Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 16 iulie 2026.#Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva M.G.D.#Trimitere preliminară – Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene – Articolul 325 alineatul (1) TFUE – Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene – Articolul 2 alineatul (1) – Obligația de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective – Obligația de a prevedea sancțiuni penale – Fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii – Noțiune – Termen de prescripție a răspunderii penale – Standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (principiul lex mitior) – Obligația instanțelor unui stat membru de a lăsa neaplicată o jurisprudență a instanței supreme a acestui stat membru neconformă cu dreptul Uniunii – Aplicarea Hotărârii din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606) – Interdicție constituțională de a aplica o lex tertia – Prescripție deja împlinită – Previzibilitatea condițiilor prevăzute de această hotărâre – Compatibilitatea hotărârii menționate cu articolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.#Cauza C-280/25.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 și a articolului 4 alineatele (2) și (3) TUE, a articolului 2 alineatul (2) și a articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49, a articolului 52 alineatul (3) și a articolului 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a articolului 1 alineatul (1) litera (a) și a articolelor 2 și 9 din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 (JO 1995, C 316, p. 48, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 51, denumită în continuare „Convenția PIF”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui recurs în casație introdus la Înalta Curte de Casație și Justiție (România) (denumită în continuare „ÎCCJ”) de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea (România) împotriva deciziei penale pronunțate la 21 martie 2024 de Curtea de Apel Oradea prin care s‑a dispus încetarea procesului penal împotriva lui M.G.D. pentru motivul împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală reținută în sarcina persoanei interesate.

Articolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”

Articolul 1 din Convenția PIF, intitulat „Dispoziții generale”, prevede: „(1) În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene: […] (b) în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la: – folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora; […] (2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare și adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern dispozițiile alineatului (1) astfel încât comportamentele menționate să fie sancționate ca fapte penale. (3) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că întocmirea sau furnizarea cu intenție a declarațiilor sau documentelor false, inexacte sau incomplete care au efectul menționat la alineatul (1) constituie fapte penale în cazul în care ele nu sunt pedepsite deja ca infracțiuni principale sau complicitate, instigare sau tentativă de fraudă astfel cum este definită la alineatul (1). […]”

Articolul 2 din această convenție, intitulat „Sancțiuni”, prevede: „(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menționate la articolul 1 alineatul (1) se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându‑se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50000 [de euro]. (2) Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă, pentru cazurile de fraudă minoră care implică o sumă totală mai mică de 4000 [de euro] și care nu prezintă, în conformitate cu legislația sa, circumstanțe speciale grave, sancțiuni de altă natură decât cele prevăzute la alineatul (1). […]”

Articolul 9 din convenția menționată, întitulat „Dispoziții interne”, prevede: „Niciuna dintre dispozițiile prezentei convenții nu împiedică statele membre să adopte dispoziții de drept intern care depășesc obligațiile care decurg din prezenta convenție.”

Articolul 2 alineatul (1) din Decizia 2008/40/JAI a Consiliului din 6 decembrie 2007 privind aderarea Bulgariei și a României la Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, la Protocolul din 27 septembrie 1996, la Protocolul din 29 noiembrie 1996 și la cel de‑al doilea Protocol din 19 iunie 1997 (JO 2008, L 9, p. 23) prevede: „[Convenția PIF], [Actul Consiliului din 27 septembrie 1996 de elaborare a unui protocol la Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1996, C 313, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 60)] și [Actul Consiliului din 29 noiembrie 1996 de elaborare, în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, a Protocolului privind interpretarea de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene, prin intermediul unor hotărâri preliminare, a Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1997, C 151, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 11, p. 180)] intră în vigoare în raport cu [Republica] Bulgaria și România în prima zi a primei luni care urmează datei adoptării prezentei decizii, cu excepția cazului în care acestea au intrat deja în vigoare pentru [Republica] Bulgaria sau România înaintea datei respective.”

Articolul 16 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (JO 2017, L 198, p. 29), intitulat „Înlocuirea [Convenției PIF]”, prevede: „[Convenția PIF], inclusiv Protocoalele la aceasta din 27 septembrie 1996 [și] din 29 noiembrie 1996[, precum și Al doilea protocol elaborat în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, stabilit prin Actul Consiliului din 19 iunie 1997 – Declarație comună privind articolul 13 alineatul (2) – Declarația Comisiei privind articolul 7 (JO 1997, C 221, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 95)], este înlocuită de prezenta directivă în ceea ce privește statele membre care au obligații în temeiul acesteia, începând cu 6 iulie 2019. În ceea ce privește statele membre care au obligații în temeiul prezentei directive, trimiterile la [Convenția PIF] se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă.”

Articolul 3 din Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 1553/89 al Consiliului din 29 mai 1989 privind regimul unitar definitiv de colectare a resurselor proprii provenite din taxa pe valoarea adăugată (JO 1989, L 155, p. 9, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 80), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1553/89”), prevede: „Pentru un an calendaristic dat și fără a aduce atingere articolelor 5 și 6, baza resurselor [taxei pe valoarea adăugată (TVA)] se calculează împărțind totalul veniturilor nete din TVA încasate de către statul membru în cursul acelui an la coeficientul de colectare a taxei în cursul anului respectiv. Dacă se aplică mai mulți coeficienți TVA într‑un stat membru, baza resurselor TVA se calculează împărțind totalul veniturilor nete încasate la coeficientul mediu ponderat al TVA. În acest caz, statul membru stabilește coeficientul mediu ponderat calculat la a patra zecimală, prin aplicarea metodei comune de calcul definite la articolul 4. Coeficientul mediu ponderat se exprimă în procente.”

Articolul 2 alineatele (1) și (4) din Decizia 2007/436/CE a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO 2007, L 163, p. 17) prevedea: „(1) Constituie resurse proprii înscrise în bugetul general al Uniunii Europene veniturile din: […] (b) fără a aduce atingere celui de‑al doilea paragraf al alineatului (4), aplicarea unei cote uniforme, valabile pentru toate statele membre, a bazelor armonizate de evaluare a TVA, stabilite în conformitate cu normele comunitare [europene]. Baza de evaluare care urmează să fie luată în calcul în acest scop nu depășește 50 % din [venitul național brut (VNB)] al fiecărui stat membru, astfel cum este definit la alineatul (7); […] (4) Cota uniformă menționată la alineatul (1) litera (b) este fixată la 0,30 %. […]”

Articolul 2 alineatele (1) și (4) din Decizia 2014/335/UE, Euratom a Consiliului din 26 mai 2014 privind sistemul de resurse proprii ale Uniunii Europene (JO 2014, L 168, p. 105), aplicabilă de la 1 ianuarie 2014, în conformitate cu articolul 11 din aceasta, prevedea: „(1) Constituie resurse proprii înscrise în bugetul Uniunii veniturile din: […] (b) fără a aduce atingere alineatului (4) al doilea paragraf, aplicarea unei cote uniforme, valabile pentru toate statele membre, la bazele armonizate de evaluare a TVA, stabilite în conformitate cu normele Uniunii. Pentru fiecare stat membru, baza de evaluare care urmează să fie luată în calcul în acest scop nu depășește 50 % din [VNB], astfel cum este definit la alineatul (7); […] (4) Cota uniformă menționată la alineatul (1) litera (b) este fixată la 0,30 %. […]”

Această decizie a fost abrogată prin articolul 11 alineatul (1) din Decizia (UE, EURATOM) 2020/2053 a Consiliului din 14 decembrie 2020 privind sistemul de resurse proprii ale Uniunii Europene și de abrogare a Deciziei 2014/335/UE, Euratom (JO 2020, L 424, p. 1), sub rezerva dispozițiilor alineatului (2) al acestui articol.

Principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (denumit în continuare „principiul lex mitior”) este enunțat în dreptul român la articolul 15 alineatul (2) din Constituția României, potrivit căruia „[l]egea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Articolul 147 alineatele (1) și (4) din Constituția României prevede: „(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale [România] dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. […] (4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”

Înainte de a fi înlocuit prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009), în vigoare de la 1 februarie 2014 (denumit în continuare „Codul penal din 2009”), Codul penal era cel intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 (denumit în continuare „Codul penal din 1969”). Astfel, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1969 și 1 februarie 2014, articolul 42 din Codul penal din 1969 coroborat cu articolul 34 alineatul (1) litera b) din acesta prevedea că la pedeapsa cu închisoarea prevăzută pentru o anumită infracțiune se putea adăuga un spor de cinci ani atunci când această infracțiune era continuată.

În această perioadă, articolul 122 alineatul (1) din Codul penal din 1969 prevedea: „Termenele de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 15 ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.”

În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1969 și 1 februarie 2014, articolul 123 din Codul penal din 1969 prevedea că cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupea prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.

Articolul 5 din Codul penal din 2009 prevede: „(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. (2) Dispozițiile alineatului (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s‑au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”

Articolul 36 alineatul (1) din acest cod prevede: „Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.”

Articolul 154 alineatul (1) din codul menționat prevede: „Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.”

În versiunea sa inițială, articolul 155 alineatul (1) din același cod penal prevedea: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.”

Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată la 25 iunie 2018 în Monitorul Oficial al României, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului 155 alineatul (1) din Codul penal din 2009, pentru motivul că această dispoziție încălca principiul constituțional al preciziei și previzibilității legii penale, permițând ca actele de procedură să întrerupă termenul de prescripție a răspunderii penale chiar dacă aceste acte nu fuseseră comunicate suspectului sau inculpatului.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, Curtea Constituțională a admis o nouă excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului 155 alineatul (1) din Codul penal din 2009, stabilind că lipsa intervenției legiuitorului român pentru a înlocui acest articol 155 alineatul (1), declarat neconstituțional, dăduse naștere unei noi situații lipsite de claritate și de previzibilitate. Această instanță a precizat că, între data publicării Deciziei sale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma aplicabilă, „fondul activ al legislației [române] nu [conținea] vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”.

După pronunțarea Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curții Constituționale, dar înainte de publicarea sa, Guvernul român, acționând în calitate de legiuitor delegat, a adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022 pentru modificarea articolului 155 alineatul (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022, denumită în continuare „OUG nr. 71/2022”), care a intrat în vigoare la aceeași dată.

Astfel cum a fost introdus prin OUG nr. 71/2022, acest articol 155 alineatul (1) prevede de la 30 mai 2022: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”

La 25 octombrie 2022, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept penal al ÎCCJ a stabilit prin Decizia nr. 67/2022, publicată la 28 noiembrie 2022 (denumită în continuare „Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ”), că în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale sunt norme de drept penal material și că, în consecință, sunt supuse principiului neretroactivității legii penale, fără a aduce atingere aplicării principiului lex mitior, astfel cum este garantat printre altele la articolul 15 alineatul (2) din Constituția României.

În consecință, acest complet al ÎCCJ a stabilit că o condamnare definitivă poate, în principiu, să facă obiectul unei contestații în anulare întemeiate pe efectele Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și, respectiv, nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curții Constituționale (denumite în continuare „deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022”), ca lege penală mai favorabilă.

Astfel cum era în vigoare la 23 ianuarie 2014, articolul 9 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005) prevedea: „(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: […] c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive; […] (2) Dacă prin faptele prevăzute la alineatul (1) s‑a produs un prejudiciu mai mare de 100000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani. (3) Dacă prin faptele prevăzute la alineatul (1) s‑a produs un prejudiciu mai mare de 500000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani.”

Astfel cum este în vigoare în prezent, acest articol 9 prevede: „(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: […] c) evidențierea, în actele contabile, în factura electronică sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive; […] (2) Dacă prin faptele prevăzute la alineatul (1) s‑a produs un prejudiciu mai mare de 500000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani. (3) Dacă prin faptele prevăzute la alineatul (1) s‑a produs un prejudiciu mai mare de 1000000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.”

M.G.D face obiectul unei proceduri penale pentru că, în perioada cuprinsă între 3 mai 2012 și 3 ianuarie 2014, în calitatea sa de administrator a două societăți comerciale, a pus la dispoziția lui B.V., cu știință, 12 facturi fiscale aferente unor achiziții fictive. Valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat este de 268536 de lei românești (RON) (aproximativ 59304 euro), iar cuantumul TVA‑ului eludat este de 163656 RON (aproximativ 36142 de euro).

Prin decizia penală din 21 martie 2024, considerată ca fiind definitivă în dreptul român, Curtea de Apel Oradea (România) a stabilit, întemeindu‑se pe Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, că termenul de prescripție a răspunderii penale a lui M.G.D se împlinise.

La 9 aprilie 2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a declarat recurs în casație împotriva acestei decizii la ÎCCJ, care este instanța de trimitere.

Acest parchet arată că din Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C‑107/23 PPU, denumită în continuare Hotărârea Lin, EU:C:2023:606), rezultă că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că instanțele române sunt obligate să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

De aici ar rezulta că Curtea de Apel Oradea a dispus în mod eronat încetarea procesului penal împotriva lui M.G.D., în condițiile în care, în temeiul Hotărârii Lin, nu se putea considera că termenul de prescripție s‑a împlinit. Astfel, acte de procedură care au întrerupt acest termen ar fi fost efectuate atât înainte de 25 iunie 2018, cât și după 30 mai 2022.

În primul rând, instanța de trimitere arată că articolul 325 alineatul (1) TFUE obligă statele membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri efective și disuasive. În plus, situațiile de fraudă gravă sau de altă activitate ilegală gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii trebuie să fie pasibile de sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv.

De altfel, articolele 1 și 2 din Convenția PIF impun statelor membre, pe de o parte, să califice drept infracțiuni comportamentele care constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, pe de altă parte, să se asigure că aceste comportamente, inclusiv fraudele în materie de TVA, se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, care includ, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, și anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50000 de euro, pedepse privative de libertate.

Instanța de trimitere ridică însă problema dacă articolul 325 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 1 alineatul (1), articolul 2 alineatul (1) și articolul 9 din Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că, în lipsa unei dispoziții de drept național care să stabilească o sumă minimă pentru a considera gravă o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, o fraudă în materie de TVA precum cea în discuție în litigiul principal, săvârșită în condițiile agravante specifice infracțiunii continuate, dar care vizează o valoare a TVA‑ului de 163656 RON (aproximativ 36142 de euro), nu poate fi considerată gravă pentru motivul că această sumă nu depășește 50000 de euro.

Potrivit instanței de trimitere, dreptul Uniunii se opune unei asemenea interpretări. Astfel, în lipsa unei dispoziții de drept național care să stabilească o sumă minimă pentru a considera „gravă” o fraudă, ar trebui să poată fi avute în vedere alte împrejurări care, potrivit acestui drept, pot constitui circumstanțe agravante, precum forma continuată a infracțiunii.

În al doilea rând, instanța de trimitere subliniază cu titlu introductiv că, deși a fost pronunțată ulterior Hotărârii Lin, decizia definitivă a Curții de Apel Oradea a pus în aplicare standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Instanța de trimitere arată de asemenea că, prin două decizii pronunțate ulterior acestei decizii a Curții de Apel Oradea, alte complete ale ÎCCJ au considerat, pe de o parte, că informațiile furnizate Curții în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lin reflectau deficitar sau eronat atât domeniul de aplicare al principiului legalității incriminării și pedepsei, în înțelesul său din dreptul român, cât și efectele deciziilor Curții Constituționale și, pe de altă parte, au stabilit că Hotărârea Lin nu poate fi aplicată decât parțial în dreptul român.

Astfel, prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024 (denumită în continuare „Decizia nr. 37/2024 a ÎCCJ”), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept penal al ÎCCJ a stabilit că interdicția impusă prin Hotărârea Lin instanțelor române de a aplica Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ are drept consecință asigurarea unui nivel de protecție care nu este echivalent sau comparabil cu nivelul de protecție asigurat de articolul 7 din CEDO și încalcă atât principiul legalității incriminării și pedepsei, astfel cum se reflectă în dreptul român, cât și principiul securității juridice, creând premisele aplicării diferențiate a tratamentului juridic al concursului de legi în timp, în funcție de natura infracțiunii. În plus, întrucât instanțele penale române nu dispun de criterii definite de legiuitorul național pentru a aprecia existența unui risc sistemic de impunitate, așa cum este avut în vedere în Hotărârea Lin, aprecierea de către aceste instanțe a existenței unui asemenea risc ar aduce atingere principiului separației puterilor.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024 (denumită în continuare „Decizia nr. 16/2024 a ÎCCJ”), Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al ÎCCJ a stabilit că, în temeiul Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, instanțele române sunt obligate să determine în mod global legea penală mai favorabilă. Astfel, potrivit acestei decizii, principiul constituțional care interzice aplicarea unei lex tertia interzice instanțelor penale să combine diferite aspecte ale mai multor legi penale succesive și le impune să determine, pe baza unei aprecieri in concreto, singura lege penală care trebuie considerată ca fiind cea mai favorabilă dintre toate legile penale succesive. O asemenea obligație ar evita crearea atât a unei diferențe de tratament în cazul unor infracțiuni concurente, după cum infracțiunea în cauză aduce sau nu atingere bugetului Uniunii, cât și a unui dublu standard de protecție a drepturilor fundamentale, care ar conduce la determinarea unei pedepse nelegale.

În temeiul acestei jurisprudențe constituționale, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al ÎCCJ a stabilit, mai întâi, că actele de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018 întrerup prescripția răspunderii penale în cauzele având ca obiect fraude care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii numai dacă se poate considera că legea penală mai favorabilă stabilită în mod global este legislația penală în forma în vigoare între 1 februarie 2014 și 25 iunie 2018.

În continuare, din Decizia nr. 16/2024 a ÎCCJ reiese că actele de procedură care trebuie, conform legii, să fie comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, nu întrerup curgerea termenului de prescripție a răspunderii penale, în ceea ce privește faptele săvârșite anterior acestei date, decât dacă se poate considera că legea penală mai favorabilă stabilită în mod global este legislația penală în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022.

Decizia nr. 16/2024 a ÎCCJ precizează în sfârșit că, întrucât în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022, termenele de prescripție a răspunderii penale au curs fără posibilitatea unor întreruperi, lăsarea neaplicată a Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale ar avea ca efect „reactivarea” răspunderii penale după expirarea termenelor de prescripție aplicabile, în temeiul unei legi penale ulterioare mai severe, ceea ce ar fi contrar articolului 7 din CEDO.

Instanța de trimitere arată însă că, nerecunoscând actelor de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018 un efect întreruptiv de prescripție decât cu condiția ca legea penală aplicabilă în această perioadă să poată fi considerată lex mitior, Decizia nr. 16/2024 a ÎCCJ supune aplicarea dreptului Uniunii, așa cum a fost interpretat în Hotărârea Lin, unei cerințe suplimentare, care nu a fost examinată în această hotărâre și care riscă să facă, în fapt, inaplicabilă interpretarea dată dreptului Uniunii în hotărârea menționată. Astfel, este foarte puțin probabil ca legea penală anterioară datei de 25 iunie 2018 să poată fi considerată, în ansamblu, ca fiind o legislație mai favorabilă inculpatului decât regimul juridic în vigoare în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022 și care decurge din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022.

Or, instanța de trimitere arată că Deciziile nr. 37/2024 și nr. 16/2024 ale ÎCCJ sunt obligatorii pentru toate instanțele române.

În aceste condiții, instanța menționată ridică problema menținerii obligației instanțelor române, care decurge din Hotărârea Lin, de a lăsa neaplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Mai precis, instanța de trimitere ridică problema, primo, dacă continuă să fie obligată să refuze aplicarea unui asemenea standard, inclusiv atunci când, în temeiul Deciziilor nr. 37/2024 și nr. 16/2024 ale ÎCCJ, un asemenea refuz ar fi contrar unui principiu constituțional care interzice instanțelor naționale să aplice o lex tertia și ar avea drept consecință asigurarea unui nivel de protecție care nu este echivalent sau comparabil cu protecția garantată la articolul 7 din CEDO.

În această privință, instanța menționată apreciază că, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect fraude grave în materie de TVA, instanțele române ar trebui să fie abilitate, în temeiul dreptului Uniunii, să înlăture obligația care ar decurge din acest principiu constituțional și în temeiul căreia ele nu ar putea recunoaște actelor de procedură efectuate anterior datei de25 iunie 2018 un efect întreruptiv de prescripție a răspunderii penale decât dacă legislația penală sub imperiul căreia au fost efectuate aceste acte de procedură poate fi considerată în ansamblu ca fiind o lex mitior.

Astfel, instanța menționată consideră că, în temeiul principiului lex mitior, instanțele naționale au libertatea de a stabili dacă legea penală mai favorabilă este legea în vigoare până la data de 25 iunie 2018 sau, dimpotrivă, legea ulterioară acestei date. Totuși, atunci când exercită această prerogativă, instanțelor respective le revine obligația de a da regimului juridic aplicabil în intervalul 25 iunie 2018-30 mai 2022 o interpretare conformă cu dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curte, pentru a se asigura unitatea și eficacitatea acestui drept, ceea ce nu ar conduce, în sine, la crearea unei lex tertia.

Pe de altă parte, aplicarea Hotărârii Lin într‑un caz de concurs între infracțiuni, dintre care numai unele ar aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, ridică exclusiv probleme de aplicare a dreptului național și poate fi examinată doar in concreto de instanțele naționale. O atare situație ipotetică nu ar trebui să aducă atingere supremației dreptului Uniunii, care nu poate depinde de interpretarea dată legislației naționale în domenii care nu intră sub incidența acestui drept.

În orice caz, instanța de trimitere apreciază că legislația română privind cauzele de întrerupere a prescripției răspunderii penale, interpretată în conformitate cu dreptul Uniunii, nu poate fi considerată ca reflectând un standard de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior care nu este echivalent sau comparabil cu standardul consacrat la articolul 7 din CEDO.

Secundo, această instanță ridică de asemenea problema dacă continuă să fie obligată să refuze aplicarea standardului național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum este consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ într‑un caz în care, precum în speță, aplicarea termenului general de prescripție în conformitate cu acest standard național de protecție ar implica să se constate că răspunderea penală a lui M.G.D. s‑a stins anterior pronunțării Hotărârii Lin.

Potrivit instanței de trimitere, răspunsul la această întrebare presupune o evaluare a caracterului previzibil și accesibil al interpretării date dreptului Uniunii în Hotărârea Lin.

Cu toate acestea, ea amintește că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, normele în materie de prescripție sunt, în principiu, legi de procedură, astfel că articolul 7 din CEDO nu împiedică aplicarea imediată, la procedurile în curs de desfășurare, a legilor care prelungesc termenele de prescripție, din moment ce faptele reproșate nu s‑au prescris niciodată.

În plus, legislația română nu conține dispoziții exprese în temeiul cărora s‑ar putea concluziona că, pentru infracțiuni de natura celor în discuție în litigiul principal, termenul de prescripție a răspunderii penale s‑ar fi împlinit anterior pronunțării Hotărârii Lin. O atare concluzie ar putea fi formulată numai dacă s‑ar accepta, în contradicție cu această hotărâre, că actele de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018 nu au efect întreruptiv de prescripție.

Tertio, instanța de trimitere ridică problema obligației sale de a lăsa neaplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum este consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, în condițiile în care legiuitorul român nu a stabilit criterii pe baza cărora instanțele din statul membru în cauză să poată aprecia existența unui risc sistemic de impunitate într‑un număr semnificativ de cauze, ceea ce ar putea conduce la încălcarea principiului legalității incriminării și pedepsei garantat la articolul 7 din CEDO.

În această privință, instanța menționată arată că, la punctul 91 din Hotărârea Lin, Curtea a constatat că Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ generează un asemenea risc sistemic de impunitate. Prin urmare, această instanță consideră că îndatorirea sa de a da efect deplin dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretat în această hotărâre, nu poate fi condiționată de o analiză prealabilă și distinctă a existenței unui risc sistemic de impunitate pentru fraude grave în materie de TVA.

Aceeași instanță subliniază în sfârșit că, deși normele privind prescripția răspunderii penale au fost considerate în mod tradițional ca aparținând dreptului penal material și, în consecință, ca intrând în domeniul de aplicare al principiilor legalității, neretroactivității și retroactivității in mitius, legiuitorul român a introdus totuși treptat o serie de excepții de la interdicția de aplicare retroactivă a unor norme de prescripție pentru anumite infracțiuni grave, fără ca aceste excepții să fie declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională.

În aceste condiții, ÎCCJ a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) În interpretarea și aplicarea articolului 325 [TFUE], [a] articolului 1 alineatul (1) litera (a), [a] articolului 2 și articolului 9 din [Convenția PIF], [precum] și [a] articolului 49 din [cartă], în lipsa unei dispoziții de drept intern care să stabilească o sumă minimă pentru a considera gravă o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că se consideră gravă o fraudă exclusiv atunci când ea implică o sumă mai mare de 50000 de euro? 2) În ipoteza unui răspuns negativ la [prima întrebare], dispozițiile articolului 2 TUE, [ale] articolului 4 alineatele (2) și (3) TUE, [ale] articolului 2 alineatul (2) TFUE, [ale] articolului 325 alineatul (1) TFUE și [ale] articolului 2 alineatul (1) din [Convenția PIF,] astfel cum au fost interpretate prin Hotărârea [Lin], [precum și] [ale] articolului 49 alineatul (1), [ale] articolului 52 alineatul (3) și [ale] articolului 53 din cartă trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind [TVA], instanța națională trebuie să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la principiul lex mitior astfel cum rezultă din jurisprudența obligatorie a instanței supreme din acel stat membru, standard potrivit căruia nu au efect întreruptiv de prescripție actele de procedură intervenite înainte de invalidarea dispoziției legislative naționale care reglementează cauzele de întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale, atunci când: a) neaplicarea acestui standard național ar fi incompatibilă cu interzicerea aplicării lex tertia – principiu de ordin constituțional; b) în aplicarea respectivei jurisprudențe naționale, s‑ar putea considera că termenul general de prescripție a răspunderii penale s‑a împlinit anterior pronunțării Hotărârii [Lin]; c) neaplicarea, în temeiul dreptului Uniunii, a acestui standard național ar avea drept consecință asigurarea unui nivel de protecție a drepturilor fundamentale consacrate de cartă care nu este echivalent sau comparabil cu protecția asigurată de articolul 7 din [CEDO]; d) legea națională nu prevede criterii specifice în baza cărora instanța statului membru să poată evalua, în prealabil, riscul sistemic de impunitate generat de aplicarea acestui standard național în cazul infracțiunilor de fraudă gravă ce aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene?”

Prin Ordonanța din 17 iunie 2025, Lin II (C‑280/25, EU:C:2025:499), președintele Curții a decis judecarea cererii de decizie preliminară potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

La 6 august 2025, Curtea a transmis instanței de trimitere o cerere de informații cu privire la cadrul juridic al procedurii principale. La 2 septembrie 2025, instanța de trimitere a răspuns la această cerere.

La 12 septembrie 2025, Curtea a adresat instanței de trimitere o cerere de lămuriri. La 15 septembrie 2025, instanța de trimitere a răspuns la această cerere.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 325 alineatul (1) TFUE, articolul 1 alineatul (1) litera (a), precum și articolele 2 și 9 din Convenția PIF coroborate cu articolul 49 din cartă trebuie interpretate în sensul că, atunci când nicio dispoziție națională nu stabilește o sumă de la care o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii trebuie să fie considerată „gravă”, o asemenea fraudă nu poate fi calificată astfel decât cu condiția ca ea să implice o sumă mai mare de 50000 de euro.

Îndoiala instanței de trimitere care se află la originea acestei întrebări decurge din împrejurarea că, potrivit explicațiilor furnizate de aceasta, activitățile ilicite în discuție în litigiul principal au cauzat bugetului statului român un prejudiciu în valoare totală de 268536 RON (aproximativ 59304 euro), în timp ce valoarea TVA‑ului eludat este de 163656 RON (aproximativ 36142 de euro), astfel cum s‑a arătat la punctul 30 din prezenta hotărâre.

Referitor, în primul rând, la Convenția PIF, trebuie subliniat, primo, că, întrucât faptele aflate la originea procedurii principale au fost săvârșite în cursul anilor 2012-2014, această convenție le era aplicabilă ratione temporis.

Astfel, pe de o parte, din articolul 2 din Decizia 2008/40 rezultă că respectiva convenție a intrat în vigoare în România cel târziu la 1 ianuarie 2008. Pe de altă parte, aceeași convenție nu a încetat să își producă efectele decât începând de la 6 iulie 2019, dată la care a fost înlocuită prin Directiva 2017/1371, după cum precizează articolul 16 din această directivă (Hotărârea Lin, punctul 64).

În ceea ce privește, secundo, domeniul de aplicare material al Convenției PIF, este necesar să se arate că, în contextul atingerilor aduse intereselor financiare ale Uniunii, articolul 1 din aceasta definește noțiunea de „fraudă” ca fiind printre altele „în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la […] folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al [Uniunii] sau ale bugetelor gestionate de [Uniune] sau în numele [acesteia]”. Această diminuare include, în consecință, pierderea veniturilor provenite din aplicarea unei cote uniforme bazelor armonizate de evaluare a TVA‑ului stabilite în conformitate cu normele Uniunii. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de faptul că TVA‑ul nu ar fi perceput în mod direct în numele Uniunii, întrucât articolul 1 din Convenția PIF chiar nu prevede o asemenea condiție, care ar fi contrară obiectivului acestei convenții privind combaterea cu cea mai mare fermitate a fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco ș.a.,C‑105/14, EU:C:2015:555, punctul 41).

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, rezultă, așadar, că infracțiunea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare material al Convenției PIF, astfel cum este stabilit la acest articol 1, în măsura în care privește, printre altele, întocmirea cu intenție de facturi false destinate să eludeze TVA‑ul.

Tertio, articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru ca comportamentele care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să se pedepsească cu sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, care includ, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, și anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50000 de euro, pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându‑se că, în conformitate cu articolul 9 din această convenție, statele membre au libertatea să adopte norme care să depășească aceste cerințe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C‑574/15, EU:C:2018:295, punctul 36, și Hotărârea Lin, punctul 85).

Rezultă astfel din articolul 1 alineatul (1) și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, care au rămas neschimbate de la adoptarea acestei convenții, că trebuie adoptate sancțiuni penale pentru a combate în mod efectiv și disuasiv printre altele cazurile de fraudă gravă care aduc atingere perceperii corecte de către bugetul Uniunii a părții din veniturile din TVA care îi revin.

Or, din acest articol 2 alineatul (1) reiese în mod expres că orice fraudă a cărei valoare depășește 50000 de euro constituie în mod necesar o „fraudă gravă”, în sensul acestei dispoziții.

Prin urmare, deși din formularea articolului 9 din Convenția PIF rezultă că fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii a căror valoare nu depășește un astfel de prag pot fi calificate drept „grave” de dreptul statelor membre, orice fraudă care implică o sumă mai mare decât un asemenea prag constituie în mod necesar o „fraudă gravă”, în sensul articolului 2 alineatul (1) din această convenție.

În al doilea rând, trebuie amintit că articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF are efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea Lin, punctul 96 și jurisprudența citată).

Rezultă că, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu această dispoziție a dreptului Uniunii, orice instanță națională însărcinată să aplice, în cadrul competenței sale, dispoziția menționată trebuie să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în procedura cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar ulterioară, care ar fi contrară aceleiași dispoziții, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 24, și Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 53, precum și jurisprudența citată].

Prin urmare, în cazul în care nu pot interpreta reglementarea lor națională în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, instanțele statelor membre sunt obligate să lase neaplicată orice dispoziție națională care s‑ar opune ca o fraudă care implică o sumă mai mare de 50000 de euro și care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să fie calificată drept „gravă”, în sensul acestei dispoziții.

Astfel, fără a aduce atingere posibilității prevăzute la articolul 9 din Convenția PIF și în măsura în care dreptul național nu precizează noțiunea de „fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii”, instanțele statului membru în cauză sunt obligate să califice o fraudă a cărei valoare depășește 50000 de euro și care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii drept „fraudă gravă”.

În al treilea rând, trebuie subliniat că un asemenea prag trebuie considerat ca fiind depășit de îndată ce valoarea totală a prejudiciului cauzat prin fraudă sau prin activitatea ilicită este mai mare decât această sumă, independent de aspectul dacă prejudiciul cauzat bugetului Uniunii care decurge din această infracțiune atinge o asemenea sumă.

O astfel de interpretare decurge, primo, din însăși formularea articolului 2 alineatele (1) și (2) din Convenția PIF.

Într‑adevăr, pe de o parte, articolul 2 alineatul (1) din această convenție se limitează la a stabili că trebuie considerată fraudă gravă orice fraudă „care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru”, înțelegându‑se că „această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50000 [de euro]”, fără a exclude din calculul unei asemenea sume prejudiciul cauzat de această fraudă în detrimentul altor victime decât Uniunea și, printre altele, în detrimentul bugetului statelor membre.

Pe de altă parte, articolul 2 alineatul (2) din convenția menționată permite statelor membre, cu titlu derogatoriu, să nu sancționeze penal cazurile de fraudă minoră, care implică printre altele o „sumă totală” mai mică de 4000 de euro. Reiese, așadar, din însăși formularea acestui alineat (2) că întregul prejudiciu cauzat de fraudă este cel care trebuie să fie luat în considerare pentru a stabili dacă această fraudă poate fi calificată drept „minoră”.

Or, ținând seama de legăturile care există între, pe de o parte, pragul de 50000 de euro, dincolo de care o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii trebuie calificată drept „gravă”, și, pe de altă parte, plafonul de 4000 de euro sub care o atare fraudă poate fi calificată drept „minoră”, ar fi incoerent ca modul de calcul al acestui prag de 50000 de euro să nu permită să se țină seama de alte prejudicii decât cel cauzat bugetului Uniunii, în condițiile în care modul de calcul al acestui plafon de 4000 de euro impune să se țină seama de aceste alte prejudicii.

Secundo, după cum s‑a subliniat la punctul 69 din prezenta hotărâre, Convenția PIF urmărește să combată cu cea mai mare fermitate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. Un astfel de obiectiv militează, prin urmare, în favoarea unei interpretări a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF care să permită autorităților penale ale statelor membre să stabilească cu ușurință dacă un caz de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii implică o sumă mai mare de 50000 de euro.

Or, în practică, se poate dovedi deosebit de complex să se stabilească cu precizie, într‑un stadiu suficient de timpuriu al unei proceduri penale, valoarea exactă a prejudiciului suferit de Uniune din cauza unui comportament fraudulos care, precum în speță, i‑a permis autorului său să eludeze mai multe impozite, directe și indirecte, dintre care numai unele, precum TVA‑ul, produc venituri destinate să fie alocate parțial bugetului Uniunii.

Acest lucru este valabil în special în cazul unei fraude care, precum în speță, privește printre altele TVA‑ul, fiind dificil de cuantificat reducerea resurselor proprii ale Uniunii susceptibilă să fie cauzată de o asemenea fraudă.

Într‑adevăr, resursele proprii ale Uniunii care decurg din perceperea TVA‑ului nu constau doar într‑un procent din veniturile din această taxă colectate efectiv, ci rezultă din aplicarea unei cote uniforme bazei de evaluare armonizate a TVA‑ului statelor membre, ea însăși calculată în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul nr. 1553/89 și supusă unor diverse ajustări prevăzute de dispozițiile acestui regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Napfény‑Toll, C‑615/21, EU:C:2023:573, punctul 32).

Astfel, în ceea ce privește, mai precis, perioada în care au fost săvârșite fraudele în materie de TVA în speță, rezultă, pe de o parte, din articolul 2 alineatul (1) litera (b) și alineatul (4) din Deciziile 2007/436 și 2014/335 că resursele proprii înscrise în bugetul Uniunii erau constituite printre altele din aplicarea unei cote uniforme de 0,3 % bazei armonizate de evaluare a TVA‑ului, stabilită în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul nr. 1553/89, înțelegându‑se că această bază nu putea depăși 50 % din VNB‑ul fiecărui stat membru. Pe de altă parte, în versiunea aplicabilă litigiului principal, acest articol 3 prevedea, fără a aduce atingere diverselor ajustări prevăzute de alte dispoziții ale regulamentului amintit, că această bază armonizată se obține împărțind totalul veniturilor nete din TVA încasate de statul membru în cursul anului la coeficientul de colectare a acestei taxe în cursul anului respectiv, fiind reținută pentru o asemenea împărțire o cotă medie ponderată de TVA în cazul în care într‑un stat membru sunt aplicate mai multe cote de TVA [Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 567].

Rezultă că nu există o corelație ușor cuantificabilă între valoarea TVA‑ului eludat de un operator economic, pe de o parte, și pierderea de venituri suferită de bugetul Uniunii din cauza acestei fraude, pe de altă parte.

Tertio, în măsura în care articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF impune aplicarea unor pedepse mai severe în caz de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, trebuie amintit că articolul 49 alineatul (1) din cartă impune ca infracțiunile și pedepsele să fie stabilite în mod clar, precis și previzibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Lin, punctele 104 și 105, precum și jurisprudența citată). Rezultă că criteriile în temeiul cărora instanțele statelor membre trebuie în mod necesar, dacă este cazul numai în temeiul acestui articol 2 alineatul (1), să califice o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii drept „fraudă gravă” trebuie să fie suficient de clare, precise și previzibile la data la care a fost săvârșită această fraudă.

Or, dacă numai fraudele care cauzează un prejudiciu bugetului Uniunii în valoare mai mare de 50000 de euro s‑ar încadra în noțiunea de „fraudă gravă”, autorii unor asemenea infracțiuni ar fi, într‑un număr considerabil de cazuri, în imposibilitatea de a stabili cu suficientă precizie la data la care săvârșesc aceste infracțiuni dacă sunt supuși unei pedepse mai aspre, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF.

Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 88 din prezenta hotărâre, partea din veniturile colectate anual de un stat membru din TVA care revine bugetului Uniunii variază în funcție de diverse criterii, dintre care unele, precum VNB‑ul, nu sunt previzibile la data la care o asemenea taxă este percepută sau eludată.

Quarto, interpretarea reținută la punctul 79 din prezenta hotărâre este confirmată de asemenea de jurisprudența Curții. Astfel, atunci când a fost chemată să califice o fraudă drept „gravă”, în vederea aplicării articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, Curtea a ținut seama de integralitatea prejudiciului cauzat de frauda respectivă, fără a identifica partea din acest prejudiciu care a afectat exclusiv bugetul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco ș.a., C‑105/14, EU:C:2015:555, punctul 42, și Hotărârea Lin, punctele 22 și 79).

În speță, trebuie, așadar, să se ia în considerare valoarea totală a prejudiciului, și anume 268536 RON (aproximativ 59304 euro), iar nu doar valoarea TVA‑ului eludat, în scopul calificării fraudei aflate la originea acestui prejudiciu.

În al patrulea și ultimul rând, trebuie adăugat că, așa cum reiese din articolul 1 alineatul (3) și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, tentativa de comitere a unei fraude care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii trebuie să fie asimilată unei fraude care aduce atingere acestor interese (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a., C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 187). Prin urmare, o asemenea tentativă trebuie considerată în mod necesar o fraudă gravă, atunci când se poate stabili că valoarea totală a prejudiciului pe care această fraudă l‑ar fi produs dacă ar fi fost consumată ar fi depășit 50000 de euro.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF citit în lumina articolului 49 din cartă trebuie interpretat în sensul că, atunci când nicio dispoziție națională nu stabilește o sumă de la care o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii trebuie să fie considerată „gravă”, o asemenea fraudă trebuie să fie calificată în mod necesar astfel din momentul în care implică o sumă totală mai mare de 50000 de euro, independent de aspectul dacă prejudiciul suferit de bugetul Uniunii din cauza acestei fraude depășește și el o asemenea sumă.

Întrucât această interpretare a Convenției PIF este suficientă pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns util la prima întrebare, nu este necesar să se interpreteze, în plus, în cadrul examinării acestei întrebări, noțiunea de „fraudă”, astfel cum figurează la articolul 325 alineatul (1) TFUE.

Potrivit unei jurisprudențe constante, care este reflectată în prezent la articolul 94 din Regulamentul de procedură, decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanța națională să ridice problema interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară (Hotărârea din 29 iulie 2024, LivaNova, C‑713/22, EU:C:2024:642, punctul 54 și jurisprudența citată).

În speță, în primul rând, instanța de trimitere a expus în mod clar în decizia de trimitere motivele pentru care consideră necesar să obțină clarificări din partea Curții cu privire la interpretarea articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49 alineatul (1) din cartă și a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF.

În al doilea rând, trebuie să se arate că această instanță menționează de asemenea articolul 2, articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, precum și articolul 2 alineatul (2) TFUE. Aceste dispoziții privesc valorile pe care se întemeiază Uniunea, respectarea de către Uniune a identității naționale a statelor membre inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, principiul cooperării loiale dintre Uniune și statele sale membre, precum și, respectiv, competențele partajate între Uniune și statele sale membre.

Cu toate acestea, instanța de trimitere nu a explicat, nici măcar sumar, motivele care au determinat‑o să ridice problema interpretării acestor dispoziții și să considere necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară în această privință. Instanța menționată nu a precizat printre altele care dispoziție de drept intern aplicabilă procedurii principale ar ține de identitatea națională, în sensul articolului 4 alineatul (2) TUE.

Rezultă că a doua întrebare trebuie declarată inadmisibilă în măsura în care privește interpretarea articolului 2 și a articolului 4 alineatele (2) și (3) TUE, precum și a articolului 2 alineatul (2) TFUE.

În ceea ce privește, în al treilea rând, articolul 52 alineatul (3) și articolul 53 din cartă, vizate de asemenea de a doua întrebare, trebuie amintit, primo, că acest articol 52 alineatul (3) prevede că drepturile consacrate în cartă ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO au același înțeles și aceeași întindere ca și cele prevăzute de această convenție.

Prin urmare, chiar dacă aceasta din urmă nu constituie, atât timp cât Uniunea nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii, astfel încât interpretarea dreptului Uniunii, precum și examinarea validității actelor Uniunii trebuie efectuate în raport cu drepturile fundamentale garantate de cartă, nu este mai puțin adevărat că articolul 7 din CEDO trebuie luat în considerare ca prag de protecție minimă cu ocazia interpretării articolului 49 alineatul (1) din cartă, întrucât acesta din urmă cuprinde cel puțin aceleași garanții precum cele prevăzute la articolul 7 menționat (Hotărârea din 16 iulie 2020, Facebook Ireland și Schrems, C‑311/18, EU:C:2020:559, punctele 98 și 99, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 92 și jurisprudența citată).

Secundo, articolul 53 din cartă confirmă că, într‑o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, cum este cazul procedurii principale, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a., C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 211, și Hotărârea Lin, punctul 110).

Tertio, după cum se menționează la punctele 39-45 din prezenta hotărâre, preocupările care sunt reflectate în a doua întrebare adresată de instanța de trimitere sunt, într‑o mare măsură, generate de îndoielile exprimate de alte complete ale ÎCCJ cu privire la posibilitatea de a concilia interpretarea articolului 325 alineatul (1) TFUE și a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF reținută în Hotărârea Lin atât cu articolul 7 din CEDO, cât și cu anumite cerințe constituționale române. Prin urmare, trebuie să se considere că instanța de trimitere a evidențiat în mod suficient motivele pentru care consideră necesar să obțină clarificări din partea Curții cu privire la interpretarea articolului 52 alineatul (3) și a articolului 53 din cartă.

Din considerațiile care precedă rezultă că a doua întrebare este admisibilă în măsura în care urmărește interpretarea articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49 alineatul (1), a articolului 52 alineatul (3) și a articolului 53 din cartă, precum și a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește în esență să obțină precizări cu privire la modul în care instanțele române trebuie să aplice partea din dispozitivul Hotărârii Lin prin care Curtea a statuat că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că instanțele române sunt obligate să refuze să aplice standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat prin Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 325 alineatul (1) TFUE impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective. Deși statele membre dispun de libertatea de alegere în ceea ce privește sancțiunile aplicabile, care pot lua forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau a unei combinații a celor două, ele trebuie totuși să se asigure, în temeiul acestei dispoziții, că situațiile de fraudă gravă sau de altă activitate ilegală gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sunt pasibile de sancțiuni penale care au caracter efectiv și disuasiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctele 26 și 34, Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco ș.a., C‑105/14, EU:C:2015:555, punctele 39, 42 și 43, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 35, Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev ș.a., C‑612/15, EU:C:2018:392, punctul 54, Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a., C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctele 181 și 191, și Hotărârea Lin, punctele 83 și 84].

Sesizată cu o cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Brașov (România), Curtea a fost chemată, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lin, să examineze dacă dreptul Uniunii se opune aplicării de către instanțele române atât a deciziilor Curții Constituționale din 2018 și din 2022, cât și a Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ.

În această privință, trebuie precizat cu titlu introductiv că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 33 și 37 din Hotărârea Lin, Curții nu i s‑a solicitat, în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat această hotărâre, să se pronunțe cu privire la obligațiile pe care articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF le impun unei instanțe române chemate să soluționeze o cauză în care, printr‑o decizie care a dobândit autoritate de lucru judecat, s‑a constatat în prealabil, prin aplicarea Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, că termenul de prescripție a răspunderii penale a inculpatului se împlinise.

Din prima parte a punctului 1 din dispozitivul Hotărârii Lin rezultă că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF trebuie interpretate în sensul că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022 atunci când sunt chemate să se pronunțe în procese penale referitoare la cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Curtea a constatat, în primul rând, că aceste decizii generează un risc sistemic ca infracțiuni de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să rămână nepedepsite din punct de vedere penal, ceea ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele articolului 325 alineatul (1) TFUE și ale articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF. Astfel, după cum a arătat Curtea la punctele 91, 92, 98 și 122 din Hotărârea Lin, deciziile menționate aveau drept consecință neutralizarea efectului întreruptiv de prescripție al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022 într‑un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aducea atingere acestor interese, împiedicând prin aceasta ca termenul de prescripție a răspunderii penale a autorilor acestor infracțiuni să poată fi prelungit ca urmare a unor acte de procedură efectuate în privința lor în această perioadă.

În al doilea rând, Curtea a amintit totuși, la punctul 101 din Hotărârea Lin, că nicio instanță națională nu poate fi obligată, în temeiul articolului 325 alineatul (1) TFUE și al articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, să înlăture aplicarea unei norme naționale referitoare la calculul termenelor de prescripție care implică un risc sistemic ca fraude grave sau alte activități ilegale grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să rămână nepedepsite din punct de vedere penal atunci când refuzul de a aplica această normă națională ar presupune o încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă.

Cu toate acestea, Curtea a statuat, la punctele 109 și 111 din Hotărârea Lin, că deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022 consacră un standard național de protecție referitor la aplicarea principiului legalității infracțiunilor și pedepselor care depășește garanțiile prevăzute la articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă.

Astfel, ea a amintit la punctele 104, 105 și 108 din Hotărârea Lin că acest articol 49 alineatul (1) prima teză asigură accesibilitatea, previzibilitatea și precizia dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele aferente acestora, iar nu pe cele ale dispozițiilor care reglementează prescripția răspunderii penale. Or, după cum a subliniat Curtea la punctul 111 din acea hotărâre, deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022 se întemeiază pe premisa potrivit căreia, în dreptul român, normele privind întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material, ceea ce justifică aplicarea acestor cerințe de previzibilitate și de precizie în cazul unei dispoziții care, precum articolul 155 alineatul (1) din Codul penal din 2009, reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale.

În al treilea rând, Curtea a considerat că, în pofida riscului sistemic de impunitate pe care îl implică standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului legalității infracțiunilor și pedepselor consacrat în deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, astfel cum a fost amintit la punctul anterior din prezenta hotărâre, instanțele române nu sunt totuși obligate să lase neaplicat un asemenea standard, ținând seama de importanța pe care o are acesta.

Astfel, Curtea a arătat la punctele 113-118 din Hotărârea Lin că, în măsura în care garantează previzibilitatea și precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni, acest standard național vine în completarea protecției împotriva arbitrariului în materie penală care este asigurată de dreptul Uniunii în temeiul principiului fundamental al securității juridice, care constituie un element esențial al statului de drept și, prin urmare, o valoare fondatoare a Uniunii, în sensul articolului 2 TUE. Un asemenea principiu impune, într‑adevăr, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Or, această protecție împotriva arbitrariului are o asemenea importanță încât nu se putea impune, în temeiul articolului 325 TFUE și al articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, ca instanțele române să înlăture standardul național menționat.

Din a doua parte a punctului 1 din dispozitivul Hotărârii Lin rezultă că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF trebuie, în schimb, să fie interpretate în sensul că instanțele române sunt obligate să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ atunci când sunt chemate să judece procese penale privind cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

În primul rând, Curtea a statuat la punctele 106-109 din Hotărârea Lin că, în Decizia nr. 67/2022, ÎCCJ a consacrat un standard național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior care depășește garanțiile oferite la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă.

Astfel, în temeiul acestui standard național de protecție, este posibil ca o reglementare a cauzelor de întrerupere a prescripției răspunderii penale să trebuiască să fie aplicată retroactiv, în calitate de lex mitior, atunci când, în urma unei aprecieri globale a regimurilor juridice care s‑au succedat, rezultă că o asemenea reglementare este mai favorabilă inculpatului.

Or, din articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă reiese că principiul lex mitior așa cum este înțeles în dreptul Uniunii permite unui inculpat să beneficieze de o dispoziție intrată în vigoare ulterior săvârșirii infracțiunii care fie modifică încadrarea penală a acestei infracțiuni într‑un sens care îi este favorabil, fie reduce pedeapsa aplicabilă infracțiunii menționate, atât timp cât acest inculpat nu a fost condamnat definitiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Clergeau ș.a., C‑115/17, EU:C:2018:651, punctul 38, și Hotărârea din 1 august 2025, BAJI Trans, C‑544/23, EU:C:2025:614, punctele 81 și 97, precum și jurisprudența citată).

În schimb, spre deosebire de standardul național de protecție consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, principiul lex mitior astfel cum este garantat la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă nu are vocația să se aplice unei succesiuni în timp de norme care reglementează modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale.

În al doilea rând, trebuie arătat că această interpretare a articolului 49 alineatul (1) ultima teză din cartă este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la garanțiile prevăzute la articolul 7 din CEDO, de care trebuie să se țină seama, așa cum s‑a subliniat la punctul 104 din prezenta hotărâre, ca prag de protecție minimă.

Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, deși articolul 7 paragraful 1 din CEDO garantează implicit principiul retroactivității legii penale mai favorabile, nu este mai puțin adevărat că acest principiu nu se aplică decât dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului considerând rezonabilă aplicarea de către instanțele naționale a principiului tempus regit actum în ceea ce privește legile de procedură și în special normele referitoare la calculul termenului de prescripție a răspunderii penale [a se vedea în acest sens Curtea EDO, 17 septembrie 2009, Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), CE:ECHR:2009:0917JUD001024903, § 109 și 110, și Curtea EDO, 29 ianuarie 2019, Orlen Lietuva Ltd împotriva Lituaniei, CE:ECHR:2019:0129JUD004584913, § 97 și jurisprudența citată].

Rezultă că, contrar celor stabilite de ÎCCJ în Decizia nr. 37/2024, interdicția care decurge pentru instanțele române din Hotărârea Lin de a aplica Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ și, prin urmare, de a recunoaște un efect retroactiv regimului juridic al cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care decurge din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, în vigoare în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022, nu încalcă articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă prin menținerea efectelor unei legi penale anterioare mai severe. Astfel, deși principiul lex mitior așa cum este consacrat de această dispoziție impune, desigur, înlăturarea aplicării unei legi penale anterioare în favoarea legii penale ulterioare mai favorabile inculpatului, atât timp cât acesta din urmă nu a făcut obiectul unei condamnări definitive, o asemenea obligație nu este însă valabilă decât în domeniul de aplicare al dispoziției menționate. Or, după cum s‑a subliniat la punctul 123 din prezenta hotărâre, normele care reglementează modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale sunt excluse din domeniul de aplicare al aceleiași dispoziții.

În al treilea rând, interpretarea articolului 49 alineatul (1) ultima teză din cartă reținută la punctul 123 din prezenta hotărâre nu este repusă în discuție nici de motivul reținut de ÎCCJ în Decizia nr. 37/2024, potrivit căruia din Hotărârea Curții EDO din 12 ianuarie 2016, Gouarré Patte împotriva Andorrei (CE:ECHR:2016:0112JUD003342710), ar rezulta că această dispoziție ar trebui interpretată în sensul că impune instanțelor unui stat membru să aplice retroactiv norme care reglementează modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale care sunt mai favorabile inculpatului atunci când, precum în speță, principiul lex mitior astfel cum este înțeles în dreptul acestui stat membru își extinde domeniul de aplicare la succesiunea în timp a normelor referitoare la modul de calcul al termenelor de prescripție a răspunderii penale.

Este adevărat că, din cuprinsul punctului 35 din această hotărâre rezultă că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în temeiul principiului preeminenței dreptului, în cadrul căruia articolul 7 din CEDO constituie un element esențial, instanțele naționale trebuie să aplice o lege ulterioară care prevede o pedeapsă mai ușoară, inclusiv în cazul în care ea a intrat în vigoare după pronunțarea unei condamnări definitive, atunci când standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior acordă o garanție suplimentară față de cele care decurg din articolul 7 din CEDO, impunând ca legile care au fost adoptate după ce persoana în cauză a fost condamnată definitiv și care îi sunt mai favorabile să aibă și un efect retroactiv.

Cu toate acestea, pe de o parte, o asemenea obligație nu a fost consacrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului decât în privința unor dispoziții care prevăd pedepse mai ușoare, iar nu în privința unor dispoziții care reduc severitatea modului de calcul al termenelor de prescripție a răspunderii penale. Prin urmare, nu se poate deduce din hotărârea menționată că această curte impune, în temeiul preeminenței dreptului, în cadrul căruia articolul 7 din CEDO constituie un element esențial, ca instanțele unui stat membru să aplice retroactiv norme referitoare la modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale care sunt mai favorabile inculpatului atunci când principiul lex mitior așa cum este consacrat în dreptul lor național se aplică succesiunii în timp a unor astfel de norme.

Pe de altă parte, raționamentul adoptat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aceeași hotărâre se întemeiază în mod explicit pe principiul preeminenței dreptului, în cadrul căruia articolul 7 din CEDO constituie un element esențial.

Prin urmare, din Hotărârea Curții EDO din 12 ianuarie 2016, Gouarré Patte împotriva Andorrei (CE:ECHR:2016:0112JUD003342710), nu poate rezulta că un standard național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior care depășește garanțiile oferite la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă trebuie protejat în temeiul articolului 7 din CEDO și, prin urmare, și în temeiul acestui articol 49 alineatul (1) ultima teză, atunci când acest standard național de protecție este contrar altor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum articolul 325 TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, și, prin urmare, nu respectă principiul preeminenței dreptului pe care se întemeiază această hotărâre.

Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât, după cum s‑a subliniat la punctul 105 din prezenta hotărâre, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, instanțele naționale nu pot aplica standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale decât în măsura în care, printre altele, această aplicare nu compromite supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii.

Or, cerința ca asemenea standarde naționale de protecție să nu compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii ar fi încălcată dacă s‑ar admite că un standard național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior care depășește garanțiile oferite la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă trebuie aplicat de instanțele naționale în temeiul acestei din urmă dispoziții independent de faptul că acest standard încalcă alte dispoziții ale dreptului menționat.

Din cuprinsul punctelor 120-133 din prezenta hotărâre rezultă că trebuie reiterată aprecierea care figurează în Hotărârea Lin, potrivit căreia standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ nu pune în aplicare garanțiile consacrate la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă.

La punctele 98, 99 și 121-124 din Hotărârea Lin, Curtea a statuat că instanțele române trebuie să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ în urma unei puneri în balanță a acestui standard național de protecție, pe de o parte, și a cerințelor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, pe de altă parte.

În această privință, Curtea a arătat, mai precis, că Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ agravează riscul sistemic de impunitate care, așa cum s‑a amintit la punctul 113 din prezenta hotărâre, decurgea deja din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, prin extinderea efectului neutralizator al cauzelor de întrerupere a prescripției răspunderii penale, impus prin aceste decizii ale Curții Constituționale, la acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018.

Astfel, în Hotărârea Lin, Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, care consacră standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior, pe de o parte, și deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, care consacră standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului legalității și previzibilității legii penale, pe de altă parte, au fost tratate diferit. O asemenea diferență de tratament decurge atât din particularitățile inerente acestor două standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cât și din creșterea considerabilă a riscului sistemic de impunitate care decurge din aplicarea primului dintre ele.

Așadar, trebuie arătat, în primul rând, că, contrar deciziilor Curții Constituționale din 2018 și din 2022, Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ nu se întemeiază pe cerințele de previzibilitate și de precizie a legii penale – care au o importanță specifică în dreptul Uniunii, după cum s‑a amintit la punctul 118 din prezenta hotărâre – pentru a priva actele de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 de efectul întreruptiv al termenului de prescripție a răspunderii penale. Dimpotrivă, această decizie impune o modificare retroactivă a normelor referitoare la modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale care erau în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, indiferent dacă aceasta a fost săvârșită înainte sau după 1 februarie 2014. Într‑adevăr, din decizia preliminară reiese că aceste norme erau în mod necesar mai puțin favorabile decât regimul juridic al prescripției care decurge din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022.

În al doilea rând, trebuie subliniat că standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat de ÎCCJ în Decizia nr. 67/2022 conduce la creșterea într‑o asemenea măsură a riscului sistemic ca autorii unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu fie sancționați penal încât articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF ar fi fost private de o parte semnificativă a efectivității lor dacă instanțele române nu ar fi fost obligate să înlăture aplicarea acestuia.

Într‑adevăr, primo, din cererea de decizie preliminară reiese că Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ impune lipsirea de orice efect întreruptiv de prescripție a actelor de procedură intervenite în perioada cuprinsă între 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a articolului 155 alineatul (1) din Codul penal din 2009, și 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, pentru motivul că regimul juridic al calculului termenului de prescripție a răspunderii penale, în vigoare în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022 și care decurge din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, trebuie considerat, în urma unei aprecieri globale, ca fiind o „lege” penală mai favorabilă decât acest articol 155 alineatul (1).

Rezultă că, perioadei de aproximativ 47 de luni în cursul căreia niciun act nu era susceptibil să întrerupă prescripția răspunderii penale, în conformitate cu regimul juridic care decurge din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, i se adaugă, în temeiul Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, o perioadă de cel puțin 51 de luni în care se aplică același regim juridic, ceea ce constituie o extindere considerabilă a riscului sistemic de impunitate care decurge din aceste decizii ale Curții Constituționale.

Secundo, din decizia de trimitere reiese că Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ ar lipsi de asemenea de orice efect întreruptiv de prescripție actele de procedură care au fost comunicate suspectului sau inculpatului în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1969, data intrării în vigoare a articolului 123 din Codul penal din 1969, și 1 februarie 2014, data abrogării sale, pentru motivul că regimul juridic al calculului termenului de prescripție, în vigoare în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022 și care decurge din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, ar trebui considerat, în urma unei aprecieri globale, ca fiind o „lege” penală mai favorabilă decât acest articol 123.

Într‑o asemenea ipoteză, prescripția răspunderii penale a autorilor tuturor fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care au fost săvârșite între data aderării României la Uniune și 30 mai 2022 nu ar fi, așadar, supusă niciunei cauze de întrerupere.

Tertio, mai trebuie subliniat că Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ conduce la lipsirea retroactivă de efect întreruptiv a actelor de procedură care, la data la care au fost efectuate, dispuneau în mod legal de un astfel de efect. Or, o asemenea consecință reduce în mod considerabil efectivitatea procedurilor penale îndreptate împotriva unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, permițând anihilarea în mod retroactiv a efectelor care decurg dintr‑o întrerupere a prescripției obținute în mod legal și pe care autoritățile penale române s‑au întemeiat pentru a considera că termenul în care trebuia să se încheie procedurile penale împotriva autorilor acestor fraude fusese prelungit.

Invers, de la data publicării deciziei Curții Constituționale din 2018, la 25 iunie 2018, aceste autorități erau în măsură să aprecieze riscul că actele de procedură pe care intenționau să le adopte începând de la această dată și care, în temeiul articolului 155 alineatul (1) din Codul penal din 2009, ar fi trebuit să întrerupă termenul de prescripție a răspunderii penale, urmau să fie lipsite de un asemenea efect din cauza incompatibilității acestei dispoziții cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, așa cum este înțeles în dreptul român.

În al treilea rând, trebuie adăugat că interdicția care decurge din Hotărârea Lin pentru instanțele române de a aplica standardul național de protecție consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ nu aduce atingere cerințelor de precizie și de previzibilitate a legii penale care decurg din standardul național de protecție care a fost consacrat în deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022.

Dimpotrivă, impunând instanțelor române să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, în temeiul căreia actele de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 puteau fi lipsite retroactiv de efectul lor întreruptiv, Curtea a prezervat în Hotărârea Lin aplicarea integrală a normelor referitoare la modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale care erau în vigoare înainte de publicarea Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Astfel, Hotărârea Lin nu are nicidecum drept consecință ca autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să li se aplice cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii lor penale care nu erau prevăzute la data la care au fost săvârșite respectivele fraude. Prin urmare, această hotărâre nu a zădărnicit așteptările legitime pe care justițiabilii le puteau avea la o asemenea dată (a se vedea a contrario Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C‑42/17, denumită în continuare Hotărârea M.A.S. și M.B., EU:C:2017:936, punctul 60).

În al patrulea și ultimul rând, din considerațiile care precedă rezultă că Curtea nu a statuat nicidecum în Hotărârea Lin că standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum este prevăzut în dreptul român încalcă din principiu dreptul Uniunii și trebuie în mod necesar să fie lăsat neaplicat de instanțele române. Într‑adevăr, Curtea s‑a limitat să statueze că, așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, acest standard național de protecție implică un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii de o asemenea amploare încât afectează însăși substanța protecției datorate intereselor financiare ale Uniunii, în temeiul articolului 325 TFUE și al articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, și că, pentru acest motiv, dreptul Uniunii se opune ca instanțele române să aplice standardul național de protecție menționat.

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 325 TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborate cu articolul 49, cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din cartă trebuie interpretate în sensul că instanțele române sunt obligate să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, în pofida faptului că, în temeiul unui principiu de ordin constituțional care interzice aplicarea unei lex tertia, acestor instanțe le este interzis să aplice parțial reglementări penale succesive prin combinarea unora dintre dispozițiile lor, inclusiv a dispozițiilor referitoare la modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale.

Instanța de trimitere precizează că principiul lex mitior astfel cum este interpretat de Curtea Constituțională implică, în ipoteza unei succesiuni de regimuri juridice, alegerea și aplicarea acelei legi care, în ansamblu, asigură o situație mai favorabilă pentru persoana acuzată, fără a fi permisă, în schimb, combinarea prevederilor favorabile din legile succesive și crearea pe cale judecătorească a unei lex tertia.

În această privință și în primul rând, trebuie arătat, pe de o parte că, astfel cum a confirmat guvernul român în ședință, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor în înțelesul său din dreptul român presupune efectuarea calculului termenului de prescripție a unei anumite infracțiuni în temeiul normelor aplicabile la data la care a fost săvârșită această infracțiune, cu excepția cazului în care o reglementare mai favorabilă inculpatului a intrat în vigoare după această dată.

Pe de altă parte, în Hotărârea Lin, Curtea s‑a limitat să statueze că dreptul Uniunii se opune ca instanțele române, atunci când sunt chemate să judece procese penale referitoare la cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ și, prin urmare, să acorde un efect retroactiv, în temeiul principiului lex mitior, regimului cauzelor de întrerupere a prescripției care era în vigoare în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022.

Din ceea ce precedă rezultă că, așa cum a arătat de altfel instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, interpretarea articolului 325 alineatul (1) TFUE și a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF reținută în Hotărârea Lin nu impune nicidecum instanțelor române să combine mai multe reglementări succesive în vederea creării pe cale judecătorească a unui regim al modului de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale.

Mai precis, este necesar să se sublinieze, primo, că Hotărârea Lin nu are ca efect să împiedice instanțele române să calculeze termenul de prescripție a răspunderii penale a autorului unei infracțiuni săvârșite înainte de 1 februarie 2014 în conformitate cu cauzele de întrerupere a prescripției prevăzute la articolul 123 din Codul penal din 1969 și nici să calculeze termenul de prescripție a răspunderii penale a autorului unei infracțiuni săvârșite în perioada cuprinsă între 1 februarie 2014 și 25 iunie 2018 în conformitate cu cauzele de întrerupere prevăzute la articolul 155 alineatul (1) din Codul penal din 2009.

Secundo, în Hotărârea Lin, Curtea nu a interzis nicidecum instanțelor române să calculeze termenul de prescripție a răspunderii penale a autorului unei infracțiuni săvârșite în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022 refuzând să recunoască oricărui act de procedură un efect întreruptiv de prescripție, în conformitate cu deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022.

Tertio, dreptul Uniunii nu se opune nici ca articolul 155 alineatul (1) din Codul penal din 2009, astfel cum a fost introdus prin OUG nr. 71/2022, să nu se aplice decât infracțiunilor care au fost săvârșite începând de la 30 mai 2022, data intrării sale în vigoare.

În al doilea rând, în ipoteza în care, prin intermediul celei de a doua întrebări litera a), instanța de trimitere ar intenționa să solicite Curții să se pronunțe și cu privire la diferența de tratament care decurge din Hotărârea Lin între, pe de o parte, reglementarea aplicabilă modului de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale a autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii și, pe de altă parte, reglementarea aplicabilă modului de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale a autorilor altor tipuri de fraudă, trebuie arătate următoarele.

Este adevărat că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, așa cum au fost interpretate de Curte în Hotărârea Lin, impun instanțelor române să refuze să aplice standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ doar în cadrul unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Prin urmare, autorii altor fraude pot beneficia de efectul retroactiv acordat în temeiul Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ regimului cauzelor de întrerupere a acestei prescripții, în vigoare în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022, iar răspunderea lor penală se poate stinge mai rapid.

Cu toate acestea, o atare diferență de tratament care decurge în mod direct din domeniul de aplicare material limitat al cerințelor impuse la articolul 325 alineatul (1) TFUE și la articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, care urmăresc să asigure o protecție efectivă a intereselor financiare ale Uniunii, trebuie considerată ca fiind justificată în mod rezonabil în raport cu un asemenea obiectiv, astfel încât această diferență de tratament nu încalcă principiul egalității și nediscriminării, așa cum este înțeles în dreptul Uniunii.

De altfel, nu se poate accepta ca, în temeiul unui standard național de protecție care interzice o asemenea diferență de tratament, instanțele române să fie obligate să aplice Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ în cazurile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Într‑adevăr, pe de o parte, o asemenea consecință ar determina o creștere a riscului sistemic de impunitate a fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care ar fi echivalentă cu cea care decurge din aplicarea de către instanțele respective în aceste cazuri de fraudă gravă a standardului național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum este consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ. Pe de altă parte, consecința menționată nu s‑ar întemeia pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în privința cerințelor sale referitoare la claritatea, la precizia, la previzibilitatea și la neretroactivitatea legii penale, inclusiv ale dispozițiilor care reglementează prescripția răspunderii penale, în sensul Hotărârilor M.A.S. și M.B, precum și Lin.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la a doua întrebare litera a) că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborate cu articolul 49, cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din cartă trebuie interpretate în sensul că instanțele române sunt obligate să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, în pofida faptului că, în temeiul unui principiu de ordin constituțional care interzice aplicarea unei lex tertia, acestor instanțe le este interzis să aplice parțial reglementări penale succesive prin combinarea unora dintre dispozițiile lor.

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera d), care trebuie analizată în al doilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborate cu articolul 49, cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din cartă trebuie interpretate în sensul că instanțele române trebuie să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, în pofida lipsei în dreptul lor național a unor criterii care să le permită să stabilească dacă aplicarea acestui standard național de protecție implică un risc sistemic de impunitate a autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

În această privință trebuie arătat, în primul rând, că, după cum s‑a amintit la punctele 113 și 136 din prezenta hotărâre, Curtea a statuat la punctul 91 din Hotărârea Lin că situația juridică ce rezultă din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, precum și din Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ implică un risc sistemic ca infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu fie sancționate penal, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale.

O asemenea constatare se întemeia nu numai pe aprecierile formulate de instanța de trimitere din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lin, ci și pe datele prezentate de Comisie la 22 noiembrie 2022 în Raportul către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare [COM(2022) 664 final], în temeiul Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55). Într‑adevăr, aceste date confirmau riscul ca numeroase cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu mai poată fi sancționate din cauza modificărilor modului de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale a autorilor lor care decurgeau din aceste decizii ale Curții Constituționale și ale ÎCCJ (a se vedea în acest sens Hotărârea Lin, punctele 89 și 90).

În plus, după cum s‑a amintit la punctele 136 și 141 din prezenta hotărâre, Curtea a constatat în Hotărârea Lin că standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ crește în mod considerabil riscul sistemic de impunitate care decurgea deja din deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, ca urmare a efectului retroactiv pe care această decizie a ÎCCJ îl conferă regimului juridic al calculului termenului de prescripție rezultat din aceste decizii ale Curții Constituționale.

Astfel, după cum arată instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, din Hotărârea Lin reiese în mod expres că însăși Curtea a statuat că standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ implică un risc sistemic de impunitate a fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Prin urmare, atunci când sunt chemate să aplice articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, instanțele române sunt scutite de obligația de a examina dacă această Decizie nr. 67/2022 implică un asemenea risc sistemic de impunitate și, dimpotrivă, trebuie să considere ca fiind stabilit că aceasta este situația, în temeiul efectului obligatoriu al jurisprudenței Curții.

Rezultă de asemenea că, spre deosebire de situația din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea M.A.S. și M.B., aprecierea aspectului dacă aplicarea Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ implică un risc sistemic de impunitate pentru autorii unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu conduce la o incertitudine în ordinea juridică națională, susceptibilă să încalce standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului preciziei legii penale aplicabile (a se vedea în acest sens Hotărârea M.A.S. și M.B., punctul 59).

În sfârșit, trebuie adăugat în această privință că, deși guvernul român a menționat anumite statistici judiciare în cursul ședinței în fața Curții, niciuna dintre acestea nu este de natură să modifice constatarea Curții potrivit căreia Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ implică un risc sistemic de impunitate a autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, constatare care, de altfel, nu a fost repusă în discuție de instanța de trimitere.

În al doilea rând, trebuie subliniat că, constatând existența unui asemenea risc sistemic de impunitate, Curtea nu a încălcat garanțiile care decurg din principiul securității juridice, așa cum au fost amintite la punctul 118 din prezenta hotărâre.

Astfel, pe de o parte, analiza care figurează la punctele 89-91, 99, 121 și 122 din Hotărârea Lin se întemeiază pe o interpretare previzibilă a noțiunii de „risc sistemic de impunitate”, în sensul dreptului Uniunii, având în vedere printre altele precizările furnizate în această privință la punctul 47 din Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco ș.a. (C‑105/14, EU:C:2015:555), și la punctele 200 și 201 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a. (C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034).

Pe de altă parte, este necesar să se arate că, încă de la publicarea sa, era previzibil că Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ va genera un asemenea risc sistemic de impunitate. Astfel, autorii unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii erau în măsură să prevadă incompatibilitatea acestei decizii cu cerințele care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF încă de la data la care aceștia puteau spera să beneficieze de standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior, consacrat în decizia menționată.

În plus, deși este adevărat că, pentru infracțiunile săvârșite înainte de publicarea aceleiași decizii, existența acestui risc nu era previzibilă la data la care ele au fost săvârșite, o asemenea situație nu decurge totuși dintr‑o lipsă de previzibilitate a dreptului Uniunii aplicabil, ci doar din împrejurarea că Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, chiar dacă a fost adoptată ulterior săvârșirii acestor infracțiuni, a avut totuși ca efect modificarea retroactivă a modului de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale a autorilor lor.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la a doua întrebare litera d) că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborate cu articolul 49, cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din cartă trebuie interpretate în sensul că instanțele române trebuie să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, în pofida lipsei în dreptul lor național a unor criterii care să le permită să stabilească dacă aplicarea acestui standard național de protecție implică un risc sistemic de impunitate a fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, având în vedere că din Hotărârea Lin rezultă în mod expres și previzibil că standardul național de protecție menționat implică un astfel de risc sistemic.

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera b), care trebuie analizată în al treilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborate cu articolul 49 alineatul (1), cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din cartă trebuie interpretate în sensul că instanțele române trebuie să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ atunci când judecă procese penale în care ar trebui să se considere că termenul de prescripție, dacă ar fi calculat ținând seama de această decizie, s‑a împlinit înainte de data pronunțării Hotărârii Lin.

În această privință, trebuie să se distingă două cazuri. Primul se referă la situația în care o instanță română este chemată să aplice articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF unor cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii cu privire la care o hotărâre judecătorească ce a dobândit autoritate de lucru judecat a constatat deja, în mod definitiv, că, din cauza aplicării standardului național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, termenul de prescripție a răspunderii penale se împlinise. Al doilea privește situația în care aceste dispoziții ale dreptului Uniunii trebuie să fie aplicate unor cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii cu privire la care nu a fost încă pronunțată nicio hotărâre judecătorească de această natură.

În primul rând, trebuie să se amintească importanța pe care o are principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale. Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca hotărârile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate [a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, EU:C:2003:513, punctul 38, și Hotărârea din 9 aprilie 2024, Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă), C‑582/21, EU:C:2024:282, punctul 37].

Prin urmare, dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept. Dreptul Uniunii nu impune, așadar, unui organ judiciar obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei dispoziții relevante a acestui drept adoptată de Curte, să revină, din principiu, asupra deciziei sale care a dobândit autoritate de lucru judecat. Cu toate acestea, în cazul în care normele de procedură interne aplicabile prevăd posibilitatea ca instanța națională să revină, în anumite condiții, asupra unei hotărâri care are autoritate de lucru judecat pentru a face ca situația să fie compatibilă cu dreptul național, această posibilitate trebuie să prevaleze, în conformitate cu principiile echivalenței și efectivității, dacă sunt întrunite aceste condiții, pentru a se restabili conformitatea situației în discuție în litigiul principal cu normele de drept al Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctele 59-62, și Hotărârea din 9 aprilie 2024, Profi Credit Polska (Redeschiderea unei proceduri finalizate printr‑o hotărâre judecătorească definitivă), C‑582/21, EU:C:2024:282, punctele 38 și 42].

Astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 74-80 din concluzii, articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF nu impun, așadar, ca atare, să fie necesar să fie repusă în discuție o hotărâre judecătorească care a dobândit autoritate de lucru judecat prin care a fost constatată stingerea răspunderii penale, pe baza unui calcul al termenului de prescripție care aplică standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ. O asemenea concluzie este valabilă independent de aspectul dacă hotărârea judecătorească prin care se constată în mod definitiv împlinirea termenului de prescripție a fost pronunțată anterior sau ulterior pronunțării Hotărârii Lin.

Cu toate acestea, conform jurisprudenței amintite la punctul 179 din prezenta hotărâre, dacă dreptul român ar prevedea posibilitatea, în anumite condiții, de a se reveni asupra unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat pentru a face situația compatibilă cu acest drept, o astfel de hotărâre ar trebui de asemenea să poată fi repusă în discuție, în aceleași condiții, pentru a face situația în cauză în litigiul principal compatibilă cu articolul 325 alineatul (1) TFUE și cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF.

În al doilea rând, trebuie subliniat, primo, că, deși aprecierea caracterului definitiv al condamnării trebuie efectuată pe baza dreptului statului membru în care s‑a pronunțat aceasta, nu este mai puțin adevărat că noțiunea amintită trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, în măsura în care determină întinderea obligațiilor care decurg pentru statele membre din punerea în balanță a respectului datorat principiilor supremației dreptului Uniunii, pe de o parte, și autorității de lucru judecat, pe de altă parte. Rezultă că împrejurarea că o condamnare este considerată definitivă potrivit dreptului național nu este determinantă pentru aplicarea jurisprudenței amintite la punctul 179 din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 august 2025, BAJI Trans, C‑544/23, EU:C:2025:614, punctele 100 și 101, precum și jurisprudența citată).

Secundo, o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată definitivă, în sensul acestei jurisprudențe, atunci când ea poate face obiectul unei căi de atac ordinare, și anume orice cale de atac care face parte din cursul normal al unui proces și care constituie în sine o evoluție a procedurii pe care orice parte trebuie să conteze în mod rezonabil. Această situație se regăsește printre altele atunci când persoana condamnată penal sau autoritatea publică însărcinată cu urmărirea penală pot introduce, într‑un termen stabilit de lege și fără a trebui să facă dovada unor împrejurări excepționale, precum necesitatea de a asigura, în interesul legii, coerența jurisprudenței, o cale de atac jurisdicțională pentru anularea sau reformarea unei hotărâri. În această privință, este lipsit de relevanță faptul că o cale de atac care poate fi introdusă într‑un termen stabilit de lege și fără a trebui să se facă dovada unor împrejurări excepționale este considerată în dreptul național o cale de atac extraordinară. Într‑adevăr, atât timp cât termenul pentru introducerea unei asemenea căi de atac nu a expirat sau atât timp cât nu s‑a statuat cu privire la aceasta, nu se poate considera că respectiva hotărâre judecătorească a stins definitiv acțiunea penală (a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 august 2025, BAJI Trans, C‑544/23, EU:C:2025:614, punctele 102 și 103, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că, atunci când este disponibil un recurs în casație, în condițiile menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre, împotriva unei hotărâri judecătorești, această hotărâre nu are vocația să rămână definitivă decât atunci când părțile au epuizat această cale de atac sau au lăsat să expire termenul pentru introducerea unui astfel de recurs fără să îl fi formulat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 august 2025, BAJI Trans, C‑544/23, EU:C:2025:614, punctul 105).

În speță, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că decizia penală din 21 martie 2024 a Curții de Apel Oradea (România) – prin care s‑a statuat că răspunderea penală a lui M.G.D. se stinsese, în temeiul unui calcul al termenului de prescripție a acestei răspunderi care a aplicat standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 – constituie o hotărâre definitivă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, în sensul jurisprudenței amintite la punctele 183 și 184 din prezenta hotărâre.

După cum reiese din cuprinsul punctului 176 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă impune instanțelor române să renunțe să aplice articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, astfel cum au fost interpretate în Hotărârea Lin, atunci când ar trebui să se considere că răspunderea penală a autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii s‑a stins anterior pronunțării acestei hotărâri, dacă termenul de prescripție a acestei răspunderi ar fi calculat în temeiul Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Această instanță urmărește astfel să se stabilească dacă, aplicând Hotărârea Lin, instanțele române reactivează, cu încălcarea garanțiilor prevăzute la articolul 7 din CEDO, un termen de prescripție care ar trebui considerat ca fiind definitiv împlinit.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit, în primul rând, că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor astfel cum este consacrat la articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă prevede, potrivit chiar termenilor acestei dispoziții, că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, dispoziția menționată prevede că nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. Rezultă că dispozițiile care definesc infracțiunile și care stabilesc pedepsele trebuie să fie accesibile și previzibile și nu pot, în principiu, să se aplice retroactiv, cu excepția cazului în care de o asemenea aplicare retroactivă este în beneficiul inculpatului, în conformitate cu garanțiile prevăzute la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din cartă, amintite la punctul 122 din prezenta hotărâre.

În schimb, articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă nu garantează că persoanele acuzate penal vor rămâne supuse normelor privind prescripția răspunderii lor penale care erau în vigoare la data la care au fost săvârșite faptele care le sunt imputate, aceste norme putând fi modificate atât timp cât termenul de prescripție nu s‑a împlinit încă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco ș.a., C‑105/14, EU:C:2015:555, punctele 54-57 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea M.A.S. și M.B, punctul 42).

Articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă se opune însă ca, după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale a autorului unei infracțiuni, răspunderea sa să poată fi din nou angajată ca urmare a intrării în vigoare a unei noi dispoziții care prelungește acest termen de prescripție. Astfel, ar fi contrar acestui articol 49 alineatul (1) prima teză ca o asemenea prelungire a termenului de prescripție să poată să reactiveze o răspundere penală stinsă definitiv.

Această interpretare a articolului 49 alineatul (1) prima teză din cartă respectă pragul de protecție minimă prevăzut la articolul 7 din CEDO. Astfel, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, acest articol 7 nu se opune ca, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, termenele de prescripție să fie prelungite atunci când faptele imputate nu au fost niciodată prescrise. În schimb, o restabilire a răspunderii penale după împlinirea termenului de prescripție este incompatibilă cu principiile fundamentale ale legalității și previzibilității consacrate la articolul 7 menționat (a se vedea în acest sens Curtea EDO, Hotărârea din 22 iunie 2000, Coëme ș.a. împotriva Belgiei, CE:ECHR:2000:0622JUD 003249296, § 149, și Curtea EDO, Avizul consultativ din 26 aprilie 2022 privind aplicabilitatea prescripției în cazul urmăririlor penale, al condamnărilor și al sancțiunilor pentru infracțiuni care constituie în esență acte de tortură, § 75 și 77).

În al doilea rând, trebuie amintit de asemenea că, așa cum se subliniază la punctul 118 din prezenta hotărâre, principiul securității juridice, o expresie specifică a acestuia constituind‑o articolul 49 alineatul (1) prima teză din cartă, impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile (a se vedea în acest sens Hotărârea Lin, punctul 114 și jurisprudența citată).

Rezultă că, pentru ca acest principiu să nu fie încălcat, articolul 325 TFUE sau articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF nu se pot opune să se considere că termenul de prescripție a răspunderii penale a autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii s‑a împlinit, în temeiul Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, decât dacă aceste dispoziții ale dreptului Uniunii constituie un temei juridic suficient de clar și previzibil pentru a împiedica împlinirea unui astfel de termen de prescripție (a se vedea prin analogie Curtea EDO, Avizul consultativ din 26 aprilie 2022 privind aplicabilitatea prescripției în cazul urmăririlor penale, al condamnărilor și al sancțiunilor pentru infracțiuni care constituie în esență acte de tortură, § 78).

Prin urmare, trebuie să se examineze dacă interpretarea articolului 325 TFUE și a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF în Hotărârea Lin a avut ca efect să impună, cu încălcarea articolului 49 alineatul (1) din cartă, redeschiderea unui termen de prescripție după împlinirea sa. Aceasta ar fi situația nu numai dacă cerințele impuse de aceste dispoziții ale dreptului Uniunii nu ar fi fost aplicabile decât după împlinirea acestui termen, ci și dacă dispozițiile menționate, deși intrate în vigoare anterior, ar trebui considerate ca lipsite de claritate sau ca insuficient de previzibile la data la care termenul menționat ar fi trebuit să se împlinească în temeiul standardului național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

În primul rând, trebuie subliniat, pe de o parte, că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF au fost integrate în dreptul român la 1 decembrie 2009 și, respectiv, la 1 ianuarie 2008 cel târziu.

Pe de altă parte, este cert că nicio fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu a putut fi săvârșită în România înainte de 1 ianuarie 2007, data aderării acestui stat la Uniune. În plus, din dosarul de care dispune Curtea reiese că termenul minim de prescripție aplicabil unor astfel de fraude este de opt ani.

De aici rezultă că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF făceau parte din dreptul român cu mult înainte ca orice fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să se fi putut prescrie în temeiul standardului de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior în dreptul român astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

În al doilea rând, după cum s‑a amintit la punctul 119 din prezenta hotărâre, aceste dispoziții au fost interpretate în Hotărârea Lin în sensul că se opun ca un standard național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior precum cel care a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ să fie aplicat procedurilor penale îndreptate împotriva unor cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Or, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că interpretarea astfel dată în Hotărârea Lin articolului 325 alineatul (1) TFUE și articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF se limitează să lămurească și să precizeze semnificația și domeniul de aplicare ale acestor dispoziții așa cum ar fi trebuit să fie înțelese și aplicate de la momentul intrării lor în vigoare (a se vedea printre altele Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, EU:C:1980:100, punctul 16, și Hotărârea din 5 aprilie 2022, Commissioner of An Garda Síochána ș.a., C‑140/20, EU:C:2022:258, punctul 125).

Rezultă că aceste dispoziții trebuie considerate, de la intrarea lor în vigoare în ordinea juridică română, ca opunându‑se aplicării unui standard național de protecție precum cel consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ unor proceduri penale împotriva unor cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

În al treilea rând, atât articolul 325 alineatul (1) TFUE, cât și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF au efect direct (Hotărârea Lin, punctul 96 și jurisprudența citată). Rezultă că, în lipsa posibilității de a efectua o interpretare a reglementării naționale conformă cu aceste dispoziții ale dreptului Uniunii, orice instanță română însărcinată să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile menționate trebuie să lase neaplicată din oficiu orice reglementare sau practică națională, chiar ulterioară, care ar fi contrară acelorași dispoziții.

Așadar, trebuie să se considere că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF au interzis, începând cu data la care aceste dispoziții ale dreptului Uniunii au intrat în vigoare în dreptul român, instanțelor române să aplice cazurilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii un standard național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior precum cel care a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ. Or, așa cum s‑a amintit la punctul 197 din prezenta hotărâre, niciun termen de prescripție privind asemenea fraude nu se împlinise la această dată, nici chiar aplicând un asemenea standard național de protecție la calcularea acestui termen.

În al patrulea rând, trebuie arătat de asemenea că articolul 280 CE, astfel cum a fost introdus prin Tratatul de la Nisa, și anume înainte de aderarea României la Uniune, era redactat în termeni aproape identici cu articolul 325 TFUE, care l‑a înlocuit. Prin urmare, este permis să se considere, pentru motive analoge celor expuse la punctele 196-202 din prezenta hotărâre, că dreptul Uniunii se opunea încă de la aderarea României la Uniune ca instanțele române să aplice un standard național de protecție precum cel care a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Din considerațiile care precedă rezultă că obligația care decurge din articolul 325 TFUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF de a lăsa neaplicat un standard național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior precum cel care a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ se impunea instanțelor române încă dinainte de prima dată la care o fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii ar fi putut fi considerată prescrisă în conformitate cu acest standard național de protecție.

Într‑o a doua etapă, mai trebuie totuși să se verifice, astfel cum s‑a subliniat la punctul 194 din prezenta hotărâre, și dacă articolul 325 TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF constituie un temei juridic suficient de clar și de previzibil pentru a împiedica împlinirea unui termen de prescripție calculat în conformitate cu Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

În această privință, este necesar să se arate, pe de o parte, că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF sunt redactate în mod clar și precis. Astfel, justițiabilul poate cunoaște, pornind de la textul dispoziției pertinente și, la nevoie, cu ajutorul interpretării care îi este dată de jurisprudență, întinderea cerințelor care decurg din aceste dispoziții (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C‑303/05, EU:C:2007:261, punctul 50, Hotărârea din 5 mai 2022, BV, C‑570/20, EU:C:2022:348, punctele 38 și 39, și Hotărârea Lin, punctul 105).

Pe de altă parte, deși nu există nicio îndoială că, de la pronunțarea Hotărârii Lin, era previzibil că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF impun instanțelor române să înlăture aplicarea Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ în cadrul proceselor penale care pun în discuție fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Curtea mai trebuie să examineze dacă aceasta era situația și înainte de pronunțarea acestei hotărâri.

În această privință, trebuie arătat cu titlu introductiv că o asemenea cerință de previzibilitate nu se opune unei clarificări necesare de către Curte a articolului 325 alineatul (1) TFUE și a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, cu condiția ca rezultatul unei astfel de clarificări să fie în mod rezonabil previzibil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri ș.a./Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctele 217 și 218, Hotărârea din 22 octombrie 2015, AC‑Treuhand/Comisia, C‑194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 41, și Hotărârea din 27 iunie 2024, Servier ș.a./Comisia, C‑201/19 P, EU:C:2024:552, punctul 387). Aceasta este situația atunci când interpretarea respectivă se limitează la a continua o tendință perceptibilă în evoluția jurisprudenței, chiar dacă ea o precizează pe aceasta din urmă în lumina unui caz specific (a se vedea prin analogie Curtea EDO, 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei, CE:ECHR:2013:1021JUD004275009, § 112, și Curtea EDO, Avizul consultativ din 29 mai 2020 privind utilizarea tehnicii de „legiferare prin trimitere” pentru definirea unei infracțiuni și criteriile care trebuie aplicate pentru a compara legea penală astfel cum era în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii și legea penală astfel cum a fost modificată, § 62).

În plus, sfera noțiunii de previzibilitate depinde într‑o largă măsură de conținutul textului în discuție, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor acestuia. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la consiliere adecvată pentru a evalua, la un nivel rezonabil în împrejurările cauzei, consecințele care pot rezulta dintr‑un anumit act. O asemenea situație se regăsește în special în cazul profesioniștilor, cu precădere operatorii economici supuși TVA‑ului, obișnuiți să trebuiască să facă dovada unei mari prudențe în exercitarea profesiei lor. Pentru acest motiv, este de așteptat ca ei să manifeste o atenție specială în evaluarea riscurilor pe care le presupune această exercitare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri ș.a./Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, EU:C:2005:408, punctul 219, Hotărârea din 22 octombrie 2015, AC‑Treuhand/Comisia, C‑194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 42, și Hotărârea din 27 iunie 2024, Servier ș.a./Comisia, C‑201/19 P, EU:C:2024:552, punctul 388).

Sub rezerva acestor observații introductive, trebuie, în primul rând, să se sublinieze că, încă înainte de aderarea României la Uniune, Curtea a statuat că principiul cooperării loiale, care figurează în prezent la articolul 4 alineatul (3) TUE, impune ca, atunci când dreptul Uniunii nu stabilește sancțiuni în cazul încălcării uneia dintre dispozițiile sale, statele membre să se asigure că astfel de încălcări, inclusiv atingerile aduse intereselor financiare ale Uniunii, sunt sancționate în condiții de fond și de procedură care conferă sancțiunii un caracter efectiv, proporțional și disuasiv (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia, 68/88, EU:C:1989:339, punctele 23 și 24, Hotărârea din 10 iulie 1990, Hansen, C‑326/88, EU:C:1990:291, punctul 17, Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit, C‑382/92, EU:C:1994:233, punctul 55, și Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi ș.a., C‑387/02, C‑391/02 și C‑403/02, EU:C:2005:270, punctul 65).

Rezultă că interpretarea potrivit căreia articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF se opun, în principiu, ca instanțele statelor membre să aplice dispoziții naționale referitoare la modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale care împiedică represiunea efectivă a unor atingeri aduse intereselor financiare ale Uniunii era previzibilă chiar dinainte de aderarea României la Uniune.

Această jurisprudență a fost pe deplin confirmată de Curte din momentul în care a fost chemată să interpreteze articolul 325 alineatul (1) TFUE, așa cum reiese din jurisprudența menționată la punctul 109 din prezenta hotărâre.

În plus, în Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco ș.a. (C‑105/14, EU:C:2015:555, punctul 1 din dispozitiv), Curtea a statuat în mod expres că articolul 325 TFUE trebuie interpretat în sensul că interzice instanțelor unui stat membru să aplice dispoziții naționale referitoare la termenul de prescripție în materie penală dacă se dovedește că aceste dispoziții implică un risc sistemic ca fraudele grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu fie sancționate în mod efectiv și disuasiv. Curtea a confirmat o astfel de interpretare la punctele 192 și 194-201 din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a. (C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034).

În al doilea rând, este adevărat că, în Hotărârea M.A.S. și M.B., Curtea a admis că articolul 325 alineatul (1) TFUE nu se opune ca instanțele unui stat membru să aplice un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care implică un astfel de risc sistemic de impunitate atunci când acest standard se întemeiază pe principiile preciziei, previzibilității și neretroactivității legii penale, inclusiv pe norme referitoare la modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale.

Cu toate acestea, nu rezultă nicidecum din această hotărâre că trebuie să se considere că, începând de la data la care a fost pronunțată, interpretarea articolului 325 alineatul (1) TFUE și a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF care a fost reținută în Hotărârea Lin a devenit imprevizibilă.

În această privință, primo, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 56 din concluzii, Curtea a aplicat în Hotărârea Lin constatările desprinse din Hotărârea M.A.S. și M.B. amintite la punctul 214 din prezenta hotărâre. Astfel, Curtea a statuat că dreptul Uniunii nu se opune ca instanțele române să aplice standardul național de protecție referitor la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în dimensiunile sale referitoare la cerințele de precizie și de previzibilitate a legii penale, astfel cum a fost consacrat în deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, în pofida faptului că aceste decizii implicau un risc sistemic ca autorii unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu fie supuși niciunei sancțiuni penale.

Secundo, din Hotărârea M.A.S. și M.B. rezultă în mod clar că statutul special pe care Curtea l‑a recunoscut în hotărârea menționată standardului național de protecție referitor la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în dimensiunile sale referitoare la cerințele de precizie, de previzibilitate și de neretroactivitate ale legii penale, nu poate fi transpus unui standard național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior precum cel care a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Astfel, pe de o parte, Hotărârea M.A.S. și M.B. nu putea fi înțeleasă în sensul că Curtea ar fi statuat în aceasta că articolul 325 alineatul (1) TFUE autorizează instanțele statelor membre să aplice orice standard național de protecție referitor la modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale, independent de întinderea eventualului risc sistemic de impunitate a fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii pe care l‑ar putea implica un asemenea standard de protecție.

Într‑adevăr, o asemenea interpretare a Hotărârii M.A.S. și M.B. ar fi fost în contradicție vădită cu jurisprudența constantă a Curții, evocată la punctul 47 din hotărârea amintită, potrivit căreia instanțele statelor membre pot aplica standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția, printre altele, ca această aplicare să nu compromită unitatea sau efectivitatea dreptului Uniunii, și cu punctul 36 din hotărârea menționată, în care se precizează că statele membre trebuie să se asigure că normele privind prescripția prevăzute de dreptul național permit o represiune efectivă a fraudelor în materie de TVA.

De altfel, trebuie amintit că Curtea a statuat, după pronunțarea Hotărârii M.A.S. și M.B., că dispozițiile dreptului român, cu privire la care nu se putea exclude că constituie un standard național de protecție referitor la protecția jurisdicțională efectivă, trebuie, în orice caz, să fie lăsate neaplicate de instanțele acestui stat membru tocmai pentru motivul că aplicarea unui astfel de standard național de protecție ar genera un risc sistemic de impunitate în special în favoarea autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii și ar afecta astfel supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a., C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctele 211-213).

Pe de altă parte, la punctele 51-61 din Hotărârea M.A.S și M.B., Curtea a recunoscut în mod expres că standardul național de protecție referitor la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în dimensiunile sale referitoare la cerințele de precizie, de previzibilitate și de neretroactivitate ale legii penale, inclusiv ale dispozițiilor care reglementează prescripția răspunderii penale, prezintă o importanță specifică în dreptul Uniunii care justifică posibilitatea ca un asemenea standard să fie aplicat de instanțele naționale în pofida riscului sistemic de impunitate pe care îl implică.

Într‑adevăr, după cum se subliniază la punctul 118 din prezenta hotărâre, un asemenea standard național de protecție completează protecția împotriva arbitrariului în materie penală care este oferită de dreptul Uniunii, în temeiul principiului fundamental al securității juridice, care constituie un element esențial al statului de drept, una dintre valorile fondatoare ale Uniunii, în sensul articolului 2 TUE.

Or, după cum s‑a subliniat la punctul 138 din prezenta hotărâre, standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, departe de a se întemeia pe asemenea cerințe, implică, dimpotrivă, o aplicare retroactivă a anumitor norme referitoare la modul de calcul al termenului de prescripție. Raționamentul adoptat de Curte în Hotărârea M.A.S. și M.B. nu putea fi, așadar, transpus unui astfel de standard național de protecție.

Din cuprinsul punctelor 206-223 din prezenta hotărâre rezultă că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF trebuie considerate ca reprezentând un temei juridic suficient de clar și previzibil care permitea să se înlăture aplicarea standardului național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ, astfel încât, după cum reiese din Hotărârea Lin, răspunderea penală a autorului unei fraude grave care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu poate fi considerată prescrisă în dreptul român decât în temeiul unui mod de calcul al termenului de prescripție care exclude aplicarea acestei Decizii nr. 67/2022.

În plus, trebuie arătat că, ținând seama de caracterul suficient de clar și previzibil al acestor dispoziții ale dreptului Uniunii și contrar celor stabilite de ÎCCJ în Decizia nr. 37/2024, Hotărârea Lin nu a avut drept consecință înșelarea vreunei așteptări legitime a justițiabililor cu privire la faptul că, de la publicarea Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, termenul de prescripție a răspunderii lor penale nu putea fi întrerupt, inclusiv prin acte de procedură anterioare datei de 25 iunie 2018.

Într‑adevăr, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul protecției încrederii legitime nu poate fi invocat împotriva unei dispoziții precise a unui text de drept al Uniunii, iar comportamentul unei autorități naționale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii care este în contradicție cu acest drept nu poate crea pentru un justițiabil încrederea legitimă că va beneficia de un tratament contrar dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2024, Kaduna, C‑244/24 și C‑290/24, EU:C:2024:1038, punctul 131 și jurisprudența citată).

În al treilea și ultimul rând, nu se poate susține nici că Hotărârea Lin a încălcat principiul securității juridice pentru motivul că, impunând înlăturarea aplicării Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, Curtea a reactivat în cadrul instanțelor române o incertitudine cu privire la modul de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale care fusese înlăturată prin această Decizie nr. 67/2022.

Astfel, trebuie arătat că atingerea unui consens jurisprudențial cu privire la modalitatea în care trebuie să fie aplicate legile succesive privind prescripția este un proces care poate dura. Prin urmare, principiul securității juridice nu se opune existenței unei asemenea incertitudini jurisprudențiale, cu condiția ca dreptul aplicabil să permită înlăturarea acesteia (a se vedea prin analogie Curtea EDO, 22 septembrie 2015, Borcea împotriva României, CE:ECHR:2015:0922DEC005595914, § 66).

Or, procedura trimiterii preliminare, astfel cum este prevăzută la articolul 267 TFUE, ar fi permis instanțelor române să evite o asemenea incertitudine dacă acestea ar fi utilizat posibilitatea sau și‑ar fi îndeplinit obligația de a adresa Curții întrebări cu privire la conținutul exact al cerințelor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, așa cum au fost interpretate în Hotărârea Lin.

În ceea ce privește, mai precis, Deciziile nr. 37/2024 și 16/2024 ale ÎCCJ, menționate la punctele 40-45 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că, prin deciziile respective, această instanță de ultim grad a stabilit în esență că instanțele române trebuie să refuze aplicarea articolului 325 alineatul (1) TFUE și a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF astfel cum au fost interpretate în Hotărârea Lin, pentru motivul că această interpretare ar fi contrară articolului 7 din CEDO și anumitor principii de ordin constituțional, fără a sesiza în prealabil Curtea în această privință.

Or, trebuie amintit, pe de o parte că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care nu există nicio cale de atac în dreptul intern împotriva deciziei unei instanțe naționale, aceasta din urmă are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea, în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, atunci când în fața sa este invocată o chestiune privind interpretarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care constată că problema ridicată nu este pertinentă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții ori că interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. O astfel de obligație are drept scop în special evitarea formării în vreun stat membru a unei jurisprudențe naționale care să nu corespundă normelor din dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctele 32 și 33, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2024, KUBERA, C‑144/23, EU:C:2024:881, punctele 34-36).

Pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență de asemenea constantă reiese că instanțele naționale nu au competența de a declara nevaliditatea actelor instituțiilor Uniunii. Astfel, atunci când o instanță națională apreciază că unul sau mai multe motive de nevaliditate a unui act al Uniunii invocate de părți sau, dacă este cazul, ridicate din oficiu sunt întemeiate, ea trebuie să suspende judecarea cauzei și să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară în aprecierea validității, Curtea fiind singura competentă să constate nevaliditatea unui act al Uniunii [Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America ș.a., C‑366/10, EU:C:2011:864, punctele 47 și 48, Hotărârea din13 martie 2018, European Union Copper Task Force/Comisia, C‑384/16 P, EU:C:2018:176, punctul 115, și Hotărârea din 30 ianuarie 2024, Agentsia Patna infrastruktura (Finanțare europeană de infrastructuri rutiere), C‑471/22, EU:C:2024:99, punctul 49].

Acest lucru este valabil și atunci când o instanță a unui stat membru consideră că interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii efectuată într‑o decizie a Curții încalcă cerințele care decurg din articolul 7 din CEDO sau cerințele de ordin constituțional proprii dreptului său național. Astfel, autonomia și efectivitatea ordinii juridice a Uniunii se opun oricărui control extern al deciziilor Curții în exercitarea competenței sale exclusive de a interpreta în mod definitiv și obligatoriu dreptul Uniunii și de a controla legalitatea actelor Uniunii [Hotărârea din 18 decembrie 2025, Comisia/Polonia (Control ultra vires al jurisprudenței Curții – Supremația dreptului Uniunii), C‑448/23, EU:C:2025:975, punctul 216].

Rezultă că, prin adoptarea Deciziilor nr. 37/2024 și nr. 16/2024 fără a sesiza în prealabil Curtea cu o cerere de decizie preliminară, ÎCCJ nu numai că și‑a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 267 TFUE, dar a și participat la instaurarea unei situații lipsite de securitate juridică, impunând celorlalte instanțe române, cu încălcarea dreptului Uniunii, să adopte o interpretare a dreptului lor național vădit incompatibilă cu cerințele care decurg din Hotărârea Lin.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la a doua întrebare litera b) că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborate cu articolul 49 alineatul (1), cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu impun repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat prin care s‑a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale a autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii se împlinise, în temeiul standardului național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior astfel cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

În schimb, aceste dispoziții ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că, cu excepția unei asemenea situații, interzic instanțelor române să aplice acest standard național de protecție în cazul unor proceduri penale îndreptate împotriva unor cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv atunci când termenul de prescripție a răspunderii penale a autorilor unor astfel de infracțiuni s‑ar fi împlinit anterior pronunțării Hotărârii Lin dacă acest termen ar fi fost calculat prin aplicarea standardului național de protecție menționat.

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera c), care trebuie analizată în al patrulea și ultimul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, pentru a nu încălca articolul 7 din CEDO, instanțele române sunt obligate, contrar celor impuse prin Hotărârea Lin, să aplice standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Din cuprinsul punctelor 134, 163, 175, 235 și 236 din prezenta hotărâre reiese că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, astfel cum au fost interpretate în Hotărârea Lin, corespund cerințelor articolului 49 alineatul (1) din cartă, care sunt cel puțin echivalente cu garanțiile care decurg din articolul 7 din CEDO.

Rezultă că este necesar să se răspundă la a doua întrebare litera c) că examinarea acestei întrebări nu a evidențiat niciun element de natură să se considere că, pentru a nu încălca articolul 7 din CEDO, instanțele române trebuie să aplice standardul național de protecție referitor la aplicarea principiului lex mitior așa cum a fost consacrat în Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ.

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborate cu articolul 49, cu articolul 52 alineatul (3) și cu articolul 53 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu impun repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat, prin care s‑a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale a autorilor unor fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii se împlinise, în temeiul standardului național de protecție referitor la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (lex mitior) astfel cum a fost consacrat prin Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ. În schimb, în afara unei asemenea situații, aceste dispoziții ale dreptului Uniunii interzic instanțelor române să aplice acest standard național de protecție unor proceduri penale îndreptate împotriva unor cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în pofida faptului, în primul rând, că, în temeiul unui principiu de ordin constituțional care interzice aplicarea unei lex tertia, acestor instanțe le este interzis să aplice parțial reglementări penale succesive prin combinarea unora dintre dispozițiile lor, în al doilea rând, că dreptul lor național nu conține criterii care să le permită să stabilească dacă aplicarea standardului național de protecție menționat implică un risc sistemic de impunitate a acestor fraude și, în al treilea rând, că termenul de prescripție a răspunderii penale a autorilor fraudelor menționate s‑ar fi împlinit, anterior pronunțării Hotărârii Lin, dacă acest termen ar fi fost calculat prin aplicarea aceluiași standard național de protecție.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

16 iulie 2026 ( *1 )

Cuprins

Hotărâre