Hotărârea Tribunalului (Camera a treia, judecând în complet de cinci judecători) din 17 iunie 2026.#Asma Gharbi împotriva Comisiei Europene.#Funcție publică – Agenți contractuali – Remunerație – Refuzul acordării unui ajutor social – Agenți ai Comisiei repartizați în Luxemburg – Temeiul juridic al acțiunii – Decizie implicită de respingere – Obligația de motivare – Lipsă totală de motivare – Regularizare după introducerea acțiunii – Competență nediscreționară – Răspundere.#Cauza T-121/25.

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamanta, doamna Asma Gharbi, solicită, pe de o parte, anularea fișei sale de remunerație din luna mai 2024 (denumită în continuare „fișa de remunerație”) în măsura în care aceasta reflectă decizia Comisiei Europene de a nu îi plăti ajutorul social prevăzut pentru agenții repartizați în Luxemburg al căror salariu net, calculat în conformitate cu Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) sau cu Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”), este mai mic decât cel pe care l‑ar încasa un salariat calificat care beneficiază de salariul minim în Luxemburg și, pe de altă parte, obligarea Comisiei la plata unui euro simbolic pentru prejudiciul moral pe care consideră că l‑a suferit.

La 16 aprilie 2024 reclamanta a fost angajată în muncă la Oficiul „Infrastructură și Logistică” din Luxemburg (OIL) în calitate de agentă contractuală cu normă redusă (80 %) și a fost încadrată în grupa de funcții II gradul 5 treapta 1.

În prima sa fișă de remunerație, comunicată la data de 5 mai 2024, reclamanta a constatat că nu primea ajutorul social lunar prevăzut de Decizia C(2015) 4907 final a Comisiei din 22 iulie 2015 privind acordarea unui ajutor social unor agenți ai Comisiei repartizați în Luxemburg (denumită în continuare „Decizia din 2015”) în favoarea agenților al căror salariu net este mai mic decât cel încasat de un salariat calificat care beneficiază de salariul minim în Luxemburg (denumit în continuare „ajutorul social”).

După cum se arată în considerentul (4) al Deciziei din 2015, măsura prevăzută de această decizie se adoptă ca urmare a unei analize comparative, pe care Comisia este obligată să o efectueze, între situația personală a fiecărui agent repartizat în Luxemburg și o situație ipotetică în care același agent ar fi angajat conform dreptului luxemburghez și ar primi salariul social minim prevăzut pentru un muncitor calificat. Această comparație trebuie să țină seama în special de diferitele rețineri și prestații prevăzute în cele două situații.

Conform articolului 1 din Decizia din 2015, directorul general pentru resurse umane a stabilit o listă exhaustivă a elementelor de care trebuie să se țină seama pentru calcularea salariului net încasat de fiecare agent și a salariului minim corespunzător în Luxemburg, într‑o anexă la decizia directorului general al Direcției Generale Resurse Umane și Securitate adoptată la 22 februarie 2017, care precizează elementele ce trebuie luate în considerare pentru calcularea valorii de referință pentru fiecare agent și a salariului minim corespunzător în Luxemburg, în scopul comparației prevăzute de Decizia din 2015 (denumită în continuare „Decizia din 2017”).

La 1 ianuarie 2024, salariul minim în Luxembourg primit de un lucrător calificat în vârstă de peste 18 ani era de 3085,11 euro brut pe lună pentru munca cu normă întreagă (și anume 40 de ore pe săptămână). În ceea ce privește fișa de remunerație în cauză, aceasta menționează un „salariu de referință” de 2749,58 euro.

Considerând că ar fi trebuit să beneficieze de ajutorul social, la 10 iulie 2024 reclamanta a depus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, în vederea anulării fișei de remunerație.

Întrucât nu a intervenit niciun răspuns explicit în termenul de patru luni de la depunerea reclamației de către reclamantă, o decizie implicită de respingere a luat naștere la 10 noiembrie 2024 (denumită în continuare „decizia implicită de respingere”).

În pofida numeroaselor discuții cu Comisia în cadrul cărora reclamanta a solicitat un răspuns explicit din partea acestei instituții, o decizie explicită de confirmare a respingerii reclamației sale (denumită în continuare „decizia explicită”) a fost adoptată abia la 19 februarie 2025, și anume în ziua introducerii prezentei acțiuni, și i‑a fost notificată abia în ziua următoare.

Reclamanta solicită Tribunalului: – anularea fișei de remunerație și, în măsura în care este necesar, a deciziei implicite de respingere; – obligarea Comisiei la plata unui euro simbolic pentru prejudiciul moral pe care consideră că l‑a suferit; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe prima pagină a cererii introductive figurează mențiunea potrivit căreia aceasta din urmă este introdusă „[î]n baza articolelor 263, 268 și 340 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene”.

În cuprinsul cererii introductive, reclamanta se referă în mod expres, în mai multe rânduri, la articolele 90 și 91 din statut, care pun în aplicare articolul 270 TFUE (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2015, Reexaminare Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588, punctul 30 și jurisprudența citată). În plus, aceasta a urmat procedurile prevăzute la articolele menționate, atât în ceea ce privește depunerea unei reclamații prealabile, cât și respectarea diferitelor termene stabilite.

Întrebată prin intermediul unei măsuri de organizare a procedurii din 29 octombrie 2025 cu privire la temeiul juridic al acțiunii sale, reclamanta confirmă că trebuie să se considere că aceasta a fost introdusă în temeiul articolului 270 TFUE. De altfel, Comisia a tratat acțiunea în temeiul acestui articol „ca urmare a conținutului material al cererii introductive”.

Prin urmare, trebuie să se considere că prezenta acțiune a fost formulată în temeiul articolului 270 TFUE.

Reclamanta își îndreaptă acțiunea atât împotriva fișei de remunerație, cât și împotriva deciziei implicite de respingere.

Potrivit unei jurisprudențe constante, reclamația administrativă, astfel cum este prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut, și respingerea sa, explicită sau implicită, fac parte integrantă dintr‑o procedură complexă și nu constituie decât o condiție prealabilă pentru sesizarea instanței. În aceste condiții, o acțiune, chiar dacă este îndreptată în mod formal împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu privire la actul care lezează împotriva căruia a fost formulată reclamația, cu excepția situației în care respingerea reclamației are un conținut diferit de cel al actului împotriva căruia a fost formulată această reclamație (a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2020, WH/EUIPO, T‑138/19, nepublicată, EU:T:2020:316, punctul 33 și jurisprudența citată).

În speță, decizia implicită de respingere a confirmat fișa de remunerație contestată de reclamantă. Concluziile în anulare ale reclamantei îndreptate împotriva deciziei implicite de respingere nu au, așadar, un conținut autonom și, prin urmare, trebuie să se considere că sunt îndreptate în mod formal împotriva fișei de remunerație.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 9 de mai sus, reclamanta a introdus prezenta acțiune împotriva fișei de remunerație printr‑o cerere introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 februarie 2025.

Tot la 19 februarie 2025, Comisia a adoptat decizia explicită care menționa, pentru prima dată, motivele pentru care fișa de remunerație nu prevedea plata ajutorului social. Această decizie a fost însă notificată reclamantei abia în ziua următoare.

Potrivit unei jurisprudențe constante, nemotivarea sau motivarea insuficientă ține de încălcarea unor norme fundamentale de procedură și constituie un motiv de ordine publică ce trebuie să fie invocat din oficiu de instanța Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 octombrie 2021, Simpson/Consiliul, T‑646/16 P RENV‑RX, nepublicată, EU:T:2021:692, punctul 46 și jurisprudența citată).

Obligația de motivare este un principiu fundamental al dreptului Uniunii, impus de articolul 296 TFUE și prevăzut la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În ceea ce privește, în special, funcționarii, obligația de motivare este consacrată la articolul 25 al doilea paragraf din statut și, în ceea ce privește deciziile adoptate ca urmare a unei reclamații, la articolul 90 alineatul (2) al doilea paragraf din statutul menționat.

Trebuie amintit că obligația de motivare are ca obiect, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a aprecia temeinicia deciziei și oportunitatea introducerii unei căi de atac jurisdicționale pentru a contesta legalitatea acesteia și, pe de altă parte, să permită instanței Uniunii să își exercite controlul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2002, Mavromichalis/Comisia, T‑263/01, EU:T:2002:194, punctul 18 și jurisprudența citată). În aceste condiții, motivarea unei decizii a unei instituții, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii are o importanță cu totul deosebită, întrucât constituie una dintre condițiile efectivității controlului jurisdicțional garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2023, Comisia/Spania și Italia, C‑635/20 P, EU:C:2023:98, punctul 95 și jurisprudența citată).

Motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și contextului în care acesta a fost adoptat. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl poate avea destinatarul (a se vedea Hotărârea din 13 martie 2025, PKK/Consiliul, C‑72/23 P, EU:C:2025:182, punctul 142 și jurisprudența citată).

Deși este adevărat că autoritatea împuternicită să facă numiri nu este, în general, obligată să răspundă la o reclamație, situația este diferită atunci când decizia care face obiectul acesteia nu este motivată. Motivarea trebuie să intervină, cel târziu, la momentul respingerii reclamației (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2002, Mavromichalis/Comisia, T‑263/01, EU:T:2002:194, punctul 19 și jurisprudența citată).

Lipsa totală de motivare înainte de introducerea unei acțiuni nu poate fi acoperită prin explicații furnizate de autoritatea împuternicită să facă numiri după introducerea acțiunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2004, Hectors/Parlamentul, C‑150/03 P, EU:C:2004:555, punctul 50 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 februarie 2008, Neirinck/Comisia, C‑17/07 P, EU:C:2008:134, punctul 50 și jurisprudența citată), cu riscul de a afecta repartizarea competențelor între administrație și instanța Uniunii, de a slăbi controlul de legalitate și de a compromite exercitarea dreptului la o cale de atac (Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo, C‑114/19 P, EU:C:2020:457, punctul 58). Astfel, în acest stadiu, asemenea explicații nu și‑ar mai îndeplini funcția dublă, amintită la punctul 23 de mai sus.

În plus, posibilitatea de a suplini lipsa totală de motivare după introducerea unei acțiuni ar aduce atingere dreptului la apărare, deoarece reclamanta ar fi privată de posibilitatea de a‑și prezenta argumentele împotriva motivării, întrucât nu ar lua cunoștință de aceasta din urmă decât după depunerea cererii introductive. Principiul egalității părților în fața instanței Uniunii ar fi astfel afectat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 octombrie 2008, Barbin/Parlamentul, F‑81/07, EU:F:2008:125, punctul 28 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 8 martie 2012, Marcuccio/Comisia, T‑126/11 P, EU:T:2012:115, punctul 47 și jurisprudența citată).

Trebuie adăugat că, în cazul unei respingeri implicite și deci nemotivate a unei reclamații formulate împotriva unei decizii lipsite de motivare, comportamentul administrației este cel care contribuie în mod determinant la geneza litigiului, în măsura în care persoana interesată este constrânsă, în lipsa unei reacții la reclamația sa în termenul prevăzut la articolul 90 alineatul (2) din statut, să sesizeze Tribunalul în scopul de a obține o motivare adecvată a deciziei adoptate în privința sa. Acest lucru este cu atât mai regretabil cu cât respectarea de către administrație a obligației sale de motivare în faza precontencioasă are drept obiect să permită persoanei interesate să înțeleagă conținutul deciziei adoptate în ceea ce o privește și, dacă este cazul, poate să o convingă de temeinicia acesteia, evitând astfel un contencios jurisdicțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2005, Casini/Comisia, T‑132/03, EU:T:2005:324, punctul 34, și Hotărârea din 26 octombrie 2017, Paraskevaidis/Cedefop, T‑601/16, EU:T:2017:757, punctul 42).

În speță, fișa de remunerație este, prin natura sa, lipsită de orice motivare. În plus, este cert că Comisia a omis să notifice în termenul prevăzut de statut răspunsul său la reclamația depusă de reclamantă, ceea ce echivalează cu o decizie implicită de respingere.

Mai mult, din înscrisurile din dosarul prezentat Tribunalului reiese că, în numeroase schimburi de e‑mailuri dintre reclamantă și Comisie, aceasta din urmă afirma că, „[d]in motive excepționale, [autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă] nu [era] în măsură să răspundă la reclamație”, dar că, „[a]șa cum [s‑au] obligat, [reclamanta] [va] primi un răspuns înainte de 19 februarie”, cu alte cuvinte penultima zi a termenului de care dispunea reclamanta pentru a introduce o acțiune în fața Tribunalului. Or, trebuie să se constate că, în pofida acestui angajament, Comisia nu a adoptat o asemenea decizie decât la 19 februarie 2025, ora 23.10.

Este evident că adoptarea deciziei explicite la o oră atât de târzie la data de 19 februarie 2025, deși termenul de introducere a acțiunii expira a doua zi și Comisia se obligase în mod expres să trimită un răspuns înainte de această dată, a constrâns reclamanta, în lipsa oricărei explicații din partea administrației, să introducă acțiunea în fața Tribunalului împotriva fișei de remunerație și a deciziei implicite, care erau ambele lipsite de orice motivare.

De altfel, trebuie amintit că, deși autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă este autorizată să adopte o decizie motivată ca răspuns la reclamația formulată în termenul de trei luni prevăzut la articolul 91 alineatul (3) din statut, această posibilitate există doar atât timp cât reclamanta nu a formulat o acțiune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2002, Mavromichalis/Comisia, T‑263/01, EU:T:2002:194, punctul 27, și Hotărârea din 12 februarie 1992, Volger/Parlamentul, T‑52/90, EU:T:1992:12, punctul 40).

Atitudinea Comisiei este cu atât mai regretabilă cu cât ar fi fost suficient, în speță, ca aceasta să comunice persoanei interesate o simplă captură de ecran a simulărilor efectuate cu ajutorul instrumentelor informatice de care dispunea pentru ca aceasta din urmă să poată, pe de o parte, să se asigure că analiza comparativă menționată la punctul 4 de mai sus fusese într‑adevăr efectuată și, pe de altă parte, să cunoască și să înțeleagă valorile de referință utilizate pentru această analiză.

În acest sens, prin îndeplinirea, în cadrul unui răspuns explicit la reclamație, a uneia dintre obligațiile sale cele mai elementare față de agenta sa contractuală nou‑angajată, Comisia ar fi avut de asemenea ocazia să verifice, în faza precontencioasă, conformitatea deciziei sale cu dreptul Uniunii.

Din cele de mai sus rezultă că Comisia a încălcat obligația de motivare care îi revine, astfel încât fișa de remunerație trebuie anulată de plin drept.

Cu toate acestea, trebuie amintit că s‑a statuat că reclamantul nu mai are un interes în anularea deciziei atacate atunci când, ca urmare a competenței sale nediscreționare, administrația ar fi fost determinată să adopte o nouă decizie, identică pe fond cu decizia atacată, dacă aceasta din urmă ar fi fost anulată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 1983, Geist/Comisia, 117/81,EU:C:1983:191, punctul 7, Hotărârea din 18 decembrie 1992, Díaz García/Parlamentul, T‑43/90, EU:T:1992:120, punctul 54, și Hotărârea din 20 septembrie 2000, Orthmann/Comisia, T‑261/97, EU:T:2000:212, punctul 33).

Rezultă însă că viciile în discuție în precedentele menționate la punctul 36 de mai sus nu erau de natură să aibă consecințe asupra acțiunii cu care a fost sesizat Tribunalul, întrucât acestea nu îl lipseau pe reclamant de posibilitatea de a înțelege criteriul pe care nu îl îndeplinise și, în consecință, decizia adoptată în privința sa.

În aceste condiții, trebuie să se ridice problema competenței nediscreționare a Comisiei de a adopta decizia atacată și a consecințelor care trebuie deduse din aceasta cu privire la soluționarea prezentei acțiuni.

Ajutorul social a fost instituit prin Decizia din 2015 și, după cum s‑a amintit la punctul 5 de mai sus, regulile de calcul al remunerațiilor care trebuie comparate au fost stabilite prin Decizia din 2017, care se aplică doar agenților Comisiei.

Deciziile din 2015 și din 2017 prevăd că administrația trebuie să țină seama de situația personală și familială a agentului și enumeră, în mod exact, în anexa la Decizia din 2017, fiecare dintre elementele care trebuie luate în considerare în vederea calculării valorii de referință pentru fiecare agent și a salariului minim corespunzător în Luxemburg.

Prin urmare, având în vedere caracterul exhaustiv al listei menționate la punctul 40 de mai sus, trebuie să se considere că, în speță, Comisia nu dispunea de o competență discreționară, ci se afla într‑o situație de competență nediscreționară, întrucât era obligată să acorde ajutorul social atunci când salariul net al unui agent cu normă întreagă era mai mic decât remunerația unui salariat calificat încadrat la nivelul salariului minim în Luxemburg și să nu îl acorde în caz contrar.

Nu este mai puțin adevărat că prezenta cauză are ca particularitate multitudinea de cifre care trebuie atât adăugate, cât și scăzute din remunerațiile care trebuie comparate în cadrul analizei comparative menționate la punctul 4 de mai sus, ceea ce nu îi permitea reclamantei să efectueze ea însăși, cu o certitudine suficientă, calculul necesar pentru a înțelege și a verifica că nu avea dreptul la ajutorul social. Prin urmare, nu pot fi ignorate dificultățile pe care un agent, a fortiori atunci când își preia atribuțiile, precum reclamanta, le poate întâmpina la primirea primei fișe de remunerație în ceea ce privește calcularea cu exactitate nu numai a salariului net cu normă întreagă la care are dreptul, ci și a remunerației, pur ipotetice, pe care ar fi încasat‑o dacă ar fi fost angajat conform dreptului luxemburghez.

Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, pentru stabilirea celor două remunerații care trebuie să facă obiectul analizei comparative menționate la punctul 4 de mai sus, Decizia din 2017 nu utilizează doar remunerațiile brute, ci prevede luarea în considerare a mai multor prelevări fiscale, contribuții sociale (boală, limită de vârstă, dependență) și alocații (familiale, speciale suplimentare, pentru începutul anului școlar, etc.) aplicabile atât în cadrul Comisiei, cât și în Luxemburg.

Într‑adevăr, un funcționar care beneficiază sau care consideră că trebuie să beneficieze de un avantaj financiar este obligat la un anumit efort de reflecție și de control în ceea ce privește plata de care beneficiază sau de care intenționează să beneficieze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2023, AL/Comisia, T‑714/21, nepublicată, EU:T:2023:282, punctul 71 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, trebuie să se constate că, în speță, reclamanta a făcut, fără succes, tocmai acest lucru, prin intermediul reclamației sale întemeiate pe articolul 90 alineatul (2) din statut. În aceste condiții, motivarea răspunsului la această reclamație era indispensabilă pentru a‑i permite să înțeleagă motivele pentru care fusese considerată neeligibilă pentru ajutor social.

Astfel, trebuie să se arate că, în lipsa totală a motivării, reclamanta nu a fost în măsură să se asigure, mai întâi, că administrația efectuase efectiv analiza comparativă menționată la punctul 4 de mai sus, în continuare, că calculele pe care aceasta le cuprindea erau corecte și, în sfârșit, de legalitatea Deciziilor din 2015 și din 2017, a căror nelegalitate ar fi putut să o invoce.

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că agentul poate contesta doar fișa de remunerație care reflectă, pentru prima dată, luarea de poziție a administrației cu privire la prestația în litigiu, în măsura în care fișele de remunerație subsecvente constituie acte pur confirmative ale respectivei luări de poziție și nu pot face obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 februarie 2019, Arango Jaramillo ș.a./BEI, T‑487/16, nepublicată, EU:T:2019:66, punctele 38-41 și jurisprudența citată), și, pe de altă parte, că, în stadiul actual al jurisprudenței, nu era cert că reclamanta ar fi putut invoca, pentru prima dată, argumente noi în stadiul replicii, ceea ce, în orice caz, nu ar fi fost satisfăcător în raport cu principiile amintite la punctele 26 și 28 de mai sus.

În aceste condiții și ținând seama de faptul că analiza comparativă era, astfel cum s‑a arătat la punctul 42 de mai sus, de o asemenea complexitate încât reclamanta nu putea să înțeleagă decizia adoptată în privința sa, viciul întemeiat pe lipsa totală a motivării este susceptibil să fi avut, în împrejurările specifice ale prezentei spețe, consecințe asupra exercitării dreptului la o cale de atac eficientă.

Astfel, dacă reclamanta ar fi obținut în timp util o motivare cu privire la neplata ajutorului social, ea ar fi fost în măsură nu numai să înțeleagă decizia de a nu i se plăti ajutorul social, ci și să aprecieze atât oportunitatea de a introduce o cale de atac jurisdicțională – împotriva, în plus, a noului său angajator –, cât și pertinența motivelor, inclusiv a excepțiilor de nelegalitate, care pot fi invocate în susținerea acesteia din urmă.

Din toate cele de mai sus rezultă că se impune anularea deciziei atacate, fără a fi necesară examinarea celorlalte motive ale acțiunii.

Reclamanta solicită Tribunalului obligarea Comisiei la plata sumei simbolice de un euro pentru prejudiciul moral pe care consideră că l‑a suferit.

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui în sine repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care acest act l‑a putut cauza, cu excepția cazului în care reclamanta demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 septembrie 2019, FV/Consiliul, C‑188/19 P, nepublicată, EU:C:2019:690, punctul 26, și Hotărârea din 28 aprilie 2021, Correia/CESE, T‑843/19, EU:T:2021:221, punctul 86).

În speță, este suficient să se constate că reclamanta nu demonstrează că prejudiciul moral invocat nu ar putea fi reparat integral prin anularea deciziei atacate.

În aceste condiții, Tribunalul apreciază că trebuie să se considere că anularea deciziei atacate constituie în sine o reparare adecvată și suficientă a prejudiciului moral invocat.

Din cele de mai sus rezultă că concluziile în despăgubire trebuie respinse.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în esență în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia, judecând în complet de cinci judecători)

17 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul litigiului și situația de fapt ulterioară introducerii acțiunii

Concluziile părților

În drept

Cu privire la temeiul juridic al acțiunii

Cu privire la concluziile în anulare

Cu privire la obiectul litigiului prin raportare la concluziile în anulare

Cu privire la motivul invocat din oficiu, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

Cu privire la concluziile în despăgubire

Cu privire la cheltuielile de judecată