Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 13 mai 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 13 mai 2026(1)

Cauza C‑227/25 P

DR,

împotriva

Autorității Europene de Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA)

„ Recurs – Funcție publică – Acțiune în răspundere extracontractuală a Uniunii Europene introdusă ca urmare a neîndeplinirii de către o instituție a obligației sale de a asigura protecția datelor personale – Prejudiciu moral suferit de agent și de soția sa – Temei juridic al acțiunii introduse de soția agentului – Inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe articolele 268 și 340 TFUE – Dreptul sau obligația membrului de familie de a introduce acțiunea în temeiul articolului 270 TFUE ”

I. Introducere

1. Prezentul recurs a fost introdus împotriva Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 17 ianuarie 2025, DR și DS/EIOPA(2), prin care aceasta din urmă a respins ca inadmisibilă acțiunea în răspundere extracontractuală a Uniunii formulată de un agent al Uniunii, DR, precum și de soția sa, DS, ca urmare a pretinsei divulgări a datelor lor cu caracter personal de către Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA) cu ocazia controlului de etică și a anchetei administrative la care a fost supus DR.

2. Acest recurs invită Curtea să se pronunțe asupra consecințelor pe care Tribunalul le‑a dedus din principiile stabilite de aceasta în Hotărârea din 5 mai 2022, Comisia/Missir Mamachi di Lusignano(3) cu privire la condițiile de admisibilitate a acțiunilor în despăgubire introduse de membrii de familie ai unui funcționar sau ai unui agent în contextul unui litigiu care își are originea în raportul de muncă dintre acesta din urmă și instituția vizată.

3. Vom propune Curții să admită recursul menționat și să anuleze ordonanța atacată în măsura în care Tribunalul a considerat acțiunea introdusă de DS ca fiind inadmisibilă pentru motivul că s-a bazat pe un temei juridic eronat. Vom explica motivele pentru care această ordonanță se întemeiază, în opinia noastră, pe o interpretare eronată a textului acestei hotărâri, întrucât posibilitatea oferită de Curte membrilor de familie ai unui funcționar sau ai unui agent de a acționa în temeiul articolului 270 TFUE se transformă, în ordonanța menționată, într‑o obligație a cărei nerespectare determină respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

II. Istoricul cauzei

4. În vederea soluționării prezentului recurs, istoricul litigiului, menționat la punctele 2-30 din ordonanța atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

5. La 16 septembrie 2017, DR a fost recrutat ca agent în cadrul serviciului „Supraveghere” al EIOPA după ce a completat o declarație privind conflictele de interese. După deschiderea, la 7 decembrie 2018, a unei proceduri de control etic în privința sa, el a comunicat prin e‑mailurile din 14 ianuarie 2019 și din 10 martie 2019 informații privind societățile A, B și C(4), invocând natura confidențială a datelor transmise și precizând că acestea nu puteau fi divulgate altor persoane din cadrul EIOPA fără consimțământul său prealabil. În urma raportului de evaluare transmis de responsabilul cu probleme de etică către EIOPA, directorul executiv al acestei autorități a deschis, la 22 iulie 2019, o anchetă administrativă împotriva lui DR pentru a stabili natura activităților sale externe. La 30 septembrie 2019, anchetatoarea externă însărcinată cu această anchetă a transmis raportul său, iar DR a fost demis din funcția în cadrul EIOPA printr‑o decizie din 17 decembrie 2019.

6. La 13 ianuarie 2020, DR a depus o primă plângere la Ombudsmanul European pentru a denunța caracterul nelegal al concedierii sale. Aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă pentru motivul că nu epuizase toate căile de atac interne. DR a introdus apoi, la 3 februarie 2020, o reclamație la EIOPA împotriva deciziei de concediere în care, în primul rând, a pus în discuție legalitatea transferului său către un alt serviciu și pe cea a deciziei de concediere, în al doilea rând, a denunțat mai multe nereguli privind prelucrarea datelor sale cu caracter personal, în al treilea rând, a invocat existența unor fapte de hărțuire la adresa sa și, în sfârșit, în al patrulea rând, a solicitat plata unei despăgubiri financiare pentru prejudiciul pretins suferit.

7. Printr‑o decizie din 2 iunie 2020, EIOPA a respins reclamația privind decizia de concediere.

8. La 16 septembrie 2020, DR a depus o a doua plângere la Ombudsman, care a respins‑o pentru motivul că nu dispunea de motive suficiente pentru a deschide o anchetă.

9. La 30 septembrie 2020, DR a sesizat Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD) pentru a invoca prelucrarea ilegală de către EIOPA a datelor sale cu caracter personal, a celor ale lui DS, precum și a celor ale societăților în cauză.

10. La 1 decembrie 2021, DR a introdus o a treia plângere la Ombudsman.

11. Printr‑o decizie din 9 septembrie 2022, AEPD a considerat că EIOPA a încălcat articolul 4 alineatul (1) litera (a) și articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (UE) 2018/1725(5) întrucât, în cursul anchetei administrative, nu îl informase în mod corect pe DR cu privire la temeiul juridic al prelucrării datelor sale cu caracter personal. În consecință, AEPD a decis să emită o mustrare adresată EIOPA, în temeiul articolului 58 alineatul (2) litera (b) din acest regulament.

12. Prin decizia din 25 mai 2023, ca urmare a celei de a treia plângeri a lui DR, Ombudsmanul a considerat că, la momentul recrutării sale, EIOPA nu a gestionat cu diligență problema referitoare la conflictele sale de interese, ceea ce a dat naștere unui caz de administrare defectuoasă. În plus, Ombudsmanul a arătat că EIOPA nu a efectuat cu atenție și cu rigurozitate controlul etic și ancheta administrativă.

III. Procedura în fața instanțelor Uniunii

A. Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată

13. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 aprilie 2024, reclamanții au introdus o acțiune în conformitate cu articolul 268 TFUE și în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE în vederea obținerii unei despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care consideră că l‑au suferit ca urmare a comportamentului nelegal al EIOPA în ceea ce privește prelucrarea datelor lor cu caracter personal în cadrul controlului etic și al anchetei administrative care l‑au vizat pe DR.

14. Printr‑un înscris separat depus la grefa Tribunalului la 2 iulie 2024, EIOPA a ridicat o excepție de inadmisibilitate. Aceasta a arătat în special că acțiunea introdusă de DR și de soția sa, DS, își are originea în raportul de muncă al primului, astfel încât obiectul acestei acțiuni ar intra în mod vădit sub incidența articolului 270 TFUE, precum și a articolelor 90 și 91 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene(6), iar nu a articolului 268, precum și a articolului 340 al doilea paragraf TFUE. În cadrul observațiilor pe care le‑au prezentat cu privire la această excepție de inadmisibilitate, reclamanții au reiterat și au susținut în mod expres alegerea acestui temei juridic în raport cu dispozițiile Regulamentului 2018/1725.

15. Prin ordonanța atacată, adoptată în temeiul articolului 130 alineatele (1) și (7) din Regulamentul său de procedură, Tribunalul a respins acțiunea introdusă atât de DR, cât și de DS ca inadmisibilă.

B. Procedura în fața Curții și concluziile părților

16. La 24 martie 2025, recurenții au formulat recurs împotriva ordonanței atacate. În concluziile lor, ei solicită Curții să anuleze această ordonanță, să admită concluziile lor formulate în fața Tribunalului, să declare că EIOPA a săvârșit o încălcare suficient de gravă a unor norme de drept care conferă drepturi particularilor, în special a articolelor 8 și 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și a Regulamentului 2018/1725, că au suferit un prejudiciu moral rezultat din nelegalitățile săvârșite de aceasta din urmă, să dispună repararea acestui prejudiciu, să oblige EIOPA la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente judecății în fața celor două instanțe sau, în caz contrar, să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe pe fond.

17. EIOPA solicită Curții să respingă recursul și să oblige recurenții la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Analiză

18. În susținerea recursului formulat, recurenții invocă două motive întemeiate, în primul rând, pe nemotivarea punctului 74 din ordonanța atacată și, în al doilea rând, pe o eroare de drept referitoare la domeniul de aplicare al noțiunii de „persoane cărora li se aplică […] statut[ul]” în sensul articolului 91 alineatul (1) din acesta(7).

19. În măsura în care dispozitivul acestei ordonanțe, în ceea ce privește acțiunea introdusă de DS, se întemeiază pe calitatea sa de „persoană căreia i se aplică statutul”, vom examina mai întâi al doilea motiv de recurs.

A. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o interpretare eronată a domeniului de aplicare al noțiunii de „persoane cărora li se aplică […] statut[ul]” în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut

1. Ordonanța atacată

20. La punctul 38 din ordonanța atacată, Tribunalul a constatat, cu titlu introductiv, că reclamanții își întemeiază acțiunea pe articolul 268 și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE.

21. La punctele 39-47 din ordonanța menționată, acesta a citat principiile și jurisprudența relevantă privind domeniul de aplicare al articolului 270 TFUE, referindu‑se în special la Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano.

22. Astfel, la punctul 43 din ordonanța menționată, Tribunalul a amintit că din această jurisprudență reiese că, atunci când litigiul își are originea în raportul de muncă dintre un funcționar sau un agent și o instituție a Uniunii, nu numai acest funcționar sau acest agent, ci și orice altă persoană căreia i se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut, „poate acționa împotriva unei instituții a Uniunii, în temeiul articolului 270 TFUE, pentru a contesta legalitatea unui act care o lezează”.

23. Pentru a stabili persoanele, altele decât funcționarii sau agenții, în privința cărora se poate considera că „li se aplică […] statut[ul]”, Tribunalul a arătat, la punctul 44 din ordonanța atacată, că, potrivit jurisprudenței menționate, statutul și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”) au ca scop reglementarea raporturilor juridice dintre instituțiile Uniunii și funcționarii sau agenții acestora și că, pentru atingerea acestui scop, stabilesc nu numai o serie de drepturi și de obligații reciproce între aceste instituții și funcționarii sau agenții acestora, ci conferă de asemenea anumitor membri de familie ai lor drepturi și avantaje.

24. La punctul 45 din această ordonanță, Tribunalul a constatat astfel că, în ceea ce îl privește pe soțul unui funcționar sau al unui agent, articolele 42b și 55a din statut, precum și articolul 16 din RAA îi permit, în cazul în care suferă de o boală gravă sau de un handicap grav, să beneficieze de ajutorul funcționarului sau al agentului, dându‑i acestuia din urmă posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediu din motive familiale sau la muncă cu normă redusă. În plus, articolul 70 din statut și articolul 35 din RAA acordă soțului supraviețuitor, în anumite condiții, dreptul la prestații în caz de deces al funcționarului sau al agentului.

25. La punctul 46 din ordonanța menționată, Tribunalul a concluzionat că soțul unui funcționar sau al unui agent este o persoană căreia i se aplică statutul, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut, și că, în consecință, conform jurisprudenței citate, „poate”, la fel ca funcționarul sau agentul al cărui soț este, să introducă o acțiune în despăgubire împotriva unei instituții a Uniunii în temeiul articolului 270 TFUE, atunci când litigiul își are originea în raportul de muncă dintre acest funcționar sau acest agent și instituția menționată.

26. În această privință, Tribunalul a arătat la punctul 47 din ordonanța atacată că, în sensul acestei jurisprudențe, „dreptul persoanelor cărora li se aplică […] statut[ul] de a acționa în temeiul articolului 270 TFUE nu este subordonat condiției ca aceste persoane să dispună efectiv, în fiecare caz, de drepturile și de avantajele care le sunt conferite de statut și de RAA. Astfel, este suficient ca, în temeiul legăturilor lor cu un funcționar sau cu un agent, aceste persoane să intre sub incidența statutului”.

27. În lumina acestor principii stabilite în special în Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano, Tribunalul a concluzionat, la punctul 48 din această ordonanță, că, „din moment ce acțiunea în despăgubire introdusă de un funcționar sau de un agent, precum și de soțul său își are originea în raportul de muncă dintre acest funcționar sau acest agent și o instituție a Uniunii, această acțiune intră, sub sancțiunea inadmisibilității, sub incidența articolului 270 TFUE, astfel cum este pus în aplicare prin articolul 91 alineatul (1) din statut, și nu se poate întemeia pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE”.

28. În consecință, pentru a aprecia admisibilitatea acțiunii atât în ceea ce îl privește pe DR, cât și în ceea ce o privește pe DS, Tribunalul a examinat, la punctele 51-61 din ordonanța atacată, originea litigiului pentru a stabili dacă aceasta se află în raportul de muncă dintre DR și EIOPA. După ce a stabilit că aceasta este într‑adevăr situația, Tribunalul a concluzionat, la punctul 62 din această ordonanță, că, în conformitate cu jurisprudența citată, acțiunea trebuia considerată inadmisibilă în măsura în care se întemeia pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE.

29. La punctul 63 din ordonanța menționată, Tribunalul a arătat că, „[î]n orice caz”, chiar dacă acțiunea ar putea fi interpretată ca fiind întemeiată pe articolul 270 TFUE și chiar dacă obiectul său trebuia sau nu trebuia confundat cu cel al contestației privind decizia de concediere a lui DR, aceasta ar trebui declarată inadmisibilă în măsura în care reclamanții nu au inițiat o procedură precontencioasă în fața EIOPA, în conformitate cu articolele 90 și 91 din statut.

30. La punctul 64 din ordonanța atacată, Tribunalul a statuat că această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele invocate de reclamanți în observațiile lor cu privire la excepția de inadmisibilitate.

2. Argumentele părților

31. Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că lui DS trebuia să i se recunoască calitatea de „persoană căreia i se aplică […] statut[ul]” în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut și, în această calitate, trebuia să introducă acțiunea sa în despăgubire în temeiul articolului 270 TFUE.

32. Citând punctul 52 din Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano, recurenții susțin că noțiunea de „persoane cărora li se aplică […] statut[ul”, în sensul articolului 91 alineatul (1) din acest text, astfel cum a fost interpretată de Curte, include membrii de familie la care face referire statutul, întrucât li s‑au conferit drepturi și avantaje specifice și au dreptul să solicite aceste drepturi și avantaje, indiferent dacă reclamația lor este sau nu este întemeiată. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, statutul conferea astfel în mod expres membrilor de familie ai funcționarului decedat drepturi și avantaje. Or, nu aceasta ar fi situația lui DS. Ea nu ar susține și nici nu ar pretinde că beneficiază de un drept sau de un avantaj pe care i l‑ar fi conferit statutul, iar acțiunea sa ar consta în denunțarea prelucrării nelegale a datelor sale cu caracter personal cu încălcarea Regulamentului 2018/1725.

33. EIOPA susține că acest motiv este în mod vădit neîntemeiat. În primul rând, în calitate de soție a unui fost agent temporar al EIOPA, DS ar beneficia de o serie de drepturi pecuniare prevăzute de statut, cum ar fi acoperirea de către regimul comun de asigurare a funcționarilor și a altor agenți. În al doilea rând, nu ar fi relevant dacă, în speță, DS revendică drepturi și avantaje în temeiul statutului, întrucât articolul 13 din acesta din urmă ar face referire în mod specific la soții funcționarilor(8).

3. Apreciere

34. În opinia noastră, acest motiv de recurs este întemeiat. Considerăm astfel că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a calificat‑o pe DS drept „persoană căreia i se aplică […] statut[ul]”, ceea ce a făcut ca ea să fie obligată să introducă acțiunea în răspundere în temeiul articolului 270 TFUE.

35. Observăm că, la punctele 43, 44 și 47 din ordonanța atacată, trimiterea la punctele 46-48 și 51-55 din Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano este precedată de termenii „a se vedea în acest sens”. Totuși, constatăm că, în această ordonanță, Tribunalul depășește o simplă aplicare specifică a acestei hotărâri, întrucât extinde noțiunea de „persoane cărora li se aplică […] statut[ul]”, astfel cum a fost definită de Curte, și enunță o condiție de admisibilitate a acțiunilor în răspundere extracontractuală a Uniunii introduse de acestea din urmă, făcând obligatorie sesizarea Tribunalului în temeiul articolului 270 TFUE. Efectul combinat al acestor două aspecte ale ordonanței menționate este cel care ridică o dificultate, Tribunalul deducând consecințe procedurale nerezonabile din această hotărâre, întrucât nicio dispoziție și nicio jurisprudență nu impun ca soțul unui funcționar sau al unui agent să introducă acțiunea pe un astfel de temei juridic. Deși recurenții nu dezvoltă al doilea dintre aceste aspecte în susținerea celui de al doilea motiv, aspectul respectiv este strâns legat de criticile formulate de ei, astfel cum sunt exprimate la punctul 47 din recursul formulat.

36. Astfel cum arată recurenții, situația în discuție în prezenta cauză se distinge de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 48, 51, 52 și 54 din această hotărâre, Curtea definește noțiunea de „persoane cărora li se aplică […] statut[ul]” în special în raport cu „drepturile și avantajele” pe care statutul le conferă acestora, membrii de familie ai funcționarului beneficiind astfel de drepturi și de avantaje financiare specifice în caz de deces al acestuia din urmă. Curtea a adăugat că, în speță, nu este necesar să se stabilească dacă aceștia dispun efectiv de respectivele drepturi și avantaje, astfel încât să se evite necesitatea de a examina în prealabil temeinicia cererii introductive pentru a se pronunța cu privire la competența instanței(9). Cu toate acestea, tocmai pentru că erau susceptibili, în temeiul statutului, să beneficieze de avantaje pecuniare ca urmare a decesului funcționarului, Curtea i‑a putut asimila unor „persoane cărora li se aplică […] statut[ul]”.

37. Or, în cauza principală, statutul nu conferă soțului funcționarului sau al agentului niciun drept și niciun avantaj care ar fi legat de prelucrarea datelor sale cu caracter personal. La punctul 45 din ordonanța atacată, Tribunalul se referă la dispozițiile statutare care permit fie funcționarului sau agentului să beneficieze de un drept la concediu din motive familiale sau la muncă cu normă redusă în caz de boală gravă sau de handicap grav al soțului, fie acestuia din urmă să beneficieze de prestații în caz de deces al funcționarului sau al agentului. Aceste dispoziții nu au nicio legătură cu un eventual drept sau avantaj pe care statutul l‑ar recunoaște soțului funcționarului sau al agentului în cazul prelucrării nelegale a datelor sale cu caracter personal. În același mod, în memoriul în răspuns, EIOPA se referă la articolul 13 din statut, în temeiul căruia funcționarul este obligat să declare activitatea lucrativă exercitată cu titlu profesional de soțul său. Totuși, acest articol prevede o obligație statutară în sarcina funcționarului sau a agentului, care trebuie diferențiată de un drept sau de un avantaj în favoarea membrilor de familie ai acestuia din urmă, pe care se întemeiază jurisprudența Curții.

38. O interpretare atât de largă a noțiunii de „persoane cărora li se aplică […] statut[ul]” și extinderea domeniului de aplicare ratione personae al articolului 270 TFUE pe care o determină nu ar ridica în mod necesar dificultăți deosebite dacă aceasta nu ar fi însoțită, în ordonanța atacată, de o înăsprire a condițiilor de admisibilitate a acțiunilor în despăgubire introduse de membrii de familie ai unui funcționar sau ai unui agent(10). Astfel, posibilitatea oferită de Curte membrilor de familie ai unui funcționar sau ai unui agent de a acționa în temeiul articolului 270 TFUE se transformă, pentru Tribunal, într‑o obligație, ceea ce conduce la vicierea acestei ordonanțe printr‑o eroare de drept.

39. Deși Tribunalul a arătat în mod întemeiat, la punctul 46 din ordonanța atacată, că soțul unui funcționar sau al unui agent „poate” introduce o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 270 TFUE atunci când litigiul își are originea în raportul de muncă dintre acest funcționar sau acest agent și o instituție și s‑a referit în mod corect, la punctul 47 din această ordonanță, la „dreptul persoanelor cărora li se aplică […] statut[ul] de a acționa în temeiul articolului 270 TFUE”, a considerat însă imediat, la punctul 48 din ordonanță, că acest tip de acțiune va fi în esență declarat inadmisibil dacă nu este introdus în temeiul acestui articol. Or, aceste două afirmații sunt contradictorii: fie este vorba despre o posibilitate, fie este vorba despre o obligație. Întrucât Curtea a optat în mod clar, în Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano, pentru o simplă posibilitate oferită membrilor de familie ai funcționarului, Tribunalul, care, fără justificare, a transformat această posibilitate în obligație, nu a respectat jurisprudența Curții și a încălcat astfel articolul 270 TFUE și articolul 91 alineatul (1) din statut.

40. Considerăm că această concluzie este confirmată de faptul că, prin interpretarea în sens larg a calității procesuale active a membrilor de familie ai unui funcționar sau ai unui agent în temeiul articolului 270 TFUE, Curtea nu a intenționat să creeze o condiție de admisibilitate a acțiunilor în despăgubire introduse de aceștia din urmă. Dacă nu ne înșelăm, termenii utilizați la punctele 55 și 62 din Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano dovedesc numai voința instanței Uniunii de a oferi membrilor de familie ai unui funcționar sau ai unui agent posibilitatea de a introduce o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 270 TFUE din moment ce litigiul își are originea în raportul de muncă dintre acest funcționar sau acest agent și instituția în cauză, iar nu de a exclude în totalitate posibilitatea de a introduce această acțiune în temeiul articolului 268 și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE.

41. Termenii acestei hotărâri nu sunt imperativi, astfel cum demonstrează expresia utilizată în mod repetat „pot […] introduce o acțiune” [„eine Schadensersatzklage erheben können”, în limba germană, „may […] bring an action”, în limba engleză, sau „possono […] proporre un ricorso”, în limba italiană (sublinierea noastră)]. Această expresie presupune recunoașterea unei alegeri. Deși membrii de familie ai unui funcționar sau ai unui agent au posibilitatea de a introduce o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 270 TFUE atunci când litigiul își are originea în raportul de muncă dintre acesta și instituția în cauză, introducerea acestei acțiuni pe un astfel de temei juridic nu constituie nicidecum o obligație, cei din urmă dispunând în această privință de o marjă de apreciere. Prin urmare, aceștia au de asemenea posibilitatea de a introduce acțiunea în temeiul articolelor 268 și 340 TFUE. Astfel cum a amintit Tribunalul recent, „[s]tatutul este, în sine, un instrument autonom, care are ca unic scop reglementarea raporturilor juridice dintre instituții și funcționarii sau agenții lor, stabilind între aceștia drepturi și obligații reciproce”(11). Cu alte cuvinte, statutul are efect relativ: creează obligații numai între părți și se opune ca terților, care nu sunt părți la contract, să li se impună astfel de obligații în temeiul acestuia din urmă.

42. Interpretarea strictă care trebuie dată condițiilor de admisibilitate a acțiunilor în fața instanței, în măsura în care acestea condiționează accesul la instanță și efectivitatea protecției jurisdicționale, precum și necesitatea imperativă de a dispune de norme clare în această privință se opun ca verbul „a putea” să fie asimilat aici verbului „a trebui” și să fie înțeles în sensul că impune membrilor de familie ai unui funcționar sau ai unui agent să introducă acțiunea în temeiul articolului 270 TFUE, sub sancțiunea inadmisibilității. O astfel de evoluție a jurisprudenței ar fi necesitat cel puțin un minim de explicații, în măsura în care privește interpretarea condițiilor de admisibilitate a acțiunilor introduse de particulari în fața Tribunalului, a căror interpretare corectă este esențială pentru a asigura efectivitatea protecției jurisdicționale.

43. În circumstanțele specifice ale cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano, această interpretare largă a competenței instanței Uniunii de a examina acțiunile în despăgubire introduse în temeiul articolului 270 TFUE avea ca scop să asigure o mai mare protecție membrilor de familie ai funcționarului, ținând seama de obligațiile de diligență și de solicitudine care revin instituției. Aceasta avea de asemenea ca obiectiv să garanteze că acțiunile referitoare la același eveniment care rezultă dintr‑un raport de muncă între un funcționar și instituția de care acesta depinde sau depindea pot fi concentrate în cadrul unei singure proceduri jurisdicționale, în fața aceleiași instanțe.

44. Deși împărtășim preocuparea de a centraliza toate aceste litigii, constatăm totuși că, în prezenta cauză, DS este în cele din urmă lipsită de posibilitatea de a i se examina cererea de reparare a prejudiciului pe care l‑a suferit personal, și aceasta din cauza statutului său familial. Această soluție poate părea deosebit de severă în comparație cu tratamentul procedural pe care Tribunalul l‑a rezervat acțiunii în despăgubire care a fost introdusă în aceeași zi, ca urmare a săvârșirii aceluiași act, de o întreprindere al cărei proprietar, fondator, reprezentant legal și director general este DR, precum și de o întreprindere deținută de aceasta din urmă(12). Această acțiune, prin care persoanele juridice respective au solicitat repararea prejudiciilor pretins suferite cu ocazia controlului de etică și a anchetei administrative cărora le‑a fost supusă DR, în temeiul articolelor 268 și 340 TFUE, a fost examinată pe fond de Tribunal în Hotărârea din 25 martie 2026, DP și DQ/EIOPA(13).

45. Având în vedere aceste elemente, considerăm că ordonanța atacată este afectată de o eroare de drept în măsura în care Tribunalul a considerat acțiunea introdusă de DS ca fiind inadmisibilă pentru motivul că era întemeiată pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE.

46. În aceste împrejurări, nu este necesar, așadar, să se analizeze primul motiv, întemeiat pe nemotivarea acestei ordonanțe în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii introduse de DS.

47. Propunem totuși să se examineze acest prim motiv nu numai cu titlu principal, în măsura în care este întemeiat pe nemotivarea ordonanței atacate în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii introduse de DR, ci și cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera nefondat al doilea motiv, întemeiat pe o interpretare eronată a domeniului de aplicare al noțiunii de „persoane cărora li se aplică […] statut[ul]”, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut.

B. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe nemotivarea ordonanței atacate în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii introduse de DR și DS

1. Ordonanța atacată

48. La punctele 64-78 din ordonanța atacată, Tribunalul a examinat diferitele argumente invocate de reclamanți în observațiile lor cu privire la excepția de inadmisibilitate.

49. În special, la punctele 72-75 din această ordonanță, Tribunalul a examinat al doilea argument, întemeiat pe existența unor precedente jurisprudențiale în care Tribunalul ar fi considerat că acțiuni introduse ca urmare a încălcării Regulamentului 2018/1725(14) sunt admisibile în pofida faptului că nu au fost introduse în temeiul articolului 270 TFUE.

50. La punctul 74 din ordonanța menționată, Tribunalul a statuat că, „în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 1 decembrie 2021, JR/Comisia (T‑265/20, EU:T:2021:850), reclamantul, care își depusese candidatura pentru un concurs intern în cadrul Comisiei […] și care nu fusese înscris pe lista de rezervă, solicitase anularea deciziilor Comisiei prin care i s‑a refuzat accesul la informații privind concursul menționat. Astfel, această hotărâre privește o acțiune în anulare introdusă în temeiul articolului 263 TFUE și este lipsită de relevanță pentru a aprecia dacă, în speță, reclamanții au dreptul de a introduce o acțiune împotriva EIOPA în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE”.

2. Argumentele părților

51. Prin intermediul primului motiv, recurenții invocă nemotivarea ordonanței atacate.

52. Ei susțin că punctul 74 din această ordonanță nu le permite să înțeleagă motivele pentru care articolul 270 TFUE ar constitui, în sensul jurisprudenței vizate de Tribunal la punctele 39-41 din ordonanța menționată, calea de atac pentru contenciosul funcției publice. În această privință, recurenții susțin că instanța Uniunii ar fi considerat în Hotărârea din 1 decembrie 2021, JR/Comisia(15), menționată la acest punct 74, că este admisibilă o acțiune în anulare întemeiată pe articolul 263 TFUE în cadrul unui litigiu similar, care își are originea în raportul de muncă dintre funcționar și instituția în cauză și care privește încălcarea Regulamentului 2018/1725.

53. În special, deși recurenții arată că înțeleg că o acțiune în anulare întemeiată pe articolul 263 TFUE este o procedură ale cărei natură și domeniu de aplicare sunt diferite de o acțiune în despăgubire întemeiată pe articolul 268 și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE, în schimb, ei apreciază că Tribunalul nu a motivat suficient de ce o astfel de diferență de procedură ar avea consecințe procedurale distincte în ceea ce privește admisibilitatea fiecăreia dintre aceste acțiuni, ambele introduse ca urmare a unei încălcări a Regulamentului 2018/1725 de către funcționari sau agenți în litigii care își au originea în raportul de muncă dintre aceștia și instituția în cauză.

54. Recurenții se referă de asemenea la Hotărârea din 6 iulie 2022, OC/SEAE(16), menționată la punctul 70 din ordonanța atacată, în care Tribunalul ar fi reproșat în esență reclamantei, funcționar al Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), că nu a introdus o acțiune în anulare în temeiul articolului 263 TFUE împotriva deciziei Comisiei de a transmite doar o versiune rezumată a anumitor documente care conțin date cu caracter personal, cu încălcarea Regulamentului 2018/1725.

55. EIOPA susține că acest motiv este inoperant și, în orice caz, vădit neîntemeiat.

3. Apreciere

56. Amintim, cu titlu introductiv, că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare care revine Tribunalului în temeiul articolului 36 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborat cu articolul 53 din acesta constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării(17). În plus, motivarea hotărârii atacate trebuie să prezinte în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul judecătoresc(18). Subliniem că această obligație de motivare nu impune însă Tribunalului să prezinte o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate raționamentele formulate de părțile în litigiu și, prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele lor, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul(19).

57. În speță, considerăm că ordonanța atacată este viciată de o motivare insuficientă întrucât nu se pronunță în mod explicit cu privire la argumentul pe care recurenții l‑au prezentat la punctul 42 din observațiile lor în legătură cu excepția de inadmisibilitate. Într‑adevăr, aceștia din urmă s‑au referit la Hotărârea din 1 decembrie 2021, JR/Comisia(20), tocmai ca urmare a faptului că era vorba despre o acțiune în anulare(21). Răspunsul succint la acest argument nu permite să se aprecieze motivele pentru care Tribunalul le opune la punctul 40 din ordonanța atacată principiul potrivit căruia articolul 270 TFUE constituie calea de atac pentru contenciosul funcției publice, distinctă de calea de atac generală pe care o reprezintă acțiunea în anulare reglementată de articolul 263 TFUE, deși ar exista precedente jurisprudențiale prin care se urmărește să se demonstreze că această cale de atac specifică nu ar fi exclusivă(22).

58. Totuși, acest viciu de motivare nu are incidență asupra dispozitivului ordonanței atacate privind acțiunea introdusă atât de DR, cât și de DS și, în consecință, acest motiv trebuie declarat inoperant.

59. Potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când unul dintre motivele reținute de Tribunal este suficient pentru a justifica dispozitivul hotărârii sale, viciile de care ar putea fi afectat un alt motiv, care este de asemenea menționat în hotărârea în discuție, nu pot, în orice caz, influența acest dispozitiv, astfel încât motivul în care sunt invocate este inoperant și trebuie respins(23).

60. Pe de altă parte, punctul 74 din ordonanța atacată se înscrie în contextul unei expuneri pe care Tribunalul o începe la punctul 63 din aceasta cu expresia „în orice caz”. Or, o astfel de expresie arată că aceste considerații formează motive neesențiale ale ordonanței menționate, întrucât Tribunalul a întemeiat inadmisibilitatea acțiunii introduse de DR și de DS pe motivele juridice și pe constatările de fapt expuse la punctele 39-42 și, respectiv, 51-61 din ordonanța menționată, pe care recurenții nu le‑au contestat în cadrul recursului lor.

V. Concluzie

61. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să anuleze Ordonanța Tribunalului Uniunii Europene din 17 ianuarie 2025, DR și DS/EIOPA (T‑182/24, EU:T:2025:62), în măsura în care Tribunalul a pronunțat inadmisibilitatea acțiunii în despăgubire introduse de DS pentru motivul că era obligată să o introducă în temeiul articolului 270 TFUE, și să trimită cauza Tribunalului spre rejudecare.

1 Limba originală: franceza.

2 T‑182/24, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2025:62.

3 C‑54/20 P, denumită în continuare „Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano”, EU:C:2022:349.

4 DR era proprietarul și directorul general al A, care deținea 100 % din capitalul societăților B și C, acestea din urmă fuzionând în cursul anului 2018.

5 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE (JO 2018, L 295, p. 39).

6 În versiunea aplicabilă litigiului (denumit în continuare „statutul”).

7 Articolul 91 alineatul (1) din statut prevede că „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu între Uniune și oricare dintre persoanele cărora li se aplică prezentul statut și privind legalitatea unui act care lezează persoana respectivă în sensul articolului 90 alineatul (2). În litigiile de natură financiară, Curtea de Justiție este competentă să judece în fond”.

8 Articolul 13 din statut prevede printre altele că, „[a]tunci când soțul unui funcționar exercită, cu titlu profesional, o activitate remunerată, funcționarul trebuie să declare acest lucru autorității împuternicite să facă numiri din cadrul instituției sale”.

9 A se vedea Hotărârea Comisia/Missir Mamachi di Lusignano (punctele 52 și 61). Punctul 52 din această hotărâre are următorul cuprins: „Luarea astfel în considerare, prin statut, a acestor membri ai familiei funcționarului are drept consecință faptul că sunt persoane «cărora li se aplică […] statut[ul]», în sensul articolului 91 alineatul (1) din acesta, independent de aspectul dacă un reclamant dispune efectiv în speță de un drept sau de un avantaj conferit de statut [în versiunea în limba engleză a hotărârii menționate, acest segment de frază are următorul cuprins: «irrespective of whether an applicant does in fact have, in the particular case under consideration, a right or benefit»] […] Într‑adevăr, stabilirea competenței ratione personae a instanțelor Uniunii în temeiul articolului 270 TFUE și al articolului 91 alineatul (1) din statut este independentă de problema acordării efective [«actual grant» în versiunea în limba engleză] a unui drept sau a unui avantaj persoanei căreia i se aplică statutul care introduce o acțiune în fața acestor instanțe”. Sublinierea noastră.

10 Împărtășim preocuparea de a se asigura că acțiunile referitoare la același eveniment care rezultă din raportul de muncă dintre un funcționar și instituția în cauză pot fi concentrate în cadrul unei singure proceduri jurisdicționale, în fața aceleiași instanțe.

11 A se vedea Ordonanța din 13 martie 2025, RY/Comisia (T‑246/24, EU:T:2025:299, punctul 30 și jurisprudența citată).

12 Tribunalul a fost astfel sesizat cu două acțiuni în răspundere extracontractuală, introduse concomitent, ca urmare a săvârșirii aceluiași act care a încălcat, pe de o parte, normele referitoare la protecția datelor cu caracter personal (T‑182/24) și, pe de altă parte, normele privind protecția datelor cu caracter confidențial (T‑183/24).

13 T‑183/24, EU:T:2026:221.

14 Sau cu încălcarea Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO 2001, L 8, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 142), pe care Regulamentul 2018/1725 l‑a înlocuit.

15 T‑265/20, EU:T:2021:850.

16 T‑681/20, EU:T:2022:422.

17 A se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2024, UPL Europe și Indofil Industries (Netherlands)/Comisia (C‑262/23 P, EU:C:2024:862, punctul 134 și jurisprudența citată).

18 A se vedea Hotărârea din 26 februarie 2026, Martinair Holland/Comisia (C‑386/22 P, EU:C:2026:131, punctul 78 și jurisprudența citată).

19 A se vedea Hotărârea din 26 februarie 2026, Martinair Holland/Comisia (C‑386/22 P, EU:C:2026:131, punctul 79 și jurisprudența citată).

20 T‑265/20, EU:T:2021:850.

21 La punctul 42 din aceste observații, recurenții au invocat următorul argument: „În plus, în cauza [în care s‑a pronunțat Hotărârea din 1 decembrie 2021, JR/Comisia (T‑265/20, EU:T:2021:850)], Comisia a fost acuzată că a încălcat mai multe dispoziții ale Regulamentului 2018/1725, printre care articolele 14 și 17 din acest regulament, prin necomunicarea anumitor date cu caracter personal referitoare la notele obținute în cadrul unui concurs. Acțiunea în anulare introdusă de reclamant, funcționar al Comisiei, era întemeiată pe articolul 263 TFUE și nu a fost declarată inadmisibilă de Tribunal.”

22 În Ordonanța din 24 februarie 2026, RY/Comisia (C‑336/25 P, EU:C:2026:138), Curtea a amintit că, „în continuarea jurisprudenței [sale], [aceasta] a statuat în mod repetat că articolul 270 TFUE […] creează o cale de atac pentru contenciosul funcției publice distinctă de căile de atac generale precum acțiunea în anulare reglementată de articolul 263 TFUE, respectiv acțiunea în despăgubire reglementată de articolul 268 TFUE și de articolul 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE” (punctul 36 și jurisprudența citată).

23 A se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 2025, Al‑Assad/Consiliul (C‑779/24 P, EU:C:2025:880, punctul 94 și jurisprudența citată).