Concluziile avocatei generale doamna L. Medina prezentate la 30 aprilie 2025.#Procedură penală împotriva lui M. S. T.#Cerere de decizie preliminară formulată de Varhoven kasatsionen sad (Bulgarie).#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva (UE) 2016/343 – Articolul 8 – Dreptul de a fi prezent la proces – Informare cu privire la proces și la consecințele neprezentării – Imposibilitatea de a localiza persoana acuzată în pofida eforturilor rezonabile depuse de autoritățile competente – Posibilitatea unui proces și a unei decizii luate în lipsă – Articolul 9 – Dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei – Procedură jurisdicțională care permite să se stabilească existența unui drept la un nou proces – Obligația de celeritate.#Cauza C-135/25 PPU.

Odată consacrat în lege principiul fundamental potrivit căruia nimeni nu poate fi condamnat fără să fi putut să se apere, responsabilitatea instanței care este însărcinată să asigure garanțiile necesare aplicării acestuia, pentru a asigura un echilibru între imperativele justiției și cerințele practice ale procesului, apare în toată întinderea și complexitatea sa.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 alineatul (4) și a articolului 9 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ( 2 ), precum și a principiilor echivalenței și efectivității. Această cerere a fost formulată în cadrul unei cereri de redeschidere a unei proceduri penale introduse de M. S. T. în urma condamnării sale în lipsă la o pedeapsă cu închisoarea de un an pentru furt calificat pe care o execută în prezent într‑o închisoare în Bulgaria.

Trimiterea preliminară privește aceeași problematică referitoare la procedurile penale desfășurate în lipsă precum cea abordată în jurisprudența recentă a Curții ( 3 ). Astfel, instanța de trimitere arată că întâmpină dificultăți de interpretare și de aplicare a acestei jurisprudențe a Curții. Respectivele dificultăți apar în special în cazurile în care inculpatul s‑a sustras procedurii în mod deliberat, deși fusese deja informat cu privire la acuzația formulată împotriva sa în cadrul cercetării preliminare din procedura penală, ceea ce a făcut imposibilă înfățișarea sa.

Considerentul (35) al Directivei 2016/343 enunță: „Dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la proces nu este absolut. În anumite condiții, persoanele suspectate și acuzate ar trebui să aibă posibilitatea de a renunța la acest drept, în mod expres sau tacit, dar neechivoc.”

Considerentul (37) al acestei directive este redactat după cum urmează: „De asemenea, ar trebui să fie posibilă desfășurarea unui proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția în absența persoanei suspectate sau acuzate dacă aceasta a fost informată cu privire la proces și a mandatat un avocat care a fost desemnat de către persoana respectivă sau de către stat pentru a o reprezenta la proces și care reprezintă persoana suspectată sau acuzată.”

Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de a fi prezent la proces”, prevede la alineatele (1)-(4): „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente la propriul proces. (2) Statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca: (a) persoana suspectată sau acuzată să fi fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării sau (b) persoana suspectată sau acuzată care a fost informată cu privire la proces să fie reprezentată de un avocat mandatat, care a fost numit fie de către persoana suspectată sau acuzată, fie de către stat. (3) O hotărâre luată în conformitate cu alineatul (2) poate fi pusă în executare împotriva persoanei suspectate sau acuzate în cauză. (4) Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în lipsa persoanelor suspectate sau acuzate, dar condițiile prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol nu pot fi îndeplinite din cauză că suspectul sau inculpatul nu poate fi localizat, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, statele membre pot să prevadă că o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare. În acest caz, statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt prinse, ele sunt informate și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9.”

Articolul 9 din Directiva 2016/343, intitulat „Dreptul la un nou proces”, are următorul cuprins: „Statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate nu au fost prezente la procesul lor și condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) nu au fost îndeplinite, persoanele în cauză au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale. În acest sens, statele membre se asigură că persoanele în cauză suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente, de a participa efectiv, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern, și de a‑și exercita dreptul la apărare.”

Articolului 34 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (UE) 2018/1862 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen (SIS) în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală, de modificare și de abrogare a Deciziei 2007/533/JAI a Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1986/2006 al Parlamentului European și al Consiliului și a Deciziei 2010/261/UE a Comisiei ( 4 ) prevede: „(1) Pentru a comunica locul de reședință sau domiciliul persoanelor, statele membre introduc în SIS, la cererea unei autorități competente, semnalări privind: […] (c) persoane cărora trebuie să li se notifice sau comunice o hotărâre penală sau alte documente privind o procedură penală pentru a răspunde în legătură cu fapte pentru care sunt urmărite penal.”

Articolul 219 alineatul (3) punctul 3 din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală) ( 5 ), în versiunea aplicabilă procedurii principale (denumit în continuare „NPK”), prevede: „În ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale […] se menționează […] infracțiunea care îi este imputată [persoanei în cauză] și încadrarea sa juridică.”

Articolul 247c alineatul (1) din NPK prevede: „O copie a rechizitoriului îi este înmânată inculpatului la ordinul judecătorului raportor. Notificarea rechizitoriului îl informează pe inculpat cu privire la data stabilită pentru ședința preliminară […] și la faptul că cauza poate fi examinată și judecată în lipsa acestuia, în condițiile prevăzute la articolul 269.”

Potrivit articolului 269 din NPK: „(1) Prezența persoanei acuzate la proces este obligatorie atunci când aceasta este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni grave. […] (3) Atunci când acest lucru nu împiedică aflarea adevărului obiectiv, cauza poate fi examinată în lipsa persoanei acuzate în cazul în care: 1) ea nu se află la adresa pe care a indicat‑o sau a schimbat‑o fără a informa autoritatea competentă cu privire la aceasta; 2) locul său de reședință în Bulgaria nu este cunoscut și nu a fost stabilit în urma unei cercetări aprofundate; […] 4) aceasta locuiește în afara Republicii Bulgaria și […] locul său de reședință nu este cunoscut.”

Articolul 423 alineatul (1) din NPK prevede: „În termen de șase luni de la luarea la cunoștință a condamnării penale definitive […], persoana condamnată în lipsă poate solicita redeschiderea [procedurii penale] invocând lipsa sa în cursul [acestei proceduri]. Se admite cererea, cu excepția cazului în care persoana condamnată, după comunicarea capetelor de acuzare în timpul urmăririi penale, s‑a sustras, astfel încât procedura prevăzută la articolul 247c alineatul (1) nu a putut fi executată, sau în care, după executarea procedurii respective, aceasta nu s‑a prezentat la ședință fără un motiv valabil.”

Prin ordonanța procurorului din 5 februarie 2024, lui M. S. T. și avocatului său numit din oficiu li s‑a comunicat actul de acuzare preliminar, întocmit în conformitate cu articolul 219 din NPK (denumit în continuare „actul de acuzare preliminar”), referitor la un furt calificat săvârșit în luna octombrie 2023. Acest act îi impunea printre altele lui M. S. T. obligația să semneze periodic într-un registru ținut de autoritățile de poliție de la locul său de reședință. Actul de acuzare preliminar îl informa în plus pe M. S. T. că nu trebuia să părăsească acest loc și că trebuia să se prezinte la autoritățile competente în cazul citării.

După punerea sa sub acuzare, M. S. T. a fost interogat și a furnizat o adresă la care putea fi contactat de autoritățile competente. Acesta a declarat de asemenea că a fost informat cu privire la obligația de a plăti, în cazul condamnării, cheltuielile pentru avocatul numit din oficiu.

La 28 februarie 2024, procurorul a întocmit un rechizitoriu în temeiul articolului 246 din NPK și a sesizat Rayonen sad Montana (Tribunalul de Raion din Montana, Bulgaria). Acuzația formulată în acest act corespundea în fapt și în drept celei care figura în actul de acuzare preliminar care îi fusese înmânat în cursul fazei de urmărire penală.

Întrucât nu a reușit să îi notifice respectivul rechizitoriu lui M. S. T. la adresa pe care acesta o furnizase, Rayonen sad Montana (Tribunalul de Raion din Montana) a încercat să îl citeze în persoană pe M. S. T., dispunând printre altele ca acesta să fie convocat prin telefon, efectuând o verificare a călătoriilor sale în străinătate și ordonând ca un agent al serviciului de securitate din cadrul Ministerului Justiției să îl caute. Totuși, aceste eforturi s‑au dovedit nefructuoase.

În aceste condiții, Rayonen sad Montana (Tribunalul de Raion din Montana) a examinat acuzația care îl privea pe M. S. T. în lipsa sa. Avocatul numit din oficiu care îl asistase pe M. S. T. în faza de urmărire penală a participat la procedura desfășurată în fața acestei instanțe.

La 8 mai 2024, instanța menționată l‑a condamnat pe M. S. T. la o pedeapsă cu închisoarea de un an. Această hotărâre a rămas definitivă la 24 mai 2024, iar M. S. T. a început să execute pedeapsa la 16 iunie 2024.

M. S. T. a introdus la Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria), care este instanța de trimitere, o cerere de redeschidere a procedurii penale care a condus la condamnarea sa în lipsă.

Această instanță arată că, în temeiul propriei jurisprudențe, o persoană condamnată în lipsă nu poate solicita redeschiderea procesului său în cazul în care absența rezultă din sustragerea sa de la procedură, care face imposibilă notificarea rechizitoriului și informarea acestei persoane cu privire la data și locul desfășurării procesului său și la consecințele neînfățișării. În acest caz, cererea sa de redeschidere este respinsă pentru rea‑credință, pentru motivul că aceasta nu poate obține avantaje din comportamentul său ilegal. Pe această bază, instanța de trimitere consideră că articolul 423 alineatul (1) din NPK este conform cu dreptul Uniunii, în special cu articolele 8 și 9 din Directiva 2016/343.

Ea ridică totuși problema compatibilității acestei soluții cu interpretarea dispozițiilor menționate reținută de Curte în Hotărârea Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) și în Hotărârea Stangalov. Aceasta se întreabă în special dacă primirea unui act de acuzare preliminar poate fi asimilată cunoașterii de către persoana vizată de acest act a faptului că va fi organizat un proces împotriva sa și a consecințelor juridice ale sustragerii sale înainte de trimiterea sa în fața unei instanțe de judecată.

În aceste condiții, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Este compatibilă cu cerințele normative ale dreptului [Uniunii], stabilite la articolul 9 și la articolul 8 alineatul (4) din [Directiva 2016/343], o reglementare națională precum articolul 423 alineatul (1) a doua teză din [NPK], care înlătură redeschiderea unei [proceduri] penale și îi refuză dreptul la un nou proces unei persoane condamnate în lipsă, atunci când aceasta s‑a sustras procedurii după ce actul de acuzare i‑a fost comunicat personal în cadrul fazei de urmărire penală, ceea ce nu a permis instanței să o informeze cu privire la data și la locul procesului său, nici cu privire la consecințele neprezentării sale în instanță, și anume posibilitatea examinării și soluționării cauzei în lipsa sa? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, în conformitate cu principiile echivalenței și efectivității, instanța națională poate să considere că persoana condamnată în lipsă nu are dreptul la un nou proces atunci când: 2.1 instanța a depus toate eforturile rezonabile pentru a o informa cu privire la proces, dar, deși a fost informată în mod oficial că este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni și știind astfel că urma să fie organizat un proces împotriva ei, persoana a procedat în mod deliberat astfel încât să evite să primească în mod oficial informațiile referitoare la data și la locul acestui proces sustrăgându‑se de la adresa la care trebuia să execute măsura preventivă luată împotriva sa în cadrul fazei de urmărire penală, și anume măsura de arest la domiciliu; 2.2 rechizitoriul întocmit în temeiul articolului 246 din [NPK] și documentul care menționează data și locul ședinței stabilite au fost trimise și efectiv livrate la adresa pe care persoana condamnată o comunicase autorităților responsabile de urmărirea penală după primirea actului de acuzare preliminar, prevăzut la articolul 219 din [NPK], rechizitoriul și [actul de acuzare preliminar întocmit în] cadrul [fazei] de urmărire penală corespunzând în ceea ce privește infracțiunea și încadrarea sa juridică, [și] 2.3 persoana condamnată a fost apărată de un avocat numit din oficiu de barou pe parcursul întregii proceduri judiciare desfășurate în lipsa sa?”

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea acestei cereri, ea a arătat că prezenta cauză privește interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii care intră sub incidența titlului V din partea a treia din Tratatul FUE.

În ceea ce privește criteriul referitor la urgență, instanța de trimitere a arătat că M. S. T. este în prezent în detenție, că redeschiderea procedurii penale ar putea conduce la eliberarea sa în așteptarea unui nou proces și că întrebările adresate urmăresc tocmai să se stabilească dacă trebuie să fie dispusă o astfel de redeschidere.

În aceste condiții, Camera a treia a Curții a decis, la 26 februarie 2025, să admită cererea instanței menționate de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii preliminare de urgență.

Varhovna kasatsionna prokuratura na Republika Bulgaria (Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Casație a Republicii Bulgaria) și Comisia Europeană au depus observații scrise. Comisia a prezentat observații orale în cadrul ședinței de audiere a pledoariilor care a avut loc la 3 aprilie 2025.

Mai întâi, întrucât cele două întrebări preliminare sunt intrinsec legate, propunem Curții să le reformuleze și să le analizeze împreună, chiar dacă a doua întrebare este adresată numai în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare.

În continuare, trebuie să amintim că dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil constituie principii fundamentale ale dreptului Uniunii, consacrate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). În această privință, Directiva 2016/343 concretizează dreptul la un proces echitabil, stabilind norme minime comune privind în special dreptul de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale. Prin urmare, această directivă trebuie interpretată în lumina articolului 47 din cartă ( 6 ).

În cadrul procedurilor penale, dreptul la un proces echitabil include dreptul de a fi prezent la proces și, în cazul încălcării acestui drept, dreptul la un nou proces. Aceste două drepturi sunt concretizate la articolul 8 și, respectiv, la articolul 9 din Directiva 2016/343. Pe de altă parte, acest articol 9 prevede în esență că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate nu au renunțat la dreptul lor de a fi prezente la proces, statele membre se asigură că ele „au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale”. Astfel, în legătură cu articolul 47 din cartă, articolul 9 din Directiva 2016/343 concretizează, pe lângă dreptul la un proces echitabil, dreptul la o cale de atac efectivă, care obligă statele membre să prevadă căi de atac care să permită ca dreptul la un nou proces să fie efectiv.

O reglementare națională care transpune normele minime comune prevăzute de Directiva 2016/343 constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă ( 7 ). Întrucât Directiva 2016/343 nu prevede un nivel uniform de protecție, statele membre pot aplica standarde naționale de protecție, „cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii” ( 8 ).

Rezultă că standardele naționale care nu respectă cerințele impuse de articolele 8 și 9 din Directiva 2016/343 constituie o punere în aplicare inadecvată sau neconformă a articolului 47 din cartă.

În ceea ce privește trimiterea la autonomia procedurală pentru a răspunde la întrebările preliminare, care a făcut de asemenea obiectul unui răspuns al Comisiei în ședință, apreciem că, din moment ce reglementarea națională în discuție în litigiul principal pune în aplicare articolul 9 din Directiva 2016/343, care prevede dreptul la un nou proces în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din această directivă, este dificil să se afirme că ne aflăm într‑un caz de „lipsă a unei reglementări în dreptul Uniunii”, care ar declanșa aplicarea jurisprudenței Curții referitoare la această autonomie ( 9 ). De altfel, în măsura în care articolul 47 din cartă se aplică în prezenta cauză, considerăm că o examinare a întrebărilor preliminare pe baza principiului efectivității ar fi redundantă. În plus, în ceea ce privește principiul echivalenței, apreciem că acesta nu este pertinent în speță, întrucât niciun element din dosar nu sugerează că ar exista o diferență de tratament între acțiunile întemeiate pe dreptul Uniunii și cele întemeiate pe dreptul intern care au un obiect și o cauză asemănătoare.

Prin urmare, considerăm că întrebările preliminare privesc interpretarea articolelor 8 și 9 din Directiva 2016/343, astfel cum sunt citite în lumina articolului 47 din cartă.

În sfârșit, în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește interpretarea care trebuie adoptată ca urmare a precizărilor aduse de Curte la punctele 37-43 din Hotărârea Stangalov, care ar conține o contradicție inerentă. Mai precis, această instanță solicită Curții să se pronunțe, pe de o parte, cu privire la aspectul dacă primirea acuzării, personal, de către persoana acuzată, în cadrul fazei de urmărire penală, trebuie asimilată cunoașterii de către această persoană a faptului că se va organiza un proces împotriva sa, precum și, pe de altă parte, cu privire la consecințele juridice ale sustragerii persoanei înainte de a fi trimisă în fața instanței.

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 8 și 9 din Directiva 2016/343, interpretate în lumina articolului 47 din cartă, se opun unei reglementări și unei practici naționale care privează o persoană condamnată în lipsă de dreptul la un nou proces, pentru motivul că această persoană s‑a sustras procedurii după ce a primit un act de acuzare preliminar întocmit împotriva sa și în cursul fazei de cercetare a procedurii penale care a condus la această condamnare, împiedicând astfel autoritățile competente să o informeze personal cu privire la rechizitoriul definitiv, precum și cu privire la data și locul desfășurării procesului și la consecințele neînfățișării. Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema noțiunii de „eforturi rezonabile”, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343, pentru a considera că persoana în cauză este suficient informată cu privire la data și locul procesului, precum și a celei de „avocat mandatat”, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (b) din această directivă, pentru a stabili dacă reprezentarea de către un avocat numit din oficiu desemnat de barou pe tot parcursul procedurii judiciare este suficientă pentru a îndeplini obligația de reprezentare a persoanei condamnate în lipsă.

Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 1, Directiva 2016/343 are ca obiect stabilirea unor norme minime comune cu privire la anumite elemente ale procedurilor penale, printre care „dreptul de a fi prezent la proces”. Astfel cum confirmă în mod expres considerentul (33) al directivei menționate, acest drept face parte integrantă din dreptul fundamental la un proces echitabil ( 10 ), care este consacrat la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Acestei dispoziții îi corespund, așa cum precizează Explicațiile cu privire la cartă ( 11 ), articolul 47 al doilea și al treilea paragraf, precum și articolul 48 din aceasta. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o dă acestor din urmă dispoziții asigură un nivel de protecție care nu îl încalcă pe cel garantat de articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) ( 12 ).

Aplicând aceste dispoziții ale cartei, în Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni ( 13 ), Curtea a statuat că, deși dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces constituie un element esențial al dreptului la un proces echitabil, acest drept nu este absolut. Persoana acuzată poate să renunțe la acesta, de bunăvoie, în mod expres sau tacit, cu condiția ca renunțarea să fie stabilită în mod neechivoc, să fie însoțită de un minim de garanții corespunzătoare gravității sale și să nu intre în conflict cu niciun interes public important. În special, încălcarea dreptului la un proces echitabil nu este reținută, chiar dacă persoana acuzată nu s‑ar fi prezentat în persoană la proces, din moment ce aceasta a fost informată cu privire la data și locul procesului sau a fost apărată de un avocat, pe care l‑a mandatat în acest scop.

Codificând jurisprudența rezultată din această hotărâre și aplicând‑o în cadrul procedurilor penale, articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2016/343 impune statelor membre obligația de a asigura respectarea dreptului de a fi prezent la proces. Totuși, în temeiul articolului 8 alineatele (2)-(4) din această directivă, statele membre pot să prevadă, în anumite condiții, desfășurarea unui proces în lipsă ( 14 ).

Atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată, articolul 8 alineatul (3) din aceeași directivă prevede că o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate fi pusă în executare împotriva acesteia.

În schimb, în cazul în care nu sunt îndeplinite aceste condiții, persoanele suspectate sau acuzate pot face obiectul unei hotărâri pronunțate în lipsă și executorii, însă trebuie, atunci când sunt informate cu privire la această hotărâre „și, în special, atunci când sunt prinse”, să fie de asemenea informate cu privire la toate căile de atac de care dispun împotriva hotărârii menționate. În această privință, în temeiul articolului 8 alineatul (4) și al articolului 9 din Directiva 2016/343, care au efect direct, persoana interesată are dreptul „la un nou proces sau la o altă cale de atac, care permite reexaminarea pe fond a cauzei […] și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale” (denumit în continuare „dreptul la un nou proces”) ( 15 ).

Rezultă că o persoană condamnată în lipsă nu poate fi privată de dreptul la un nou proces decât dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 ( 16 ). Totuși, ținând seama de jurisprudența Curții rezultată din Hotărârile Melloni ( 17 ) și Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) ( 18 ), această teză trebuie interpretată ca incluzând de asemenea cerința unei renunțări voluntare și neechivoce, chiar dacă aceasta din urmă nu reiese din modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343. Astfel, chiar dacă respectiva dispoziție nu menționează în mod explicit renunțarea, Curtea a interpretat‑o ca pe o cerință aflată la baza criteriilor pe care le enunță. În opinia noastră, o asemenea cerință s‑ar putea întemeia pe dreptul de a fi prezent la proces, consacrat la articolul 8 alineatul (1) din această directivă, care nu are un caracter absolut ( 19 ).

Examinarea punctelor 37-43 din Hotărârea Stangalov, care face trimitere la rândul său la Hotărârea Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage), arată că, pentru a decide dacă o persoană judecată în lipsă are dreptul la un nou proces, instanța națională trebuie să stabilească dacă au fost respectate garanțiile unui proces echitabil în cadrul procedurii care a condus la condamnarea sa în lipsă.

Astfel, trebuie să se observe că, în Hotărârea Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) ( 20 ), Curtea a subliniat că posibilitatea oferită statelor membre de a desfășura un proces în lipsă și de a executa decizia fără a prevedea dreptul la un nou proces se întemeiază pe trei cerințe cumulative. În primul rând, persoana în cauză trebuie să fie informată în mod corespunzător (cerința de informare). În al doilea rând, aceasta trebuie să fi renunțat în mod voluntar și neechivoc la exercitarea dreptului de a fi prezentă la proces (cerința renunțării). În al treilea și ultimul rând, desfășurarea unui proces în lipsă trebuie să respecte cerința care decurge din formularea articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343, care impune două condiții alternative, și anume ca persoana în cauză să fi fost informată în mod corespunzător cu privire la consecințele neînfățișării [articolul 8 alineatul (2) litera (a) din această directivă] ori să fi fost reprezentată de un avocat mandatat [articolul 8 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată].

La punctele care urmează, vom efectua o examinare mai aprofundată a acestor trei cerințe cumulative.

Mai întâi, cerința de informare rezultă chiar din formularea articolului 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2016/343.

De altfel, din considerentul (36) al Directivei 2016/343 reiese că persoana în cauză a fost informată în mod corespunzător în timp util dacă a fost „cit[ată] în persoană” sau a fost „inform[ată] oficial […] în alt mod asupra datei și locului în care urmează să se desfășoare procesul, astfel încât să fie în măsură să aibă cunoștință despre [acesta]”. Potrivit legiuitorului, informarea persoanei în cauză cu privire la consecințele neînfățișării înseamnă în special că această persoană este informată în timp util „că ar putea fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces” ( 21 ).

Curtea a arătat în special că, atunci când o persoană interesată nu a fost informată în timp util cu privire la desfășurarea procesului său, această persoană beneficiază, în principiu, de dreptul la un nou proces ( 22 ). În acest scop, Curtea introduce o dublă condiție pentru a stabili dacă o persoană a fost informată cu privire la procesul său, și anume diligența autorităților competente și diligența persoanei acuzate ( 23 ). Astfel, trebuie ridicată problema dacă, pe de o parte, aceste autorități au luat măsurile rezonabile pentru a informa persoana acuzată și dacă, pe de altă parte, aceasta din urmă a încercat să primească sau să evite respectivele informații.

În ceea ce privește prima condiție, în Hotărârea Stangalov, Curtea a arătat că, în pofida sustragerii persoanei în cauză după primirea unui act de acuzare preliminar, se consideră că această persoană a fost informată în mod valabil dacă autoritățile competente au trimis documentul oficial care indică data și locul procesului la adresa pe care această persoană a comunicat‑o ea însăși în cursul anchetei și dacă s‑a adus dovada că documentul menționat a fost efectiv livrat la adresa respectivă. Totuși, se consideră că această persoană a fost informată cu privire la desfășurarea respectivului proces numai în cazul în care autoritățile respective au depus eforturi rezonabile pentru a localiza persoana menționată și pentru a o cita în persoană sau pentru a o informa, prin alte mijloace, cu privire la data și locul procesului respectiv ( 24 ).

În această privință, apreciem că noțiunea de „eforturi rezonabile” în sensul articolului 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 ar trebui interpretată, pe de o parte, în lumina principiului proporționalității ( 25 ), astfel încât intensitatea și amploarea eforturilor de urmărire penală trebuie să fie adaptate în funcție de gravitatea consecințelor pentru persoana în cauză, mai ales pedeapsa aplicabilă. Cu alte cuvinte, cu cât pedeapsa aplicabilă este mai severă (în special cu cât durata privării de libertate este mai lungă), cu atât cresc eforturile de urmărire penală impuse autorităților competente pentru a se asigura că persoana în cauză a fost căutată cu diligență înainte de a autoriza o hotărâre în lipsă. Pe de altă parte, această noțiune de „eforturi rezonabile” trebuie apreciată în raport cu împrejurările specifice fiecărei cauze, inclusiv cu gradul de cunoaștere de care dispun autoritățile competente cu privire la localizarea persoanei în cauză, precum și cu informațiile concrete și actualizate aflate la dispoziția lor. Astfel, mijloacele utilizate trebuie să fie adaptate la informațiile efectiv disponibile și la situația de fapt din dosar. Prin urmare, numai ținând seama de combinația dintre gravitatea consecințelor și împrejurările speței se poate stabili dacă eforturile depuse de autoritățile competente pot fi considerate „rezonabile”.

În ceea ce privește a doua condiție, aceasta urmărește să se stabilească dacă persoana în cauză a evitat în mod deliberat să fie informată. În acest scop, Curtea a precizat că indicii precise și obiective pot demonstra intenția de a se sustrage de la informare, în special dacă persoana a dat o adresă eronată autorităților competente sau dacă a părăsit adresa pe care le-a comunicat‑o. Astfel, dacă o persoană a evitat cu bună știință să fie informată (de exemplu prin faptul că a comunicat în mod deliberat o adresă eronată autorităților naționale competente sau că nu se mai află la adresa pe care le-a comunicat‑o), aceasta nu poate revendica dreptul la un nou proces ( 26 ).

În plus, la punctele 40 și 41 din Hotărârea Stangalov, Curtea a încercat să înlăture un argument care ar putea repune în discuție cerința de informare. Acest argument constă în a afirma că, din moment ce actul de acuzare definitiv și desfășurarea procesului nu sunt certe în stadiul cercetării, nu s‑ar putea considera că persoana acuzată era pe deplin informată. Un asemenea argument ar permite, în realitate, persoanelor acuzate să se sustragă justiției susținând pur și simplu că nu știau dacă efectiv urma să fie organizat un proces. În această privință, Curtea a afirmat că faptul că persoana acuzată a avut cunoștință de actul preliminar de acuzare este deja suficient pentru a stabili că aceasta știa că o procedură era în curs împotriva sa, cu posibilitatea unui proces. Altfel spus, chiar dacă continuarea procedurii nu era încă stabilită în totalitate la momentul la care persoana acuzată a primit actul respectiv, acest lucru nu o împiedica să înțeleagă că împotriva sa era inițiată urmărirea penală și că putea eventual să aibă loc o nouă etapă a procesului.

În consecință, atunci când persoana în cauză s‑a sustras după ce a primit în mod oficial actul de acuzare preliminar, dar înainte de notificarea actului de acuzare definitiv, statele membre pot considera că ea este informată în mod valabil cu privire la proces. Pentru aceasta, într‑o primă etapă, trebuie îndeplinite trei condiții: persoana acuzată a comunicat o adresă autorităților, actul de acuzare definitiv și citarea la proces au fost trimise în timp util și există dovada că aceste documente au fost livrate la adresa respectivă ( 27 ). Într‑o a doua etapă, este necesar ca autoritățile competente să fi depus eforturi rezonabile pentru a localiza persoana menționată și pentru a o cita în persoană sau pentru a o informa oficial, prin alte mijloace, cu privire la data și locul acestui proces.

Cu toate acestea, în Hotărârea HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) ( 28 ), Curtea a subliniat că statele membre nu au dreptul să recurgă la o condamnare în lipsă decât în situațiile în care persoana în cauză ar fi putut efectiv să fie prezentă la proces și a renunțat în mod voluntar și neechivoc la aceasta. Rezultă că trebuie să se distingă condițiile în care se poate prezuma că persoana în cauză a fost informată cu privire la proces de cele care permit să se considere că aceasta a renunțat în mod voluntar și neechivoc la dreptul său de a fi prezentă la proces ( 29 ). Procedând astfel, Curtea adaugă o altă cerință, care se suprapune cerinței de informare, și anume cea a renunțării.

Deși articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 nu menționează în mod explicit noțiunea de „renunțare”, Curtea s‑a inspirat din jurisprudența Curții EDO referitoare la dreptul la un proces echitabil pentru a declara că această noțiune este o condiție esențială pentru a justifica inexistența unui nou proces. Cerința renunțării urmărește astfel să protejeze dreptul la un proces echitabil, asigurându‑se că persoana acuzată nu a fost judecată în lipsă fără să fi avut o șansă reală de a se apăra.

În această privință, potrivit jurisprudenței Curții EDO, nici litera, nici spiritul articolului 6 din CEDO nu împiedică o persoană să renunțe de bunăvoie, în mod expres sau tacit, la garanțiile privind un proces echitabil. Totuși, renunțarea la dreptul de a lua parte la ședința de judecată trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și să fie însoțită de un minim de garanții care să corespundă gravității sale ( 30 ). În Hotărârea din 12 februarie 1985, Colozza împotriva Italiei ( 31 ), Curtea EDO a stabilit trei principii importante. În primul rând, nu se poate considera că o persoană acuzată a renunțat la dreptul său de a se înfățișa decât dacă renunțarea sa este clară, neechivocă și însoțită de garanții. În al doilea rând, statul nu poate prezuma această renunțare pentru simplul motiv că persoana acuzată nu s‑a prezentat la proces, fără ca în prealabil să fi încercat în mod activ să o găsească și să o informeze cu privire la urmărirea penală inițiată împotriva sa. În al treilea rând, în cazul în care persoana acuzată nu a fost niciodată informată cu privire la urmărirea penală și nu a fost depus niciun efort pentru a i se garanta dreptul la apărare, aceasta trebuie să aibă posibilitatea de a obține un nou proces.

În opinia noastră, cerința de informare și cerința renunțării sunt strâns legate și se suprapun. Astfel, în Hotărârea din 15 septembrie 2022, HN (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) ( 32 ), Curtea a precizat în mod clar că un proces în lipsă nu poate fi organizat decât dacă persoana în cauză a avut o posibilitate reală de a fi prezentă la proces și a renunțat în mod voluntar la acest drept. Or, pentru a considera că o persoană a renunțat la dreptul de a fi judecată în prezența sa, autoritățile trebuie să fi făcut tot posibilul pentru a o informa cu privire la proces. Aceasta înseamnă că ele trebuie să utilizeze mijloace adecvate pentru a o informa cu privire la proces. Numai după ce a fost îndeplinită această obligație de informare autoritățile competente pot considera că persoana acuzată a renunțat la dreptul său.

Astfel, întemeindu‑se pe jurisprudența Curții EDO, Curtea a afirmat în Hotărârea Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) ( 33 ) că renunțarea poate fi constatată atunci când se dovedește că persoana acuzată este informată cu privire la faptul că o procedură penală este îndreptată împotriva sa, că are cunoștință despre natura și cauza acuzației și că nu are intenția să ia parte la proces sau intenționează să se sustragă urmăririi ( 34 ).

În sfârșit, observăm că, în Concluziile prezentate în cauza Sofiyska rayonna prokuratura ș.a. (Procesul unui acuzat îndepărtat de pe teritoriu) (C‑420/20, EU:C:2022:157), avocatul general Richard de la Tour a abordat, din motive de exhaustivitate, aspectul dacă o renunțare care intervine într‑un stadiu incipient al procedurii penale în care autoritatea competentă instrumentează cauza constituie un consimțământ de a fi judecat în lipsă. În opinia sa, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că se opune unei asemenea renunțări ( 35 ), în măsura în care aceasta ar fi printre altele contrară liniei jurisprudențiale stabilite de Curtea EDO ( 36 ), din care decurge necesitatea ca renunțarea la a se înfățișa să fie demonstrată prin elemente concrete, obiective și pertinente ( 37 ).

Chiar dacă se prezumă că persoana acuzată este informată în timp util cu privire la proces și că a renunțat la dreptul său de a se înfățișa, mai este necesar, în temeiul articolului 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2016/343, ca aceasta să fi fost informată cu privire la consecințele neprezentării (prima condiție) sau să fi fost reprezentată de un avocat mandatat (a doua condiție). După cum s‑a menționat la punctul 43 din prezentele concluzii, a treia cerință cuprinde două condiții alternative.

Prima condiție, prevăzută la articolul 8 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2016/343, se referă la conținutul informării furnizate persoanei suspectate sau acuzate. Cu alte cuvinte, această persoană trebuie să fi avut cunoștință de faptul că va putea fi pronunțată și pusă în executare împotriva sa o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția sa dacă nu se prezintă la proces. În speță, ținând seama de împrejurările cauzei principale, din moment ce M. S. T. nu a fost informat cu privire la consecințele neprezentării, este clar că această condiție nu se aplică în speță.

În ceea ce privește a doua condiție, prevăzută la articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343, ea se referă la reprezentarea persoanei suspectate sau acuzate de un avocat. Aceasta privește cazul în care persoana respectivă, după ce a fost informată cu privire la proces, a ales în mod deliberat să fie reprezentată de un consilier juridic, în loc să se prezinte în persoană la proces. Acest lucru este, în principiu, de natură să demonstreze că ea a renunțat să fie prezentă la proces, asigurându‑și totodată dreptul la apărare. După cum reiese din cuprinsul considerentului (37) al acestei directive, existența unui „mandat” în sensul directivei menționate impune astfel ca persoana în cauză să fi încredințat ea însăși unui avocat, eventual celui care i‑a fost desemnat din oficiu, sarcina de a o reprezenta.

În această privință, Curtea EDO a considerat că dreptul oricărui acuzat de a fi apărat efectiv de un avocat, numit din oficiu dacă este necesar, figurează printre elementele fundamentale ale procesului echitabil. O persoană acuzată nu pierde beneficiul dreptului respectiv pentru simplul fapt că nu a fost prezentă la dezbateri. Prin urmare, este de o importanță crucială pentru echitatea sistemului penal ca lipsa acuzatului la proces să nu fie sancționată prin derogarea de la dreptul de a fi asistat de un apărător și ca acesta să fie apărat în mod adecvat atât în primă instanță, cât și în apel ( 38 ).

Renunțarea persoanei suspectate sau acuzate la dreptul de a fi prezentă la proces, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343, implică luarea în considerare a modalităților de reprezentare de către un avocat a persoanei acuzate și îndepărtate de pe teritoriu ( 39 ). Hotărârile fondatoare Krombach împotriva Franței ( 40 ) și Sejdovic împotriva Italiei ( 41 ) consacră, astfel, poziția constantă a Curții EDO potrivit căreia reprezentarea efectivă de către un avocat este esențială pentru a garanta echitatea procesului, inclusiv atunci când persoana acuzată este judecată în lipsă. Mai precis, această a doua hotărâre a subliniat că lipsa acuzatului nu trebuie să împiedice o apărare reală și efectivă ( 42 ).

În opinia noastră, de aici rezultă că avocatul numit din oficiu trebuie să aibă o veritabilă funcție de reprezentare, care să asigure o apărare efectivă a intereselor persoanei acuzate, chiar și în absența acesteia din urmă. Nu este suficient ca acesta să fie desemnat în mod formal: el trebuie să poată juca un rol activ în proces și să apere persoana acuzată în mod semnificativ pentru ca dreptul la apărare să fie respectat. Totuși, după cunoștințele noastre, aceste hotărâri nu definesc în mod precis modalitățile de acordare a mandatului de avocat.

În această privință, Curtea a arătat, în Hotărârea Spetsializirana prokuratura (Procesul unei persoane acuzate care se sustrage) ( 43 ), că din cererea de decizie preliminară rezulta că avocatul numit din oficiu să reprezinte persoana acuzată nu a fost în niciun moment în contact cu aceasta din urmă, care nu s‑a exprimat nici cu privire la numirea acestui avocat. Curtea a apreciat că, în asemenea împrejurări, s‑ar putea ca avocatul respectiv să nu poată fi considerat ca fiind „mandatat”, în sensul dispoziției menționate, de această persoană, aspect pe care instanța de trimitere trebuia să îl verifice în raport cu condițiile prevăzute de dreptul național. În consecință, pentru ca noțiunea de „avocat mandatat”, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (b) și al considerentului (37) al Directivei 2016/343, să fie respectată, revine instanței de trimitere sarcina de a se asigura că „persoana în cauză a încredințat ea însăși unui avocat, eventual celui care i‑a fost numit din oficiu, sarcina de a o reprezenta”, ceea ce presupune o interacțiune reală și semnificativă între persoana în cauză și avocatul său.

În această privință, dorim să subliniem că articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343 impune ca persoana acuzată să fie reprezentată de un avocat pe care l‑a mandatat, ceea ce înseamnă că avocatul trebuie să fie numit de persoana acuzată însăși sau cu consimțământul acesteia în vederea procesului. Faptul că un avocat a asistat persoana acuzată în cadrul cercetării nu înseamnă în mod necesar că acest avocat a fost mandatat în mod expres să o reprezinte la proces în lipsa sa. Astfel, este necesar un acord clar al persoanei acuzate, în mod explicit sau implicit, pentru a fi reprezentată la proces de avocatul menționat, în lipsa acesteia. Rezultă că împrejurarea că avocatul a asistat deja persoana acuzată în cursul cercetării poate fi relevantă, întrucât aceasta poate indica o continuitate a apărării. Totuși, această simplă împrejurare nu este suficientă pentru a îndeplini condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343, întrucât trebuie să se stabilească faptul că persoana acuzată a mandatat efectiv respectivul avocat să o reprezinte la proces.

Referitor la întrebarea în ce moment trebuie să aibă loc acest contact, nici jurisprudența Curții EDO, nici cea a Curții nu impun un moment precis pentru contactul dintre avocat și clientul său, dar stabilesc principii fundamentale care permit să se evalueze dacă acest contact a fost efectiv și suficient pentru a garanta un proces echitabil. Este, așadar, de competența instanței să aprecieze dacă asistența acordată de avocat este efectivă încă din primele faze ale procedurii, precum și pe parcursul procesului desfășurat în lipsă ( 44 ). În această privință, deși persoana acuzată are un avocat, însă nu îl întâlnește niciodată sau nu comunică cu el într‑un mod care să permită o apărare efectivă, se poate considera că există o încălcare a articolului 6 paragraful 3 litera c) din CEDO, care prevede printre altele dreptul de a fi asistat de un avocat. Astfel, chiar și în cazul unei apărări în lipsă, Curtea EDO impune să fi fost depuse eforturi pentru a garanta un contact efectiv ( 45 ).

În prezenta cauză, din decizia de trimitere reiese că instanța națională are îndoieli cu privire la aspectul dacă este posibil să se excludă dreptul la un nou proces al unei persoane condamnate în lipsă, pentru motivul că această persoană s‑a sustras după ce a primit un act de acuzare preliminar, împiedicând astfel autoritățile competente să o informeze personal cu privire la actul de acuzare definitiv, precum și cu privire la data și locul desfășurării procesului său și la consecințele unei neînfățișări. În această privință, din cererea de decizie preliminară reiese că, potrivit jurisprudenței bulgare referitoare la articolul 423 alineatul (1) a doua teză din NPK, dreptul la un nou proces nu se acordă unei persoane care s‑a sustras procedurii în urma inculpării în cadrul procedurii preliminare.

Îndoielile instanței de trimitere se concentrează, prin urmare, pe compatibilitatea cu articolul 8 alineatele (2) și (4) și cu articolul 9 din Directiva 2016/343 a deciziei acestei instanțe de a priva persoana condamnată în lipsă de dreptul la un nou proces atunci când autoritățile competente s‑au aflat în imposibilitatea de a informa persoana acuzată în persoană.

În speță, va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, având în vedere precizările care precedă, regimul procedural instituit de legiuitorul bulgar este compatibil cu Directiva 2016/343. În aceste condiții, Curtea poate furniza indicații utile în scopul acestei aprecieri ( 46 ).

La prima vedere, astfel cum subliniază Comisia în observațiile sale scrise, articolul 423 alineatul (1) din NPK rămâne problematic, în măsura în care această dispoziție nu include în mod suficient de clar toate condițiile de refuz al unui nou proces stabilite de Directiva 2016/343. Astfel, atât această dispoziție, cât și jurisprudența elaborată de instanța de trimitere referitoare la dispoziția menționată par incompatibile cu articolul 8 alineatul (4) și cu articolul 9 din Directiva 2016/343, întrucât privează de dreptul la un nou proces o persoană judecată în lipsă pentru simplul motiv că s‑a sustras după ce a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa în cursul fazei preliminare a procedurii, însă nu a fost încă informată în mod corespunzător cu privire la proces (nici cu privire la data și locul acestuia), în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) literele (a) și (b) din directiva menționată ( 47 ).

În ceea ce privește împrejurările din cauza principală, din dosarul prezentat Curții reiese că, primind un act de acuzare preliminar la 5 februarie 2024, M. S. T. a fost informat în persoană cu privire la acuzația formulată împotriva sa în cadrul fazei preliminare. El a părăsit Bulgaria la 16 februarie 2024, în pofida cerinței de a informa periodic poliția cu privire la locul său de reședință. Cu toate acestea, din moment ce M. S. T. nu a primit actul de acuzare, se pare că nu a existat o informare explicită cu privire la data și locul procesului său și nici cu privire la consecințele lipsei sale, ceea ce ar putea exclude aplicarea articolului 8 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2016/343. Din moment ce este posibil ca persoana acuzată să nu fi fost informată cu privire la ședință, în conformitate cu articolul 8 alineatele (2) și (4) din această directivă, ea ar putea avea dreptul la un nou proces, în temeiul articolului 9 din directiva menționată.

În ceea ce privește împrejurările invocate de instanța de trimitere în cadrul celei de a doua întrebări preliminare, trebuie să se examineze dacă faptul că persoana acuzată, deși a fost informată în mod oficial cu privire la acuzațiile reținute împotriva sa și la deschiderea unei anchete, a evitat în mod deliberat să primească citația, părăsind adresa la care trebuia să execute măsura arestului la domiciliu și în pofida eforturilor rezonabile ale Rayonen sad Montana (Tribunalul de Raion din Montana) de a‑i notifica actul de acuzare poate justifica excluderea dreptului său la un nou proces după o condamnare în lipsă.

În această privință, întrebarea‑cheie este dacă comportamentul lui M. S. T. poate fi interpretat ca o renunțare voluntară la dreptul său de a fi prezent la proces. În acest scop, este necesar să se ridice întrebarea dacă autoritățile de aplicare a legii au depus eforturi rezonabile pentru a‑l cita pe M. S. T. După cum am arătat mai sus ( 48 ), autoritățile competente trebuie să fi depus eforturi rezonabile pentru a localiza persoana respectivă și pentru a o cita pe aceasta din urmă în persoană sau pentru a o informa, prin alte mijloace, cu privire la data și locul procesului menționat ( 49 ). Numai cu această condiție se poate considera că persoana în cauză a renunțat în mod voluntar și neechivoc la dreptul său de a fi prezentă la proces.

Or, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă autoritățile au întreprins astfel de eforturi rezonabile. În acest scop, poate părea surprinzător că instanța competentă nu a reușit, aparent, să îl localizeze pe M. S. T. pentru a‑l informa cu privire la desfășurarea procesului său și la consecințele unei absențe, deși el a fost găsit relativ rapid după condamnarea sa, întrucât a început executarea pedepsei la mai puțin de o lună după ce aceasta a rămas definitivă. Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a se asigura că demersurile efectuate înainte de proces au fost într‑adevăr suficiente și proporționale, ținând seama de gravitatea infracțiunii și de pedeapsa aplicabilă ( 50 ).

Mai precis, astfel cum a sugerat Comisia, în împrejurările în care autoritățile competente dețin informații care indică faptul că persoana s‑a deplasat și se află pe teritoriul unui alt stat membru, s‑ar putea considera rezonabil ca aceste autorități să introducă o semnalare în SIS, în temeiul articolului 34 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2018/1862, care permite localizarea (în mare măsură în mod automat) a persoanelor care au fost citate în fața autorităților judiciare în cadrul unor proceduri penale ( 51 ).

În împrejurările din cauza principală, pe de o parte, din dosarul prezentat Curții reiese că acuzația privea o infracțiune gravă săvârșită cu intenție, care este pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate cu o durată deloc neglijabilă ( 52 ). Pe de altă parte, autoritățile naționale păreau să fie la curent cu faptul că M. S. T. lucra în Germania și au înregistrat în fișierele naționale faptul că acesta a părăsit Bulgaria la 16 februarie 2024. Prin urmare, ele păreau să aibă cunoștință despre plecarea lui M. S. T. în străinătate. În astfel de împrejurări, se ridică întrebarea dacă ele erau obligate să caute persoana în cauză prin intermediul SIS înainte de a o judeca în lipsă. În această privință, dacă infracțiunea în cauză este gravă și dacă pedeapsa aplicabilă este semnificativă, semnalarea și verificarea în SIS se impun ca elemente necesare pentru a considera că autoritățile competente au depus eforturi rezonabile pentru a informa personal acuzatul în cauză, mai ales dacă dispuneau deja de indicii serioase cu privire la localizarea sa în străinătate. În lumina unor asemenea împrejurări, faptul că autoritățile competente au continuat să caute persoana acuzată limitându‑se la cercetările interne și că au dispus ca actul de acuzare, precum și informațiile referitoare la data și locul procesului său să îi fie înmânate de un funcționar al unității regionale nu pare suficient pentru a concluziona că aceste autorități au depus eforturi rezonabile. Revine însă instanței de trimitere obligația de a efectua această apreciere.

În plus, în ceea ce privește condiția referitoare la reprezentarea persoanei acuzate de către un avocat în temeiul cerinței de reprezentare de către un avocat mandatat [a doua condiție prevăzută la articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2016/343], din dosarul prezentat Curții reiese că M. S. T. a declarat că dorea să fie reprezentat de avocatul numit din oficiu, care a fost prezent la procesul desfășurat în lipsa sa. Cu toate acestea, un mandat acordat în faza preliminară nu se aplică în mod automat procesului desfășurat în lipsă. Astfel cum am arătat deja la punctul 66 din prezentele concluzii, trebuie să se dovedească faptul că persoana acuzată a mandatat efectiv acest avocat pentru a o reprezenta la proces. Revine de asemenea instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă avocatul menționat a avut suficiente contacte cu M. S. T. și dacă și‑a informat clientul cu privire la desfășurarea procesului.

În sfârșit, referitor la principiul efectivității, Curtea a arătat deja că trebuie să se garanteze că procedura privind o cerere de redeschidere a procedurii penale conduce la recunoașterea dreptului la un nou proces în toate situațiile în care nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2016/343 ( 53 ). Așa cum am explicat deja, considerăm că această frază trebuie să fie interpretată ca incluzând, în realitate, cele trei cerințe cumulative menționate mai sus ( 54 ). Curtea a subliniat de asemenea la punctul 44 din Hotărârea Stangalov, că rezulta, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că o procedură privind o cerere de redeschidere a procedurii penale, precum cea în discuție în această cauză, nu oferă o astfel de garanție. În plus, trebuie subliniat că, în Hotărârea din 16 ianuarie 2025, VB II (Informare privind dreptul la un nou proces) ( 55 ), în vederea respectării principiului efectivității, Curtea a invitat instanța de trimitere să verifice dacă dreptul procedural bulgar garantează că persoana condamnată în lipsă primește, în momentul în care este informată cu privire la existența acestei condamnări sau rapid după acesta, o copie a întregii hotărâri pronunțate în lipsă și comunicarea drepturilor sale procedurale, inclusiv în ceea ce privește posibilitatea de a introduce o cerere de redeschidere a procedurii penale, precum și instanța în fața căreia trebuie introdusă respectiva cerere și termenul aferent ( 56 ).

În prezenta cauză, pare îndoielnic că dreptul la redeschiderea procesului este garantat efectiv, din cauza timpului scurs între privarea de libertate și eventuala decizie privind redeschiderea. În această privință, deși M. S. T. a început să își execute pedeapsa la 16 iunie 2024, ședința privind redeschiderea a avut loc abia la 24 ianuarie 2025, respectiv la mai mult de șapte luni de la începerea executării pedepsei. În cazul în care persoana nu a putut exercita o cale de atac înainte sau pe durata unei părți semnificative din detenția sa, atunci există o problemă de efectivitate a dreptului la redeschidere, în sensul articolului 9 din Directiva 2016/343, interpretat în lumina articolului 47 din cartă. Astfel, în împrejurări în care persoana a executat deja o pedeapsă (sau cea mai mare parte a acesteia) fără posibilitatea imediată de a contesta condamnarea în lipsă, dreptul la redeschidere devine ineficient. Într‑o asemenea situație, instanța de trimitere ar trebui să garanteze că procedura bulgară asigură în mod real un drept efectiv la redeschidere.

Rezultă că eficacitatea dreptului la redeschidere se opune ca o persoană condamnată în lipsă și care a început să își execute pedeapsa să fie obligată să aștepte o perioadă îndelungată înainte de pronunțarea unei decizii cu privire la cererea sa de organizare a unui nou proces, în sensul articolului 9 din Directiva 2016/343, interpretat în lumina articolului 47 din cartă.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Varhoven kasationen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) după cum urmează: 1) Articolele 8 și 9 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări și unei practici naționale care exclud dreptul la un nou proces doar pentru motivul că persoana a fost pusă sub acuzare în cursul fazei de urmărire penală, iar aceasta s‑a sustras procedurii, fără să fie impus autorităților competente să informeze această persoană cu privire la data și locul procesului său, precum și cu privire la consecințele neprezentării sale în fața autorității judiciare. 2) Articolul 8 alineatul (4) din Directiva 2016/343 trebuie interpretat în sensul că, atunci când apreciază dacă autoritățile competente au depus toate eforturile rezonabile pentru a informa persoana în cauză cu privire la proces, instanța națională trebuie să țină seama atât de gravitatea consecințelor pentru persoana în cauză, cât și de împrejurările specifice ale speței și în special să se asigure că sunt utilizate sistemele de informații ale Uniunii disponibile, atunci când există indicii că persoana respectivă se află în alt stat membru. 3) Eficacitatea dreptului la un nou proces în sensul articolului 9 din această directivă, interpretat în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, se opune ca o persoană condamnată în lipsă și care a început să își execute pedeapsa să fie obligată să aștepte o perioadă îndelungată înainte de pronunțarea unei decizii cu privire la cererea sa de redeschidere a procesului.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 30 aprilie 2025 ( 1 )