Hotărârea Curții (Camera a doua) din 4 iunie 2026.#PM ș.a. împotriva Minister van Asiel en Migratie.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Politica privind azilul – Procedurile comune de acordare și de retragere a protecției internaționale – Directiva 2013/32/UE – Articolul 46 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Examinare deplină și ex nunc – Întinderea competențelor instanței de prim grad de jurisdicție – Examinarea situației de fapt de către instanța de prim grad de jurisdicție – Examinarea de către instanța de prim grad de jurisdicție a necesităților de protecție internațională – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95/UE – Condiții pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe pentru a beneficia de statutul de refugiat – Articolul 2 litera (d) – «Temere bine fondată de a fi persecutat» – Apreciere.#Cauza C-440/25.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea, pe de o parte, a articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60), singur sau coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), și, pe de altă parte, a articolului 2 litera (d) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între PM, QN, RM, SM, TM, UM, VM și WM, resortisanți irakieni, membri ai aceleiași familii, pe de o parte, și Minister van Asiel en Migratie (ministrul pentru azil și migrație, Țările de Jos) (denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte, în legătură cu deciziile acestuia din urmă de respingere a cererilor de protecție internațională ale acestor resortisanți irakieni.

Considerentul (4) al Directivei 2011/95 enunță: „Convenția [privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 [1954]) (denumită în continuare «Convenția de la Geneva»)] și [Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967] constituie elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la litera (d): „«refugiat» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându‑se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 12”.

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Evaluarea faptelor și circumstanțelor”, dispune: „(1) Statele membre pot considera că este obligația solicitantului să prezinte, de îndată ce este posibil, toate elementele necesare în sprijinul cererii sale de protecție internațională. Statele membre au obligația de a evalua, în cooperare cu solicitantul, elementele relevante ale cererii. (2) Elementele menționate la alineatul (1) înseamnă informațiile furnizate de solicitant și toate documentele de care acesta dispune privind vârsta sa, trecutul său, inclusiv al rudelor relevante, identitatea, cetățenia sau cetățeniile, țara sau țările, precum și localitatea sau localitățile în care a avut reședința anterioară, cererile anterioare de azil, itinerarul, documentele de călătorie, precum și motivele care justifică cererea de protecție internațională. (3) Evaluarea unei cereri de protecție internațională se efectuează la nivel individual, luându‑se în considerare următoarele elemente: (a) toate faptele pertinente privind țara de origine în momentul luării unei decizii privind cererea, inclusiv actele cu putere de lege și actele administrative ale țării de origine și de modul lor de aplicare; (b) informațiile și documentele relevante prezentate de solicitant, inclusiv informațiile care permit să se stabilească dacă solicitantul a făcut sau ar putea face obiectul unei persecuții sau al unor vătămări grave; (c) statutul individual și situația personală a solicitantului, inclusiv factori precum trecutul, sexul și vârsta acestuia, pentru a se stabili dacă, ținând seama de situația personală a solicitantului, actele la care solicitantul a fost sau riscă să fie expus ar putea fi considerate o persecuție sau o vătămare gravă; (d) dacă solicitantul, de când a părăsit țara de origine, a întreprins numai activități având ca scop unic sau scop principal crearea unor condiții necesare pentru a depune o cerere de protecție internațională, pentru a se evalua dacă respectivele activități ar expune solicitantul la o persecuție sau o vătămare gravă în cazul în care s‑ar întoarce în țara de origine; (e) dacă există probabilitatea rezonabilă ca solicitantul să se prevaleze de protecția unei alte țări în care ar putea solicita cetățenia. (4) Faptul că solicitantul a fost deja persecutat, a suferit deja vătămări grave sau a făcut deja obiectul amenințării directe a unei astfel de persecuții sau a unor astfel de vătămări reprezintă un indiciu serios al temerilor fondate ale solicitantului de a fi persecutat sau al riscului real de a suferi vătămări grave, cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectiva persecuție sau respectivele vătămări grave nu se vor mai repeta. (5) Atunci când statele membre aplică principiul conform căruia este obligația solicitantului să își susțină cererea și când anumite aspecte din declarațiile solicitantului nu sunt susținute de dovezi documentare sau de altă natură, aceste aspecte nu necesită o confirmare în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) solicitantul a depus un efort real de a‑și susține cererea; (b) au fost prezentate toate elementele relevante de care dispune solicitantul și s‑a furnizat o explicație satisfăcătoare în ceea ce privește absența unor alte elemente de probă relevante; (c) declarațiile solicitantului sunt considerate coerente și plauzibile și nu sunt contrazise de informații generale și specifice cunoscute, relevante pentru cererea sa; (d) solicitantul a depus cererea de protecție internațională de îndată ce a fost posibil, cu excepția cazului în care solicitantul poate dovedi un motiv întemeiat pentru care nu a procedat astfel; precum și (e) credibilitatea generală a solicitantului a putut fi stabilită.”

Considerentele (10), (16), (18), (22) și (34) ale Directivei 2013/32 au următorul cuprins: „(10) La momentul punerii în aplicare a prezentei directive, statele membre ar trebui să ia în considerare orientările relevante elaborate de [Biroul European de Sprijin pentru Azil (BESA), care a fost înlocuit în 2022 de Agenția Uniunii Europene pentru Azil (EUAA)]. […] (16) Este esențial ca deciziile privind toate cererile de protecție internațională să fie luate pe baza faptelor și, în primul rând, de autorități al căror personal are cunoștințe corespunzătoare sau a beneficiat de formarea necesară în materie de protecție internațională. […] (18) Este atât în interesul statelor membre, cât și al solicitanților de protecție internațională să se ia o decizie cât de repede posibil cu privire la cererile de protecție internațională fără a aduce atingere unei examinări adecvate și complete. […] (22) De asemenea, este atât în interesul statelor membre, cât și în cel al solicitanților să se asigure o recunoaștere corectă a necesităților de protecție internațională încă din primă instanță. În acest scop, solicitanților ar trebui să li se furnizeze în primă instanță, gratuit, informații juridice și procedurale, luând în considerare situațiile lor personale. Furnizarea unor astfel de informații ar trebui, inter alia, să permită solicitanților să înțeleagă mai bine procedura, ajutându‑i, astfel, să respecte obligațiile relevante. Ar fi disproporționat să se ceară statelor membre să furnizeze aceste informații numai prin intermediul avocaților calificați. Prin urmare, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a utiliza cele mai potrivite mijloace pentru furnizarea acestor informații, cum ar fi prin intermediul organizațiilor neguvernamentale sau al specialiștilor din cadrul autorităților guvernamentale sau al serviciilor specializate ale statului. […] (34) Procedurile de examinare a nevoilor de protecție internațională ar trebui să permită autorităților competente să efectueze o analiză riguroasă a cererilor de protecție internațională.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede la litera (f): „«autoritate decizională» înseamnă orice organism cvasi‑judiciar sau administrativ dintr‑un stat membru responsabil de examinarea cererilor de protecție internațională și având competența de a hotărî în primă instanță în astfel de cazuri”.

Articolul 46 din Directiva 2013/32, intitulat „Dreptul la o cale de atac efectivă”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, împotriva: (a) unei decizii luate cu privire la cererea lor de protecție internațională, inclusiv o decizie: (i) de a considera nefondată o cerere cu privire la statutul de refugiat și/sau de protecție subsidiară; […] (3) Pentru a se conforma alineatului (1), statele membre se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95], cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond.”

Articolul 3:3 din wet houdende algemene regels van bestuursrecht (Algemene wet bestuursrecht) [Legea de stabilire a normelor generale ale dreptului administrativ (Legea generală privind dreptul administrativ)] din 4 iunie 1992 (Stb. 1992, nr. 315), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Awb”), prevede: „Organul administrativ nu își exercită competența de a adopta o decizie în alt scop decât cel pentru care i‑a fost conferită.”

Articolul 6:19 din Awb dispune: „1 Reclamația sau calea de atac se extinde de drept la orice decizie de revocare, modificare sau înlocuire a deciziei contestate, cu excepția cazului în care părțile nu au un interes suficient în acest sens. […] 6 Revocarea sau înlocuirea deciziei contestate nu împiedică anularea acestei decizii dacă autorul reclamației sau al căii de atac are un interes în acest sens.”

PM, QN, RM, SM, TM, UM, VM și WM (denumiți în continuare, împreună, „reclamanții din litigiul principal”) sunt resortisanți irakieni, membri ai aceleiași familii, compusă din doi părinți și din cei șase copii ai acestora, dintre care mai multe fiice (denumite în continuare „fiicele”).

Aceștia au depus cereri de protecție internațională în Țările de Jos în anul 2017. Aceste cereri erau întemeiate pe trei serii de motive, și anume, în primul rând, probleme cu un vecin, precum și temerea de o răzbunare și de căsătorie forțată a fetelor, în al doilea rând, temerea ca acestea să fie excizate și, în al treilea rând, identificarea acestora din urmă cu valoarea fundamentală a egalității dintre femei și bărbați și temerea de a fi persecutate în cazul întoarcerii în Irak.

Prin deciziile din 11 septembrie 2023, ministrul a respins aceste cereri de protecție internațională ca vădit nefondate. Reclamanții din litigiul principal au introdus o acțiune împotriva acestor decizii la rechtbank Den Haag zittingsplaats Zwolle (Tribunalul din Haga, sediul din Zwolle, Țările de Jos), care este instanța de trimitere.

Instanța de trimitere a examinat această acțiune în cadrul unei ședințe din 26 martie 2024, apoi a redeschis cercetarea judecătorească în așteptarea pronunțării Hotărârii din 11 iunie 2024, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Femei care se identifică cu valoarea egalității între femei și bărbați) (C‑646/21, EU:C:2024:487), pentru motivul că această hotărâre putea fi relevantă în cadrul examinării acțiunii menționate.

În urma pronunțării hotărârii menționate, ministrul a efectuat o nouă audiere a reclamanților din litigiul principal, înainte de a emite un nou proiect de decizie, și, prin deciziile suplimentare din 25 februarie 2025, acesta a menținut respingerea respectivelor cereri de protecție internațională. Cu toate acestea, ministrul a furnizat o motivare suplimentară în ceea ce privește atât presupusa identificare cu valoarea fundamentală a egalității dintre bărbați și femei, cât și temerea de excizie și de căsătorie forțată a fiicelor.

Deciziile din 11 septembrie 2023 și deciziile suplimentare din 25 februarie 2025 (denumite în continuare, împreună, „deciziile în discuție în litigiul principal”) au fost contestate de reclamanții din litigiul principal.

Deși ministrul a adoptat decizii de revocare a deciziilor în discuție în litigiul principal, instanța de trimitere subliniază că, în conformitate cu articolul 6:19 din Awb, ea este competentă să anuleze aceste decizii de revocare, întrucât reclamanții din litigiul principal au un interes în anularea acestor din urmă decizii. Ea arată în această privință că deciziile de revocare a deciziilor în discuție în litigiul principal pot fi anulate pentru două motive diferite. Pe de o parte, aceste decizii de revocare ar fi fost adoptate cu încălcarea articolului 3:3 din Awb și, așadar, ar putea să fie anulate pentru acest motiv. Pe de altă parte, deciziile de revocare menționate ar constitui o ingerință nelegală a ministrului în procedura în fața instanței de trimitere, astfel încât ar fi contrare articolului 47 din cartă, precum și articolului 46 din Directiva 2013/32 și ar putea fi anulate pentru acest al doilea motiv. În sfârșit, această instanță arată că, din cauza anulării acelorași decizii de revocare, ea este în măsură să examineze pe fond deciziile în discuție în litigiul principal.

În ceea ce privește respingerea cererilor de protecție internațională ale reclamanților din litigiul principal, instanța de trimitere consideră că dispune de suficiente informații, pe de o parte, pentru efectua ea însăși aprecierea credibilității anumitor elemente ale relatării prezentate în susținerea cererilor de azil, și anume identificarea fetelor cu valoarea fundamentală a egalității dintre femei și bărbați și, pe de altă parte, pentru a efectua ea însăși o apreciere a anumitor motive invocate în susținerea cererilor de protecție internațională, și anume problemele cu vecinul, temerea de o răzbunare și temerea de căsătorie forțată a fiicelor.

Totuși, această instanță precizează că, potrivit jurisprudenței Afdeling Bestuursrechtspraak van de Raad van State (Secția de contencios administrativ a Consiliului de Stat, Țările de Jos), ea nu poate efectua asemenea aprecieri. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe naționale, o instanță care statuează cu privire la legalitatea unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională și care consideră că este insuficient motivată aprecierea credibilității relatării prezentate în susținerea acestei cereri, care figurează într‑o asemenea decizie, nu poate statua ea însăși nici cu privire la credibilitatea acestei relatări, nici cu privire la cererea menționată. O astfel de instanță ar trebui să anuleze o atare decizie de respingere, apoi să retrimită cauza ministrului pentru ca acesta să efectueze o nouă examinare a cererii de protecție internațională.

Or, instanța menționată arată că are îndoieli cu privire la conformitatea jurisprudenței naționale menționate cu Directiva 2013/32.

În ceea ce privește temerea reclamanților din litigiul principal de a fi persecutați în cazul întoarcerii în Irak, instanța de trimitere adaugă că noțiunea de „temer[e] bine fondat[ă]” nu este definită de Directiva 2011/95 și că, la nivel național, nu este stabilit niciun standard de apreciere a unei astfel de temeri. Or, dacă o astfel de temere ar trebui să fie evaluată printr‑un calcul al probabilităților matematice, atunci această instanță apreciază că ar trebui să retrimită cauza ministrului cu privire la acest aspect pentru ca acesta să efectueze un astfel de calcul, în măsura în care, în stadiul actual al dosarului și al informațiilor privind țara în cauză, ea nu dispune de informațiile necesare pentru a efectua un astfel de calcul.

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Zwolle (Tribunalul din Haga, sediul din Zwolle), a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Zwolle (Tribunalul din Haga, sediul din Zwolle), își poate întemeia pe articolul 46 alineatul (3) din Directiva [2013/32], coroborat sau nu cu articolul 47 din [cartă], sau pe orice altă dispoziție sau principiu de drept al Uniunii Europene competența de a statua el însuși cu privire la credibilitatea unei relatări prezentate în susținerea unei cereri de azil, substituind astfel aprecierea sa celei exprimate de ministru? 2) Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Zwolle (Tribunalul din Haga, sediul din Zwolle) își poate întemeia pe una dintre dispozițiile menționate competența de a se pronunța pe fond și cu titlu definitiv cu privire la cererea de protecție internațională, pe baza elementelor relatării prezentate în susținerea acestei cereri pe care ministrul le‑a considerat credibile, și, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, pe baza elementelor acestei relatări pe care acest rechtbank (Tribunalul) le consideră, în plus, credibile? În acest context, respectivul rechtbank (Tribunal) poate substitui propria apreciere cu privire la plauzibilitatea temerii de persecuție sau a riscului real de vătămare gravă aprecierii efectuate de ministru, în special dacă același rechtbank (Tribunal) se consideră suficient de informat, în lumina informațiilor accesibile despre țară, disponibile pentru public, pentru a efectua o asemenea apreciere? 3) Jurisprudența națională poate, de exemplu în temeiul autonomiei procedurale, să restrângă competențele menționate la întrebările 1 și 2, în sensul că aceste competențe sunt acordate exclusiv ministrului? 4) Atunci când apreciază dacă dispune de suficiente informații pentru a se pronunța pe fond, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Zwolle (Tribunalul din Haga, sediul din Zwolle), poate lua în considerare informații care au fost prezentate în cadrul procedurii căii de atac, dar care nu erau disponibile în faza administrativă? Este relevant în acest context dacă părțile s‑au putut exprima pe deplin, în scris sau în cadrul ședinței, cu privire la fapte? 5) Prin sintagma «temer[e] bine fondat[ă] de a fi persecutat», menționată la articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95, trebuie să se înțeleagă situația în care există un grad rezonabil de probabilitate ca solicitantul de azil să fie persecutat în cazul întoarcerii sale? Acest grad rezonabil de probabilitate trebuie să fie interpretat pe baza criteriului unei «persoane avizate și rezonabile», fiind decisiv dacă, din perspectiva unei persoane avizate și rezonabile aflate în situația acestui solicitant, întoarcerea în țara de origine pare nerezonabilă după examinarea tuturor circumstanțelor cunoscute? În cazul unui răspuns negativ, care este criteriul care trebuie utilizat?”

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

La 22 iulie 2025, Camera a doua a Curții a decis, la propunerea judecătoarei raportoare, după ascultarea avocatului general, să nu admită această cerere.

Prin Ordonanța președintelui Curții din 19 august 2025, cauza a fost judecată potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

Fără să fi vizat în mod formal în întrebările adresate Regulamentul (UE) 2024/1347 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate, de modificare a Directivei 2003/109/CE a Consiliului și de abrogare a Directivei 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L, 2024/1347, rectificare în JO L, 2025/90926) sau Regulamentul (UE) 2024/1348 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 de stabilire a unei proceduri comune în materie de protecție internațională în Uniune și de abrogare a Directivei 2013/32/UE (JO L, 2024/1348), instanța de trimitere a solicitat Curții să includă aceste regulamente în răspunsurile date la aceste întrebări, întrucât ar putea fi chemată să le aplice în cadrul examinării litigiului principal.

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (a se vedea Hotărârea din 20 martie 1986, Tissier, 35/85, EU:C:1986:143, punctul 9, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctul 44).

Cu toate acestea, în primul rând, este necesar să se arate că, în temeiul articolului 42 din Regulamentul 2024/1347, acesta se va aplica de la 12 iunie 2026.

Astfel, nu s‑a dovedit că interpretarea acestui regulament este necesară instanței de trimitere pentru a‑i permite să se pronunțe în cauza principală.

În orice caz, trebuie arătat că articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95 și articolul 3 punctul 5 din Regulamentul 2024/1347, care definesc noțiunea de „refugiat”, sunt redactate în mod identic. Prin urmare, interpretarea expresiei „temer[e] bine fondat[ă] de a fi persecutat”, astfel cum figurează la articolul 2 litera (d) din această directivă, este relevantă pentru eventuala interpretare a aceleiași expresii care este utilizată la articolul 3 punctul 5 din acest regulament.

În al doilea rând, din articolul 79 alineatele (2) și (3) din Regulamentul 2024/1348 rezultă, pe de o parte, că acest regulament se aplică de la 12 iunie 2026 și, pe de altă parte, că regulamentul menționat se aplică procedurii de acordare pentru cererile de protecție internațională depuse începând cu 12 iunie 2026.

Rezultă că cererile de protecție internațională precum cele ale reclamanților din litigiul principal, depuse înainte de această dată, sunt reglementate de Directiva 2013/32.

În aceste condiții, nu este necesar să se interpreteze Regulamentele 2024/1347 și 2024/1348.

Prin intermediul primelor patru întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, conferă unei instanțe de prim grad de jurisdicție sesizate cu o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională competența de a se pronunța în mod obligatoriu cu privire la credibilitatea relatării prezentate în susținerea acestei cereri, cu privire la plauzibilitatea temerii de persecuție a solicitantului sau a riscului real ca acesta din urmă să sufere vătămări grave în cazul întoarcerii în țara sa de origine, precum și cu privire la temeinicia cererii menționate, luând în considerare elemente prezentate în cadrul procedurii căii de atac, și, pe de altă parte, dacă, eventual, statele membre pot limita această competență astfel încât numai autoritatea decizională, în sensul articolului 2 litera (f) din această directivă (denumită în continuare „autoritatea decizională”), este competentă să evalueze cererile de protecție internațională și să statueze cu privire la temeinicia lor.

Trebuie arătat, în primul rând, că Directiva 2013/32 face distincție între „autoritate decizională”, pe care o definește la articolul 2 litera (f) drept „orice organism cvasijudiciar sau administrativ dintr‑un stat membru responsabil de examinarea cererilor de protecție internațională și având competența de a hotărî în primă instanță în astfel de cazuri”, pe de o parte, și „instanț[ă] judecătore[ască]”, prevăzută la articolul 46, pe de altă parte. Procedura în fața autorității decizionale este reglementată de dispozițiile capitolului III din această directivă, intitulat „Proceduri în primă instanță”, în timp ce procedura în fața instanței judecătorești este supusă normelor enunțate în capitolul V din directiva menționată, intitulat „Proceduri privind căile de atac” și constituit din acest articol 46 (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 103, și Hotărârea din 16 iulie 2020, Addis, C‑517/17, EU:C:2020:579, punctul 61).

Astfel cum rezultă din considerentul (34) al Directivei 2013/32, procedurile de examinare a necesităților de protecție internațională ar trebui să permită autorităților competente să efectueze o analiză riguroasă a cererilor de protecție internațională.

De asemenea, este important de subliniat că rezultă din considerentele (16) și (22), din articolul 4, precum și din economia generală a acestei directive că examinarea cererii de protecție internațională de către un organism administrativ sau cvasijudiciar dotat cu mijloace specifice și cu un personal specializat în materie reprezintă o fază esențială a procedurilor comune instituite de această directivă (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 116, și Hotărârea din 16 iulie 2020, Addis, C‑517/17, EU:C:2020:579, punctul 61).

În plus, trebuie amintit că evaluarea reglementată la articolul 4 din Directiva 2011/95, potrivit căreia autoritatea decizională trebuie să adopte o decizie cu privire la o cerere de protecție internațională, se desfășoară în două etape distincte. În prima etapă, autoritatea decizională trebuie să stabilească împrejurările de fapt care pot constitui elementele de probă în susținerea acestei cereri. În a doua etapă, ea trebuie să efectueze aprecierea juridică a acestor elemente, care constă în a decide dacă, având în vedere faptele care caracterizează o speță, sunt îndeplinite condițiile de fond pentru acordarea unei protecții internaționale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M., C‑277/11, EU:C:2012:744, punctul 64).

Este, desigur, adevărat că evaluarea credibilității unei relatări prezentate în susținerea cererii de protecție internațională și evaluarea plauzibilității temerii de persecuție sau a riscului real de a suferi vătămări grave țin de această primă etapă și de aprecierea situației de fapt. Această apreciere a împrejurărilor de fapt nu se află însă în afara competenței unei instanțe de prim grad de jurisdicție sesizate cu o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională.

Astfel, articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32 recunoaște solicitanților de protecție internațională dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva deciziilor cu privire la asemenea cereri. Articolul 46 alineatul (3) din această directivă definește conținutul acestui drept, precizând că statele membre care fac obiectul acesteia trebuie să se asigure că instanța în fața căreia este contestată o decizie referitoare la cererea de protecție internațională în cauză efectuează „examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95]” (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 106, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctul 76).

În ceea ce privește conținutul dreptului menționat, Curtea a statuat că termenii „se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept” trebuie interpretați în sensul că statele membre sunt obligate, în temeiul acestei dispoziții, să își adapteze dreptul național astfel încât soluționarea căilor de atac vizate să comporte o examinare de către instanță a ansamblului elementelor de fapt și de drept care îi permit să efectueze o apreciere actualizată a cazului în speță (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 110, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctul 81).

În această privință, pe de o parte, Curtea a precizat că expresia „ex nunc” subliniază obligația instanței de a efectua o apreciere care să țină seama, dacă este cazul, de noile elemente apărute după adoptarea deciziei care face obiectul căii de atac (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 111, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctul 82).

O asemenea apreciere permite, astfel, tratarea cererii de protecție internațională în mod exhaustiv fără să fie necesară retrimiterea dosarului la autoritatea decizională (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 112).

Pe de altă parte, Curtea a arătat că adjectivul „deplină” care figurează la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 confirmă că instanța este obligată să examineze atât elementele de care autoritatea decizională a ținut sau ar fi trebuit să țină seama, cât și pe cele care au survenit după adoptarea deciziei de către această autoritate (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 113, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctul 83).

Rezultă, primo, că, în conformitate cu jurisprudența Curții menționată la punctele 41-43 din prezenta hotărâre, o instanță de prim grad de jurisdicție sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională este competentă să aprecieze situația de fapt și să efectueze propria sa apreciere exhaustivă și actualizată a faptelor dezbătute în fața sa.

Astfel, numai examinarea faptelor permite să se evalueze credibilitatea unei relatări prezentate în susținerea unei cereri de protecție internațională și plauzibilitatea temerii de persecuție sau a riscului real de a suferi vătămări grave, care sunt componente esențiale ale examinării necesității acestei protecții.

Secundo, o instanță de prim grad de jurisdicție sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională este obligată, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 42 și 44 din prezenta hotărâre, să examineze atât elementele de care autoritatea decizională a ținut sau ar fi trebuit să țină seama, cât și pe cele care au survenit după adoptarea deciziei de către această autoritate.

Aceasta presupune ca o astfel de instanță să poată lua în considerare elemente prezentate în cadrul procedurii căii de atac, dar care nu erau încă disponibile în faza administrativă.

În plus, soluționarea unei cereri de protecție internațională ar fi întârziată în mod considerabil dacă o instanță de prim grad de jurisdicție sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei astfel de cereri ar trebui să retrimită dosarul autorității decizionale pentru ca astfel de elemente să fie luate în considerare de această autoritate pentru a se pronunța cu privire la necesitatea de protecție internațională a solicitantului.

Competența de care dispune o asemenea instanță de a lua în considerare elemente noi cu privire la care această autoritate nu s‑a pronunțat se înscrie astfel în finalitatea Directivei 2013/32, care urmărește în special, după cum rezultă printre altele din considerentul (18) al acesteia, să se ia o decizie „cât de repede posibil” cu privire la cererile de protecție internațională, „fără a aduce atingere unei examinări adecvate și complete” (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctele 111 și 112, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Ministerstvo vnitra České republiky, Odbor azylové a migrační politiky, C‑406/22, EU:C:2024:841, punctele 78 și 88).

În ceea ce privește aspectul dacă solicitantul de protecție internațională și autoritatea decizională trebuie să aibă posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la aceste elemente noi, Curtea a arătat că instanța este obligată, astfel cum rezultă din articolul 47 din cartă, să ofere acestui solicitant posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere atunci când aceste elemente pot să îl afecteze în mod negativ (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 114).

În conformitate cu principiul contradictorialității, această instanță trebuie de asemenea să ofere autorității decizionale ocazia de a‑și prezenta observațiile cu privire la astfel de elemente noi.

O asemenea interpretare se impune cu atât mai mult cu cât instanța menționată trebuie să ia în considerare aceste elemente noi pentru a fi în măsură să se pronunțe cu privire la cererea de protecție internațională în mod exhaustiv.

Rezultă că, pentru a îndeplini cerința unei examinări depline și ex nunc prevăzută la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, o instanță națională de prim grad de jurisdicție sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii a autorității decizionale de respingere a unei cereri de protecție internațională trebuie, pe de o parte, să fie competentă să efectueze propria apreciere a faptelor și, pe de altă parte, să ia în considerare elemente noi apărute după adoptarea deciziei care face obiectul căii de atac, asigurându‑se în același timp că părțile au ocazia să își prezinte observațiile cu privire la aceste elemente.

În al doilea rând, din jurisprudența Curții reiese că, prin faptul că a prevăzut că instanța competentă pentru a se pronunța cu privire la o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională este obligată să examineze, după caz, „necesitățil[e] de protecție internațională” ale solicitantului, legiuitorul Uniunii a intenționat, prin adoptarea articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, să confere unei astfel de instanțe, în cazul în care aceasta consideră că dispune de toate elementele de fapt și de drept necesare în acest sens, competența de a se pronunța cu caracter obligatoriu, după o examinare deplină și ex nunc, cu alte cuvinte, completă și actualizată, cu privire la aspectul dacă acest solicitant îndeplinește condițiile prevăzute de Directiva 2011/95 pentru a i se recunoaște o protecție internațională (Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov, C‑556/17, EU:C:2019:626, punctul 65).

Primo, din această jurisprudență, precum și din cuprinsul punctelor 41-44 din prezenta hotărâre rezultă că legiuitorul a definit, la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, întinderea și intensitatea examinării necesităților de protecție internațională ale solicitanților de către o instanță națională de prim grad de jurisdicție sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii a autorității decizionale de respingere a unei cereri de protecție internațională. Rezultă că definirea întinderii și a intensității acestei examinări nu ține de autonomia procedurală a statelor membre. Prin urmare, acestea din urmă nu pot limita competența unei asemenea instanțe de a se pronunța cu privire la aceste necesități de protecție internațională.

Situația nu poate fi diferită pentru motivul că autoritatea decizională ar fi mai bine plasată și echipată pentru a examina pe fond cererile de protecție internațională. Desigur, examinarea unei asemenea cereri de către această autoritate reprezintă, conform jurisprudenței amintite la punctul 37 din prezenta hotărâre, o fază esențială a procedurilor comune instituite de Directiva 2013/32. Cu toate acestea, în cadrul sistemului instituit de această directivă, autoritatea menționată nu este singura competentă să aprecieze cererile de protecție internațională și să se pronunțe cu privire la temeinicia lor, astfel cum reiese în special din jurisprudența citată la punctul 55 din prezenta hotărâre.

De asemenea, din considerațiile care precedă rezultă că, contrar celor susținute de guvernul neerlandez în observațiile sale, unei instanțe naționale de prim grad de jurisdicție sesizate cu o cale de atac împotriva unei decizii a autorității decizionale de respingere a unei cereri de protecție internațională i se conferă o competență care depășește un „control cu o anumită reținere” al deciziei autorității decizionale. În consecință, o asemenea instanță nu poate fi obligată să exercite această competență „cu reținere”, ci trebuie să efectueze o examinare deplină și ex nunc, cu alte cuvinte, exhaustivă și actualizată, a elementelor de fapt și de drept, precum și a necesităților de protecție internațională ale solicitantului.

Secundo, este adevărat că, în conformitate cu jurisprudența Curții, articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 se referă exclusiv la examinarea căii de atac și nu privește, așadar, urmarea unei eventuale anulări a deciziei care face obiectul acestei căi de atac (Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov, C‑556/17, EU:C:2019:626, punctul 54).

Cu toate acestea, reiese de asemenea din jurisprudență că recunoașterea în favoarea unei astfel de instanțe a competenței de a se pronunța în mod obligatoriu cu privire la aspectul dacă un solicitant îndeplinește condițiile prevăzute de Directiva 2011/95 pentru a beneficia de o protecție internațională înseamnă că, atunci când această instanță anulează o decizie a unei autorități administrative în urma unei examinări depline și actualizate a necesităților de protecție internațională ale unui solicitant în lumina tuturor elementelor relevante de drept și de fapt și constată că acestui solicitant trebuie să i se acorde protecție internațională, apoi trimite cauza acestei autorități administrative pentru ca aceasta să adopte o nouă decizie, autoritatea administrativă menționată este obligată să acorde protecția internațională solicitată, sub rezerva apariției unor elemente de fapt sau de drept care necesită în mod obiectiv o nouă apreciere actualizată. În același mod, dacă aceeași autoritate administrativă adoptă ulterior o decizie în sens contrar, fără a stabili în acest scop apariția unor elemente noi care să justifice o nouă apreciere a necesităților de protecție internațională ale solicitantului menționat, instanța respectivă trebuie să modifice această decizie neconformă cu hotărârea sa anterioară și să o substituie cu propria decizie în ceea ce privește cererea de protecție internațională, lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea națională care i‑ar interzice să procedeze în acest sens (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov, C‑556/17, EU:C:2019:626, punctele 66, 73, 75, 77 și 78).

În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere rezultă că aceasta consideră că dispune de suficiente informații pentru a efectua ea însăși o apreciere a credibilității anumitor elemente ale relatării solicitanților de protecție internațională, precum și a anumitor motive invocate în susținerea cererilor lor de protecție internațională. Cu toate acestea, ea precizează că, potrivit jurisprudenței Afdeling Bestuursrechtspraak van de Raad van State (Secția de contencios administrativ a Consiliului de Stat), nu este învestită cu competența de a efectua astfel de aprecieri și ar trebui să se limiteze la anularea deciziilor în discuție în litigiul principal, apoi să retrimită cauza ministrului pentru ca acesta să efectueze o nouă examinare a cererilor de protecție internațională.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, pentru a se conforma articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 66, precum și jurisprudența citată).

Principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 67, precum și jurisprudența citată).

Astfel cum a apreciat Curtea, cerința unei interpretări conforme include printre altele obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive. Prin urmare, printre altele, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată în mod constant într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat (Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctele 72 și 73, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, în cazul în care o astfel de interpretare conformă s‑ar dovedi imposibilă, Curtea a subliniat deja imperativul ca instanța competentă, în vederea aplicării dreptului Uniunii, să înlăture dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor Uniunii care dispun de efect direct, precum articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, interpretat în lumina articolului 47 din cartă (Hotărârea din 3 aprilie 2025, Barouk, C‑283/24, EU:C:2025:236, punctul 41 și jurisprudența citată).

În sfârșit, posibilitatea de a formula apel împotriva deciziei unei instanțe naționale de prim grad de jurisdicție sesizate cu o cale de atac împotriva unei decizii a autorității decizionale de respingere a unei cereri de protecție internațională nu este de natură să repună în discuție considerațiile care precedă.

Potrivit modului de redactare a articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, calea de atac efectivă pe care statele membre trebuie să o prevadă privește „cel puțin […] proceduril[e] privind căile de atac în fața unei instanțe de fond”. Această dispoziție obligă, așadar, statele membre să prevadă o astfel de cale de atac, lăsându‑le în același timp posibilitatea de a institui o procedură de apel sau de recurs, fără să difere însă caracteristicile examinării prevăzute de dispoziția menționată după cum statele membre utilizează sau nu această posibilitate.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la primele patru întrebări că articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, conferă unei instanțe de prim grad de jurisdicție sesizate cu o cale de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională competența de a se pronunța în mod obligatoriu cu privire la credibilitatea relatării prezentate în susținerea acestei cereri, cu privire la plauzibilitatea temerii solicitantului de a fi persecutat sau a riscului real ca acesta să sufere vătămări grave în cazul întoarcerii în țara sa de origine, precum și cu privire la temeinicia cererii menționate, luând în considerare elementele prezentate în cadrul procedurii căii de atac, și că, pe de altă parte, statele membre nu pot limita această competență.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că expresia „temer[e] bine fondat[ă] de a fi persecutat” vizează situația în care există o probabilitate rezonabilă ca un solicitant de protecție internațională să fie persecutat la întoarcerea în țara de origine și, dacă este cazul, potrivit căror criterii trebuie stabilită existența unei astfel de probabilități rezonabile.

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere are în vedere două standarde de apreciere a temerii bine fondate de a fi persecutat. Pe de o parte, această temere ar putea fi evaluată printr‑un calcul al probabilităților matematice. Pe de altă parte, temerea menționată ar putea fi definită ca „o probabilitate rezonabilă” sau „un risc rezonabil de a fi persecutat”. În această ipoteză, respectiva instanță urmărește să afle dacă criteriul relevant constă în a stabili dacă, din punctul de vedere al unei persoane avizate și rezonabile aflate în situația solicitantului de protecție internațională, o întoarcere în țara de origine pare nerezonabilă după evaluarea tuturor circumstanțelor cunoscute.

În această privință, în primul rând, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 litera (d) din Directiva 2011/95, care reia articolul 1 secțiunea A alineatul (2) din Convenția de la Geneva, un „refugiat” înseamnă, printre altele, orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări.

În ceea ce privește aprecierea aspectului dacă un solicitant de protecție internațională are o temere bine fondată de a fi persecutat, Curtea a subliniat că o astfel de apreciere trebuie efectuată cu vigilență și cu prudență, din moment ce este vorba despre aspecte privind integritatea persoanei umane și libertățile individuale, aspecte care fac parte din valorile fundamentale ale Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 martie 2010, Salahadin Abdulla ș.a., C‑175/08, C‑176/08, C‑178/08 și C‑179/08, EU:C:2010:105, punctele 88-90).

Reiese de asemenea din jurisprudența Curții că, în sistemul Directivei 2011/95, evaluarea caracterului întemeiat al temerii unui solicitant de a fi persecutat trebuie, conform articolului 4 alineatul (3) din această directivă, să aibă un caracter individual și să fie efectuată de la caz la caz. Atunci când autoritățile naționale competente efectuează o astfel de apreciere, ele trebuie să determine dacă circumstanțele stabilite constituie o amenințare având o asemenea natură încât persoana vizată să poată avea temerea fondată, în raport cu situația sa personală, de a fi supusă în mod real unor acte de persecuție. Această determinare trebuie să se întemeieze numai pe o evaluare concretă a faptelor și a circumstanțelor, în conformitate cu normele enunțate în special la articolul 4 alineatele (3)-(5) din directiva menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2023, Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (Opinii politice în statul membru gazdă), C‑151/22, EU:C:2023:688, punctul 42].

Articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95 enumeră, la literele (a)-(e), elementele care trebuie luate în considerare în acest scop, printre care figurează, printre altele, toate faptele pertinente privind țara de origine a solicitantului în momentul luării unei decizii privind cererea sa, informațiile și documentele care permit să se stabilească dacă solicitantul a făcut sau ar putea face obiectul unei persecuții, precum și statutul individual și situația personală a solicitantului. Articolul 4 alineatul (4) din această directivă precizează că faptul că solicitantul a fost deja persecutat sau a făcut deja obiectul amenințării directe a unei astfel de persecuții reprezintă un indiciu serios al temerilor fondate ale solicitantului de a fi persecutat, cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectiva persecuție nu se va mai repeta.

Astfel, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să efectueze o examinare exhaustivă și aprofundată a tuturor circumstanțelor relevante, referitoare la situația personală specifică a acestui solicitant și a contextului mai general al țării sale de origine, în special în ceea ce privește aspectele sale politice, juridice, judiciare, istorice și socioculturale, pentru a stabili dacă solicitantul respectiv este îndreptățit să se teamă de a fi personal persecutat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2023, Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (Opinii politice în statul membru gazdă), C‑151/22, EU:C:2023:688, punctul 45].

Rezultă astfel din jurisprudența Curții că, pentru a stabili dacă un solicitant de protecție internațională are o temere bine fondată de a fi persecutat, trebuie să se efectueze, cu vigilență și cu prudență, o evaluare individuală, concretă și obiectivă a situației personale a acestui solicitant, a faptelor și a circumstanțelor referitoare la cererea sa și la situația din țara sa de origine.

În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea dispozițiilor Directivei 2011/95 trebuie efectuată nu numai în lumina economiei generale și a scopului acestei directive, ci și cu respectarea Convenției de la Geneva, care, astfel cum se arată în considerentul (4) al acestei directive, constituie „elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților” [Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl ș.a. (Femei afgane), C‑608/22 și C‑609/22, EU:C:2024:828, punctul 33, precum și jurisprudența citată].

În acest context, având în vedere rolul conferit Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) prin Convenția de la Geneva, documentele emise de acesta au o relevanță specială [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale violenței domestice), C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 38 și jurisprudența citată].

Expresia „temer[e] justificat[ă] de a fi persecutat[…]” care figurează la articolul 1 secțiunea A alineatul (2) din Convenția de la Geneva este interpretată la punctele 37-50 din documentul HCR/1P/4/FRE/REV.4 al UNHCR din luna februarie 2019, intitulat „Ghidul privind procedurile și criteriile care trebuie aplicate pentru determinarea statutului de refugiat și principiile directoare privind protecția internațională în raport cu Convenția din 1951 și cu Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților”.

Potrivit acestui document, „temer[ea] bine fondat[ă] de a fi persecutat” are o dimensiune subiectivă și o dimensiune obiectivă. Ținând seama de caracterul subiectiv al temerii, aprecierea situației unui solicitant de protecție internațională constă mai degrabă într‑o evaluare a declarațiilor sale decât într‑o judecată efectuată cu privire la situația existentă în țara sa de origine. Totuși, în măsura în care acest element subiectiv este precizat prin termenii „bine fondată”, calitatea de refugiat nu trebuie să fie determinată numai de starea de spirit a acestui solicitant, ci trebuie să se întemeieze pe o situație obiectivă și pe o apreciere individuală. Astfel, pentru a evalua existența unei temeri rezonabile, cele două elemente trebuie luate în considerare.

Pe de o parte, din aceste indicații rezultă că evaluarea existenței „temerii bine fondate de a fi persecutat” nu poate fi efectuată numai din punctul de vedere subiectiv al solicitantului de protecție internațională, ci trebuie să se întemeieze pe o evaluare obiectivă a situației.

Pe de altă parte, standardul impus este cel al temerii rezonabile sau al temerii care poate fi stabilită într‑o măsură rezonabilă.

În al treilea rând, trebuie amintit că, potrivit considerentului (10) al Directivei 2013/32, statele membre ar trebui să ia în considerare orientările relevante elaborate de Biroul European de Sprijin pentru Azil (BESA), care a fost înlocuit în anul 2022 de Agenția Uniunii Europene pentru Azil (EUAA), atunci când pun în aplicare această directivă.

Or, primo, EUAA indică la paginile 20 și 21 din ghidul său practic, intitulat „Condiții care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de protecție internațională”, că, pentru a fi considerată fondată, temerea subiectivă a unui solicitant de protecție internațională trebuie să fie susținută în mod obiectiv. În plus, pentru a evalua situația acestui solicitant, situația sa individuală trebuie examinată în lumina informațiilor referitoare la situația generală din țara sa de origine.

Secundo, la paginile 118 și 119 din „[g]hidul [său] practic privind evaluarea elementelor de probă și a riscurilor”, EUAA precizează că o temere de persecuție este considerată întemeiată atunci când probabilitatea ca riscul de persecuție să se producă atinge un anumit prag. Or, potrivit acestui ghid practic, ar trebui să se impună un grad rezonabil de probabilitate, astfel încât, chiar dacă o simplă posibilitate de persecuție nu ar fi suficientă pentru a stabili caracterul întemeiat al temerii invocate, nu ar trebui totuși să se impună ca acest risc să fie cert.

Pe de o parte, din aceste trei serii de considerații rezultă că, pentru a stabili existența unei temeri fondate de persecuție, autoritățile naționale competente nu se pot limita numai la punctul de vedere subiectiv al solicitantului de protecție internațională, ci trebuie să efectueze o evaluare individuală, concretă și obiectivă a situației personale a acestui solicitant, a faptelor și a circumstanțelor referitoare la cererea sa și la situația din țara sa de origine.

Pe de altă parte, rezultă că temerea de a fi persecutat trebuie considerată ca fiind dovedită atunci când există o probabilitate rezonabilă ca riscul de persecuție invocat de solicitant să se producă în cazul întoarcerii în țara sa de origine.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 2 litera (d) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că expresia „temer[e] bine fondat[ă] de a fi persecutat” se referă la situația în care există o probabilitate rezonabilă ca un solicitant de protecție internațională să fie persecutat la întoarcerea în țara de origine și că, pentru a stabili existența unei asemenea temeri, autoritățile naționale competente trebuie să efectueze o evaluare individuală, concretă și obiectivă a situației personale a acestui solicitant, a faptelor și a circumstanțelor legate de cererea sa și de situația din țara sa de origine.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

4 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii Europene

Directiva 2011/95/UE

Directiva 2013/32

Dreptul neerlandez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Procedura în fața Curții

Referitor la Regulamentele (UE) 2024/1347 și (UE) 2024/1348

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la primele patru întrebări

Cu privire la a cincea întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată