Hotărârea Curții (Camera a opta) din 5 martie 2026.#Elettronica Industriale SpA împotriva Ministero delle Imprese e del Made in Italy.#Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio.#Trimitere preliminară – Rețele și servicii de comunicații electronice – Directiva 2002/20/CE – Articolul 13 – Taxele pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală – Directiva 2002/21/CE – Articolul 8 – Obiective generale – Proporționalitate – Criteriu de evaluare a taxelor legat de perceperea unei sume prestabilite de venituri anuale cu un obiectiv de natură financiară.#Cauza C-10/25.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 13 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO 2002, L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337, p. 37) (denumită în continuare „Directiva privind autorizarea”), a articolului 8 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (directiva‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140 (denumită în continuare „directiva‑cadru”), precum și a principiului proporționalității.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Elettronica Industriale SpA, pe de o parte, și Ministero delle Imprese e del Made in Italy (Ministerul Întreprinderilor și al Made in Italy, Italia), pe de altă parte, în legătură cu validitatea a două decrete ale acestui minister de stabilire a taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală, în ceea ce privește primul dintre aceste decrete, pentru anii 2014, 2015 și 2016, și, respectiv, în ceea ce îl privește pe al doilea, pentru anul 2017.

Potrivit considerentului (32) al Directivei privind autorizarea: „Pe lângă taxele administrative, pot fi percepute taxe și redevențe pentru utilizarea frecvențelor radio și a numerelor, pentru a garanta utilizarea optimă a acestor resurse. Astfel de taxe nu trebuie să împiedice dezvoltarea unor servicii inovatoare și concurența de pe piață. Prezenta directivă nu aduce atingere scopului în care se folosesc taxele pentru dreptul de utilizare. De exemplu, aceste taxe pot fi folosite la finanțarea activităților autorității naționale de reglementare care nu pot fi acoperite din taxele administrative. […]”

Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevedea: „Scopul prezentei directive este de a realiza o piață internă în domeniul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, prin armonizarea și simplificarea normelor și a condițiilor de autorizare, în vederea facilitării furnizării acestora pe întreg teritoriul Comunității.”

Articolul 2 alineatul (2) din directiva menționată definea termenul „autorizație generală” ca fiind „un cadru juridic instituit de un stat membru care asigură drepturi privind furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice și stabilește obligații specifice sectorului, care se pot aplica tuturor sau anumitor tipuri de rețele și servicii de comunicații electronice, în conformitate cu [Directiva privind autorizarea].”

Articolul 13 din aceeași directivă, intitulat „Taxele pentru drepturile de utilizare și drepturile de instalare a infrastructurii”, prevedea: „Statele membre pot permite autorității competente să impună taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse. Statele membre se asigură că aceste taxe sunt justificate în mod obiectiv, sunt transparente, nediscriminatorii și proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate și iau în considerare obiectivele articolului 8 din Directiva 2002/21/CE (directiva‑cadru).”

Articolul 8 din directiva‑cadru, intitulat „Obiective generale și principii de reglementare”, prevedea: „(1) Statele membre se asigură că, la îndeplinirea sarcinilor de reglementare prevăzute de prezenta directivă și de directivele speciale, autoritățile naționale de reglementare iau toate măsurile rezonabile care vizează atingerea obiectivelor prevăzute la alineatele (2), (3) și (4). Aceste măsuri sunt proporționale cu obiectivele respective. […] (2) Autoritățile naționale de reglementare promovează concurența în furnizarea rețelelor de comunicații electronice, a serviciilor de comunicații electronice și a serviciilor și infrastructurilor asociate, în special: (a) asigurându‑se că utilizatorii, inclusiv utilizatorii cu handicap, utilizatorii în vârstă și utilizatorii cu nevoi sociale speciale obțin beneficii maxime în ceea ce privește opțiunile, tariful și calitatea; (b) asigurându‑se că nu există niciun fel de denaturare sau restricție a concurenței în sectorul comunicațiilor electronice, inclusiv în ceea ce privește transmiterea conținutului; […] (d) încurajând utilizarea eficientă și asigurând o gestionare eficientă a frecvențelor radio și a resurselor de numerotare. (3) Autoritățile naționale de reglementare contribuie la dezvoltarea pieței interne, inter alia,: (a) eliminând obstacolele rămase în ceea ce privește furnizarea rețelelor de comunicații electronice, infrastructurilor și serviciilor asociate și a serviciilor de comunicații electronice la nivel european; (b) încurajând implementarea și dezvoltarea unor rețele transeuropene, interoperabilitatea serviciilor paneuropene și legătura cap la cap; […]”

Articolul 35 din decreto legislativo n. 259 – Codice delle comunicazioni elettroniche (Decretul legislativ nr. 259 privind Codul comunicațiilor electronice) din 1 august 2003 (GURI nr. 214 din 15 septembrie 2003, supliment ordinar nr. 150), în versiunea aplicabilă litigiului principal, referitor la taxele pentru acordarea drepturilor de utilizare și de instalare a infrastructurii, prevedea în esență că taxele pentru acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor erau stabilite de Ministero dello Sviluppo Economico (Ministerul Dezvoltării Economice, Italia), devenit Ministerul Întreprinderilor și al Made in Italy, pe baza criteriilor stabilite de Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (Autoritatea de Reglementare în Domeniul Comunicațiilor, Italia), și că taxele sunt transparente, justificate în mod obiectiv, proporționale cu scopul urmărit, nediscriminatorii și țin seama de obiectivele stabilite la articolul 13 din Directiva privind autorizarea.

Articolul 1 alineatele 172-174 din legge n. 208 – Disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale dello Stato (legge di stabilità 2016) [Legea nr. 208 privind formarea bugetului anual și multianual al statului (Legea privind stabilitatea pentru anul 2016)] din 28 decembrie 2015 (GURI nr. 302 din 30 decembrie 2015, supliment ordinar nr. 70, denumită în continuare „Legea nr. 208/2015”) prevede: „172. Cuantumul taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală, datorate de operatorii de rețele la nivel național sau local, se stabilește, prin decret al Ministerului Dezvoltării Economice, […] în mod transparent, proporțional, nediscriminatoriu și obiectiv, pe baza întinderii geografice a titlului autorizat, a valorii de piață a frecvențelor, luând în considerare mecanismele de stimulare care vizează transferul capacității de transmisie în scopuri concurențiale, precum și utilizarea tehnologiilor inovatoare. 173. Sistemul de taxe menționat la alineatul 172 se aplică de asemenea anilor pentru care taxele datorate nu au fost stabilite. 174. Din cuantumul taxelor menționate la alineatul 172 și din taxele administrative pentru operatorii naționali și locali, titulari de autorizații generale pentru activitatea de operator de rețea de televiziune digitală terestră și pentru utilizarea frecvențelor radio pentru legături radio […], veniturile anuale totale la bugetul de stat trebuie să fie de cel puțin 32,8 milioane de euro.”

Elettronica Industriale, un operator de rețea de telecomunicații italian, a introdus o acțiune la Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), care este instanța de trimitere, pentru a obține anularea decretelor Ministerului Întreprinderilor și al Made in Italy din 4 august 2016 și din 13 aprilie 2017 privind stabilirea taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală, în ceea ce privește primul dintre aceste decrete, pentru anii 2014, 2015 și 2016, și, respectiv, în ceea ce îl privește pe al doilea, pentru anul 2017. Decretele menționate au fost adoptate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 208/2015. Potrivit acestui operator, aceste decrete ar fi incompatibile cu cerințele care decurg în special din Directiva privind autorizarea.

Această instanță constată de la bun început că decretele în discuție în litigiul principal pun în aplicare obiectivul prevăzut la articolul 1 alineatul 172 din Legea nr. 208/2015, care constă în favorizarea deschiderii pieței către noi operatori și în promovarea concurenței, prin calcularea taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală în raport cu acoperirea geografică a titlului autorizat și cu valoarea de piață a frecvențelor, ținând seama de mecanisme de stimulare a transferului de frecvențe în scopuri concurențiale, precum și a utilizării de tehnologii inovatoare. Aceste decrete prevăd, în această privință, un procent variabil de reducere a taxei în favoarea operatorilor de rețea care nu sunt integrați vertical sau care, în cursul anului anterior celui la care se referă taxa, și‑au transferat frecvențele unor terți care nu aparțin aceluiași grup de societăți ca al lor.

Decretele menționate ar fi astfel justificate în raport cu cerințele Directivei privind autorizarea și ale directivei‑cadru, în măsura în care se conformează în special obiectivelor prevăzute la articolul 8 alineatul (2) litera (b) din această din urmă directivă.

În aceste condiții, potrivit instanței de trimitere, articolul 1 alineatul 174 din Legea nr. 208/2015, în măsura în care impune „generarea unor venituri anuale totale pentru bugetul de stat de cel puțin 32,8 milioane de euro”, ar putea fi considerat ca fiind contrar acestor directive și principiului proporționalității, astfel cum au fost interpretate de Curte.

În realitate, această dispoziție ar impune autorităților sectoriale să genereze, prin perceperea taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală, venituri anuale determinate pentru realizarea unor obiective de natură financiară, fără a prevedea vreo obligație de reutilizare a acestor venituri pentru a facilita realizarea obiectivelor prevăzute de legislația Uniunii. Astfel, s‑ar putea considera că dispoziția menționată instituie taxe pentru furnizarea de rețele și de servicii de comunicații electronice, „altele” decât cele prevăzute la articolul 13 din Directiva privind autorizarea, ceea ce acest articol 13 ar urmări tocmai să împiedice.

Instanța de trimitere consideră că decretele în discuție în litigiul principal stabilesc în mod arbitrar și fără justificare o taxă al cărei nivel se presupune că permite obținerea unor venituri de natură financiară, cuantumul acestor venituri fiind stabilit în prealabil prin lege. Astfel, legiuitorul italian ar fi stabilit ex ante un anumit rezultat economic care trebuie atins prin intermediul taxelor impuse operatorilor de televiziune digitală, independent de instituirea unui mecanism care să permită să se verifice ex post dacă obiectivele urmărite de Directiva privind autorizarea și de directiva‑cadru au fost atinse.

Pe de altă parte, această instanță are îndoieli că un control al respectării principiului proporționalității, astfel cum impune articolul 13 din Directiva privind autorizarea, poate fi efectuat atunci când parametrul de referință nu este constituit din cuantumul taxelor impuse fiecărui operator, ci din suma totală anuală, predefinită de reglementarea națională, pe care trebuie să o genereze toate aceste taxe.

În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 13 din Directiva [privind autorizarea] coroborat cu articolul 8 din [directiva‑cadru], precum și principiul [de drept al Uniunii al] proporționalității se opun introducerii de către legiuitorul unui stat membru a unui criteriu pentru calcularea «taxelor pentru drepturile de utilizare și drepturile de instalare a infrastructurii» legat de colectarea unor venituri fiscale globale determinate și, prin urmare, de obiective generale de finanțe publice, prin prelevare de la operatori, independent de obiectivul de a satisface interesul bunei funcționări a pieței comunicațiilor electronice și al protecției utilizatorilor, și se impune ca această dispoziție să fie înlăturată de instanța națională?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 din Directiva privind autorizarea coroborat cu articolul 8 din directiva‑cadru, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care impune un criteriu de calcul al taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală, determinat în funcție de un cuantum predefinit al veniturilor anuale care trebuie să provină din aceste taxe și, prin urmare, de obiective generale de natură financiară.

În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, instanța de trimitere ridică problema dacă este obligată să înlăture aplicarea acestei reglementări naționale.

Potrivit articolului 1 din Directiva privind autorizarea, aceasta urmărește scopul de a realiza o piață internă în domeniul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, prin armonizarea și simplificarea normelor și a condițiilor de autorizare, în vederea facilitării furnizării acestora pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

În acest scop, această directivă prevede nu numai norme referitoare la procedurile de acordare a autorizațiilor generale sau a drepturilor de utilizare a frecvențelor radio ori a numerelor și la conținutul acestora, ci și norme referitoare la natura, precum și la întinderea obligațiilor pecuniare legate de procedurile menționate, pe care statele membre le pot impune întreprinderilor din sectorul serviciilor de comunicații electronice (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Belgacom și Mobistar, C‑256/13 și C‑264/13, EU:C:2014:2149, punctul 29, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2020, Vodafone España,C‑443/19, EU:C:2020:798, punctul 29).

În special, conform articolului 13 din directiva menționată, intitulat „Taxele pentru drepturile de utilizare și drepturile de instalare a infrastructurii”, statele membre pot permite autorității competente să impună taxe pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor sau pentru drepturile de instalare a infrastructurii pe, deasupra sau sub proprietăți publice sau private care reflectă nevoia de a asigura utilizarea optimă a acestor resurse. Din acest articol 13 rezultă că statele membre trebuie să se asigure că aceste taxe sunt justificate în mod obiectiv, transparente, nediscriminatorii și proporționale în ceea ce privește scopul în care sunt utilizate și că iau în considerare obiectivele stabilite la articolul 8 din directiva‑cadru, care sunt printre altele promovarea concurenței și utilizarea eficientă a frecvențelor radio (Hotărârea din 21 martie 2013, Belgacom ș.a., C‑375/11, EU:C:2013:185, punctul 46, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2020, Vodafone España,C‑443/19, EU:C:2020:798, punctul 50).

În această privință, obiectivul de a asigura utilizarea optimă de către operatori a resurselor rare la care au acces, precum frecvențele televiziunii digitale, implică stabilirea cuantumului taxei menționate la un nivel adecvat care să reflecte în special valoarea drepturilor de utilizare a acestor resurse, ceea ce impune o luare în considerare a situației economice și tehnologice a pieței respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2011, Telefónica Móviles España,C‑85/10, EU:C:2011:141, punctul 28, și Hotărârea din 6 octombrie 2020, Vodafone España,C‑443/19, EU:C:2020:798, punctul 53).

Curtea a statuat astfel că un nivel excesiv al cuantumului taxei menționate poate descuraja utilizarea resurselor rare în discuție și poate conduce în acest mod la o utilizare redusă a lor (Hotărârea din 10 martie 2011, Telefónica Móviles España,C‑85/10, EU:C:2011:141, punctul 29).

În aceste condiții, articolul 13 din Directiva privind autorizarea stabilește cerințele pe care statele membre, dacă decid să impună o taxă pentru drepturile de utilizare a unei resurse rare, trebuie să le respecte la determinarea cuantumului acesteia, fără însă a prevedea o modalitate concretă de stabilire a acestui cuantum (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, Belgacom ș.a., C‑375/11, EU:C:2013:185, punctul 49).

Pe de altă parte, astfel cum confirmă considerentul (32) al directivei menționate, aceasta nu conține nicio dispoziție care să stabilească utilizarea veniturilor din taxele percepute pentru drepturile de utilizare a frecvențelor radio.

În speță, articolul 1 alineatul 172 din Legea nr. 208/2015, care este, potrivit instanței de trimitere, pus în aplicare prin decretele în discuție în litigiul principal, prevede că cuantumul taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală este stabilit „în mod transparent, proporțional, nediscriminatoriu și obiectiv, pe baza întinderii geografice a titlului autorizat, a valorii de piață a frecvențelor, luând în considerare mecanismele de stimulare care vizează transferul capacității de transmisie în scopuri concurențiale, precum și utilizarea tehnologiilor inovatoare”.

Având în vedere modul de redactare a acestei dispoziții, aceasta pare să transpună în dreptul italian articolul 13 din Directiva privind autorizarea, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții.

În aceste condiții, instanța de trimitere subliniază că decretele în discuție în litigiul principal trebuie de asemenea să se conformeze articolului 1 alineatul 174 din Legea nr. 208/2015, care impune ca taxele stabilite prin aceste decrete să asigure statului italian venituri anuale în cuantum minim de 32,8 milioane de euro. Or, în opinia acestei instanțe, faptul că impunerea acestor taxe urmărește un obiectiv de natură financiară, și anume asigurarea pentru stat a unui cuantum anual minim al veniturilor, ar conduce la concluzia că legiuitorul național a impus perceperea unor „alte” taxe decât cele prevăzute de Directiva privind autorizarea, ceea ce ar fi contrar jurisprudenței Curții referitoare la articolul 13 din această directivă.

În această privință, în primul rând, Curtea a statuat că, în cadrul directivei menționate, statele membre nu pot percepe alte taxe sau redevențe pe furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice decât cele prevăzute de această directivă (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus,C‑454/13, EU:C:2015:819, punctul 20, și Hotărârea din 6 octombrie 2020, Vodafone España,C‑443/19, EU:C:2020:798, punctul 32).

În hotărârile menționate la punctul precedent, aprecierea Curții a privit domeniul de aplicare al articolului 13 din Directiva privind autorizarea, referindu‑se la faptele generatoare ale taxelor în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat aceste hotărâri.

Curtea a arătat astfel că, pentru ca dispozițiile Directivei privind autorizarea să fie aplicabile unei taxe naționale, faptul generator al acesteia trebuie să fie legat de procedura de autorizare generală, care garantează, potrivit articolului 2 alineatul (2) din această directivă, drepturi privind furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus,C‑454/13, EU:C:2015:819, punctul 21).

Rezultă că taxele impuse operatorilor care furnizează servicii de comunicații electronice în schimbul dreptului de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală, precum cele în discuție în litigiul principal, intră în domeniul de aplicare al articolului 13 din Directiva privind autorizarea.

Prin urmare, nu se poate deduce din faptul că, la stabilirea acestor taxe, legiuitorul național urmărește un obiectiv de natură financiară, în plus față de obiectivele de promovare a concurenței și de utilizare eficientă a frecvențelor televiziunii digitale, că acest legiuitor a impus plata altor taxe decât cele prevăzute la acest articol 13, în sensul jurisprudenței citate la punctul 30 din prezenta hotărâre.

Pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, trebuie, în al doilea rând, să se stabilească dacă articolul 13 menționat admite urmărirea unui astfel de obiectiv suplimentar de natură financiară prin stabilirea unei sume anuale minime care trebuie garantată prin veniturile rezultate din taxele impuse în temeiul aceluiași articol 13.

În această privință, primo, din cuprinsul punctelor 25 și 26 din prezenta hotărâre reiese că Directiva privind autorizarea permite statelor membre să urmărească, la stabilirea acestor taxe, un astfel de obiectiv suplimentar față de cele prevăzute la articolul 13 din această directivă, care să fie legat de veniturile din taxele impuse în conformitate cu acest articol 13.

Astfel cum Curtea a statuat deja în ceea ce privește Directiva 97/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 aprilie 1997 privind un cadru comun pentru autorizațiile generale și licențele individuale în domeniul serviciilor de telecomunicații (JO 1997, L 117, p. 15), al cărei articol 11 alineatul (2) corespunde articolului 13 din Directiva privind autorizarea (Hotărârea din 17 decembrie 2015, Proximus,C‑517/13, EU:C:2015:820, punctul 23), nu se impune ca asemenea taxe să fie destinate unui scop specific sau să li se dea ulterior o anumită utilizare de statul membru în cauză. Din această împrejurare rezultă că statul membru poate utiliza în mod liber acest venit (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2011, Telefónica Móviles España,C‑85/10, EU:C:2011:141, punctul 32).

Secundo, trebuie totuși, astfel cum s‑a amintit la punctul 23 din prezenta hotărâre, ca cuantumul taxelor să fie stabilit la un nivel adecvat care să reflecte în special valoarea drepturilor de utilizare a resurselor rare la care are acces operatorul supus plății taxei, și anume, în speță, frecvențele televiziunii digitale.

În această privință, Curtea a statuat deja că stabilirea unei taxe pentru drepturi de utilizare a frecvențelor radio prin raportare fie la cuantumul vechiului drept unic de concesiune calculat pe baza numărului de frecvențe și de luni la care se referă drepturile de utilizare a frecvențelor, fie la cuantumurile care rezultă din licitații poate constitui o metodă adecvată de determinare a valorii frecvențelor radio, din moment ce atât una, cât și cealaltă dintre aceste metode permit obținerea unor cuantumuri care sunt în raport cu rentabilitatea previzibilă a frecvențelor radio vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, Belgacom ș.a., C‑375/11, EU:C:2013:185, punctele 52 și 53).

Rezultă că articolul 13 din Directiva privind autorizarea nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește un cuantum anual minim al veniturilor pe care trebuie să le genereze taxele prevăzute în temeiul acestui articol 13, cu condiția ca acest cuantum să fie calculat astfel încât să nu fie superior valorii drepturilor de utilizare a frecvențelor radio și, în consecință, să fie stabilit ținând seama de rentabilitatea previzibilă a acestor frecvențe radio.

Deși revine instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare în această privință, este necesar să se observe că guvernul italian precizează în observațiile sale scrise că, în urma adoptării Legii nr. 208/2015, cuantumul veniturilor provenite din perceperea taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală a scăzut, ceea ce pare a fi un element care poate indica faptul că acest cuantum nu depășește valoarea acestor drepturi de utilizare. De asemenea faptul, dacă este dovedit, că toate frecvențele disponibile ale televiziunii digitale au fost prevăzute și utilizate este un element care tinde să demonstreze că acest cuantum nu este excesiv sau, cel puțin, nu a determinat o utilizare redusă a frecvențelor respective.

Tertio, în ceea ce privește mai precis cerința care decurge din articolul 13 din Directiva privind autorizarea, potrivit căreia cuantumul taxelor impuse fiecărui operator de televiziune digitală trebuie să respecte principiul proporționalității, instanța de trimitere consideră în mod întemeiat că controlul respectării acestui principiu nu poate privi un parametru de referință care nu este constituit din cuantumul taxelor impuse fiecărui operator, ci din suma totală anuală, predefinită de reglementarea națională, pe care trebuie să o genereze toate aceste taxe.

În aceste condiții, astfel cum s‑a arătat la punctul 11 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere arată că, în temeiul decretelor în discuție în litigiul principal, prin care sunt stabilite taxele pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală pentru anii relevanți, aceste taxe sunt calculate în raport cu acoperirea geografică a titlului autorizat și cu valoarea de piață a frecvențelor, ținând seama de mecanisme de stimulare a transferului de frecvențe în scopuri concurențiale, precum și a utilizării de tehnologii inovatoare.

Potrivit acestei instanțe, decretele menționate prevăd printre altele un procent variabil de reducere a taxei în favoarea operatorilor de rețea care nu sunt integrați vertical sau care, în cursul anului anterior celui la care se referă taxa, și‑au transferat frecvențele unor terți care nu aparțin aceluiași grup de societăți ca al lor. Sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, aceste elemente par de natură să indice că reglementarea italiană este conformă cu articolul 13 din Directiva privind autorizarea, inclusiv în ceea ce privește cerința proporționalității pe care aceasta o prevede.

Dacă instanța menționată ar trebui să constate această conformitate și dacă, în urma verificărilor pe care trebuie să le efectueze pe baza indicațiilor care figurează la punctele 39-41 din prezenta hotărâre, ea ar constata de asemenea că cuantumul anual minim al veniturilor globale pe care taxele menționate trebuie să le genereze în conformitate cu articolul 1 alineatul 174 din Legea nr. 208/2015 nu este superior valorii drepturilor de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală, acest cuantum nu poate fi luat în considerare în cadrul aprecierii proporționalității, în sensul articolului 13 din Directiva privind autorizarea, a cuantumului specific al taxelor individuale impuse fiecărui operator care utilizează aceste frecvențe. Astfel, caracterul proporțional al cuantumului unei taxe, care a fost determinat în mod individual prin aplicarea unor criterii conforme cu acest articol 13, nu poate fi afectat de faptul că acest cuantum trebuie de asemenea să contribuie la atingerea unui cuantum global al veniturilor, care nu depășește valoarea totală a drepturilor de utilizare a frecvențelor la care se referă această taxă.

Cu toate acestea, în cazul în care, în urma verificărilor pe care este obligată să le efectueze, instanța de trimitere ar trebui să concluzioneze că valoarea anuală minimă a veniturilor globale provenite din taxele pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală este superioară valorii acestor drepturi de utilizare și că, în consecință, reglementarea italiană nu este conformă cu articolul 13 din Directiva privind autorizarea, trebuie amintit că, pentru a garanta efectivitatea ansamblului dispozițiilor dreptului Uniunii, principiul supremației impune instanțelor naționale să interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, dreptul lor intern în conformitate cu dreptul Uniunii. Obligația interpretării conforme a dreptului național cunoaște însă anumite limite și în special nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național. În ipoteza în care instanța de trimitere ar trebui să constate că legislația națională nu poate fi interpretată în conformitate cu dreptul Uniunii, este necesar să se arate că, având în vedere efectul direct al acestui articol 13 (Hotărârea din 12 iulie 2012, Vodafone España și France Telecom España, C‑55/11, C‑57/11 și C‑58/11, EU:C:2012:446, punctele 38 și 39), operatorii economici în cauză sunt îndreptățiți să se prevaleze de acesta în fața instanțelor naționale competente pentru a contesta aceste taxe, instanțele respective trebuind să înlăture aplicarea unor norme naționale incompatibile cu articolul 13 menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 noiembrie 2025, Framholm,C‑195/25, EU:C:2025:904, punctele 67, 68 și 70, precum și jurisprudența citată).

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 13 din Directiva privind autorizarea coroborat cu articolul 8 din directiva‑cadru, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care impune un criteriu de calcul al taxelor pentru drepturile de utilizare a frecvențelor de televiziune digitală, determinat în funcție de un cuantum prestabilit al veniturilor anuale care trebuie să provină din aceste taxe și, prin urmare, de obiective generale de natură financiară, în măsura în care acest cuantum nu depășește valoarea drepturilor de utilizare a frecvențelor respective.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

5 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva privind autorizarea

Directiva‑cadru

Dreptul italian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată