Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția, pe de o parte, ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 15 iunie 2023, Eco Advocacy, C‑721/21, EU:C:2023:477, punctul 21 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, în primul rând, principiul efectivității, un termen de trei luni pentru introducerea unei căi de atac de la data adoptării unei decizii de derogare în temeiul articolului 16 din Directiva habitate sau, dacă este cazul, de la momentul la care reclamantul a avut sau ar fi putut în mod rezonabil să aibă cunoștință de această adoptare nu pare să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

Astfel, primo, împrejurarea că un asemenea termen de introducere a căii de atac curge în principiu înainte de finalizarea procedurii de aprobare de dezvoltare, prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM, nu este de natură să priveze de efectivitate căile de atac care pot fi astfel introduse.

Pe de o parte, această împrejurare nu se opune ca compatibilitatea unei decizii de derogare adoptate în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate în raport cu ansamblul cerințelor cărora le este supusă adoptarea sa potrivit acestei dispoziții să poată fi contestată de publicul interesat și controlată de instanța competentă.

Pe de altă parte, deși împrejurarea menționată are, desigur, drept corolar faptul că o astfel de derogare dobândește un caracter definitiv la expirarea termenului de introducere a căii de atac, aceeași împrejurare nu se opune totuși ca aprobarea de dezvoltare a proiectului, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM, să poată fi contestată de publicul interesat și controlată de o instanță în mod eficace, în special având în vedere interacțiunea eventual existentă între diferitele efecte asupra mediului ale unui proiect, astfel cum este menționată la punctul 27 din prezenta hotărâre.

Desigur, contestarea în mod izolat a unei decizii de derogare înainte de finalizarea procedurii de autorizare poate face necesară o anumită coordonare între autoritățile administrative și jurisdicționale competente pentru a garanta, pe de o parte, luarea în considerare în mod adecvat de către autoritatea căreia îi este încredințată competența de a autoriza un proiect în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEM a evaluărilor parțiale care au făcut deja obiectul unei căi de atac jurisdicționale și, pe de altă parte, controlul jurisdicțional al deciziei de aprobare de dezvoltare, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din această directivă. Totuși, această împrejurare nu poate, prin ea însăși, să aducă atingere principiului efectivității, din moment ce, în temeiul legislației naționale aplicabile, atât compatibilitatea deciziei de derogare în temeiul articolului 16 din Directiva habitate, cât și cea a deciziei de aprobare de dezvoltare în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM în raport cu ansamblul dispozițiilor dreptului Uniunii pot fi contestate de publicul interesat și controlate de instanța competentă, ținând seama de articolul 47 din cartă.

Secundo, trebuie amintit că Curtea a recunoscut compatibilitatea cu principiul efectivității a stabilirii unor termene rezonabile de introducere a acțiunilor, sub sancțiunea decăderii, în vederea asigurării securității juridice, stabilire care protejează deopotrivă persoana interesată și administrația în cauză, chiar dacă, prin definiție, împlinirea acestor termene determină respingerea, în tot sau în parte, a acțiunii intentate (Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Flausch ș.a., C‑280/18, EU:C:2019:928, punctul 54, precum și jurisprudența citată).

Or, pe lângă faptul că un termen de introducere a căii de atac de trei luni de la momentul în care o persoană a luat cunoștință sau ar fi putut în mod rezonabil să aibă cunoștință de un act este suficient pentru a permite acestei persoane să își pregătească calea de atac, Curtea nu consideră că impunerea unor termene de introducere a căii de atac care nu încep să curgă decât de la data la care persoana vizată a luat cunoștință de adoptarea deciziei în cauză sau, cel puțin, ar fi putut să ia cunoștință de aceasta în mod rezonabil constituie o dificultate excesivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Flausch ș.a., C‑280/18, EU:C:2019:928, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

Totuși, pentru ca acest termen de introducere a căii de atac să înceapă să curgă, este important ca această luare la cunoștință sau chiar această posibilitate de a fi putut lua cunoștință să se raporteze nu numai la dispozitivul, ci și la motivarea deciziei în cauză. Astfel, o asemenea luare la cunoștință condiționează efectivitatea dreptului la o cale de atac.

Pe de altă parte, pentru ca principiul efectivității să fie respectat, trebuie de asemenea ca, în situația specifică menționată la punctele 26-28 din prezenta hotărâre, reclamanții din litigiul principal să fi putut să prevadă în mod rezonabil căile de atac și termenele aplicabile acestora.

În această privință, în măsura în care articolul 9 alineatul (5) din Convenția de la Aarhus prevede că, pentru ca dispozițiile acestui articol 9, care include alineatul (3) al acestuia, să fie și mai eficiente, fiecare parte la această convenție se asigură că publicului i se furnizează informații privind accesul la căile de atac administrative sau judiciare, cerințe care, de altfel, sunt puse în aplicare, în contextul specific al Directivei EEM, la articolul 11 alineatul (5) din aceasta, este necesar să se arate că în special în situația menționată la punctele 26-28 din prezenta hotărâre, această informație ar trebui să precizeze că introducerea unei căi de atac împotriva unei decizii de derogare în temeiul articolului 16 din Directiva habitate trebuie efectuată în termen de trei luni de la momentul în care reclamantul a putut în mod rezonabil să ia cunoștință de adoptarea acestei decizii.

Cu toate acestea, lipsa punerii la dispoziția publicului a unei astfel de informații nu este suficientă, în sine, pentru a considera că a fost încălcat principiul efectivității. Astfel, după cum reiese din modul de redactare a articolului 9 alineatul (5) din Convenția de la Aarhus, ceea ce îl confirmă, de altfel, pe cel al articolului 11 alineatul (5) din Directiva EEM, punerea la dispoziție a acestei informații urmărește numai să sporească eficiența dispozițiilor acestui articol 9.

În speță, nu se contestă că termenul de introducere a căii de atac de trei luni de la momentul în care reclamantul a putut în mod rezonabil să ia cunoștință de adoptarea deciziei menționate corespunde termenului de introducere a căii de atac vizat de RSC, și anume un act legislativ a cărui publicare garantează că publicul a putut lua cunoștință de acest termen.

Cu toate acestea, din moment ce, în situația specifică menționată la punctele 26-28 din prezenta hotărâre, statele membre pot stabili că respectivele căi de atac împotriva deciziei de derogare adoptate în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate trebuie formulate în termen de trei luni de la adoptarea acesteia sau că trebuie introduse începând de la adoptarea deciziei de autorizare în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva EEM, este necesar ca instanța de trimitere să aprecieze dacă, având în vedere ansamblul împrejurărilor speței, reclamanții din litigiul principal erau în mod rezonabil în măsură să știe, cel târziu la momentul la care au putut să ia cunoștință de decizia de derogare adoptată în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate, că puteau introduce o cale de atac împotriva acestei decizii în termen de trei luni de la adoptarea sa sau de la momentul în care ei au luat cunoștință de aceasta.

În al doilea rând, în ceea ce privește principiul echivalenței, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că ar exista, în dreptul irlandez, o dispoziție care ar prevedea un termen mai favorabil decât cel prevăzut la articolul 84 alineatul (21) din RSC.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la primele trei întrebări că articolul 11 din Directiva EEM, citit în lumina articolului 9 din Convenția de la Aarhus și a articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme prevăzute de dreptul unui stat membru potrivit căreia o acțiune în anularea unei autorizații de derogare, care a fost acordată în temeiul articolului 16 din Directiva habitate și care ține de procesul de aprobare de dezvoltare a unui proiect în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEM, trebuie să fie introdusă de publicul interesat într‑un termen de trei luni de la momentul la care acest public a avut sau ar fi putut în mod rezonabil să aibă cunoștință de o astfel de derogare, în măsura în care o asemenea normă de drept nu este mai puțin favorabilă decât cele care privesc căi de atac similare de natură internă (principiul echivalenței) și nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității).

Având în vedere răspunsul dat la primele trei întrebări, nu este necesar să se răspundă la a patra și la a cincea întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

16 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul Uniunii

Directiva habitate

Directiva EEM

Dreptul irlandez

Regulamentul din 2011

RSC

Legea privind dezvoltarea și amenajarea teritoriului

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la primele trei întrebări

Cu privire la a patra și la a cincea întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată