Hotărârea Curții (Camera a opta) din 26 martie 2026.#HG împotriva Minister van Asiel en Migratie.#Cererea de decizie preliminară formulată de rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115/CE – Revocarea statutului conferit prin protecție subsidiară – Ordine publică – Principiul nereturnării – Posibilitatea de a adopta o decizie de returnare.#Cauza C-202/25.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3, 5, 6, 8 și 9 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98), precum și a articolelor 17 și 19 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între HG, resortisant al unei țări terțe, pe de o parte, și minister van Asiel en Migratie (ministrul pentru azil și migrație, Țările de Jos) (denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii de revocare a statutului conferit prin protecție subsidiară acordat lui HG și de obligare a acestuia să părăsească teritoriul Țărilor de Jos.

Articolul 2 din Directiva 2008/115 prevede: „(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. (2) Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care: (a) fac obiectul unui refuz de intrare[…] sau care sunt reținuți sau prinși de către autoritățile competente în cazul unei treceri ilegale pe cale terestră, maritimă sau aeriană a frontierei externe a unui stat membru și care nu au obținut ulterior o autorizație sau un drept de ședere în statul membru respectiv; (b) fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau fac obiectul unor proceduri de extrădare. (3) Prezenta directivă nu se aplică persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulație […]”

Articolul 3 din această directivă prevede: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 3. «returnare» înseamnă procesul de întoarcere a unui resortisant al unei țări terțe – fie prin respectarea voluntară a unei obligații de returnare, fie prin aplicarea forțată a acesteia – în: – țara de origine, sau – o țară de tranzit în conformitate cu acordurile comunitare sau bilaterale de readmisie sau alte acorduri, sau – o altă țară terță, în care resortisantul în cauză al unei țări terțe decide în mod voluntar să se întoarcă și în care acesta va fi acceptat; 4. «decizie de returnare» înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care șederea unui resortisant al unei țări terțe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală și prin care se impune sau se stabilește obligația de returnare; […]”

Articolul 4 alineatul (3) din directiva menționată prevede: „Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a adopta sau de a menține dispoziții mai favorabile pentru persoanele cărora li se aplică prezenta directivă, cu condiția ca acestea să fie în conformitate cu prezenta directivă.”

Articolul 5 din aceeași directivă are următorul cuprins: „La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită: (a) intereselor superioare ale copilului; (b) vieții de familie; (c) stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe; și respectă principiul nereturnării.”

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2008/115 precizează: „Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).”

Articolul 8 din această directivă prevede la alineatul (1): „Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară […] sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată […]”

În conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată: „Statele membre amână îndepărtarea: (a) în cazul în care aceasta ar încălca principiul nereturnării […]”

Articolul 11 din aceeași directivă definește regimul aplicabil impunerii unei interdicții de intrare.

Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/115 stabilește garanții în așteptarea returnării.

Articolul 17 alineatul (1) literele (b) și (d) din Directiva 2011/95 prevede: „Un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid este exclus din categoria persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară în cazul în care există motive întemeiate pentru a crede că: […] (b) a comis o infracțiune gravă de drept comun; […] (d) reprezintă un pericol pentru societatea sau pentru siguranța statului membru în care se află.”

Articolul 19 alineatul (3) litera (a) din această directivă prevede: „Statele membre revocă statutul conferit prin protecție subsidiară oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid, dispun încetarea sau refuză reînnoirea acestuia în cazul în care: (a) după acordarea acestui statut, se dovedește că persoana în cauză este sau ar fi trebuit să fie exclusă din categoria persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară în temeiul articolului 17 alineatele (1) și (2).”

HG a sosit în Țările de Jos la 7 ianuarie 2016, iar autoritățile neerlandeze i‑au acordat, la 23 martie 2017, statutul conferit prin protecție subsidiară, precum și un permis de ședere temporară valabil până la 7 ianuarie 2021. Prin decizia din 5 ianuarie 2021, durata de validitate a acestui permis de ședere a fost prelungită până la 7 ianuarie 2026.

La 1 februarie 2022, HG a fost condamnat de rechtbank Limburg (Tribunalul din Limburg, Țările de Jos) la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani, din care un an cu suspendare, pentru fapte săvârșite la 21 și la 27 iunie 2021, calificate drept tentativă de omor, violență săvârșită în public în grup organizat împotriva unor persoane și amenințare cu orice infracțiune la adresa vieții.

Prin decizia din 23 mai 2024, ministerul a considerat că HG constituie o amenințare pentru ordinea publică și a revocat, în consecință, începând cu 27 iunie 2021, statutul conferit prin protecție subsidiară care îi fusese acordat lui HG. În această decizie, ministrul a mai apreciat că lui HG nu i se putea acorda un drept de ședere în Țările de Jos pe alt temei și a precizat că, pentru a se asigura respectarea principiului nereturnării, nu se va emite în privința acestuia nicio decizie de returnare sau interdicție de intrare în conformitate cu Directiva 2008/115. În plus, prin decizia din 23 mai 2024, ministrul i‑a impus lui HG, în temeiul dreptului neerlandez, o obligație de a părăsi teritoriul Țărilor de Jos.

Lui HG nu i s‑a acordat o amânare a obligației sale de plecare și a făcut obiectul unei alerte emise, pentru o perioadă de 10 ani, în sistemele de informații ale forțelor de ordine neerlandeze și ulterior în Sistemul de Informații Schengen (SIS).

La 18 iunie 2024, HG a formulat o acțiune împotriva deciziei din 23 mai 2024 în fața rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond, Țările de Jos), care este instanța de trimitere.

Această instanță consideră, în cadrul unei aprecieri provizorii, că motivele lui HG îndreptate împotriva deciziei de revocare a statutului conferit prin protecție subsidiară nu pot fi admise. În schimb, ea are îndoieli cu privire la consecințele care trebuie deduse din această revocare, în măsura în care implică faptul că HG se află în situație de ședere ilegală în Țările de Jos, în condițiile în care acesta nu poate fi îndepărtat către țara sa de origine fără a se aduce atingere principiului nereturnării.

Instanța menționată arată că în Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă) (C‑663/21, EU:C:2023:540), Curtea a statuat că nu se poate adopta o decizie de returnare atunci când se stabilește că o îndepărtare a resortisantului în cauză al unei țări terțe către țara de destinație preconizată este exclusă pe o perioadă nedeterminată, în temeiul principiului nereturnării.

Ea apreciază însă că un astfel de resortisant al unei țări terțe ar putea fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii, verificând el însuși dacă poate fi acceptat într‑o altă țară terță decât țara sa de origine, întrucât menținerea sa pe acest teritoriu constituie o amenințare pentru ordinea publică suficientă pentru a justifica revocarea protecției internaționale de care beneficia. Excluderea adoptării unei decizii de returnare în situația din litigiul principal ar avea drept consecință conferirea unui statut intermediar lui HG, întrucât s‑ar afla în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru, fără a fi însă obligat să părăsească acest teritoriu.

În acest context, instanța de trimitere consideră că interpretarea dată de Curte articolului 5 din Directiva 2008/115 ar putea fi diferită prin coroborarea acestui articol cu articolele 3, 6, 8 și 9 din aceasta și ținând seama mai mult de economia acestei directive, de ratio legis a motivelor de revocare a protecției internaționale prevăzute de Directiva 2011/95, precum și de finalitatea actelor care reglementează SIS.

În această privință, instanța menționată subliniază în special că articolul 6 din Directiva 2008/115 prevede impunerea unei obligații de a adopta o decizie de returnare în privința resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, fără a institui o derogare care să îi vizeze pe aceia dintre acești resortisanți ai unor țări terțe care nu pot fi îndepărtați în temeiul principiului nereturnării.

Instanța menționată susține de asemenea că obligația de a suspenda îndepărtarea ce rezultă, într‑un asemenea caz, din articolul 9 alineatul (1) litera (a) din această directivă este suficientă pentru a garanta respectarea acestui principiu, în special dacă autoritatea competentă confirmă în scris amânarea îndepărtării. Situația ar fi diferită numai în cazuri specifice, în care interesele menționate în mod expres la articolul 5 din directiva menționată s‑ar opune oricărei executări a obligației de returnare.

De altfel, aceeași instanță are îndoieli cu privire la necesitatea de a determina o țară de destinație în vederea unei executări voluntare a obligației de returnare, într‑o situație în care orice îndepărtare este exclusă.

Instanța de trimitere consideră că o interpretare contrară celei pe care o are în vedere ar avea consecințe importante. În special, o asemenea interpretare ar permite persoanelor în cauză să continue să invoce drepturile prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/115, ar fragiliza motivele de revocare a protecției internaționale prevăzute de Directiva 2011/95, în special întrucât persoane care reprezintă o amenințare pentru ordinea publică nu pleacă de pe teritoriul Uniunii, și ar împiedica emiterea în SIS a unei alerte referitoare la aceste persoane.

Pe de altă parte, în ipoteza în care Curtea ar menține interpretarea articolului 5 din Directiva 2008/115 pe care a adoptat‑o, instanța de trimitere ridică problema dacă ține de autonomia procedurală a statelor membre să impună resortisanților țărilor terțe care se află într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal o obligație de a părăsi teritoriul acestora în temeiul unei reglementări naționale.

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 6 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolele 3, 5 și 8 și cu articolul 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/115, precum și cu articolul 17 și cu articolul 19 alineatele (2) și (3) litera (a) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva excepțiilor menționate la articolul 6 alineatele (2)-(5) din Directiva 2008/115, statul membru are obligația să emită o decizie de returnare cu privire la un resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul său și care a fost exclus de la protecția subsidiară și că, dacă îndepărtarea către țara de destinație ar încălca principiul nereturnării, statul membru ar avea obligația ca, odată cu adoptarea unei decizii de returnare, să confirme în scris că îndepărtarea acelui resortisant al unei țări terțe este amânată?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolele 3, 5, 8 și 9 din aceasta, precum și cu articolul 17 alineatul (1) și cu articolul 19 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că se opune adoptării unei decizii de returnare în privința unui resortisant al unei țări terțe al cărui statut conferit prin protecție subsidiară a fost revocat, atunci când se stabilește că o îndepărtare a acestui resortisant al unei țări terțe către țara de destinație preconizată este exclusă în temeiul principiului nereturnării. În plus, în cazul în care Curtea ar considera că într‑o asemenea ipoteză se poate adopta o decizie de returnare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că impun statului membru în cauză, atunci când ia această decizie, să confirme în scris amânarea îndepărtării respectivului resortisant al unei țări terțe.

Sub rezerva excepțiilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2008/115, aceasta din urmă se aplică oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. Pe de altă parte, din moment ce un resortisant al unei țări terțe intră în domeniul de aplicare al directivei amintite, el trebuie, în principiu, să fie supus standardelor și procedurilor comune prevăzute de aceasta în vederea returnării sale, iar aceasta atât timp cât șederea sa nu a fost, eventual, regularizată [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 52, și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a comis o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 45].

Din această perspectivă, reiese din cuprinsul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată că, odată stabilit caracterul ilegal al șederii, orice resortisant al unei țări terțe trebuie, fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute la alineatele (2)-(5) ale articolului respectiv și cu respectarea strictă a cerințelor stabilite la articolul 5 din aceeași directivă, să facă obiectul unei decizii de returnare, care trebuie să identifice, dintre țările terțe prevăzute la articolul 3 punctul 3 din Directiva 2008/115, pe cea în care acesta trebuie să fie îndepărtat [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 53, și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a comis o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 46].

În această privință, Curtea a precizat că un resortisant al unei țări terțe al cărui statut de refugiat a fost revocat va trebui considerat ca aflându‑se în situație de ședere ilegală, cu excepția cazului în care statul membru în care se află i‑a acordat un permis de ședere pe un alt temei [Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 47].

Aceeași situație se regăsește în cazul unui resortisant al unei țări terțe precum cel în discuție în litigiul principal, al cărui statut conferit prin protecție subsidiară a fost revocat, în temeiul articolului 19 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2011/95 coroborat cu articolul 17 alineatul (1) din aceasta, fără ca acestui resortisant al unei țări terțe să i se fi acordat un permis de ședere pe un alt temei de statul membru pe teritoriul căruia se află.

Cu toate acestea, astfel cum s‑a amintit la punctul 31 din prezenta hotărâre, desfășurarea unei proceduri de returnare împotriva unui astfel de resortisant al unei țări terțe trebuie efectuată cu respectarea strictă a cerințelor stabilite la articolul 5 din Directiva 2008/115.

Acest articol 5, care constituie o normă generală de care statele membre sunt ținute de îndată ce pun în aplicare această directivă, obligă autoritatea națională competentă să respecte, în toate stadiile procedurii de returnare, principiul nereturnării, garantat, ca drept fundamental, la articolul 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], precum și la articolul 19 alineatul (2) din cartă. Aceasta este situația, printre altele, atunci când autoritatea respectivă preconizează, după ascultarea persoanei interesate, să adopte o decizie de returnare în privința acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 55, și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a comis o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 49].

În consecință, articolul 5 din Directiva 2008/115 se opune ca un resortisant al unei țări terțe să facă obiectul unei decizii de returnare atunci când această decizie vizează, ca țară de destinație, o țară în care există motive serioase și întemeiate de a se crede că, în cazul executării deciziei menționate, acest resortisant ar fi expus unui risc real de tratamente contrare articolului 18 sau articolului 19 alineatul (2) din cartă [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 56, și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a comis o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 50].

Este situația în discuție în litigiul principal, în care singura țară de destinație potențială identificată de autoritatea competentă este țara de origine a resortisantului în cauză al unei țări terțe, dar în care această autoritate a constatat deja că principiul nereturnării se opune returnării acestui resortisant al unei țări terțe în țara sa de origine.

În această privință, trebuie subliniat că soluția menționată a fost reținută printre altele de Curte, în Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă) (C‑663/21, EU:C:2023:540), într‑un context în care autoritatea competentă exclusese deja în mod expres îndepărtarea resortisantului în cauză dintr‑o țară terță către țara sa de origine.

Obligația de a lua în considerare principiul nereturnării în stadiul în care autoritatea competentă statuează cu privire la adoptarea unei decizii de returnare este distinctă, așadar, de obligația, prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2008/115, de a amâna îndepărtarea în cazul în care aceasta ar încălca principiul nereturnării.

Pentru acest motiv, articolul 8 din această directivă, care definește normele privind îndepărtarea, nu prezintă relevanță pentru a se răspunde la întrebarea adresată.

Pe de altă parte, având în vedere întrebările formulate de instanța de trimitere în motivarea cererii sale de decizie preliminară, mai trebuie arătat, în primul rând, că autoritatea competentă nu poate, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, să adopte o decizie de returnare fără a desemna țara de destinație, pentru a atenua împrejurarea că returnarea resortisantului în cauză al unei țări terțe către țara sa de origine este exclusă.

Astfel, rezultă din chiar modul de redactare a articolului 3 punctul 4 din Directiva 2008/115 că impunerea sau enunțarea unei obligații de returnare constituie unul dintre cele două elemente constitutive ale unei decizii de returnare, o astfel de obligație neputând fi concepută, având în vedere punctul 3 al acestui articol, fără identificarea unei destinații, care trebuie să fie una dintre țările menționate la acest punct 3 (Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 115).

Rezultă în special că este imposibil din punct de vedere juridic ca autoritatea competentă să adopte o decizie de returnare fără să fi identificat o țară de destinație către care poate fi efectuată o returnare cu respectarea principiului nereturnării [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2021, M ș.a. (Transfer către un stat membru), C‑673/19, EU:C:2021:127, punctele 38-42].

În al doilea rând, este necesar să se arate că, într‑o situație în care obligația de a respecta principiul nereturnării, prevăzută la articolul 5 din Directiva 2008/115, se opune adoptării unei decizii de returnare, autoritatea competentă nu poate nici să adopte o decizie precum cea în discuție în litigiul principal, care să fie întemeiată pe dreptul național și care să oblige resortisantul în cauză al unei țări terțe să părăsească teritoriul statului membru în cauză, fără a autoriza îndepărtarea sa și fără a desemna o țară de destinație.

Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 30 din prezenta hotărâre, sub rezerva excepțiilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2008/115, orice resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru intră în domeniul de aplicare al acesteia și trebuie, în principiu, să fie supus standardelor și procedurilor comune pe care ea le prevede.

În acest context, directiva menționată realizează armonizarea standardelor și a procedurilor referitoare la adoptarea deciziilor de returnare care vizează astfel de resortisanți ai unor țări terțe și la executarea acestor decizii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2021, M ș.a. (Transfer către un stat membru), C‑673/19, EU:C:2021:127, punctul 43, precum și jurisprudența citată], armonizare de la care statele membre nu pot deroga decât prin adoptarea unor dispoziții mai favorabile în condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din directiva menționată.

Rezultă că împrejurarea că o decizie precum cea în discuție în litigiul principal impune resortisantului în cauză al unei țări terțe să se deplaseze fie pe teritoriul unei țări terțe, fie pe teritoriul unui alt stat membru nu este de natură să o excludă din domeniul de aplicare al aceleiași directive.

Or, dat fiind, pe de o parte, că obligația enunțată de această decizie poate fi executată printre altele prin deplasarea pe teritoriul unei țări terțe și, pe de altă parte, că din articolul 3 punctul 3 din Directiva 2008/115 reiese că noțiunea de „returnare”, în sensul acestei directive, vizează nu numai o deplasare forțată către o țară terță, ci și o deplasare către o țară terță prin îndeplinirea voluntară a unei obligații, trebuie să se considere că o astfel de decizie impune o obligație de returnare, în sensul directivei menționate. Prin urmare, o asemenea obligație de returnare nu poate fi impusă fără a desemna o țară de destinație, în caz contrar încălcându‑se cerințele amintite la punctele 41-43 din prezenta hotărâre.

În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 34-39 din prezenta hotărâre, atunci când, la momentul la care se preconizează adoptarea unei decizii de returnare, se constată că principiul nereturnării se opune îndepărtării resortisantului în cauză al unei țări terțe către o anumită țară de destinație, articolul 5 din Directiva 2008/115 se opune nu numai acestei îndepărtări, ci și impunerii în sarcina acestui resortisant al unei țări terțe a unei obligații de returnare către această țară de destinație. Prin urmare, simpla împrejurare că o decizie care impune o asemenea obligație nu permite îndepărtarea persoanei în cauză nu este suficientă pentru ca această decizie să poată fi considerată compatibilă cu acest articol 5.

Pe de altă parte, deși articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2008/115 precizează că aceasta nu aduce atingere dreptului statelor membre de a adopta sau de a menține dispoziții mai favorabile pentru persoanele cărora li se aplică această directivă, cu condiția ca aceste dispoziții să fie compatibile cu directiva menționată, este suficient să se constate că o reglementare națională care permite adoptarea unei decizii precum cea menționată la punctul 44 din prezenta hotărâre nu constituie o dispoziție mai favorabilă pentru aceste persoane.

În al treilea rând, trebuie subliniat că excluderea, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, a adoptării unei decizii de returnare care desemnează țara de origine a persoanei în cauză ca țară de destinație sau care nu desemnează o țară de destinație nu este de natură să lipsească de efect util revocarea statutului conferit prin protecție subsidiară în temeiul articolului 19 din Directiva 2011/95.

Desigur, în conformitate cu dreptul Uniunii, autoritatea competentă poate avea dreptul să revoce, în temeiul articolului 19 din Directiva 2011/95, statutul conferit prin protecție subsidiară acordat unui resortisant al unei țări terțe, fără a fi însă în mod necesar autorizată să îl îndepărteze pe acesta către țara sa de origine [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 39].

Astfel, articolul 4 și articolul 19 alineatul (2) din cartă interzic în termeni absoluți tortura, precum și pedepsele și tratamentele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză, precum și îndepărtarea către un stat în care există un risc serios ca o persoană să fie supusă unor asemenea tratamente. Prin urmare, statele membre nu pot îndepărta, expulza sau extrăda un străin atunci când există motive serioase și întemeiate de a se crede că acesta va fi expus în țara de destinație unui risc real de a suferi tratamente interzise de articolul 4 și de articolul 19 alineatul (2) din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, M ș.a. (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 94, precum și Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a săvârșit o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 36].

Cu toate acestea, nu se poate deduce de aici că, în cazurile în care returnarea unui resortisant al unei țări terțe, al cărui statut conferit prin protecție subsidiară a fost revocat, către țara sa de origine este exclusă, aplicarea articolului 19 din Directiva 2011/95 este, în practică, lipsită de efecte.

În special, chiar și în asemenea cazuri, revocarea statutului conferit prin protecție subsidiară are drept consecință directă faptul că resortisantul în cauză al unei țări terțe nu mai dispune de ansamblul drepturilor și avantajelor prevăzute în capitolul VII din Directiva 2011/95, acestea fiind asociate protecției internaționale prevăzute de această directivă.

În plus, trebuie amintit că Directiva 2008/115 permite, în conformitate cu articolul 3 punctul 3 din aceasta, să se impună o obligație de returnare nu numai către țara de origine a resortisantului în cauză al unei țări terțe, ci și, în temeiul celei de a doua și al celei de a treia liniuțe ale acestui punct 3, către o țară de tranzit în conformitate cu acorduri sau alte aranjamente de readmisie sau către o altă țară terță în care acest resortisant al unei țări terțe decide să se întoarcă în mod voluntar și în care acesta va fi acceptat.

Prin urmare, excluderea, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, a adoptării unei decizii de returnare care desemnează țara de origine a persoanei în cauză ca țară de destinație sau care nu desemnează o țară de destinație nu se opune nicidecum posibilității autorității competente de a adopta o decizie de returnare care desemnează o țară de destinație care intră sub incidența celei de a doua sau a celei de a treia liniuțe a articolului 3 punctul 3 din Directiva 2008/115 și, dacă este necesar, de a proceda ulterior la îndepărtarea resortisantului în cauză al unei țări terțe, asigurând astfel plecarea resortisantului în cauză al unei țări terțe de pe teritoriul statului membru în cauză, cu respectarea deplină a cerințelor ce rezultă din articolul 5 din această directivă și din cartă.

O astfel de decizie de returnare va putea, în plus, să fie însoțită, eventual, de o interdicție de intrare, în cadrul definit la articolul 11 din directiva menționată.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolele 3 și 6 din aceasta, precum și cu articolul 17 alineatul (1) și cu articolul 19 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că se opune adoptării unei decizii de returnare în privința unui resortisant al unei țări terțe al cărui statut conferit prin protecție subsidiară a fost revocat, atunci când se stabilește că o îndepărtare a acestui resortisant al unei țări terțe către țara de destinație preconizată este exclusă în temeiul principiului nereturnării.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

26 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Directiva 2008/115

Directiva 2011/95

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată