Concluziile avocatului general domnul M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 2 februarie 2026.###

La 18 septembrie 2025, autoritatea competentă a Republicii Franceze a transmis autorităților bulgare un mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”) împotriva unui resortisant bulgar bănuit de săvârșirea mai multor infracțiuni în diferite state (printre care Bulgaria și Franța) în cadrul unui grup organizat care ar fi manipulat competiții sportive.

Instanța bulgară care trebuie să se pronunțe în apel cu privire la predarea persoanei căutate către autoritățile franceze în vederea efectuării urmăririi penale are îndoieli cu privire la interpretarea articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI ( 2 ), care prevede un motiv de neexecutare facultativă a MEA.

Conform articolului 1 („Definiția [MEA] și obligația de executare a acestuia”): „(1) [MEA] este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. (2) Statele membre execută orice [MEA], pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru. […]”

Articolul 4 („Motive de neexecutare facultativă a [MEA]”) prevede: „Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea [MEA]: […] 7. atunci când [MEA] se referă la infracțiuni care: (a) în conformitate cu dreptul statului membru de executare, au fost săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul statului membru de executare sau într‑un loc considerat ca atare. […]”

Potrivit articolului 40 alineatul (1): „Okrazhen sad (Tribunalul Regional) poate refuza executarea unui [MEA] în cazul în care: […] (5) infracțiunea a fost săvârșită în întregime sau parțial pe teritoriul Republicii Bulgaria sau a fost săvârșită în afara teritoriului statului membru emitent, iar legislația bulgară nu autorizează urmărirea penală pentru aceeași infracțiune săvârșită în afara teritoriului Republicii Bulgaria.”

Succesiunea faptelor, expusă în decizia de trimitere, este foarte succintă și cuprinde următoarele: – autoritățile franceze solicită predarea, în vederea efectuării urmăririi penale, a lui XM, resortisant bulgar cu reședința în Bulgaria, în calitate de presupus autor a șase infracțiuni ( 4 ) legate de manipularea competițiilor sportive, în cadrul unui grup infracțional organizat; – mandatul de arestare a fost emis la 18 septembrie 2025 de tribunal judiciaire de Marseille (Tribunalul Judiciar din Marsilia, Franța). În aceeași zi, un procuror al instanței menționate a emis MEA în vederea efectuării urmăririi penale.

Din conținutul MEA și în special din informațiile furnizate de guvernul francez ( 5 ) rezultă de asemenea următoarele aspecte: – infracțiunile care fac obiectul anchetei au fost săvârșite pe teritoriul Republicii Franceze, precum și în alte țări, printre care Bulgaria ( 6 ); – ancheta penală a fost inițiată de tribunal judiciaire de Marseille (Tribunalul Judiciar din Marsilia) și, având în vedere caracterul transfrontalier al infracțiunilor, la aceasta au colaborat mai multe autorități naționale; – procedura desfășurată în Franța, în cadrul căreia a fost emis MEA, a condus, ca urmare a naturii faptelor investigate, „la o cooperare judiciară internațională aprofundată”, care a determinat emiterea, în martie 2025, a mai multor ordine europene de anchetă adresate Belgiei, Spaniei, Ucrainei, României și Bulgariei; – în același timp, la inițiativa autorităților franceze, a fost deschis un dosar la Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală (denumită în continuare „Eurojust”); – sub egida Eurojust, au avut loc două reuniuni la care au participat autoritățile franceze și autoritățile din celelalte țări cărora le fuseseră adresate ordinele europene de anchetă, printre care și Bulgaria; – la 14 octombrie 2025 a avut loc o operațiune coordonată care a condus la identificarea și arestarea mai multor persoane în Franța, România, Spania și Bulgaria. În urma acestei operațiuni coordonate au fost emise mai multe MEA adresate acestor din urmă trei țări; – pe parcursul perioadei de coordonare autoritățile franceze s‑au aflat în contact cu omologii lor bulgari pentru a facilita executarea ordinelor europene de anchetă și a MEA; – autoritățile judiciare bulgare au executat deja unul dintre MEA emise pentru aceleași fapte împotriva unei alte persoane, resortisant bulgar, care a fost predată autorităților franceze.

La 15 octombrie 2025, Sofiyska gradska prokuratura (Parchetul Orașului Sofia, Bulgaria) a prezentat la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) o cerere de executare a MEA împotriva lui XM.

La 20 octombrie 2025, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia), în calitate de „autoritate judiciară de executare”, a constatat că nu există motive pentru a refuza predarea ( 7 ) și a dispus executarea MEA. În același timp, instanța menționată a dispus, ca măsură de siguranță, arestarea preventivă a persoanei căutate.

Împotriva acestei decizii, XM a introdus o acțiune la Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria) ( 8 ), susținând că existau motive de refuz al predării. Acesta susține printre altele că faptele au fost săvârșite pe teritoriul Republicii Bulgaria și că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) și al articolului 4 alineatul (1) din Codul penal bulgar, acesta se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite pe teritoriul național, precum și faptelor săvârșite în străinătate de resortisanți bulgari.

Potrivit Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria), în Bulgaria există o jurisprudență contradictorie cu privire la norma care transpune în dreptul național articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584. Pentru a clarifica îndoielile cu privire la interpretarea acestei dispoziții, instanța menționată sesizează Curtea cu următoarea întrebare preliminară: „Este conformă cu dispozițiile articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru [2002/584] o jurisprudență a unui stat de executare potrivit căreia faptul că infracțiunea pentru care a fost emis [MEA] a fost săvârșită, în întregime sau parțial, pe teritoriul Republicii Bulgaria, în calitate de stat de executare, constituie un motiv suficient și autonom pentru a pronunța o decizie de refuz al executării MEA emis, având în vedere competența teritorială a Republicii Bulgaria de a începe urmărirea penală pentru aceeași infracțiune?”

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 11 noiembrie 2025, însoțită de cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii de urgență, pe care Curtea a admis‑o.

XM și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Curtea a invitat guvernul francez să furnizeze în scris precizările necesare, invitație la care guvernul menționat a dat curs la 11 decembrie 2025.

XM, guvernul francez și Comisia au participat la ședința care s‑a desfășurat la 13 ianuarie 2026.

Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă este conformă cu articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 o jurisprudență națională conform căreia săvârșirea, în întregime sau parțial, a infracțiunii pe teritoriul statului de executare (în speță, Bulgaria) constituie un „motiv suficient și autonom” de refuz al executării unui MEA, atunci când acest stat are „competența teritorială” ( 9 ) de a începe urmărirea penală pentru aceeași infracțiune.

În primul rând, este necesar să se clarifice ce trebuie să se înțeleagă, în acest context, prin „motiv suficient și autonom” pentru a refuza executarea unui MEA. Decizia de trimitere se limitează la a indica faptul că aplicarea articolului 40 alineatul (1) punctul 5 din legea națională privind extrădarea și mandatul european de arestare a condus la o „jurisprudență contradictorie” în Bulgaria. Decizia menționată precizează ( 10 ) că, în această privință, există două linii jurisprudențiale: – „Potrivit anumitor hotărâri pronunțate de instanțele de apel, dintre care unele sunt menționate la punctul 14.1 ( 11 ), faptul că activitatea infracțională a fost săvârșită, în întregime sau parțial, pe teritoriul Bulgariei nu constituie în sine un motiv de refuz al executării [MEA], fiind necesar să prevaleze desfășurarea procedurii penale în statul emitent”; – „Potrivit altor hotărâri pronunțate de instanțele de apel, dintre care unele sunt menționate la punctul 14.2 ( 12 ), faptul că activitatea infracțională a fost săvârșită pe teritoriul bulgar constituie un motiv suficient pentru a refuza executarea unui [MEA], întrucât activitatea infracțională în cauză este de competența autorităților penale bulgare”.

Prin urmare, înțelegem că instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă constituie un motiv „suficient și autonom” pentru a refuza executarea unui MEA îndeplinirea ca atare a celor două condiții cumulative precizate în întrebarea sa, și anume: a) faptul că infracțiunea a fost săvârșită, în întregime sau parțial, pe teritoriul bulgar și b) că instanțele bulgare sunt competente să înceapă urmărirea penală cu privire la infracțiunea în cauză.

Textul întrebării preliminare pare să nu țină seama, în sensul articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584, de alte considerente privind eficacitatea anchetei penale în cazul de față ( 13 ).

Este îndoielnic că hotărârile instanțelor bulgare menționate în decizia de trimitere ar genera o adevărată „contradictorialitate” între două linii jurisprudențiale clare și incompatibile. Din lectura hotărârilor transcrise reiese mai degrabă că există o serie de poziții situate între cele două extreme ( 14 ).

Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la o dispută (presupusă sau reală) între instanțele unui stat membru, ci să furnizeze instanței de trimitere o interpretare a articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 care să îi fie utilă.

În acest scop, analiza noastră se va structura după cum urmează: – în primul rând, vom reaminti jurisprudența Curții care interpretează articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584. Chiar dacă a fost pronunțată în legătură cu motive de neexecutare facultativă diferite de cel prevăzut la punctul 7 litera (a), această jurisprudență conține orientări adecvate pentru analiza acestei din urmă dispoziții; – în al doilea rând, vom explica de ce rațiunea care stă la baza articolului 4 din Decizia‑cadru 2002/584 se opune unei interpretări a punctului 7 litera (a) din acesta favorabilă tezei conform căreia săvârșirea infracțiunii pe teritoriul statului de executare a MEA constituie un „motiv suficient și autonom” pentru a refuza predarea persoanei căutate; – în cele din urmă și fără a aduce atingere verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, vom sugera câteva criterii care ar putea orienta autoritatea judiciară de executare și vom exclude altele care, în opinia noastră, nu ar trebui să figureze în evaluarea sa.

Dacă nu ne înșelăm, Curtea nu a avut încă ocazia să interpreteze articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584. Totuși, ea a făcut acest lucru în ceea ce privește alte motive de neexecutare facultativă a unui MEA.

Articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede o listă exhaustivă de motive care, odată transpuse în dreptul național, permit (autorității judiciare a statului de executare) să refuze executarea unui MEA emis de un alt stat membru.

În termeni generali, Decizia‑cadru 2002/584 „vizează, prin introducerea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre” ( 15 ).

În concordanță cu acest obiectiv prioritar, Curtea a statuat că motivele de neexecutare a unui MEA trebuie interpretate în sensul favor executionis. În conformitate cu aceasta, „în timp ce executarea [MEA] constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte […]” ( 16 ).

Atunci când o autoritate de executare intenționează să accepte unul dintre motivele prevăzute la articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea respectivă trebuie „să dispună ea însăși de o marjă de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă trebuie sau nu să refuze executarea [MEA]” ( 17 ), pe baza unei analize specifice a cererii în lumina „împrejurăril[or] specifice fiecărei spețe” ( 18 ).

În ceea ce privește abordarea concretă pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să o adopte, jurisprudența pronunțată în legătură cu articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 ilustrează un raționament care cuprinde două etape: – într‑o primă etapă, autoritatea judiciară de executare va trebui, în primul rând, să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare specifice motivului de neexecutare pe care intenționează să îl accepte ( 19 ); – într‑o a doua etapă, în cazul unui rezultat pozitiv la prima verificare, autoritatea judiciară de executare „trebuie să aprecieze și dacă” există un interes legitim care să justifice refuzul predării, în temeiul motivului de neexecutare facultativă în cauză ( 20 ).

În vederea constatării unui „interes legitim” pentru refuzul predării, autoritatea judiciară de executare trebuie să țină seama: – pe de o parte, de „obiectivul urmărit de motivul de neexecutare facultativă [în cauză]” ( 21 ) și, – pe de altă parte, de obiectivele proprii ale Deciziei‑cadru 2002/584 care, conform articolului 1 alineatul (1) din aceasta, vizează „să permită arestarea și predarea unei persoane căutate pentru ca […] infracțiunea săvârșită să nu rămână nepedepsită, iar această persoană să fie urmărită penal […]” ( 22 ).

Raționamentul în două etape pe care l‑am expus anterior, aplicabil motivelor de neexecutare facultativă prevăzute la articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie adoptat și pentru interpretarea corectă a punctului 7 litera (a) din acesta.

Analiza privind săvârșirea (în întregime sau parțial) a infracțiunii pe teritoriul statului membru de executare (în speță, Bulgaria) corespunde primei dintre aceste două etape. Motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 implică faptul că MEA „[…] se referă la infracțiuni care […] în conformitate cu dreptul statului membru de executare, au fost săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul [acelui] stat sau într‑un loc considerat ca atare”.

Îndeplinirea acestei prime condiții este, așadar, necesară pentru a admite motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 7 litera (a).

Instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă această condiție este suficientă. Dacă așa ar fi și întrucât nu se contestă faptul că instanțele bulgare pot începe urmărirea penală (în conformitate cu dispozițiile Codul penal care definesc domeniul de aplicare teritorial al acestuia) pentru fapte săvârșite pe teritoriul lor, atunci ar fi suficient ca infracțiunea să fi fost săvârșită, în întregime sau parțial, în Bulgaria pentru a refuza predarea.

Pentru motivele pe care le vom expune în continuare, suntem însă de părere că, în termenii enunțați, această teză nu este corectă și că răspunsul la această întrebare trebuie să fie, așadar, negativ.

Înainte de a efectua această analiză, trebuie clarificate anumite îndoieli cu privire la trimiterea la dreptul național, care figurează la articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584, și la incidența care trebuie recunoscută suveranității statului de executare.

Articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 conține o trimitere explicită la dreptul intern al statului membru de executare. Autoritatea judiciară a acestui stat poate să refuze executarea MEA în cazul în care acesta „[…] se referă la infracțiuni care […] în conformitate cu dreptul statului membru de executare, au fost săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul [său] sau într‑un loc considerat ca atare”.

În opinia noastră, această trimitere nu susține o interpretare care să permită autorității judiciare bulgare să refuze predarea persoanei căutate numai pe motiv că infracțiunea (săvârșită pe teritoriul său) este, în temeiul dreptului intern, de competența instanțelor din Bulgaria. În prezenta cauză este lipsit de relevanță faptul că această normă are, în conformitate cu același drept național, caracter imperativ.

Atunci când, în definirea condițiilor aplicării motivelor de neexecutare ale MEA, articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584 face trimitere la normele de competență ale unui stat membru, face acest lucru în mod neechivoc. Acesta este cazul, de exemplu, la punctul 4 din acesta ( 23 ).

În schimb, articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 conferă o sferă de aplicare mai limitată trimiterii la dreptul intern. Mai concret, acesta încredințează dreptului național doar reglementarea a două aspecte specifice: – pe de o parte, stabilirea locului în care a fost săvârșită infracțiunea, pentru a aprecia dacă aceasta poate fi considerată săvârșită, în întregime sau parțial, pe teritoriul statului membru de executare ( 24 ); – pe de altă parte, identificarea altor locuri considerate ca atare.

Acest lucru este confirmat de lucrările pregătitoare ale Deciziei‑cadru 2002/584 ( 25 ), care identifică drept sursă de inspirație pentru legiuitorul european în această materie articolul 7 alineatul (1) din Convenția europeană de extrădare din 1957 ( 26 ).

Din Raportul explicativ al acestei convenții ( 27 ) rezultă că trimiterea de la articolul 7 alineatul (1) la dreptul intern se limitează la locus commissi delicti ( 28 ). Această trimitere nu vizează să includă alt tip de dispoziții interne și nici să excludă circumstanțe de altă natură care trebuie evaluate de autoritatea din statul membru de executare ( 29 ).

De la trimiterea la dreptul național sunt excluse în special normele interne în temeiul cărora, după constatarea faptului că infracțiunea a fost comisă pe teritoriul național, Codul penal al statului în cauză ar deveni aplicabil în mod automat, iar autoritățile judiciare ar fi obligate să refuze executarea unui MEA ca urmare a caracterului de ordine publică al normelor naționale imperative privind competența instanțelor penale ( 30 ).

În opinia noastră, nici articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584, nici trimiterea la dreptul intern prevăzută de acesta nu autorizează această teză, care nu poate fi susținută nici de argumentele întemeiate pe suveranitatea statului în materie penală, la care ne vom referi imediat.

Competența statului în materie penală și ius puniendi al acestuia au, prin definiție, o dimensiune teritorială. Cu toate că, din punct de vedere istoric, a fost pusă la îndoială posibilitatea ca un stat să extindă aplicarea legilor și competența instanțelor sale asupra persoanelor, a bunurilor și a faptelor aflate în afara teritoriului său, prerogativa sa suverană de a preveni, cerceta și judeca toate infracțiunile săvârșite pe teritoriul său nu a fost pusă sub semnul întrebării.

Acest principiu fundamental transformă locus commissi delicti în criteriul de bază pentru repartizarea competenței jurisdicționale în materie penală, prezent în toate sistemele juridice contemporane.

La suveranitatea statului în materie penală fac trimitere atât jurisprudența bulgară la care se referă întrebarea preliminară, cât și Comisia în observațiile sale scrise. Ambele sunt de acord cu faptul că suveranitatea statului de executare a MEA stă la baza motivului prevăzut la articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584. Cu toate acestea, ele sunt în dezacord în legătură cu caracterul „suficient și autonom” al acestui motiv.

În ceea ce privește jurisprudența bulgară, unele hotărâri ale instanțelor naționale deduc din suveranitatea Republicii Bulgaria, astfel cum am precizat deja, consecința că competența acesteia de a judeca infracțiunile săvârșite pe teritoriul său „nu poate face obiectul niciunei derogări”. Această „competență teritorială” ar fi, așadar, un motiv „suficient și autonom” pentru neexecutarea MEA ( 31 ).

În schimb, Comisia pornește de la premisa că „articolul 4 punctul 7 litera (a) reflectă dreptul suveran al statelor membre de a judeca consecințele penale ale faptelor săvârșite pe teritoriul lor” și deduce din acesta o derogare foarte largă de la principiul general favor executionis.

În opinia Comisiei, potrivit acestui raționament, „statul membru de executare poate decide să refuze executarea [MEA] și să își asume el însuși urmărirea penală chiar și în cazul în care, în mod obiectiv, nu se află în poziția cea mai potrivită pentru a face acest lucru”, cu condiția să se adopte măsurile necesare pentru a exclude riscul impunității ( 32 ).

Acest argument, care nu este în concordanță cu alte argumente invocate anterior de Comisia însăși ( 33 ), pare să acorde prioritate unor considerații abstracte (bazate pe ideea suveranității) față de altele care vizează cooperarea între statele membre, inspirată de încrederea reciprocă ce stă la baza spațiului de libertate, securitate și justiție.

La crearea spațiului de libertate, securitate și justiție contribuie nu doar Decizia‑cadru 2002/584, ci și alte acte normative, precum Decizia‑cadru 2009/948/JAI ( 34 ). Aceasta din urmă ni se pare deosebit de relevantă în contextul trimiterii preliminare, întrucât, astfel cum vom explica ulterior, problema juridică ce stă la baza aplicării motivului de neexecutare de la articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 ar putea fi concepută drept un conflict „abstract” de competență între statul de executare și statul emitent al MEA.

Într‑adevăr, în lipsa unei armonizări orizontale, la nivelul Uniunii, a criteriilor care reglementează exercitarea (eventual concurentă) a competenței penale de către statele membre, cooperarea judiciară în materie penală nu poate face abstracție de principiul general al respectării suveranității statale ( 35 ).

Cu toate acestea, atitudinea deferentă față de suveranitatea statală trebuie echilibrată cu necesitatea coordonării acțiunii diferitelor state membre, dacă se dorește menținerea unei anumite coerențe în administrarea justiției penale în cadrul Uniunii ( 36 ).

Prin urmare, o instanță națională care aduce drept argument prerogativele suverane ale statului în această materie nu se poate limita la invocarea unei „rezerve absolute a suveranității” atunci când se confruntă cu cereri concurente și la fel de legitime ale altor state membre, canalizate prin intermediul MEA.

În ceea ce privește Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a amintit că „[…] obligația de cooperare loială, consacrată la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, implică un dialog între autoritățile judiciare de executare și cele emitente. Din acest principiu rezultă printre altele că statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate […]” ( 37 ).

Dialogul și cooperarea loială ( 38 ) trebuie, așadar, să ghideze aplicarea articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584. Suveranitatea statului în materie penală constituie premisa normativă pe care se bazează legiuitorul Uniunii atunci când prevede motivul, în discuție în prezenta cauză, de neexecutare facultativă a unui MEA, dar nu justificarea unică și nici în ultimă instanță a aplicării sale în cazul concret.

Cu alte cuvinte, și dacă este să utilizăm termenii din decizia de trimitere, invocarea suveranității naționale nu poate fi calificată drept „motiv suficient și autonom pentru a refuza executarea unui [MEA]”.

O astfel de interpretare abstractă a articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 nu ar fi în concordanță, subliniem din nou, cu abordarea adoptată de Curte cu privire la motivele de neexecutare facultativă a MEA. În schimb, o analiză aprofundată a circumstanțelor specifice fiecărui caz este imperativă.

Considerațiile expuse până la acest moment ar fi suficiente pentru a da un răspuns negativ la întrebarea preliminară, astfel cum aceasta a fost formulată: săvârșirea (în întregime sau parțial) a infracțiunii pe teritoriul statului de executare, împreună cu simpla existență, în abstract, a competenței statului respectiv de a iniția urmărirea penală, nu constituie, precizăm din nou, un motiv suficient pentru a refuza executarea unui MEA.

O interpretare contrară ar transforma motivul de la articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 într‑o derogare sistematică și automată de la [principiul] favor executionis, proclamat la articolul 1 alineatul (2) din același act normativ.

În ceea ce privește caracterul sistematic al acestei derogări, dreptul penal rezervă fiecărui stat, ca ilustrare a suveranității sale, competența de a preveni, cerceta și judeca, în fața propriilor sale instanțe și aplicând propriile sale legi, infracțiunile săvârșite pe teritoriul său. A deduce din această premisă că, în orice caz, competența teritorială (jurisdicția) statului de executare prevalează în mod obligatoriu, ar echivala cu stabilirea unei derogări foarte largi în favoarea sa, al cărei singur obiectiv ar fi păstrarea monopolului său teritorial asupra ius puniendi.

În ceea ce privește caracterul automat al acestei derogări, în cazul în care autoritatea judiciară de executare ar fi obligată să își limiteze analiza la constatarea faptului că infracțiunea a fost săvârșită pe teritoriul statului de executare și că acesta recunoaște competența teritorială a instanțelor sale pentru a o judeca, atunci aceasta nu ar dispune, în realitate, de nicio marjă de apreciere a cazului concret. Motivul de neexecutare facultativă a MEA s‑ar transforma astfel într‑un motiv de neexecutare obligatorie.

În plus, o interpretare a articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 care ar conduce la „[…] impunitatea persoanei căutate ar fi incompatibilă cu obiectivul urmărit atât de Decizia‑cadru 2002/584 […] cât și de articolul 3 alineatul (2) TUE […]” ( 39 ).

Simpla prezență, în abstract, a competenței teritoriale (jurisdicție) a statului de executare de a iniția urmărirea penală nu este suficientă în sine pentru a exclude riscul ca infracțiunea săvârșită pe teritoriul său să rămână nepedepsită atunci când această competență nu este exercitată în mod concret.

Instanța de trimitere afirmă că una dintre liniile jurisprudențiale pe care le citează ar putea conduce la acest rezultat, întrucât nu rezultă că, „după refuzul executării [pe baza acestui motiv], ar fi fost inițiate proceduri penale [în Republica Bulgaria] care să conducă la depunerea în instanță de acte de acuzare împotriva persoanelor care fac obiectul unui [MEA]” ( 40 ). În aceste condiții, răspunsul la întrebarea preliminară ar trebui să fie negativ, în măsura în care neexecutarea MEA ar conduce la nepedepsirea faptelor pentru care se solicită predarea.

Cu toate acestea, am menționat deja faptul că jurisprudența instanțelor bulgare prezintă variații substanțiale. Problema pare să constea mai degrabă în nivelul de aprofundare al analizei cazului concret sau al aprecierii riscului de impunitate.

Din textul deciziei de trimitere rezultă că nu există uniformitate în ceea ce privește selectarea criteriilor pe care autoritatea judiciară de executare ar trebui să le utilizeze pentru a accepta sau nu acest motiv de neexecutare facultativă a MEA. La acestea ne vom referi în continuare.

Toate părțile din procedura preliminară, inclusiv persoana căutată, sunt de acord că aplicarea articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 impune o analiză individualizată a cererilor de executare a MEA, în lumina circumstanțelor specifice fiecărui caz. Cu toate acestea, ele sunt în dezacord în ceea ce privește criteriile care ar trebui să aibă o pondere mai ridicată în cadrul acestei analize.

Undele dintre hotărârile instanțelor bulgare citate în decizia de trimitere ( 41 ) leagă motivul de neexecutare prevăzut la articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 de problemele care decurg din coexistența competențelor jurisdicționale concurente.

Considerăm că această abordare este corectă. Într‑adevăr, este posibil ca autoritatea judiciară de executare să fie nevoită să ia în considerare aplicarea acestei dispoziții în cazurile în care: – în statul membru de executare nu a fost inițiată încă o procedură penală în legătură cu infracțiunea care face obiectul MEA ( 42 ); și – autoritatea judiciară a statului de executare ia în considerare refuzul predării, astfel încât ea însăși sau o altă instanță din statul membru respectiv să își poată exercita competența penală în legătură cu infracțiunea săvârșită pe teritoriul său.

Această situație seamănă, de fapt, cu cea care ar determina un conflict (abstract) de competență în materie penală între statul membru de executare, competent în temeiul [principiului] locus commissi delicti, pe de o parte, și statul emitent, unde se află în curs o procedură în cadrul căreia a fost emis un MEA în vederea efectuării urmăririi penale, pe de altă parte.

Suntem de acord cu Comisia ( 43 ) că acest conflict ar trebui soluționat pe baza unor criterii similare celor utilizate de alte instrumente ale dreptului derivat al Uniunii. În acest sens, Comisia menționează atât criteriile elaborate de Eurojust ( 44 ), la care face trimitere Decizia‑cadru 2009/948 ( 45 ), precum și Regulamentul (UE) 2024/3011 privind transferul procedurilor în materie penală ( 46 ).

Cu toate că nu este aplicabil ratione temporis în prezenta cauză, Regulamentul 2024/3011 va interveni, în general, într‑o etapă ulterioară celei prevăzute de Decizia‑cadru 2009/948 ( 47 ), presupunând, printre altele, că s‑a ajuns la un consens, în urma consultării în temeiul acestei decizii‑cadru sau „în alt mod” ( 48 ), cu privire la concentrarea procedurilor penale în „jurisdicția cea mai potrivită”.

În ceea ce privește acest „alt mod” de a ajunge la un consens cu privire la concentrarea procedurilor penale, considerentul (28) al Regulamentului 2024/3011 precizează că „[s]-ar putea ajunge la astfel de acorduri în cadrul reuniunilor de coordonare ale [Eurojust]” ( 49 ).

Astfel cum reiese din desfășurarea procedurii a quo, nimic nu se opune ca reuniunile de coordonare ale Eurojust să se desfășoare într‑o etapă foarte timpurie a investigărilor, când nu există încă proceduri penale paralele în diferite state membre. Astfel de reuniuni pot conduce la un consens informal (implicit) cu privire la concentrarea procedurilor penale, evitând ab origine o situație de litispendență și menținând astfel conflictul la un nivel pur „abstract”.

În acest sens, aplicarea anticipată la motivul de neexecutare facultativă a unui MEA a criteriilor utilizate de Decizia‑cadru 2009/948 sau de Regulamentul 2024/3011: – ar evita ca statul de executare care dorește să urmărească penal infracțiunea săvârșită pe teritoriul său să fie nevoit să recurgă la consultările directe prevăzute în Decizia‑cadru 2009/948 doar cu scopul de a ajunge la un consens formal, atunci când a rezultat deja un consens implicit într‑o etapă anterioară ( 50 ); – ar evita de asemenea ca statul emitent al MEA să fie nevoit să reacționeze la refuzul predării solicitând transferul integral al procedurii penale ( 51 ).

Liniile directoare ale Eurojust pot fi luate în considerare în măsura în care „[…] sunt menite să fie un instrument flexibil conceput să ghideze și să reamintească autorităților competente factorii care se impun a fi avuți în vedere […]”, atribuind fiecăruia un nivel de prioritate și importanță în funcție de fiecare caz în parte, „[…] pentru a decide cel mai bun loc pentru urmărirea în justiție a conflictelor […]”. Prin urmare, acestea răspund cerinței unei bune administrări a justiției în materie penală.

La enumerarea „factorilor principali” aplicabili în aceste cazuri, Liniile directoare ale Eurojust subliniază că „[s]e impune prezumția preliminară potrivit căreia, dacă este posibil, urmărirea penală trebuie să aibă loc în jurisdicția în care a fost săvârșită cea mai mare parte – sau cea mai importantă parte – a infracțiunii sau în care s‑a produs cea mai mare parte – sau cea mai importantă parte – a pierderii […]”.

Or, fundamentul acestei „prezumții preliminare” nu este atât (sau nu numai) „dreptul suveran al statelor membre de a judeca consecințele penale ale faptelor săvârșite pe teritoriul lor”, cât mai degrabă voința de a favoriza o bună administrare a justiției.

Atunci când este utilizat drept criteriu de atribuire a competenței jurisdicționale, locus commissi delicti este adecvat pentru a atinge, atât în materie civilă și comercială ( 52 ), cât și în materie penală, obiectivele de proximitate și de disponibilitate a probelor.

Decizia‑cadru 2002/584 împărtășește aceeași „prezumție preliminară”, întrucât permite, la articolul 4 punctul 7 litera (a), ca autoritatea judiciară de executare să evalueze dacă este sau nu este necesar să stabilească o derogare de la principiul general al executării unui MEA. Această autoritate poate opta pentru desfășurarea in situ a procedurii penale, ținând seama de obiectivele menționate anterior, în cazul în care persoana căutată se află pe teritoriul său, iar pe acest teritoriu a fost săvârșită (în întregime sau parțial) fapta penală care i se atribuie.

În aceste cazuri, articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 pornește de la premisa că statul de executare: a) are, în general, competența de a urmări penal faptele săvârșite pe teritoriul său, iar b) acesta se află, în mod normal și din perspectiva unei corecte administrări a justiției penale, într‑o poziție adecvată pentru a‑și exercita această competență, din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor.

Se poate întâmpla, totuși (iar prezenta cauză ilustrează acest lucru), ca o procedură penală să vizeze infracțiuni cu o dimensiune transfrontalieră semnificativă, săvârșite prin mijloace electronice și/sau în cadrul unei rețele sau al unui grup infracțional internațional complex.

În cazul infracțiunilor penale cu o dimensiune transnațională complexă: – criteriul locus commissi delicti prezintă limite intrinseci. Pentru a evita proliferarea necoordonată a procedurilor judiciare, soluționarea „conflictului de competențe” nu poate face abstracție de cooperarea loială între autoritățile competente ale statelor membre implicate și nici nu se poate baza în mod exclusiv pe acest criteriu, comun mai multor state; – autoritatea judiciară care intenționează să aplice articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 poate evalua dacă statul de executare se află într‑o poziție care, chiar dacă nu este cea mai potrivită, este totuși suficient de adecvată pentru a urmări penal infracțiunea care face obiectul MEA ( 53 ).

Informațiile referitoare la situația persoanei căutate și la procedurile penale desfășurate deja (în statul membru emitent și în cel de executare) vor permite să se aprecieze atât prezența factorilor menționați în Liniile directoare ale Eurojust, cât și prioritatea și importanța care trebuie acordate fiecăruia.

În acest scop, autoritatea judiciară de executare ar putea lua în considerare: – aspectele cantitative („cea mai mare parte”) și calitative („partea cea mai importantă”) ale conduitei care a condus la infracțiunile menționate în MEA. În ședință, Comisia și guvernul francez au fost de acord că, atunci când persoanei căutate i se atribuie o infracțiune săvârșită în cadrul unui grup infracțional organizat, evaluarea trebuie să vizeze infracțiunea apreciată în ansamblul său, și nu participarea individuală a persoanei căutate ( 54 ). – cetățenia sau locul de reședință al persoanei căutate, precum și legăturile sale personale cu alte state membre, în special cu statul emitent ( 55 ); – disponibilitatea și admisibilitatea probelor, inclusiv obținerea de declarații din partea martorilor, a experților și a victimelor; – interesele și localizarea victimelor; – stadiul în care se află procedura penală în statul emitent, precum și demersurile deja realizate, eventual cu intervenția Eurojust, în scopul coordonării investigației, care ar putea să fi condus la un consens (chiar dacă implicit) cu privire la concentrarea procedurilor penale ( 56 ).

În schimb, suntem de părere că alți factori invocați în decizia de trimitere sau în observațiile părților nu sunt relevanți: – la evaluarea necesității predării, instanța de executare nu are competența de a aprecia gradul de implicare a persoanei în fapta penală care i se atribuie și nici existența unor probe sau a unor indicii suficiente de vinovăție ( 57 ). Această apreciere ține în mod exclusiv de competența autorității emitente a MEA; – în ceea ce privește decizia referitoare la predare, sunt lipsite de relevanță dificultățile lingvistice pe care persoana căutată le‑ar putea avea în exercitarea dreptului său la apărare ( 58 ), drept garantat în orice caz de normele Uniunii ( 59 ); – cu excepția cazului în care există deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește protecția în statul emitent, acestuia îi revine sarcina de a garanta dreptul persoanelor suspectate sau acuzate de a participa efectiv la procedura penală ( 60 ).

Decizia care revine autorității de executare în temeiul articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 nu ar trebui să creeze un risc de nepedepsire a infracțiunii ( 61 ).

În ședință s‑a dezbătut dacă Decizia‑cadru 2002/584 impune ca refuzul executării MEA în temeiul articolului 4 punctul 7 litera (a) să fie urmat în mod obligatoriu de exercitarea acțiunii penale de către autoritatea competentă a statului de executare, în conformitate cu regula aut dedere, aut iudicare.

Guvernul francez a susținut că o astfel de cerință ar fi contrară principiului oportunității exercitării acțiunii penale, principiu recunoscut de sistemele juridice ale mai multor state membre. Din această perspectivă, statul care decidă să refuze executarea MEA în temeiul articolului 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584 ar avea doar obligația de „a sesiza autoritățile sale judiciare”: acestea ar păstra competența de a aprecia în fiecare caz în parte dacă este oportună sau nu inițierea unei proceduri penale ( 62 ).

Această interpretare, care generează o anumită tensiune în raport cu jurisprudența Curții ( 63 ), pare totuși să fie susținută de lucrările pregătitoare ale Deciziei‑cadru 2002/584. În etapa premergătoare aprobării sale, s‑a avut în vedere o formulă care condiționa aplicarea acestui motiv de neexecutare facultativă de asumarea, din partea autorității competente a statului de executare, a unui angajament formal de a începe urmărirea penală. Această cerință nu a fost însă inclusă în versiunea finală a dispoziției ( 64 ).

Dacă se acceptă că legiuitorul Uniunii a susținut, în acest mod, menținerea principiului oportunității acțiunii penale (în statele în care acesta este recunoscut), va trebui să se admită că a tolerat un anumit risc de impunitate în practică. Acest risc ar putea apărea în cazul în care Parchetul statului de executare, căruia i se încredințează monopolul acțiunii penale, se prevalează de principiul oportunității pentru a nu pune sub acuzare persoana a cărei predare către statul emitent este refuzată.

Pentru a minimiza acest risc, Decizia‑cadru 2002/584 pune la dispoziția autorității judiciare de executare a MEA mecanisme care îi permit să inițieze un dialog cu autoritățile competente din propriul său stat și din statul emitent.

În ceea ce privește autoritățile din propriul său stat (inclusiv Parchetul), instanța competentă să execute MEA poate solicita acestora informațiile necesare pentru a lua o decizie care să evalueze riscul de impunitate, ceea ce implică: – să știe dacă există o probabilitate rezonabilă de a se iniția o anchetă penală; – să verifice posibila existență a unor contacte anterioare cu autoritățile din alte state, în vederea adoptării unei poziții comune cu privire la concentrarea procedurilor penale fie în statul de executare, fie în statul emitent.

În ceea ce privește autoritățile statului emitent al MEA, autoritatea de executare poate solicita acestora informațiile suplimentare necesare înainte de a adopta decizia cu privire la predarea persoanei căutate [articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584].

După ce obține informațiile pe care le‑am menționat anterior, instanța chemată să se pronunțe cu privire la predarea persoanei căutate trebuie să aibă în vedere că: – în abstract, nu este indispensabil ca, în absența unei proceduri penale în curs în statul de executare, „să prevaleze desfășurarea procedurii penale în statul emitent” ( 65 ); – cu toate acestea, atunci când autoritățile statului de executare renunță să inițieze o procedură penală împotriva persoanei căutate, incidența acestui factor în răspunsul privind MEA poate fi esențial, întrucât Decizia‑cadru 2002/584 urmărește să elimine zonele de impunitate în cooperarea judiciară în materie penală.

Informațiile furnizate Curții în prezenta cauză evidențiază faptul că, în cadrul cooperării judiciare deja inițiate, autoritățile judiciare franceze au menținut contactul cu omologii lor bulgari pentru a facilita executarea ordinelor europene de anchetă și a MEA.

Din aceleași informații (în special cele furnizate de guvernul francez) rezultă că autoritățile judiciare bulgare nu și‑au manifestat intenția de a urmări faptele săvârșite pe teritoriul lor. În plus, nu există informații că, în prezent, ar fi deschisă vreo anchetă penală în Bulgaria, în pofida faptului că infracțiunile consemnate în MEA au fost comunicate la momentul respectiv autorităților bulgare ( 66 ).

Fără a aduce atingere verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, aceste circumstanțe ar putea fi relevante pentru a accepta predarea persoanei căutate, evitându‑se astfel impunitatea și facilitându‑se judecarea acesteia în statul membru care a inițiat deja o procedură penală împotriva sa.

În temeiul considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă Apelativen sad – Sofia (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria) după cum urmează: „Articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că o infracțiune penală a fost săvârșită, în întregime sau parțial, pe teritoriul statului căruia i se solicită executarea unui mandat european de arestare nu constituie un «motiv suficient și autonom» pentru a refuza executarea mandatului în cauză, chiar dacă instanțele statului de executare sunt, în conformitate cu propriile norme naționale, competente să inițieze urmărirea penală pentru aceeași infracțiune. În aplicarea motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, prevăzut la articolul 4 punctul 7 litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere a circumstanțelor specifice ale cauzei, cu scopul de a evalua dacă autoritățile judiciare ale statului emitent se află într‑o poziție mai adecvată pentru a judeca persoana căutată, ținând seama de interesele unei administrări corecte și eficiente a justiției și de prevenirea impunității”.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 2 februarie 2026 ( 1 )