Concluziile avocatului general domnul R. Norkus prezentate la 5 martie 2026.###

Prezenta cerere de decizie preliminară, adresată de tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles, Belgia) la 12 decembrie 2025, privește interpretarea articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei ( 2 ), precum și a articolelor 2, 4, 7, 24 și 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Litigiul principal are drept fundal situația umanitară catastrofală din Fâșia Gaza, ca urmare a operațiunii militare desfășurate de Israel și a blocadei acestui teritoriu după atacurile teroriste ale Hamas din 7 octombrie 2023. În acest context, État belge (statul belgian) a încheiat cu Israel și cu Iordania un acord pentru instituirea unui proces de evacuare a trei categorii de persoane din Fâșia Gaza, și anume cetățenii belgieni, refugiații recunoscuți în Belgia și membrii familiilor lor nucleare. În luna aprilie 2025, pe baza acestui acord, aproximativ 500 de persoane erau înscrise într‑o listă de evacuare. La 3 decembrie 2025, lista mai cuprindea doar 62 de persoane, în principal refugiați recunoscuți în Belgia și/sau membri ai familiilor lor nucleare. Statul belgian a indicat că nu intenționează să includă și alte categorii de persoane atât timp cât nu vor fi fost evacuate toate persoanele care figurează pe lista de evacuare.

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între doi resortisanți palestinieni, doamna X și domnul Y, precum și patru copii minori ai acestora ( 3 ) (denumiți în continuare, împreună, „reclamanții din litigiul principal”), pe de o parte, și statul belgian, pe de altă parte. Domnul Y are reședința în mod legal în Belgia și dispune de un permis de muncă, în timp ce doamna X și copiii în cauză au reședința în Fâșia Gaza. La 6 octombrie 2025, statul belgian a autorizat intrarea și șederea doamnei X și a copiilor în Belgia în scopul reîntregirii familiei. Or, doamna X și copiii sunt efectiv blocați în Fâșia Gaza.

Reclamanții din litigiul principal au solicitat instanței de trimitere, cu titlu principal, obligarea statului belgian să îi înscrie pe doamna X și pe cei patru copii pe lista de evacuare din Fâșia Gaza și să adopte toate măsurile necesare în vederea reîntregirii familiei cu domnul Y. Ei au solicitat, cu titlu subsidiar, obligarea statului belgian să informeze autoritățile din orice țară terță care îi împiedică pe doamna X și pe cei patru copii să se deplaseze spre Uniune că aceștia doresc să locuiască în Uniune și dețin vizele necesare în acest sens.

Prezenta cauză ridică în special problema importantă dacă un stat membru trebuie să întreprindă demersuri diplomatice și consulare cu țări terțe pentru a asigura efectul util al dreptului la reîntregirea familiei.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2003/86, aceasta are ca obiectiv „stabilirea condițiilor în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre”.

Articolul 2 din această directivă prevede: „În sensul prezentei directive: […] (c) «susținător al reîntregirii» înseamnă un resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal într‑un stat membru și care solicită reîntregirea familiei sau ai cărui membri de familie solicită reîntregirea; (d) «reîntregirea familiei» înseamnă intrarea și șederea într‑un stat membru a membrilor familiei unui resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal în respectivul stat membru, în scopul menținerii unității familiale, indiferent dacă legăturile de familie sunt anterioare sau posterioare intrării susținătorului reîntregirii; […]”

Articolul 4 alineatul (1) literele (a) și (b) din directiva menționată prevede: „Statele membre autorizează intrarea și șederea, în conformitate cu prezenta directivă și sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de capitolul IV, precum și la articolul 16, a următorilor membri ai familiei: (a) soțul susținătorului reîntregirii; (b) copiii minori ai susținătorului reîntregirii și ai soțului acestuia […]”

Capitolul III din aceeași directivă, intitulat „Depunerea și examinarea cererii”, cuprinde articolul 5, care prevede: „(1) Statele membre stabilesc dacă, în scopul exercitării dreptului la reîntregirea familiei, o cerere de intrare și de ședere trebuie depusă pe lângă autoritățile competente ale statului membru în cauză fie de către susținătorul reîntregirii, fie de către membrii familiei. (2) Cererea este însoțită de documente justificative care dovedesc legăturile de familie și respectarea condițiilor prevăzute la articolele 4 și 6 și, după caz, la articolele 7 și 8, precum și de copii certificate ale documentelor de călătorie ale membrilor familiei. După caz, pentru a obține dovada existenței legăturilor de familie, statele membre pot organiza interviuri cu susținătorul reîntregirii și cu membrii familiei sale și orice alte cercetări pe care le consideră necesare. Atunci când examinează o cerere privind partenerul necăsătorit al susținătorului reîntregirii, statele membre țin seama, pentru a stabili existența legăturilor de familie, de elemente precum un copil comun, o perioadă anterioară de coabitare, înregistrarea parteneriatului sau orice alte mijloace de probă fiabile. […]”

Articolul 13 din Directiva 2003/86 prevede: „De îndată ce cererea de reîntregire a familiei este acceptată, statul membru în cauză autorizează intrarea membrului sau a membrilor familiei. În acest scop, statul membru în cauză acordă respectivelor persoane orice facilități pentru obținerea vizelor necesare.”

Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European cu privire la orientările pentru punerea în aplicare a Directivei 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei [COM(2014) 210 final] (denumită în continuare „Orientările”) prevede la punctul 5.1: „Articolul 13 alineatul (1) [din Directiva 2003/86] prevede că, de îndată ce o cerere de reîntregire a familiei este acceptată, statul membru este obligat să acorde membrilor familiei toate facilitățile pentru obținerea vizelor necesare. Aceasta înseamnă că, atunci când o cerere este acceptată, statele membre ar trebui să asigure o procedură rapidă de acordare a vizei, să reducă la minimum sarcina administrativă suplimentară și să evite duplicarea verificărilor cu privire la îndeplinirea cerințelor pentru reîntregirea familiei. […] În cazul în care accesul la documente de călătorie și vize este deosebit de dificil sau periculos și, prin urmare, poate constitui un risc disproporționat sau un obstacol concret în calea exercitării efective a dreptului la reîntregirea familiei, statele membre sunt încurajate să ia în considerare caracteristicile specifice ale cazului și situația din țara de origine. În circumstanțe excepționale, de exemplu, în cazul unui stat eșuat sau al unei țări cu un risc ridicat de securitate internă, statele membre sunt încurajate să accepte documente de călătorie provizorii emise de Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR), să emită un permis de liberă trecere național pentru o singură călătorie sau să ofere membrilor familiei posibilitatea de a li se elibera o viză la sosirea în statul membru. […]”

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/637 ( 4 ) are următorul cuprins: „Ambasadele sau consulatele statelor membre furnizează protecție consulară cetățenilor nereprezentați, în aceleași condiții ca și pentru propriii resortisanți.”

Articolul 5 din această directivă prevede că „[s]e acordă protecție consulară membrilor de familie care nu sunt ei înșiși cetățeni ai Uniunii și care însoțesc cetățenii nereprezentați într‑o țară terță, în aceeași măsură și în aceleași condiții ca și membrilor de familie ai cetățenilor din statul membru care oferă asistență, care nu sunt ei înșiși cetățeni ai Uniunii, în conformitate cu legislația sau cu practica națională.”

Potrivit articolului 9 din directiva menționată: „Protecția consulară menționată la articolul 2 poate include asistență, printre altele, în următoarele situații: […] (e) ajutor și repatriere în caz de urgență; […]”

Doamna X și domnul Y sunt căsătoriți. Ei au cinci copii născuți între anii 2013 și 2021 ( 5 ). Domnul Y a obținut o bursă pentru un postdoctorat la o universitate belgiană, precum și o viză de ședere în Belgia și un permis de muncă. La 3 mai 2024, domnul Y a părăsit Fâșia Gaza împreună cu fiul său E și s‑au deplasat în Egipt prin punctul de trecere Rafah. În urma închiderii punctului de trecere Rafah la 5 mai 2024 și a refuzului Egiptului de a‑și deschide frontiera pentru persoanele care părăsesc Fâșia Gaza, doamna X și ceilalți patru copii sunt împiedicați să părăsească acest teritoriu.

În luna martie 2025, a fost redeschis punctul de trecere Kerem Shalom. Statul belgian a inițiat noi negocieri diplomatice cu Israelul și cu Iordania pentru a putea continua evacuările începute în noiembrie 2023 și întrerupte în martie 2024. În urma acestor negocieri, Israelul, Iordania și statul belgian au convenit asupra unui proces de evacuare privind cele trei categorii de persoane menționate la punctul 2 din prezentele concluzii și au întocmit o listă cu aproximativ 500 de persoane care urmau să fie evacuate.

Din cererea de decizie preliminară reiese că, de îndată ce este în măsură din punct de vedere material să efectueze evacuarea, statul belgian solicită autorităților israeliene și iordaniene competente să îi indice numărul de persoane pe care este autorizat în mod concret să le evacueze. Însă, autoritățile israeliene și iordaniene nu ar da curs acestei cereri decât în mod aleatoriu. În temeiul acestui proces de evacuare, statul belgian este însărcinat să asigure transportul persoanelor autorizate să fie evacuate din Fâșia Gaza, prin Israel și Iordania, până în Belgia. Acest proces ar ridica importante dificultăți de ordin logistic și organizațional, întrucât administrația belgiană trebuie să dispună de personal calificat (cel puțin în parte arabofon) și în număr suficient, precum și de autocare, de nopți de cazare la hotel în Iordania, de unul sau mai multe avioane, de echipamente medicale, de măsuri de securitate etc. Aceste dificultăți ar fi agravate în special de lipsa de personal calificat la fața locului sau de epuizarea acestuia, de condițiile alimentare și sanitare deplorabile din Fâșia Gaza ( 6 ), precum și de tensiunile din teritoriile traversate în timpul evacuării ( 7 ).

Doamna X și cei cinci copii ai cuplului au depus la Office des étrangers belge (Oficiul pentru Străini din Belgia, denumit în continuare „Oficiul”) o cerere de reîntregire a familiei cu domnul Y. Această cerere a fost depusă la distanță. La 6 octombrie 2025, Oficiul a acordat vize doamnei X și celor cinci copii. Aceste vize ( 8 ) au fost acordate sub condiția suspensivă a controlului identității persoanelor interesate, precum și al autenticității documentelor anexate la cererea lor de viză la distanță, în cadrul unei înfățișări ulterioare în fața unei ambasade sau a unui consulat belgian.

La 13 octombrie 2025, reclamanții din litigiul principal au solicitat Centre de crise auprès du ministre belge des Affaires étrangères (Centrul de criză de pe lângă ministrul belgian al afacerilor externe, Belgia) „să solicite [pentru doamna X și pentru cei patru copii în discuție] acordul autorităților israeliene în vederea ieșirii din Gaza și acordul autorităților egiptene și iordaniene în vederea intrării în tranzit pe teritoriul lor, pentru a ridica o viză de la consulatul belgian și pentru a se deplasa ulterior în Belgia […] pentru a da efect util acordului Oficiului […] privind acordarea vizelor pentru reîntregirea familiei”.

În răspunsul său din 21 octombrie 2025, Centrul de criză a evocat numărul mare de provocări pe care le ridică organizarea evacuărilor din Fâșia Gaza, în special în ceea ce privește securitatea și logistica, dar și din punct de vedere administrativ. Centrul de criză a arătat de asemenea că, „înainte de a putea proceda la evacuarea [lor], trebuie să se examineze dacă [persoanele în cauză] au primit o viză valabilă din partea Oficiului și dacă [acestea îndeplinesc] criteriile stabilite de guvernul belgian pentru a fi eligibile pentru evacuare. În prezent, este vorba despre o listă fixă de aproximativ 500 de persoane […] întocmită pe baza criteriilor definite anterior. Această listă cuprinde în principal membri ai familiei nucleare a unor persoane care au statut de refugiat recunoscut în Belgia. Pentru moment, ne concentrăm numai pe evacuarea acestui grup de aproximativ 500 de persoane”.

Printr‑o cerere de citare în procedura de măsuri provizorii comunicată la 21 octombrie 2025, reclamanții din litigiul principal au chemat în judecată statul belgian în fața instanței de trimitere. În ședința de audiere a pledoariilor din 8 decembrie 2025 în fața acestei instanțe, domnul Y a confirmat că soția și copiii săi, rămași în Fâșia Gaza, nu dispun decât de un cort pentru a se adăposti de intemperii. Ei ar fi nevoiți să gătească puținele alimente pe care le găsesc cu deșeuri care conțin plastic și, prin urmare, să se intoxice pentru a se putea hrăni. Domnul Y afirmă că copiii săi se confruntă neîncetat cu ororile războiului, fără nicio distracție în afara cursurilor urmate într‑o școală improvizată. Potrivit acestuia, unul dintre copiii săi mai mici este în prezent convins că i‑a abandonat cu bună știință și refuză să vorbească cu el atunci când doamna X și domnul Y reușesc să intre în contact printr‑o aplicație de chat.

Avocatul reclamanților din litigiul principal a indicat în această ședință că domnul Y a introdus de asemenea o cerere având ca obiect obținerea statutului de refugiat. Examinarea acestei cereri de către autoritatea belgiană competentă este încă în curs de desfășurare.

Reclamanții din litigiul principal au solicitat instanței de trimitere obligarea statului belgian, cu titlu principal, să îi înscrie pe doamna X și pe cei patru copii ai săi pe lista de evacuare întocmită de acest stat și să organizeze în mod concret evacuarea lor de îndată ce vor fi îndeplinite formalitățile necesare și, cu titlu subsidiar, să informeze autoritățile israeliene și iordaniene cu privire la dorința lor de a părăsi Fâșia Gaza și de a se deplasa în Belgia. Statul belgian a solicitat instanței de trimitere, cu titlu principal, să declare cererile reclamanților din litigiul principal inadmisibile și cel puțin nefondate.

Instanța de trimitere apreciază că, având în vedere dificultățile pe care le ridică în prezent o operațiune de evacuare a persoanelor din Fâșia Gaza, obligarea statului belgian să îi evacueze pe doamna X și pe cei patru copii în cauză către Belgia ar fi reprezentat foarte probabil o povară excesivă ( 9 ) dacă nu ar fi fost instituit niciun proces în acest sens. Aceasta arată că, în speță, un asemenea proces există și de el au beneficiat deja peste 400 de persoane. Prin urmare, prin comparație, doamna X și cei patru copii ai săi „par să nu reprezinte decât foarte puțin”. Instanța de trimitere consideră totuși că obligarea statului belgian de a‑i înscrie pe doamna X și pe copiii săi rămași în Fâșia Gaza pe lista de evacuare echivalează cu creșterea sarcinii sale umanitare, în condițiile în care acesta a ales în mod voluntar să acorde ajutorul său, iar alte state au refuzat probabil de la bun început să facă acest lucru. În consecință, această instanță ridică problema dacă impunerea unei asemenea obligații nu riscă să descurajeze statul belgian să se arate la fel de solidar în viitor, în alte situații de criză sau de război.

Instanța de trimitere apreciază că, în temeiul dreptului național, statul belgian dispune de o marjă de apreciere pentru a stabili ordinul de evacuare a diferitelor persoane care pot fi evacuate în temeiul acordului negociat cu Israel și cu Iordania. În această ipoteză, acțiunea statului belgian nu este exclusă de la controlul de legalitate al puterii judecătorești, dar controlul respectiv rămâne marginal și se limitează la erorile vădite de apreciere. Potrivit instanței de trimitere, în speță și sub rezerva unei concluzii diferite care ar rezulta din interpretarea furnizată de Curte, statul belgian nu ar fi săvârșit nicio eroare vădită de apreciere.

În acest context, tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Atunci când un stat membru, în temeiul Directivei 2003/86 și în conformitate cu [Hotărârea Afrin] ( 10 ), acordă o viză în cadrul reîntregirii familiei și impune ca beneficiarul vizei să se prezinte personal la eliberarea vizei respective (prin înmânare directă) în vederea controlului identității sale, aplicarea dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din [cartă] se extinde dincolo de acordarea vizei – de exemplu, până la eliberarea acesteia (prin înmânare directă)? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86, citit separat sau prin coroborare cu articolele 2, 4, 7 și 24 din [cartă], trebuie interpretat în sensul că impune statului membru care a acordat viza cum se menționează la prima întrebare, atunci când beneficiarul vizei (resortisant al unei țări terțe) nu poate părăsi singur țara terță în care are reședința, iar viața sa este în mod vădit în pericol în țara respectivă, să furnizeze acestui beneficiar un ajutor care să îi permită să părăsească acea țară și să i se elibereze (prin înmânare directă) viza menționată? 3) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, ajutorul care trebuie acordat în temeiul dispoziției sau al dispozițiilor menționate anterior trebuie să constea în: – includerea beneficiarului vizei (resortisant al unei țări terțe) într‑un proces de evacuare instituit de statul membru în cauză pentru unele categorii de persoane stabilite de statul respectiv, în aceleași condiții ca și acestea și chiar dacă beneficiarul menționat nu se încadrează în aceste categorii; sau cel puțin în – informarea autorităților din orice țară terță care îl împiedică pe beneficiarul respectiv să se deplaseze spre Uniune că acesta dorește să locuiască în Uniune și deține viza necesară în acest sens, chiar dacă această informație depășește cadrul procesului de evacuare menționat anterior?”

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

La 12 ianuarie 2026, Curtea (Camera a cincea) a decis judecarea prezentei cauze potrivit procedurii preliminare de urgență. Reclamanții din litigiul principal, guvernul belgian și Comisia Europeană au depus observații scrise. Pledoariile acestor părți interesate, precum și ale guvernelor ceh, german, elen, francez, italian și neerlandez au fost ascultate în ședința care a avut loc la 11 februarie 2026.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă aplicarea dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din cartă se extinde dincolo de acordarea de către un stat membru, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86, a unei vize unui beneficiar al reîntregirii familiei sub condiția suspensivă a controlului identității sale, în special până la eliberarea acestei vize. În ipoteza în care Curtea ar răspunde afirmativ la această întrebare, instanța de trimitere solicită, prin intermediul celei de a doua întrebări, să se stabilească dacă acest stat membru este obligat să îl ajute pe beneficiarul vizei menționate să părăsească țara terță în care are reședința pentru a i se elibera viza atunci când acesta nu poate părăsi singur această țară, iar viața sa este în mod vădit în pericol. În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, instanța de trimitere solicită, prin intermediul celei de a treia întrebări, să se stabilească dacă acest stat membru trebuie să includă beneficiarul vizei într‑un proces de evacuare dintr‑o țară terță sau să informeze autoritățile din orice țară terță în cauză că acest beneficiar dorește să se deplaseze spre Uniune pentru a locui în Uniune și că deține vizele necesare în acest sens.

Vom examina aceste întrebări împreună. În cadrul acestei analize, va trebui mai întâi să prezentăm argumentele părților pentru a furniza ulterior o interpretare a dispozițiilor Directivei 2003/86 în lumina jurisprudenței Curții. În sfârșit, vom analiza funcțiile diplomatice și consulare ale statelor membre în raport cu dreptul Uniunii pentru a susține analiza noastră cu privire la conținutul și la întinderea obligațiilor impuse de articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86.

Reclamanții din litigiul principal consideră că aplicarea articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 de către un stat membru se extinde dincolo de acordarea unei vize și, în orice caz, până la predarea efectivă a acesteia. Ei consideră că, în condițiile în care este indispensabil să se acorde ajutor persoanelor interesate pentru ca acestea să poată părăsi Fâșia Gaza și să se evite astfel ca eliberarea efectivă a vizei și, în consecință, exercitarea dreptului la reîntregirea familiei să devină imposibile sau pentru a proteja viața acestor persoane interesate, statul membru în cauză trebuie să acorde acest ajutor în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 și cu articolele 2, 4, 7 și 24 din cartă.

În ceea ce privește natura și intensitatea ajutorului care trebuie acordat de statul membru, reclamanții din litigiul principal observă că acesta constă, cu titlu principal, în includerea beneficiarului vizei într‑un proces de evacuare instituit de statul membru. Ei arată că această obligație, care nu se aplică decât în împrejurări excepționale ( 11 ) și care se înscrie într‑un proces de evacuare existent, nu constituie o povară insuportabilă sau excesivă. Ei consideră, cu titlu subsidiar, că, în cazul unei imposibilități temporare de evacuare, ajutorul care trebuie acordat „trebuie să constea într‑o informare transmisă țărilor terțe care îl împiedică pe beneficiarul [reîntregirii familiei] să se deplaseze spre Uniune cu privire la faptul că acesta dorește să se deplaseze pe teritoriul statului membru în cauză și a fost autorizat de statul respectiv în acest sens”.

Guvernul belgian consideră că trebuie să se facă distincție între procedura administrativă de acordare a unei vize reglementată de Directiva 2003/86 și furnizarea unei asistențe de tip consular unor persoane titulare ale unei astfel de vize, asistență care nu este nicidecum reglementată de dreptul Uniunii. Potrivit acestui guvern, din coroborarea articolelor 4, 5 și 10 și a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 rezultă că aplicarea directivei menționate nu se extinde dincolo de notificarea deciziilor, precum cele adoptate la 6 octombrie 2025, prin care, printr‑o singură decizie, se acceptă cererea de reîntregire a familiei și se exprimă acordul statului membru cu privire la eliberarea unei vize. El apreciază că, din moment ce nu împiedică, din proprie inițiativă, aceste persoane să își ridice efectiv viza, aplicarea Directivei 2003/86 nu se extinde dincolo de notificarea acordării vizelor.

Faptul de a acorda „orice facilități pentru obținerea vizelor necesare” în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 nu ar echivala cu un angajament din partea statelor membre de a acorda un ajutor care să permită beneficiarului unei vize să își părăsească țara de reședință. În plus, nicio normă de drept internațional, de drept al Uniunii sau de drept național nu creează un drept la acest tip de asistență. Guvernul belgian consideră că o astfel de interpretare ar putea fi în plus o sursă de discriminare, întrucât un cetățean belgian sau un cetățean al Uniunii nu ar putea solicita statului său de cetățenie să îl includă într‑o operațiune de repatriere pentru a‑i permite să iasă din Fâșia Gaza, în lipsa unui drept la asistență consulară. Acesta apreciază că consacrarea unui asemenea drept numai în privința beneficiarilor unei vize de reîntregire a familiei, chiar dacă ar fi limitat la cele două măsuri de asistență consulară menționate în a treia întrebare preliminară, pare astfel discriminatorie.

Comisia apreciază că o analiză a economiei generale a Directivei 2003/86 arată că legiuitorul nu a intenționat să pună în sarcina statelor membre obligații financiare sau resurse umane disproporționate în afara celor pe care le prevede în mod expres. Ea apreciază că, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86, facilitățile pe care statul membru trebuie să le acorde pentru a permite persoanelor în cauză să obțină o viză sunt, în principiu, de natură administrativă. Însă, în speță, lipsa unei acțiuni din partea statului membru ar avea ca efect să facă imposibilă ridicarea vizelor de către doamna X și de către copiii săi, lipsind astfel de efect real beneficiul dreptului la reîntregirea familiei. În acest context, în care viața doamnei X și a copiilor săi este în pericol, Comisia consideră că articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 trebuie interpretat în lumina cartei, în special a articolelor 2, 4, 7 și 24 din aceasta, în sensul că include o obligație a statului membru de a pune în aplicare toate mijloacele aflate la dispoziția sa pentru a permite eliberarea vizelor, fără a impune însă o sarcină excesivă sau chiar imposibilă acestui stat membru.

Potrivit Comisiei, cerința ca statul membru să dea dovadă de flexibilitate ( 12 ) pentru a permite eliberarea efectivă a vizei poate fi cu greu interpretată în sensul că include o obligație de a înscrie persoanele în cauză pe lista de evacuare și ulterior de a le evacua până în Belgia. Ar fi vorba despre o povară excesivă pe care Directiva 2003/86, interpretată în lumina drepturilor fundamentale, nu o poate impune unui stat membru într‑o situație precum cea din speță. În schimb, Comisia consideră că o simplă informare a autorităților din țările terțe în cauză sau chiar o cerere adresată țărilor terțe competente de a lăsa aceste persoane să părăsească Fâșia Gaza ar putea intra sub incidența articolului 13 alineatul (1) din această directivă și nu pare, la prima vedere, să implice o povară excesivă sau un risc special pentru statul membru. Potrivit Comisiei, revine statului membru sarcina de a aprecia dacă o asemenea acțiune este posibilă sau dacă, dimpotrivă, ea ar putea avea un impact negativ asupra relațiilor pe care le are cu aceste țări terțe.

În ședință, guvernele ceh, german, elen, francez, italian și neerlandez au susținut în unanimitate că demersurile solicitate de reclamanți sunt de natură diplomatică, în timp ce demersurile prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 au un caracter pur administrativ. În plus, s‑a subliniat că, deși comunicarea unor informații autorităților unei țări terțe pentru a le transmite dorința persoanelor interesate de a părăsi Fâșia Gaza se aseamănă cu o măsură „mai puțin constrângătoare”, ea constituie, în orice caz, un demers diplomatic care nu intră sub incidența obligațiilor administrative prevăzute de această dispoziție. S‑a evidențiat de asemenea aspectul foarte formal al contactelor diplomatice dintre state.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2003/86, aceasta are ca obiect stabilirea condițiilor în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre. Curtea a statuat în mod repetat că această directivă urmărește să favorizeze reîntregirea familiei și să acorde o protecție resortisanților țărilor terțe, în special minorilor. Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile Directivei 2003/86 trebuie interpretate și aplicate în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din cartă ( 13 ), așa cum indică și considerentul (2) ( 14 ) și articolul 5 alineatul (5) din această directivă, potrivit cărora statele membre sunt obligate să examineze cererile de reîntregire a familiei ținând seama de interesul copiilor vizați și de obiectivul de a favoriza viața de familie.

Totuși, este necesar să se arate că, în cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere a făcut referire la articolul 2 (dreptul la viață) și la articolul 4 (interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante) din cartă. Considerăm, în acest sens, că, atunci când un stat membru aplică Directiva 2003/86, aceste dispoziții ale cartei pot de asemenea să prezinte interes în funcție de particularitățile cazului.

Pentru a favoriza reîntregirea familiei, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/86 impune statelor membre obligații pozitive precise, cărora le corespund drepturi subiective clar definite. Mai precis, în temeiul articolului 4 alineatul (1) literele (a) și (b) din această directivă, statele membre autorizează intrarea și șederea, în conformitate cu directiva menționată, a soțului susținătorului reîntregirii și a copiilor minori ai susținătorului reîntregirii și ai soțului acestuia. Prin urmare, statele membre trebuie să autorizeze reîntregirea familiei acestor membri ai familiei susținătorului reîntregirii, fără a putea exercita marja lor de apreciere, în măsura în care condițiile prevăzute în capitolul IV din aceeași directivă sunt îndeplinite ( 15 ). Dat fiind că autorizarea reîntregirii familiei constituie regula generală, condițiile prevăzute în capitolul IV din Directiva 2003/86 sunt de strictă interpretare pentru a nu aduce atingere obiectivului directivei menționate și nici efectului util al acesteia ( 16 ).

Articolul 5 din Directiva 2003/86 prevede normele de procedură care reglementează depunerea și examinarea unei cereri de reîntregire a familiei. Din alineatul (1) al acestuia rezultă că revine statelor membre sarcina de a stabili, pe de o parte, persoana care este autorizată să depună o cerere de intrare și de ședere în scopul exercitării dreptului la reîntregirea familiei și, pe de altă parte, autoritățile care sunt competente să înregistreze o astfel de cerere ( 17 ). Pe de altă parte, în temeiul acestui articol 5 alineatul (2) primul paragraf, cererea de reîntregire a familiei trebuie să fie însoțită de „documente justificative care dovedesc legăturile de familie”. În plus, al doilea paragraf al acestui alineat (2) precizează că, „[d]upă caz, pentru a obține dovada existenței legăturilor de familie, statele membre pot organiza interviuri cu susținătorul reîntregirii și cu membrii familiei sale și orice alte cercetări pe care le consideră necesare”. În sfârșit, atunci când cererea de reîntregire a familiei este acceptată, statul membru în cauză autorizează intrarea membrului de familie al susținătorului reîntregirii și îi eliberează un prim permis de ședere, în conformitate cu articolul 13 alineatele (1) și (2) din Directiva 2003/86. Astfel, autoritățile naționale competente au obligația ca, înainte de a autoriza reîntregirea familiei în temeiul Directivei 2003/86, să constate existența legăturilor de familie relevante între susținătorul reîntregirii și resortisantul țării terțe în favoarea căruia este depusă cererea de reîntregire a familiei ( 18 ).

În această privință, trebuie să se menționeze că, în Hotărârea Afrin, Curtea a statuat că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86 coroborat cu articolul 7, precum și cu articolul 24 alineatele (2) și (3) din cartă se opune unei reglementări naționale care impune, în vederea depunerii unei cereri de intrare și de ședere în scopul reîntregirii familiei, ca membrii de familie ai susținătorului reîntregirii să se deplaseze personal la postul diplomatic sau consular ( 19 ) competent pentru locul lor de reședință sau de ședere în străinătate ( 20 ), inclusiv într‑o situație în care le este imposibil sau excesiv de dificil să se deplaseze la acest post. Dispozitivul acestei hotărâri enunță în mod expres că această interpretare a dreptului Uniunii nu aduce atingere posibilității statului membru de a impune înfățișarea personală a acestor membri de familie ai susținătorului reîntregirii într‑o etapă ulterioară a procedurii de solicitare a reîntregirii familiei ( 21 ). La punctul 59 din hotărârea menționată, Curtea a considerat astfel că statul membru trebuie să faciliteze o asemenea înfățișare, în special prin emiterea de documente consulare sau de permise de liberă trecere.

Cu toate acestea, din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Afrin reiese că dispoziția națională în discuție, care transpune articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2003/86, impunea înfățișarea personală a membrilor familiei susținătorului reîntregirii la momentul depunerii unei cereri de intrare și de ședere în scopul reîntregirii familiei și că dreptul național nu prevedea derogări pentru situații în care o asemenea înfățișare era imposibilă sau excesiv de dificilă. Or, familia susținătorului reîntregirii trăia într‑o zonă de conflict, și anume orașul Afrin, situat în nord‑vestul Siriei, și risca, deplasându‑se, să se expună unor tratamente inumane sau degradante sau chiar unor atingeri aduse vieții. În temeiul dreptului național, persoanele interesate nu puteau, așadar, să depună o cerere de reîntregire a familiei în statul membru în cauză. În aceste împrejurări, Curtea a statuat că lipsa flexibilității necesare pentru a permite persoanelor interesate să își depună efectiv cererea de reîntregire a familiei în timp util, facilitând introducerea acestei cereri și admițând în special recurgerea la mijloacele de comunicare la distanță, făcea imposibilă în practică exercitarea dreptului la reîntregirea familiei și lipsea Directiva 2003/86 de efectul său util.

În prezenta cauză, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Afrin, statul belgian a permis doamnei X și celor cinci copii ai cuplului să depună la distanță o cerere de reîntregire a familiei cu domnul Y. Pe de altă parte, această cerere a fost admisă la 6 octombrie 2025, iar Oficiul a acordat o viză doamnei X și celor cinci copii ai săi, sub condiția suspensivă a controlului identității persoanelor interesate și al autenticității documentelor anexate la cererea lor de viză la distanță, în cadrul unei înfățișări ulterioare în fața unei ambasade sau a unui consulat belgian.

Având în vedere cele ce precedă, considerăm că Oficiul a urmat concluziile desprinse din Hotărârea Afrin și a dat dovadă, ținând seama de situația umanitară deplorabilă din Fâșia Gaza, de flexibilitatea necesară pentru a asigura printre altele efectul util al procedurii de depunere și de examinare a cererii de reîntregire a familiei prevăzute la articolul 5 din Directiva 2003/86 în împrejurările cauzei principale. Modificările aduse modalităților procedurale adoptate de Oficiu par să fi permis, în speță, autorizarea reîntregirii familiei, garantând în același timp că controlul, în special al identității persoanelor interesate, este efectuat într‑o etapă ulterioară, în conformitate cu jurisprudența Curții.

Centrul prezentei cauze nu se situează în etapa autorizării reîntregirii familiei, ci într‑o etapă ulterioară a procedurii, și anume cea (a autorizării) intrării membrului sau membrilor familiei susținătorului reîntregirii ( 22 ). În conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86, statul membru în cauză este obligat, de îndată ce cererea de reîntregire a familiei este acceptată, să autorizeze intrarea membrului sau a membrilor familiei și să le acorde „orice facilități pentru obținerea vizelor necesare”.

Așa cum a arătat în mod întemeiat Comisia, expresia „acordă […] orice facilități pentru obținerea vizelor necesare” nu este definită de Directiva 2003/86. Pe de altă parte, după cunoștințele noastre, până în prezent, Curtea nu a interpretat încă această expresie ( 23 ). Totuși, din însuși modul de redactare a articolului 13 alineatul (1) din această directivă reiese că dispoziția respectivă urmărește să faciliteze obținerea vizelor din momentul în care a fost autorizată reîntregirea familiei. În această privință, ea impune ca funcționarea sistemului de eliberare a vizelor să fie eficientă și rapidă ( 24 ).

În opinia noastră, această dispoziție prevede în mod clar nu numai obligația statelor membre de a elimina orice obstacol administrativ nejustificat, ci și obligația de a institui și de a opera proceduri administrative eficiente pentru eliberarea vizelor în vederea asigurării efectului util al dreptului la reîntregirea familiei. O astfel de interpretare este confirmată de considerentul (13) al Directivei 2003/86, care prevede că normele de procedură care guvernează examinarea cererii de reîntregire a familiei, precum și intrarea și șederea membrilor familiei trebuie să fie „eficiente și gestionabile în raport cu sarcina normală de lucru a administrațiilor statelor membre” și de punctul 5.1 din Orientări, care face referire în special la reducerea la minimum a sarcinii administrative suplimentare ( 25 ).

Trebuie să se sublinieze că, deși Directiva 2003/83, în special articolul 13 alineatul (1) din aceasta, impune o cooperare constructivă sau chiar activă din partea autorităților statului membru în cauză, această cooperare rămâne totuși de natură administrativă. Această interpretare este confirmată de Hotărârea Afrin. Astfel, la punctul 59 din această hotărâre, Curtea a considerat că, „pentru a nu se aduce atingere obiectivului urmărit de Directiva 2003/86 de a favoriza reîntregirea familiei și drepturilor fundamentale pe care aceasta urmărește să le protejeze, atunci când statul membru impune înfățișarea personală a membrilor familiei susținătorului reîntregirii într‑o etapă ulterioară a procedurii ( 26 ), acest stat membru trebuie să faciliteze o asemenea înfățișare, în special prin emiterea de documente consulare sau de permise de liberă trecere”. Trebuie să se constate că „emiterea de documente consulare sau de permise de liberă trecere” constituie demersuri de natură pur administrativă ( 27 ). Este vorbe despre demersuri adoptate sub răspunderea exclusivă a statului membru în discuție.

Rezultă că articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 are în vedere o cooperare deplină și continuă din partea autorităților naționale responsabile cu solicitanții de reîntregire a familiei până în etapa eliberării efective a vizei. Această obligație reflectă principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf TUE, precum și dreptul la bună administrare consacrat la articolul 41 din cartă ( 28 ). Însă, ea nu impune autorităților naționale să adopte măsuri extraordinare sau măsuri care nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Or, obligația de a evacua reclamanții din litigiul principal din Fâșia Gaza sau de a le furniza asistență consulară prin informarea autoritățile din statele terțe cu privire la dorința lor de a părăsi acest teritoriu ( 29 ) ar impune adoptarea unor măsuri extraordinare care sunt total străine de cerințele de natură administrativă impuse de articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 ( 30 ). Astfel, aceste obligații impun demersuri diplomatice sau consulare între un stat membru și una sau mai multe țări terțe care nu sunt prevăzute de această directivă și care nu intră, de altfel, în domeniul său de aplicare. Observăm că, deși a doua somație solicitată de reclamanții din litigiul principal poate părea, la prima vedere ( 31 ), mai puțin constrângătoare decât prima ( 32 ), acest fapt nu schimbă caracterul diplomatic sau consular al unui asemenea demers, care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/86. În plus, nu poate fi avută în vedere o extindere nejustificată a obligațiilor prevăzute de directiva menționată, chiar dacă acestea ar putea fi realizate „cu ușurință” (quod non) de statele membre ( 33 ).

Trebuie să se arate, în această privință, că Directiva 2003/86 a fost adoptată în temeiul articolului 63 primul paragraf punctul 3 litera (a) din Tratatul CE, devenit articolul 79 TFUE. Astfel, acest act intră sub incidența titlului V din Tratatul FUE privind spațiul de libertate, securitate și justiție, iar nu, de exemplu, a titlului V din Tratatul UE, care prevede norme generale privind acțiunea externă a Uniunii Europene și norme speciale privind politica sa externă și de securitate comună (PESC) ( 34 ). În pofida existenței, în anumite cazuri, a unei suprapuneri între obiectivele urmărite de aceste politici, scopul esențial și obiectul Directivei 2003/86 sunt de a asigura un tratament echitabil al resortisanților țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre. Favorizând viața de familie, această directivă contribuie la crearea unei stabilități socioculturale care facilitează integrarea resortisanților țărilor terțe în statele membre ( 35 ). Astfel, în timp ce măsurile adoptate în temeiul articolului 79 TFUE ar putea avea un aspect sau o componentă „externă” ( 36 ), Directiva 2003/86 urmărește să consolideze politica „internă” a Uniunii în materie de imigrare legală ( 37 ).

În consecință, considerăm că obligațiile în cauză nu numai că ar depăși modul de redactare și obiectivul Directivei 2003/86, ci ar aduce atingere activităților diplomatice sau consulare ale statelor membre și ar modifica în mod fundamental echilibrul competențelor dintre acestea din urmă și Uniune. Nimic din Directiva 2003/86 nu indică faptul că aceasta a fost intenția legiuitorului Uniunii.

În plus, este necesar să se arate că interpretarea cartei nu poate modifica o asemenea concluzie. Astfel, din moment ce o acțiune a statelor membre nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispozițiile cartei nu se aplică ( 38 ). Trebuie amintit în această privință că articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii ( 39 ). Alineatul (2) al acestui articol 51 precizează că dispozițiile cartei nu extind în niciun fel competențele Uniunii Europene astfel cum sunt definite în tratate. Aceste dispoziții confirmă jurisprudența Curții conform căreia drepturile fundamentale garantate în ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara acestora ( 40 ).

Dispozițiile cartei se adresează statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dispozițiile Directivei 2003/86, printre altele articolul 13 alineatul (1) din aceasta. Rezultă că, atunci când un stat membru acordă o viză în cadrul reîntregirii familiei și impune înfățișarea personală a beneficiarului la înmânarea directă a vizei respective în vederea controlului identității sale, aplicarea dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă se extinde dincolo de acordarea vizei, în special până la eliberarea efectivă a acesteia ( 41 ). Astfel, fără această înfățișare personală și înmânare directă a vizei respective, obiectivul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 de a autoriza intrarea membrului sau a membrilor familiei nu ar fi atins. Prin urmare, ar fi contrar obiectivului Directivei 2003/86 să se limiteze obligația statelor membre de a acorda „orice facilități pentru obținerea vizelor necesare” numai la acordarea acestor vize sub condiții suspensive, fără a facilita însă finalizarea demersurilor administrative care permit îndeplinirea acestor condiții.

În consecință, considerăm că răspunsul la prima întrebare trebuie să fie afirmativ.

Însă, dat fiind că evacuarea reclamanților din litigiul principal din Fâșia Gaza sau furnizarea unei asistențe consulare acestora prin informarea autorităților din țări terțe cu privire la dorința lor de a părăsi acest teritoriu nu constituie acțiuni sau „sarcini” ( 42 ) reglementate de Directiva 2003/86, ele nu constituie o „punere în aplicare” a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă ( 43 ). Nici dispozițiile Directivei 2003/86, nici cele ale cartei nu pot fi interpretate într‑un sens care ar modifica artificial întinderea obligațiilor impuse statelor membre de articolul 13 alineatul (1) din această directivă sau repartizarea competențelor și a sarcinilor Uniunii și ale statelor membre prevăzute de tratate ( 44 ).

Obligația de a asigura aplicarea concretă și efectivă a drepturilor prevăzute de Directiva 2003/86 și, mai precis, obligația de a acorda beneficiarilor unei autorizații de reîntregire a familiei orice facilități pentru obținerea vizelor necesare nu impune statului membru care a acordat vizele respective obligația de a include beneficiarii acestora într‑un proces de evacuare din Fâșia Gaza pe care l‑a instituit sau de a informa autoritățile din orice țară terță care îi împiedică pe beneficiarii respectivi să se deplaseze spre Uniune că aceștia doresc să locuiască în Uniune și dețin vizele necesare în acest sens. Nici modul de redactare, nici economia Directivei 2003/86 sau ale articolului 51 din cartă nu susțin o astfel de interpretare.

În pofida analizei noastre privind dispozițiile Directivei 2003/86 și noțiunea de „punere în aplicare a cartei” în contextul întrebărilor adresate de instanța de trimitere, considerăm că este necesar, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, să se examineze dacă și, eventual, în ce măsură dreptul Uniunii reglementează funcțiile diplomatice și consulare ale statelor membre.

În această privință, nu avem cunoștință decât de un singur caz în care dreptul Uniunii reglementează aceste funcții. Astfel, cetățenia Uniunii ( 45 ) conferă oricărui resortisant al unui stat membru, într‑o țară terță în care acest stat membru nu este reprezentat, dreptul, consacrat la articolul 20 alineatul (2) litera (c) TFUE, precum și la articolul 46 din cartă și concretizat la articolul 23 TFUE, de a beneficia de protecția autorităților diplomatice și consulare ale celorlalte state membre, în aceleași condiții ca și resortisanții acestora ( 46 ). Pe de altă parte, Directiva 2015/637 ( 47 ), adoptată în temeiul articolului 23 TFUE, stabilește măsurile de cooperare și coordonare necesare facilitării suplimentare a protecției consulare pentru cetățenii nereprezentați ai Uniunii. Aceste măsuri urmăresc să sporească atât securitatea juridică, cât și cooperarea eficientă și solidaritatea între autoritățile consulare ( 48 ). Potrivit articolului 9 litera (e) din această directivă, protecția consulară menționată poate include asistență atunci când există o nevoie de „ajutor și repatriere în caz de urgență”.

Or, trebuie să se constate că dispozițiile în cauză vizează doar cetățenii Uniunii care se află pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat și, în anumite împrejurări, membrii familiei lor care îi însoțesc și care nu sunt ei înșiși cetățeni ai Uniunii ( 49 ). În schimb, acestea nu se aplică resortisanților țărilor terțe care beneficiază de reîntregirea familiei în temeiul Directivei 2003/86. În orice caz, dat fiind că somațiile solicitate de reclamanții din litigiul principal nu constituie o punere în aplicare a politicilor și a acțiunilor Uniunii, articolul 10 TFUE privind nediscriminarea nu se aplică ( 50 ).

În această privință, trebuie să se arate că, deși articolul 20 alineatul (2) litera (c) TFUE, articolul 23 TFUE, articolul 46 din cartă și Directiva 2015/637 instituie, în anumite condiții, un sistem de egalitate de tratament între resortisanții unui stat membru și resortisanții unui alt stat membru, într‑o țară terță în care acest din urmă stat membru nu este reprezentat, aceste dispoziții nu reglementează, ca atare, relațiile consulare dintre statele membre și țările terțe ( 51 ). Astfel, potrivit considerentului (5) al Directivei 2015/637, „[această] directivă nu aduce atingere competenței statelor membre de a determina domeniul de aplicare al protecției care este oferită propriilor resortisanți” ( 52 ). Prin urmare, dispozițiile în cauză nu pot fi interpretate în sensul că impun statelor membre o obligație de repatriere a propriilor resortisanți în situație de urgență. Aceeași concluzie se aplică a fortiori atunci când este vorba despre resortisanți ai unei țări terțe ( 53 ).

În aceeași ordine de idei, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a constatat, în Hotărârea H. F. și alții împotriva Franței, că „nicio obligație în temeiul dreptului internațional convențional sau cutumiar nu obligă statele să își repatrieze resortisanții”. În plus, aceasta a confirmat că nu există, în dreptul internațional, un „drept individual la protecție diplomatică” în favoarea resortisanților unui stat. Potrivit acestei instanțe, un astfel de drept „ar fi contrar dreptului internațional și puterii discreționare a statelor” ( 54 ).

În această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului era chemată să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare al articolului 3 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în primul Protocol adițional la convenție ( 55 ), potrivit căruia nimeni nu poate fi „privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetățean este” ( 56 ). Cauza aflată la originea hotărârii menționate privea refuzul Republicii Franceze de a repatria resortisanții francezi plasați în detenție împreună cu copiii lor în taberele din Siria după căderea „Statului Islamic”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat însă că, deși articolul 3 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 nu garantează cetățenilor unui stat care se află în afara teritoriului național un drept general la repatriere, această dispoziție poate, în prezența unor circumstanțe excepționale ( 57 ), să dea naștere unei obligații pozitive atunci când refuzul unui stat de a întreprinde orice măsură ar avea ca efect plasarea cetățeanului în cauză într‑o situație comparabilă, de facto, cu cea a unui exilat ( 58 ). O astfel de obligație impune, atunci când există circumstanțe excepționale, ca procesul decizional referitor la cererea de repatriere să fie însoțit de garanții adecvate împotriva arbitrarului. Aceasta se traduce prin instituirea unui mecanism de control prin care să se poată verifica dacă motivele bazate pe considerente imperative de interes public sau pe dificultăți de natură juridică, diplomatică sau materială, pe care autoritățile executive le‑ar putea invoca în mod legitim, sunt efectiv lipsite de arbitrar ( 59 ).

Pe lângă faptul că articolul 3 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 se aplică numai cetățenilor statelor contractante, arătăm, cu titlu suplimentar, că nimic nu indică faptul că procesul decizional referitor la cererea de evacuare a reclamanților din litigiul principal nu era însoțit de garanții adecvate împotriva arbitrarului.

Astfel, trebuie amintit că, potrivit instanței de trimitere, marja de apreciere de care dispune statul belgian în temeiul dreptului național nu este exclusă de la controlul de legalitate al puterii judecătorești, chiar dacă acest control este marginal potrivit dreptului național. Această instanță a arătat de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe a Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională, Belgia), în pofida inexistenței unui drept subiectiv la asistență consulară în dreptul național, „decizia postului consular de a acorda sau nu asistența consulară este un act administrativ individual, care trebuie, așadar, să fie motivat în mod expres și corespunzător. Această motivare poate fi contestată de persoana interesată la secția de contencios administrativ a Conseil d’État (Consiliul de Stat), în cadrul unei acțiuni în anulare, sau la instanța judecătorească, printre altele în cadrul unei acțiuni în răspundere [cu alte cuvinte, cu ocazia unui control de legalitate efectuat de una dintre aceste instanțe]” ( 60 ).

Având în vedere considerațiile care precedă, considerăm că Hotărârea H. F. și alții împotriva Franței nu susține poziția reclamanților din litigiul principal și nu poate extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii la acțiunile diplomatice și consulare pe care le solicită aceștia. Un eventual control jurisdicțional al procesului decizional al autorităților belgiene ține, în temeiul dreptului național, de aprecierea instanței de trimitere.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles, Belgia) după cum urmează: Articolele 4 și 5, precum și articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2003/86 a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei, citite în lumina articolelor 2, 4 și 7, a articolului 24 alineatele (2) și (3), precum și a articolului 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că: – atunci când un stat membru acordă o viză în cadrul reîntregirii familiei și impune ca beneficiarul vizei să se prezinte personal la înmânarea directă a vizei respective în vederea controlului identității sale, aplicarea dreptului Uniunii se extinde dincolo de acordarea vizei, în special până la eliberarea acesteia; – nu impun unui stat membru care a acordat vize resortisanților unei țări terțe în cadrul reîntregirii familiei să îi includă într‑un proces de evacuare instituit de statul membru respectiv sau să informeze autoritățile din orice țară terță care îi împiedică pe beneficiarii respectivi să se deplaseze spre Uniune că aceștia dețin o viză de ședere în statul membru în discuție.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL RIMVYDAS NORKUS

prezentate la 5 martie 2026 ( 1 )