Concluziile avocatului general domnul A. Rantos prezentate la 5 martie 2026.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 5 martie 2026(1)

Cauza C‑70/25 [Tukowiecka](i)

N.O.

împotriva

PKO BP S.A.

[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy w Koszalinie (Tribunalul Districtual din Koszalin, Polonia)]

„ Trimitere preliminară – Servicii de plată în cadrul pieței interne – Directiva (UE) 2015/2366 – Articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) – Operațiuni de plată neautorizate – Dreptul la rambursare imediată – Neglijență gravă – Refuzul prestatorului de servicii de plată de a rambursa fără întârziere valoarea unei operațiuni neautorizate în cazul unei pierderi care rezultă dintr‑o încălcare gravă de către plătitor a obligațiilor prevăzute la articolul 69 – Domeniul de aplicare al excluderii dreptului la rambursare imediată ”

I. Introducere

1. Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de Sąd Rejonowy w Koszalinie (Tribunalul Districtual din Koszalin, Polonia), privește interpretarea articolului 73 alineatul (1) și a articolului 74 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/2366(2), referitoare la regimul de răspundere aplicabil în cazul operațiunilor de plată neautorizate. Această instanță ridică în special problema condițiilor în care un prestator de servicii de plată poate refuza rambursarea imediată a unor asemenea operațiuni invocând o neglijență gravă din partea plătitorului în raport cu obligațiile care îi revin în temeiul articolului 69 din această directivă, într‑un context de fraudă prin phishing, fenomen în continuă creștere.

2. Această cauză oferă Curții ocazia de a preciza limitele echilibrului care trebuie stabilit între interesele plătitorului și cele ale prestatorului de servicii de plată. Ea invită astfel Curtea să se pronunțe cu privire la aspecte care pot avea repercusiuni semnificative atât asupra repartizării riscurilor între prestatorii de servicii de plată și plătitori, cât și asupra nivelului de protecție care trebuie conferit utilizatorilor acestor servicii.

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

3. Potrivit considerentelor (6) și (71) ale Directivei 2015/2366:

„(6) Ar trebui instituite norme noi care să acopere lacunele legislative și care, în același timp, să ofere mai multă claritate juridică și să asigure o aplicare consecventă a cadrului legislativ în întreaga Uniune […], asigurând un nivel ridicat de protecție a consumatorilor care utilizează aceste servicii de plată în întreaga Uniune. Aceasta ar trebui să conducă la o mai mare eficiență a sistemului de plată în ansamblu, la mai multe opțiuni și la o mai mare transparență în materie de servicii de plată, sporind în același timp încrederea consumatorilor într‑o piață armonizată a plăților.

[…]

(71) În cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată ar trebui să ramburseze plătitorului imediat valoarea operațiunii respective. Cu toate acestea, în cazul în care există o suspiciune crescută cu privire la o operațiune neautorizată care rezultă din comportamentul fraudulos al utilizatorului serviciilor de plată și în cazul în care suspiciunea este întemeiată pe motive obiective care sunt comunicate autorității naționale competente, prestatorul de servicii de plată ar trebui să poată efectua, într‑un termen rezonabil, o investigație înainte de rambursarea plătitorului. Pentru a proteja plătitorul de orice dezavantaj, data valutei creditării aferente rambursării ar trebui să nu fie o dată ulterioară celei la care a fost debitată suma. Pentru a oferi utilizatorului serviciilor de plată un stimulent pentru a notifica prestatorului de servicii de plată, fără întârzieri nejustificate, orice furt sau pierdere a unui instrument de plată, reducând astfel riscul unor operațiuni de plată neautorizate, utilizatorul ar trebui să fie răspunzător doar pentru o sumă foarte limitată, cu excepția cazului în care utilizatorul serviciilor de plată a acționat fraudulos sau a dat dovadă de neglijență gravă. În acest context, suma de 50 [de euro] pare să fie adecvată pentru a garanta un nivel armonizat și ridicat de protecție în cadrul Uniunii. Răspunderea nu ar trebui să se aplice în cazul în care plătitorul nu este în măsură să ia cunoștință de pierderea, de furtul sau de deturnarea instrumentului de plată. În plus, odată ce utilizatorii au notificat unui prestator de servicii de plată că există posibilitatea ca instrumentul lor de plată să fi fost utilizat în mod fraudulos, utilizatorii serviciilor de plată nu ar trebui să fie obligați să acopere nicio altă pierdere care rezultă din utilizarea neautorizată a instrumentului respectiv. […]”

4. Articolul 69 din această directivă, intitulat „Obligațiile utilizatorului serviciilor de plată cu privire la instrumentele de plată și la elementele de securitate personalizate”, prevede:

„(1) Utilizatorul serviciilor de plată care are dreptul de a utiliza un instrument de plată:

(a) utilizează instrumentul de plată în conformitate cu clauzele care reglementează emiterea și utilizarea acestuia, care trebuie să fie obiective, nediscriminatorii și proporționale;

(b) informează fără întârziere prestatorul de servicii de plată sau entitatea desemnată de acesta de îndată ce ia cunoștință de pierderea, furtul, deturnarea instrumentului său de plată sau de orice altă utilizare neautorizată a acestuia.

(2) În scopul prevăzut la alineatul (1) litera (a), de îndată ce utilizatorul serviciilor de plată primește un instrument de plată, acesta ia toate măsurile rezonabile pentru a păstra în siguranță elementele sale de securitate personalizate.”

5. Articolul 71 din directiva menționată, intitulat „Notificarea și rectificarea operațiunilor de plată neautorizate sau executate incorect”, prevede la alineatul (1):

„Utilizatorul serviciilor de plată obține rectificarea unei operațiuni de plată neautorizate sau executate incorect din partea prestatorului de servicii de plată doar dacă utilizatorul serviciilor de plată notifică acestuia, fără întârzieri nejustificate, faptul că a constatat o astfel de operațiune care dă naștere unei plângeri, inclusiv în conformitate cu articolul 89, în cel mult 13 luni de la data debitării.

[…]”

6. Articolul 72 din aceeași directivă, intitulat „Probe privind autentificarea și executarea operațiunilor de plată”, prevede la alineatul (2):

„În cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată, folosirea în sine a unui instrument de plată înregistrat de prestatorul de servicii de plată, inclusiv, după caz, de prestatorul de servicii de inițiere a plății, nu este în mod necesar suficientă pentru a dovedi fie că operațiunea de plată a fost autorizată de către plătitor, fie că plătitorul a acționat în mod fraudulos sau nu a respectat, intenționat sau din neglijență gravă, una sau mai multe dintre obligațiile care îi revin în temeiul articolului 69. Prestatorul de servicii de plată, inclusiv, după caz, prestatorul de servicii de inițiere a plății, furnizează probe pentru a dovedi frauda sau neglijența gravă din partea utilizatorului serviciilor de plată.”

7. Articolul 73 din Directiva 2015/2366, intitulat „Răspunderea prestatorului de servicii de plată pentru operațiunile de plată neautorizate”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că, fără a aduce atingere articolului 71, în cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată al plătitorului rambursează plătitorului valoarea operațiunii de plată neautorizate respective fie imediat, fie, în orice caz, cel târziu la sfârșitul următoarei zile lucrătoare, după ce a constatat sau a fost notificat cu privire la operațiune, cu excepția cazului în care prestatorul de servicii de plată al plătitorului are motive rezonabile să suspecteze că a fost comisă o fraudă și comunică aceste motive, în scris, autorității naționale relevante. După caz, prestatorul de servicii de plată al plătitorului readuce contul de plăți debitat la starea în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu ar fi avut loc. Acesta se asigură, de asemenea, că data valutei creditării pentru contul de plăți al plătitorului nu este ulterioară datei la care suma a fost debitată.”

8. Articolul 74 din această directivă, intitulat „Răspunderea plătitorului pentru operațiunile de plată neautorizate”, prevede la alineatul (1):

„Prin derogare de la articolul 73, plătitorul poate fi obligat, până la un cuantum de cel mult 50 EUR, să suporte pierderile legate de orice operațiune de plată neautorizată care rezultă din utilizarea unui instrument de plată pierdut sau furat sau din deturnarea unui instrument de plată.

Primul alineat nu se aplică în cazul în care:

(a) pierderea, furtul sau deturnarea unui instrument de plată nu a putut fi detectată de către plătitor înaintea efectuării unei plăți, cu excepția cazului în care plătitorul a acționat fraudulos; sau

(b) pierderea a fost cauzată de o acțiune sau de lipsa unei acțiuni din partea unui angajat, agent sau sucursală a unui prestator de servicii de plată sau unei entități căreia i‑au fost externalizate activități.

Plătitorul suportă toate pierderile legate de orice operațiune de plată neautorizată dacă au fost cauzate de plătitor acționând fraudulos sau nerespectând, intenționat sau din neglijență gravă, una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la articolul 69. În astfel de cazuri, suma maximă menționată la primul paragraf nu se aplică.

În cazurile în care plătitorul nu a acționat în mod fraudulos și nici nu și‑a neglijat intenționat obligațiile stabilite la articolul 69, statele membre pot reduce răspunderea menționată la prezentul alineat, ținând seama îndeosebi de natura elementelor de securitate personalizate și de situațiile specifice în care acesta a fost pierdut, furat sau deturnat.”

B. Dreptul polonez

9. Articolul 46 din l’ustawa o usługach płatniczych (Legea privind serviciile de plată) din 19 august 2011(3), în versiunea aplicabilă litigiului principal, are următorul cuprins la alineatele (1) și (3):

„(1) Fără a aduce atingere articolului 44 alineatul 2, în cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul [de servicii de plată al] plătitorului rambursează plătitorului valoarea operațiunii de plată neautorizate imediat și nu mai târziu de sfârșitul zilei lucrătoare următoare zilei în care se stabilește că operațiunea neautorizată a fost debitată din contul plătitorului sau următoare zilei în care a primit notificarea corespunzătoare, cu excepția cazului în care prestatorul [de servicii de plată al] plătitorului are motive rezonabile și documentate corespunzător pentru a suspecta o fraudă și informează în scris autoritățile competente în materie de urmărire penală. În cazul în care plătitorul folosește un cont de plăți, prestatorul [de servicii de plată al] plătitorului readuce contul de plăți debitat la starea în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu ar fi avut loc. Data valutei creditării contului de plăți al plătitorului nu poate fi ulterioară datei la care suma a fost debitată.

[…]

(3) Plătitorul răspunde integral pentru operațiunile de plată neautorizate în cazul în care a determinat producerea acestora în mod intenționat sau ca urmare a încălcării intenționate sau din neglijență gravă a uneia sau mai multora dintre obligațiile menționate la articolul 42.”

III. Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

10. N.O. (denumită în continuare „reclamanta”), o persoană fizică titulară a unui cont bancar la PKO BP S.A. (denumită în continuare „banca”), a fost victima unei fraude prin phishing ca urmare a punerii în vânzare a unui obiect pe o platformă de vânzare la licitație. Un terț, acționând ca un cumpărător, i‑a transmis un link fraudulos care reproduce interfața platformei și apoi pe cea a băncii. Indusă în eroare, reclamanta a comunicat datele sale de conectare, permițând în acest mod autorului fraudei să efectueze o operațiune de plată neautorizată din contul său bancar. După ce a constatat frauda în ziua următoare, ea a semnalat‑o imediat băncii și poliției, fără ca autorul acesteia să fi fost însă identificat. Banca a refuzat totuși să ramburseze valoarea operațiunii în litigiu, considerând că, din neglijență gravă, reclamanta a încălcat obligația de a păstra cu diligență instrumentul de plată și de a nu îl pune la dispoziția unor persoane neautorizate.

11. În urma acestui refuz, reclamanta a sesizat Sąd Rejonowy w Koszalinie (Tribunalul Districtual din Koszalin), instanța de trimitere, cu o acțiune împotriva băncii având ca obiect plata sumei de 3 000 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 705 euro).

12. În susținerea cererii sale, reclamanta a arătat că principiul rambursării imediate a valorii unei operațiuni neautorizate nu ar trebui exclus decât în situația descrisă la articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366, și anume atunci când prestatorul de servicii are motive întemeiate să suspecteze o fraudă din partea plătitorului și informează autoritatea națională competentă cu privire la aceste motive. În lipsa unor astfel de motive, precum în speță, acest prestator ar fi obligat să ramburseze imediat plătitorului, cel târziu la sfârșitul următoarei zile lucrătoare, valoarea operațiunii neautorizate. Numai după o asemenea rambursare și o investigație cu privire la împrejurările incidentului poate prestatorul menționat să solicite plătitorului să suporte pierderile cauzate de neglijența sa gravă. În cazul în care plătitorul refuză să ramburseze valoarea operațiunii neautorizate, banca în cauză ar trebui să inițieze o acțiune în justiție pentru a obține plata.

13. La rândul său, banca a susținut că legislația poloneză de transpunere a articolului 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 scutește prestatorul de servicii de plată de obligația de a rambursa imediat valoarea unei operațiuni neautorizate, obligație prevăzută la articolul 73 alineatul (1) din această directivă, în cazul în care stabilește că comportamentul plătitorului a fost caracterizat printr‑o neglijență gravă. Banca a susținut de asemenea că poate evalua în mod independent toate condițiile răspunderii pentru o tranzacție neautorizată și că este exonerată de obligația de rambursare imediată în cazul în care stabilește neglijența plătitorului.

14. În aceste împrejurări, dat fiind că s‑a constatat, în cursul procedurii, că operațiunea în litigiu era neautorizată, instanța de trimitere arată că trebuie să efectueze o analiză a articolului 46 din Legea privind serviciile de plată, care transpune articolele 73 și 74 din Directiva 2015/2366, pentru a putea soluționa litigiul pendinte în fața sa între reclamantă și bancă cu privire la întinderea obligației, în sarcina prestatorului de servicii de plată, de a rambursa imediat valoarea unei operațiuni neautorizate.

15. În această privință, instanța menționată apreciază că Directiva 2015/2366 și dispozițiile naționale care o transpun stabilesc principiul general potrivit căruia prestatorii de servicii de plată suportă pe deplin riscul în materie de răspundere pentru operațiunile de plată neautorizate. În plus, această instanță arată că dispozițiile acestei directive și ale legislației poloneze conferă plătitorilor un drept la rambursarea valorii operațiunilor neautorizate, ceea ce implică un drept la recuperarea imediată a fondurilor astfel pierdute. Acest drept ar fi exclus dacă există motive întemeiate pentru a suspecta o fraudă din partea plătitorului, iar această fraudă este raportată autorităților naționale competente.

16. Pe de altă parte, aceeași instanță observă că instanțele poloneze nu au fost sesizate cu acțiuni introduse de bănci împotriva consumatorilor cu privire la obligația de rambursare a valorii operațiunilor neautorizate din cauza neglijenței grave imputabile plătitorului. În schimb, numeroase acțiuni ar fi fost introduse de consumatori împotriva băncilor ca urmare a nerambursării valorii operațiunilor neautorizate. Potrivit instanței de trimitere, acest fenomen ar indica faptul că aplicarea de către prestatorii de servicii de plată a excepțiilor de la dreptul la rambursare a devenit regula pentru operațiunile neautorizate. Astfel, prestatorii de servicii de plată nu ar rambursa în general valoarea operațiunilor neautorizate, așa încât plătitorii, în special consumatorii, ar fi cei obligați să introducă o acțiune în justiție.

17. În măsura în care interpretarea Directivei 2015/2366, astfel cum a fost sugerată de bancă, nu ar atinge obiectivul de protecție a plătitorului urmărit de norma generală care stabilește rambursarea operațiunilor neautorizate, această instanță deduce de aici că dispozițiile acestei directive trebuie interpretate în sensul că se opun posibilității unui prestator de servicii de plată de a refuza rambursarea imediată a valorii unei operațiuni de plată neautorizate dacă plătitorul a suferit un prejudiciu legat de această operațiune prin faptul că nu a respectat, din neglijență gravă, obligațiile care îi revin. Instanța menționată adaugă că efectul unei astfel de interpretări ar fi acela de a transfera povara unui proces, a inițierii procedurii, a cheltuielilor de judecată, a administrării probelor și a pregătirii documentelor de la plătitor, care este adesea consumatorul, către profesionist, și anume prestatorul de servicii de plată.

18. În aceste condiții, Sąd Rejonowy w Koszalinie (Tribunalul Districtual din Koszalin) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 73 alineatul (1) coroborat cu articolul 74 alineatul (1) din Directiva [2015/2366] trebuie interpretate în sensul că prestatorul de servicii de plată poate refuza rambursarea imediată către plătitor a valorii unei operațiuni de plată neautorizate în cazul în care plătitorul a suferit o pierdere legată de operațiunea de plată neautorizată ca urmare a nerespectării, din neglijență gravă, a obligațiilor prevăzute la articolul 69?”

19. Banca, guvernele polonez, ceh și italian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte.

IV. Cu privire la întrebarea preliminară

20. Prin intermediul întrebării unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretate în sensul că un prestator de servicii de plată poate refuza să ramburseze imediat unui plătitor valoarea unei operațiuni de plată neautorizate ca urmare a nerespectării, din neglijență gravă, a obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 69 din această directivă.

21. Pentru a răspunde la această întrebare, Curtea este chemată să stabilească dacă articolul 74 alineatul (1) al treilea paragraf din directiva menționată constituie o excepție de la obligația prestatorului de servicii de plată de rambursare a plătitorului, astfel încât acesta ar putea determina stingerea sau suspendarea obligației de restituire imediată prevăzute la articolul 73 alineatul (1) din aceeași directivă, sau dacă este vorba mai degrabă despre un drept distinct pe care acest prestator îl poate invoca ulterior împotriva plătitorului.

22. În această privință, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama de formularea acesteia, de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție(4).

23. În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a dispozițiilor a căror interpretare este solicitată, observăm că titlurile lor indică faptul că acestea reglementează responsabilitățile prestatorului de servicii de plată și, respectiv, ale plătitorului în cazul unor operațiuni de plată neautorizate. Astfel, articolul 73 din Directiva 2015/2366 este intitulat „Răspunderea prestatorului de servicii de plată pentru operațiunile de plată neautorizate”, în timp ce articolul 74 din această directivă este intitulat „Răspunderea plătitorului pentru operațiunile de plată neautorizate”.

24. În ceea ce privește articolul 73 alineatul (1) din directiva menționată, acesta prevede, în principiu, o rambursare imediată a plătitorului în cazul unor operațiuni de plată neautorizate, cu un termen imperativ în care prestatorul de servicii de plată trebuie să efectueze această rambursare(5), prevăzând în același timp o excepție de la regula rambursării imediate, și anume atunci când acest prestator „are motive întemeiate să suspecteze o fraudă”. Astfel, această excepție impune, pe de o parte, existența unor suspiciuni importante privind o eventuală fraudă și, pe de altă parte, ca prestatorul menționat să îndeplinească o condiție de formă, și anume să comunice în scris suspiciunile sale autorității naționale competente(6).

25. Trebuie să se constate de asemenea că articolul 74 alineatul (1) din aceeași directivă este redactat ca o excepție de la articolul 73 din aceasta(7). Pe de altă parte, articolul 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 reglementează, la primul și la al doilea paragraf, răspunderea obiectivă a plătitorului, care are un caracter limitat, în timp ce din al treilea paragraf al acestuia rezultă că răspunderea subiectivă a plătitorului prezintă, în principiu, un caracter nelimitat. Mai precis, această dispoziție prevede că plătitorul este răspunzător pentru un cuantum de cel mult 50 de euro sau fără limită în cazul în care a acționat fraudulos sau nu a respectat, intenționat sau din neglijență gravă, obligațiile care îi revin în legătură cu instrumentele de plată care îi sunt puse la dispoziție în temeiul articolului 69 din această directivă.

26. În ceea ce privește, mai precis, problema rambursării imediate în cazul unor operațiuni de plată neautorizate, arătăm că articolul 73 alineatul (1) din directiva menționată nu prevede nicio altă excepție pe care prestatorul de servicii de plată ar putea să o invoce, cum ar fi, de exemplu, suspiciunea sau posibilitatea ca plătitorul să nu fi respectat, inclusiv din neglijență, una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la articolul 69 din aceeași directivă. Referitor, pe de altă parte, la articolul 74 alineatul (1) din aceasta, rezultă că dispoziția respectivă nu privește rambursarea imediată a valorii unei operațiuni de plată neautorizate, ci se concentrează pe repartizarea răspunderii între plătitor și prestatorul de servicii de plată pentru a stabili cine trebuie să răspundă ulterior, în cadrul procedurii, și, în consecință, să suporte pierderile ocazionate de asemenea operațiuni.

27. Reiese astfel, la prima vedere, din interpretarea literală a articolului 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 că, prevăzând în mod expres derogări de la obligația de rambursare imediată a valorii unei operațiuni neautorizate, acesta nu permite ca lista derogărilor să fie extinsă la alte situații neprevăzute de aceasta, inclusiv la cea a „neglijenței grave în îndeplinirea obligațiilor care revin [plătitorului] în temeiul articolului 69 din această directivă”, amintită la articolul 74 alineatul (1) al treilea paragraf din directiva menționată.

28. Cu toate acestea, trebuie să se constate că, în ceea ce privește articolul 74 alineatul (1) din aceeași directivă, nu se poate concluziona cu certitudine, în special numai pe baza modului său de redactare, că „derogarea” prevăzută de această dispoziție vizează numai fondul obligației sau dacă aceasta se extinde și la principiul care impune o rambursare imediată. Astfel, pot fi avute în vedere două interpretări divergente, după cum demonstrează pozițiile opuse ale părților din litigiul principal(8). Potrivit unei prime interpretări, prestatorul de servicii de plată nu ar avea nicio obligație de rambursare a plătitorului în cazul în care acesta fusese în culpă, așa încât ar putea invoca răspunderea plătitorului pentru neglijență gravă pentru a se prevala de derogarea prevăzută la articolul 74 din Directiva 2015/2366 și pentru a‑și stinge obligația de rambursare imediată care decurge din articolul 73 alineatul (1) din această directivă. În schimb, a doua interpretare se întemeiază pe premisa potrivit căreia articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din directiva menționată reglementează două etape distincte ale procedurii de rambursare a unei operațiuni de plată neautorizate. Potrivit acestei interpretări, „derogarea” prevăzută la articolul 74 alineatul (1) menționat nu ar avea efecte ab initio, ceea ce ar implica faptul că prestatorul de servicii de plată trebuie, într‑o primă etapă, să ramburseze plătitorul, apoi poate, într‑o a doua etapă, după această rambursare, să exercite un drept la compensație împotriva plătitorului responsabil pentru culpă.

29. Pentru motivele pe care le vom expune la punctele următoare din prezentele concluzii, considerăm că trebuie reținută această a doua interpretare a articolului 73 alineatul (1) și a articolului 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366.

30. Astfel, această interpretare este, în al doilea rând, confirmată de contextul în care se înscriu dispozițiile vizate de întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere.

31. În această privință, observăm că considerentul (71) al Directivei 2015/2366 nu prevede decât un singur caz care permite prestatorului de servicii de plată –după ce plătitorul i‑a notificat existența unei operațiuni neautorizate – să întârzie rambursarea imediată către plătitor, și anume ipoteza potrivit căreia „există o suspiciune crescută cu privire la o operațiune neautorizată care rezultă din comportamentul fraudulos al utilizatorului serviciilor de plată și în cazul în care suspiciunea este întemeiată pe motive obiective care sunt comunicate autorității naționale competente”. Asemenea articolului 73 alineatul (1) din această directivă, acest considerent (71) nu menționează nicio altă excepție pe care prestatorul de servicii de plată ar putea să o invoce, precum suspiciunea sau constatarea că, prin comportamentul său, utilizatorul serviciilor de plată nu a respectat una sau mai multe dintre obligațiile menționate la articolul 69 din directiva menționată, în special din neglijență gravă.

32. Pe de altă parte, trebuie subliniat că analiza lucrărilor pregătitoare care au condus la adoptarea articolului 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 pare să susțină această interpretare. În versiunea anterioară, Directiva 2007/64/CE(9), abrogată prin Directiva 2015/2366, nu prevedea nicio excepție de la obligația de rambursare imediată a unei operațiuni de plată neautorizate. Legiuitorul Uniunii a considerat totuși necesar să modifice dispoziția relevantă, și anume articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366, pentru a încadra mai bine procedura de rambursare imediată în cazul operațiunilor neautorizate, prevăzând în mod expres o excepție specifică de la obligația de rambursare, și anume atunci când prestatorul de servicii de plată ar avea motive rezonabile să suspecteze o fraudă(10).

33. Arătăm de asemenea că articolul 107 alineatul (1) din această directivă prevede că armonizarea prevăzută de legiuitorul Uniunii în domeniul reglementat de dispozițiile relevante în prezenta cauză este totală și nu permite adoptarea unor măsuri naționale distincte de cele adoptate de acest legiuitor(11). Mai precis, articolele 73 și 74 din directiva menționată nu fac parte dintre dispozițiile în privința cărora legiuitorul Uniunii a intenționat să lase statelor membre o marjă de manevră. În plus, articolul 107 alineatul (3) din aceeași directivă se referă în mod explicit la obligațiile prestatorilor de servicii de plată, impunând statelor membre să se asigure că prestatorii de servicii de plată nu derogă, în detrimentul utilizatorilor serviciilor de plată, de la dispozițiile normelor de drept intern de transpunere a Directivei 2015/2366 sau care corespund acestora, cu excepția cazului în care o astfel de derogare este autorizată în mod expres de aceasta.

34. O asemenea interpretare este, în al treilea rând, confirmată de obiectivele urmărite de Directiva 2015/2366.

35. În această privință, amintim că Directiva 2015/2366 are ca obiectiv, astfel cum reiese din considerentul (6) al acesteia, armonizarea normelor privind prestarea de servicii de plată prin sporirea „clarității juridice” pentru a asigura „o aplicare consecventă a cadrului legislativ în întreaga Uniune”, asigurând un nivel ridicat de protecție a consumatorilor care utilizează aceste servicii de plată în întreaga Uniune.

36. Deși obiectivul principal al acestei directive este armonizarea normelor privind serviciile de plată și buna funcționare a pieței interne a acestor servicii(12), astfel cum demonstrează faptul că directiva menționată se întemeiază pe articolul 114 TFUE, nu este mai puțin adevărat că necesitatea de a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în utilizarea serviciilor respective constituie de asemenea unul dintre obiectivele urmărite de aceeași directivă(13).

37. Elementele care precedă permit, în opinia noastră, să se considere că, deși articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 sunt strâns legate, aceste dispoziții reglementează aspecte totuși distincte ale procedurii de rambursare a valorii operațiunilor de plată neautorizate, în sensul că prima prevede rambursarea imediată în cazul unei operațiuni neautorizate, în timp ce a doua reglementează repartizarea răspunderii între prestatorul de servicii și plătitor într‑o etapă ulterioară.

38. Prin urmare, în conformitate cu articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366, prestatorul de servicii de plată este obligat, într‑o primă etapă, să ramburseze imediat valoarea unei operațiuni de plată neautorizate, cu excepția existenței unei suspiciuni serioase în sensul că aceasta rezultă dintr‑un comportament fraudulos al utilizatorului serviciilor de plată. Această rambursare nu are însă un caracter definitiv. Astfel, dacă, într‑o a doua etapă și ulterior acordării acestei rambursări provizorii, prestatorul de servicii de plată dovedește că plătitorul nu a respectat, în mod intenționat sau din neglijență gravă,7 una dintre obligațiile care îi revin în temeiul articolului 69 din directiva menționată, el poate solicita ca acesta să suporte pierderile generate de neglijența sa gravă. În ipoteza în care plătitorul ar refuza să ramburseze valoarea operațiunii neautorizate, ar reveni, prin urmare, acestui prestator sarcina de a exercita o acțiune împotriva plătitorului, acesta din urmă fiind răspunzător în temeiul articolului 74 alineatul (1) al treilea paragraf din directiva menționată.

39. Interpretarea contrară, care ar autoriza prestatorul de servicii de plată să refuze sau să amâne rambursarea în cazul unei simple suspiciuni de nerespectare, din neglijență gravă a plătitorului, a obligațiilor prevăzute la articolul 69 din aceeași directivă, i-ar da acestui prestator posibilitatea să eludeze obligația de rambursare imediată a unei operațiuni neautorizate consacrate la articolul 73 alineatul (1) din aceasta. O asemenea interpretare ar conduce la extinderea nejustificată a ipotezelor în care prestatorul menționat poate fi dispensat de această obligație, dincolo de situațiile pe care textul le prevede în mod expres și ar contraveni principiului interpretării restrictive a excepțiilor unui act de drept al Uniunii. Procedând astfel, ea ar aduce în mod direct atingere dreptului consumatorului de a obține această rambursare și ar priva, în consecință, dispoziția menționată de conținutul, precum și de efectul său util.

40. În această privință, alegerea legiuitorului Uniunii de a supune suspendarea obligației de rambursare imediată unor condiții stricte urmărește să garanteze că această rambursare rămâne regula și nu se transformă într‑o excepție. Or, un asemenea mecanism ar fi lipsit de orice eficacitate dacă simpla afirmație extrajudiciară de către prestatorul de servicii de plată privind o încălcare a obligațiilor care decurg din articolul 69 din Directiva 2015/2366 ar fi suficientă pentru a‑și suspenda obligația de rambursare imediată. Pe de altă parte, ar fi cel puțin paradoxal să se impună, în vederea suspendării obligației de rambursare imediată în caz de fraudă, existența unor suspiciuni serioase, precum și inițierea unei proceduri oficiale la autoritatea națională competentă, admițându‑se în același timp că, în ceea ce privește un comportament sau o omisiune imputabilă unei neglijențe grave, această obligație poate fi suspendată, cu efecte identice, în lipsa oricărei alte cerințe de formă.

41. A considera că prestatorul de servicii de plată poate refuza sau amâna rambursarea imediată a valorii unei operațiuni neautorizate prevalându‑se de existența unei neglijențe grave imputabile plătitorului ar fi, în același timp, de natură să compromită obiectivul care constă în asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor urmărit de Directiva 2015/2366. Independent de faptul că, într‑o asemenea situație, plătitorul ar fi privat de rambursarea imediată a sumei în cauză, acesta ar fi de asemenea constrâns să inițieze o procedură judiciară împotriva prestatorului de servicii de plată în situația în care acesta din urmă ar invoca, pentru a refuza rambursarea, o nerespectare a obligațiilor prevăzute la articolul 69 din această directivă din cauza unei neglijențe grave. Or, rezervând exclusiv cazului de fraudă posibilitatea unui asemenea prestator de a nu efectua rambursarea imediată a unei operațiuni de plată neautorizate, legiuitorul Uniunii a intenționat să remedieze practica ce constă, pentru prestatorii de servicii de plată, în a opune plătitorului un comportament culpabil pentru a refuza această rambursare, practică ce îl obliga pe acesta din urmă să acționeze în justiție pentru a obține restituirea valorii operațiunilor neautorizate(14). Astfel, din modificarea adusă articolului 73 alineatul (1) din directiva menționată reiese că nu revine plătitorului, ci prestatorului de servicii de plată, sarcina de a solicita acoperirea pierderilor rezultate dintr‑o operațiune de plată neautorizată cauzată de neglijența gravă a plătitorului și, dacă este cazul, de a introduce o acțiune în justiție în vederea obținerii rambursării sumelor în cauză. O asemenea abordare este, pe de altă parte, conformă și cu articolul 72 alineatul (2) din aceeași directivă, potrivit căruia sarcina probei, pentru a demonstra că plătitorul a comis o neglijență gravă, revine prestatorului de servicii de plată.

42. Cu titlu suplimentar, considerăm oportun să formulăm câteva precizări cu privire la anumite aspecte, legate de analiza care precedă, ale dispozițiilor relevante ale Directivei 2015/2366 în raport cu prezenta cauză.

43. Dorim să subliniem, în primul rând, că prezenta cauză se distinge de o serie de cauze cu care este sesizată Curtea, referitoare la corelarea diferitelor dispoziții care reglementează repartizarea răspunderii în cazul unor operațiuni neautorizate între plătitor și prestatorul de servicii, astfel cum sunt prevăzute de versiunile anterioare ale Directivei 2015/2366(15), și în special de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Veracash(16).

44. Precizăm în această privință că, spre deosebire de prezenta cauză, în care nu se contestă că plătitorul a informat imediat prestatorul de servicii de plată cu privire la apariția unei operațiuni de plată neautorizate, cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Veracashprivea consecințele nerespectării de către plătitor a obligației sale de a informa fără întârziere prestatorul de servicii de plată cu privire la constatarea unei asemenea operațiuni.

45. Desigur, în această hotărâre, Curtea a declarat că obligația prestatorului de servicii de plată de a rambursa imediat valoarea unei operațiuni neautorizate, în conformitate cu articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64, este supusă excepțiilor prevăzute la articolul 61 alineatul (2) din această directivă, astfel încât plătitorul trebuie, în principiu, să fie considerat răspunzător pentru toate pierderile legate de operațiuni de plată neautorizate atunci când acestea rezultă dintr‑un comportament fraudulos din partea sa sau dintr‑o nerespectare, intenționat sau din neglijență gravă, a uneia sau a mai multe obligații care îi revin în temeiul articolului 56 din directiva menționată(17). Astfel, o asemenea interpretare ar putea sugera că articolul 61 alineatul (2) din aceeași directivă constituie o excepție de la obligația prestatorului de servicii de plată de a efectua rambursarea imediată a sumei operațiunii neautorizate în beneficiul plătitorului, prevăzută la articolul 60 alineatul (1) din aceasta, permițând, prin urmare, acestui prestator să se sustragă de la această obligație invocând răspunderea plătitorului pentru fraudă sau neglijență gravă.

46. Cu toate acestea, trebuie să se constate că o asemenea interpretare nu poate fi reținută în ceea ce privește articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366, care au înlocuit articolul 60 alineatul (1) și articolul 61 alineatul (2) din Directiva 2007/64. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 32 din prezentele concluzii, deși articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64 nu prevedea nicio excepție de la obligația de rambursare imediată a unei operațiuni de plată neautorizate, legiuitorul Uniunii a considerat necesar să modifice această dispoziție introducând la articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 o excepție expresă de la obligația de rambursare imediată, limitată la ipoteza potrivit căreia prestatorul de servicii de plată are motive rezonabile să suspecteze o fraudă. Or, procedând la o asemenea modificare, legiuitorul Uniunii a intenționat să stabilească în mod clar că articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din această directivă reglementează două etape distincte ale procedurii de rambursare a unei operațiuni de plată neautorizate, în sensul că prima consacră principiul rambursării imediate în cazul unei operațiuni neautorizate, în timp ce a doua reglementează, într‑o etapă ulterioară, repartizarea răspunderii între prestator și plătitor(18).

47. Arătăm, în al doilea rând, că, în observațiile sale scrise, guvernul italian a susținut o interpretare a articolului 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 potrivit căreia, deși impune rambursarea imediată, această dispoziție ar permite totuși prestatorului de servicii de plată să recupereze ulterior și direct suma rambursată clientului pentru o operațiune de plată neautorizată, fără a trebui să inițieze în mod necesar o acțiune în justiție, în cazul în care examinarea tuturor împrejurărilor relevante i‑ar furniza motive întemeiate pentru a considera că operațiunea neautorizată rezulta din acțiuni intenționate sau dintr‑o culpă gravă a plătitorului(19).

48. Deși interpretarea preconizată de guvernul italian urmărește să efectueze o evaluare comparativă a intereselor părților în cauză, nu este mai puțin adevărat că aceasta ar conduce la supunerea rambursării prevăzute în temeiul articolului 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 unor limitări și unor condiții suplimentare care nu își găsesc niciun temei în modul de redactare a acestei dispoziții, îndepărtându‑se, prin urmare, de cadrul strict stabilit de directiva menționată. În plus, din punct de vedere practic, plătitorul s‑ar afla într‑o situație echivalentă cu cea pe care ar fi avut‑o în lipsa oricărei rambursări și ar fi, din acest motiv, constrâns să inițieze o acțiune în justiție împotriva prestatorului de servicii de plată pentru a recupera suma în cauză. Or, după cum s‑a arătat la punctele 37 și 38 din prezentele concluzii, o asemenea interpretare ar permite eludarea dispoziției respective și ar fi de natură să o priveze pe aceasta de efectul său util, reducând în același timp întinderea protecției conferite consumatorilor.

49. Pe de altă parte, constatăm, astfel cum s‑a arătat la punctul 33 din prezentele concluzii, că articolul 73 alineatul (1) din aceeași directivă figurează printre dispozițiile care au făcut obiectul unei armonizări totale. Rezultă că răspunderea unui prestator de servicii de plată pentru operațiuni de plată neautorizate nu poate fi atenuată prin aplicarea unor dispoziții naționale care instituie un regim de răspundere mai limitat. În consecință, statele membre nu pot deroga de la regimul instituit prin Directiva 2015/2366 în ceea ce privește obligația prestatorilor de servicii de plată de a efectua rambursarea imediată a valorii unei operațiuni neautorizate prin introducerea altor derogări decât cele prevăzute în mod expres la articolul 73 alineatul (1) din această directivă.

50. În al treilea rând, observăm că, contrar celor susținute de guvernele ceh și italian, interpretarea sugerată nu conduce la o eludare a mecanismului de soluționare extrajudiciară consacrat la articolul 102 din Directiva 2015/2366(20).

51. În această privință, amintim că articolul 102 din directiva menționată prevede o procedură de soluționare extrajudiciară prin care un utilizator de servicii de plată poate sesiza un organism de soluționare extrajudiciară pentru a soluționa plângerile formulate împotriva prestatorilor de servicii de plată. Deși mecanismul instituit în acest mod urmărește, astfel, să faciliteze soluționarea litigiilor dintre utilizatori și prestatorii de servicii de plată, domeniul său de aplicare nu se limitează numai la rambursarea imediată prevăzută la articolul 73 din directiva menționată, ci se extinde la orice tip de litigiu referitor la drepturile și la obligațiile care decurg din titlurile III și IV din aceeași directivă.

52. În sfârșit, deși soluția reținută poate suscita anumite rezerve și nu este lipsită de dificultăți de ordin practic(21), nu este mai puțin adevărat că interpretarea contrară implică inconveniente mai mari, în special pentru utilizatorii serviciilor de plată(22). Acestea din urmă par de altfel să se afle în centrul preocupărilor care au determinat legiuitorul Uniunii să modifice articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366. În orice caz, în ipoteza în care redactarea actuală a acestei dispoziții ar prezenta anumite lacune, ar reveni exclusiv legiuitorului Uniunii sarcina de a o modifica.

53. Având în vedere tot ceea ce precedă, propunem să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 trebuie interpretate în sensul că se opun ca un prestator de servicii de plată să poată refuza plătitorului rambursarea imediată a valorii unei operațiuni de plată neautorizate susținând că plătitorul a suferit o pierdere legată de această operațiune de plată ca urmare a nerespectării, din neglijență gravă, a obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 69 din directiva menționată.

V. Concluzie

54. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Sąd Rejonowy w Koszalinie (Tribunalul Districtual din Koszalin, Polonia) după cum urmează:

Articolul 73 alineatul (1) și articolul 74 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 și de abrogare a Directivei 2007/64/CE

trebuie interpretate în sensul că

se opun ca un prestator de servicii de plată să poată refuza plătitorului rambursarea imediată a valorii unei operațiuni de plată neautorizate susținând că plătitorul a suferit o pierdere legată de această operațiune de plată ca urmare a nerespectării, din neglijență gravă, a obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 69 din directiva menționată.

1 Limba originală: franceza.

i Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile din procedură.

2 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 și de abrogare a Directivei 2007/64/CE (JO 2015, L 337, p. 35).

3 Dz. U. din 2024, poziția 30.

4 Hotărârea din 1 august 2025, Veracash (C‑665/23, EU:C:2025:598, punctul 34 și jurisprudența citată).

5 Articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 precizează în această privință că această rambursare trebuie să intervină „cel târziu la sfârșitul următoarei zile lucrătoare”.

6 Deși acest aspect este lipsit de relevanță în speță, precizăm că există o a doua situație care permite prestatorului de servicii de plată să nu efectueze rambursarea imediată a valorii unei operațiuni neautorizate în favoarea plătitorului, și anume atunci când acesta din urmă omite să îl informeze sau o face cu întârziere. Mai precis, articolul 71 din Directiva 2015/2366, la care face trimitere articolul 73 alineatul (1) din aceasta, stabilește un termen pentru notificarea unei operațiuni neautorizate prevăzând că utilizatorul serviciilor de plată obține rectificarea unei operațiuni de plată neautorizate sau executate incorect din partea prestatorului de servicii de plată doar dacă utilizatorul serviciilor de plată notifică acestuia fără întârzieri nejustificate faptul că a constatat o asemenea operațiune care dă naștere unei plângeri, în cel mult 13 luni de la data debitării. A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 august 2025, Veracash (C‑665/23, EU:C:2025:598, punctul 48).

7 Astfel, articolul 74 din Directiva 2015/2366 conține următoarea sintagmă: „[p]rin derogare de la articolul 73”.

8 A se vedea punctele 12 și 13 din prezentele concluzii.

9 Articolul 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366 a înlocuit articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1). Această din urmă dispoziție avea următorul cuprins: „Statele membre se asigură că, fără a aduce atingere articolului 58, în cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată al plătitorului rambursează imediat plătitorului suma aferentă operațiunii de plată neautorizate respective și, dacă este cazul, readuce contul de plăți debitat, în situația în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu s‑ar fi efectuat”.

10 Reiese astfel din aceste lucrări pregătitoare că, deși propunerea inițială a Comisiei nu includea o excepție de la obligația de rambursare imediată atunci când prestatorul are motive rezonabile să suspecteze o fraudă, această modificare a fost introdusă în cursul negocierilor interinstituționale înainte de a fi inclusă în textul final al Directivei 2015/2366. A se vedea în această privință Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2013/36/UE și 2009/110/CE și de abrogare a Directivei 2007/64/CE [COM(2013) 0547 final], în special p. 13; Parlamentul European, text convenit în cadrul negocierilor interinstituționale, PE 604.827 [dosar de procedură legislativă ordinară 2013/0264 (COD), aprobat la 16 iunie 2015], în special articolul 65, precum și un raport suplimentar referitor la Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile de plată în cadrul pieței interne și de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2013/36/UE și 2009/110/CE și de abrogare a Directivei 2007/64/CE, A8‑0266/2015 (adoptat la 28 septembrie 2015), în special articolul 73. Comisia a adoptat aceeași abordare în propunerea sa de regulament privind serviciile de plată în cadrul pieței interne. În dispoziția privind răspunderea prestatorului de servicii pentru operațiunile de plată neautorizate se precizează că numai motivele rezonabile de suspiciune de fraudă din partea plătitorului pot justifica refuzul de rambursare de către prestator. În acest caz, prestatorul de servicii trebuie să justifice refuzul rambursării și să indice organismele cărora plătitorul li se poate adresa. A se vedea în acest sens Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind serviciile de plată în cadrul pieței interne și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, COM(2023) 367 final – 2023/0210 (COD) din 28 iunie 2023, în special p. 11, articolul 56 alineatele (1) și (2).

11 A se vedea, în ceea ce privește Directiva 2007/64, Hotărârea din 2 septembrie 2021, CRCAM (C‑337/20, EU:C:2021:671, punctul 42).

12 A se vedea, în ceea ce privește Directiva 2007/64, Hotărârea din 2 septembrie 2021, CRCAM (C‑337/20, EU:C:2021:671, punctul 44).

13 A se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2020, DenizBank (C‑287/19, EU:C:2020:897, punctele 56 și 102). A se vedea de asemenea, în ceea ce privește Directiva 2007/64, Hotărârea din 11 iulie 2024, Eurobank Bulgaria (C‑409/22, EU:C:2024:600, punctul 79 și jurisprudența citată).

14 A se vedea în această privință Guimarães, M. R., și Steennot, R., „Allocation of liability in case of payment fraud: who bears the risk of innovation? A comparison of Belgian and Portuguese law in the context of PSD2”, European review of private law, Kluwer Law International, vol. 30, nr. 1, 2022, p. 29-72, în special p. 47.

15 A se vedea de exemplu Hotărârea din 2 septembrie 2021, CRCAM (C‑337/20, EU:C:2021:671).

16 Hotărârea din 1 august 2025, Veracash (C‑665/23, EU:C:2025:598).

17 Hotărârea din 1 august 2025, Veracash (C‑665/23, EU:C:2025:598, punctul 63).

18 A se vedea punctele 37 și 38 din prezentele concluzii.

19 Potrivit acestui guvern, o interpretare care nu ar autoriza prestatorul de servicii de plată să procedeze la o rectificare, obligându‑l astfel să acționeze în justiție pentru a recupera sumele rambursate în caz de neglijență gravă a clientului, nu își găsește temeiul în textul Directivei 2015/2366 și ar conduce la un dezechilibru nerezonabil al sistemului de plăți. Acesta susține în special că, în măsura în care nicio dispoziție din această directivă nu ar interzice prestatorilor de servicii de plată să recupereze direct, în contul de plăți al clientului, suma rambursată pentru o operațiune de plată neautorizată care rezultă din acțiuni intenționate sau dintr‑o culpă gravă a acestuia, problema dacă o astfel de debitare directă trebuie sau nu autorizată ar trebui lăsată la aprecierea legiuitorilor naționali.

20 Potrivit acestor guverne, o astfel de procedură ar permite utilizatorilor de servicii de plată să obțină rambursarea valorii unei operațiuni de plată neautorizate într‑un mod mai eficient, mai rapid și cu costuri mai mici decât recurgerea la sistemul jurisdicțional tradițional. Ele susțin în acest sens că mecanismul respectiv și‑ar pierde întreaga relevanță dacă prestatorul de servicii de plată ar fi obligat să ramburseze valoarea unei operațiuni de plată neautorizate chiar și în caz de neglijență gravă a utilizatorului serviciilor de plată.

21 Ținând seama de obligația care revine prestatorului de servicii de plată de a efectua rambursarea „cel mai târziu la sfârșitul următoarei zile lucrătoare” odată ce plătitorul l‑a informat cu privire la o operațiune de plată neautorizată, se poate ridica în mod legitim problema posibilității prestatorului de a reuni într‑un termen atât de scurt toate elementele care pot constitui suspiciuni serioase de fraudă. Trebuie să se constate de asemenea că, deși, pe plan teoretic, distincția dintre un act fraudulos și un comportament neglijent nu ridică dificultăți, această distincție se dovedește mai puțin evidentă în practică, cu atât mai mult cu cât acest prestator este obligat să identifice un act fraudulos (sau cel puțin suspiciuni cu privire la un astfel de act) într‑un interval de timp extrem de limitat pentru a putea fi scutit de obligația de rambursare imediată. Se poate ridica de asemenea problema dacă, confruntați cu riscul de a trebui să efectueze astfel de rambursări, prestatorii de servicii de plată nu ar fi tentați să restrângă punerea la dispoziție a anumitor mijloace de plată sau să supună utilizarea acestora unor condiții mai stricte și oneroase pentru utilizatori, ceea ce ar fi contrar obiectivului general de dezvoltare a pieței integrate a plăților electronice urmărit de Directiva 2015/2366. După cum subliniază guvernul italian, un asemenea sistem ar putea de asemenea să descurajeze respectarea de către plătitor a obligațiilor de diligență impuse la articolul 69 din această directivă.

22 Astfel, rezultă că, într‑un anumit număr de state membre, prestatorii de servicii de plată au adoptat în mod implicit practica constând în a refuza plătitorilor rambursarea imediată pentru motivul că aceștia ar fi contribuit prin comportamentul lor culpabil la apariția unor operațiuni de plată neautorizate. Or, tocmai pentru a preveni astfel de practici, legiuitorul Uniunii a intenționat, prin modificarea adusă articolului 73 alineatul (1) din Directiva 2015/2366, să consolideze protecția consumatorilor, asigurându‑se că obligația de rambursare imediată, care revine prestatorilor de servicii de plată în cazul operațiunilor neautorizate, nu poate fi limitată decât prin excepții exprese și strict definite. A se vedea în această privință constatarea instanței de trimitere expusă la punctul 16 din prezentele concluzii. A se vedea de asemenea în doctrină Guimarães, M. R., și Steennot, R., „Allocation of liability in case of payment fraud: who bears the risk of innovation? A comparison of Belgian and Portuguese law in the context of PSD2”, European review of private law, Kluwer Law International, vol. 30, nr. 1, 2022, p. 29-72, în special p. 47.