Hotărârea Tribunalului (Camera a opta) din 10 septembrie 2025.#Martijn Frederik Nouwen împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Acces la documente – Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 – Documente privind lucrările grupului de lucru pentru Codul de conduită (impozitarea întreprinderilor) înființat de Consiliu – Refuz parțial al accesului – Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1049/2001 – Excepții privind protecția interesului public în ceea ce privește relațiile internaționale și politica financiară, monetară sau economică a Uniunii sau a unui stat membru – Prezumție generală de confidențialitate – Obligația de motivare.#Cauza T-255/24.

Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamantul, domnul Martijn Frederik Nouwen, solicită anularea deciziei SGS 24/00008 a Consiliului Uniunii Europene din 7 martie 2024, prin care i‑a fost refuzat accesul la anumite documente ale grupului înființat de Consiliu și compus din reprezentanți la nivel înalt ai statelor membre și ai Comisiei Europene (denumit în continuare „grupul de lucrul pentru Codul de conduită”), referitoare la revizuirea unui cod de conduită în domeniul impozitării întreprinderilor (denumită în continuare „decizia atacată”).

În anul 1997, în cadrul unei reflecții globale asupra concurenței fiscale dăunătoare, Consiliul și reprezentanții guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului din 1 decembrie 1997, au adoptat o rezoluție de creare a unui cod de conduită în domeniul impozitării întreprinderilor (JO 1998, C 2, p. 2, denumit în continuare „Codul de conduită fiscală”).

În anul 2022, Codul de conduită fiscală a fost modificat prin Rezoluția Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului, cu privire la un cod de conduită revizuit în domeniul impozitării întreprinderilor (JO 2022, C 433, p. 1), stabilindu‑se că această rezoluție nu se înscrie în contextul unei proceduri legislative.

Reclamantul este un profesor care face, printre altele, cercetări cu privire la Codul de conduită fiscală.

Prin e‑mailul din 14 iulie 2023 (denumit în continuare „cererea inițială”), reclamantul a solicitat Consiliului, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), să îi comunice e‑mailurile, inclusiv anexele la acestea, provenind de la statele membre, de la Comisie și de la Consiliu, pe care acestea și le‑au transmis în perioada cuprinsă între anul 2019 și 30 mai 2023, în legătură cu „reforma/revizuirea (mandatului/domeniului de aplicare al) codului de conduită fiscală (și a organului său de supraveghere): grupul de lucru pentru Codul de conduită)” (denumită în continuare „cerere de acces”).

Prin e‑mailul din 7 august 2023, Consiliul a răspuns la cererea inițială precizând că nu este în măsură să identifice documentele la care se referă cererea de acces.

La 25 august 2023, reclamantul și‑a reiterat cererea de acces printr‑un nou e‑mail, furnizând Consiliului anumite indicații pentru a facilita identificarea documentelor care făceau obiectul cererii menționate.

După ce a efectuat o nouă căutare, Consiliul a indicat, într‑un e‑mail din 8 septembrie 2023, că nu este în posesia documentelor solicitate.

În aceeași zi, reclamantul a răspuns Consiliului că, în opinia sa, Consiliul deține efectiv anumite documente la care se referă cererea sa inițială. În acest sens, reclamantul a identificat o căsuță poștală electronică administrată de Consiliu, la care trei state membre, printre altele, au trimis e‑mailuri referitoare la revizuirea Codului de conduită fiscală.

Prin e‑mailul din 20 octombrie 2023, Consiliul l‑a informat pe reclamant că a reușit să identifice un anumit număr de documente care îndeplineau criteriile cererii de acces și că este în curs de consultare cu Comisia și cu statele membre cu privire la posibilitatea divulgării acestor documente.

La 30 ianuarie 2024, în lipsa unui răspuns din partea Consiliului cu privire la documentele pe care le identificase, reclamantul a introdus o cerere de confirmare în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 (denumită în continuare „cererea de confirmare”).

La 13 februarie 2024, Consiliul a indicat că va da un răspuns la cererea de confirmare în termen de 15 zile lucrătoare. Acest termen a fost prelungit ulterior, prin e‑mailul din 20 februarie 2024, cu încă 15 zile lucrătoare.

La 7 martie 2024, Consiliul a adoptat decizia atacată, prin care a identificat 75 de e‑mailuri care îndeplineau criteriile cererii de acces. El a divulgat reclamantului în integralitate 55 dintre aceste documente. Consiliul a refuzat în întregime accesul la 19 dintre documentele menționate și parțial la unul dintre acestea (denumite în continuare, împreună, „documentele în litigiu”).

Mai precis, pe de o parte, Consiliul a refuzat în totalitate accesul la e‑mailurile trimise, în cadrul revizuirii Codului de conduită, de: – Irlanda, la 16 octombrie, la 22 octombrie și la 16 noiembrie 2020, precum și la 19 februarie, 2 august, 19 octombrie, 21 octombrie și 3 noiembrie 2021; – Republica Franceză, la 22 octombrie și la 16 noiembrie 2020; – Republica Italiană, la 22 octombrie și la 16 noiembrie 2020, precum și la 6 august și la 23 noiembrie 2021; – Marele Ducat al Luxemburgului, la 26 octombrie 2020, precum și la 4 august, la 19 octombrie și la 2 noiembrie 2021; – Republica Austria, la 15 octombrie 2021.

Pe de altă parte, Consiliul a refuzat parțial accesul la un e‑mail trimis, în același cadru, de Republica Lituania la 24 noiembrie 2021.

Consiliul a întemeiat refuzul accesului pe articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, după ce a consultat, în temeiul articolului 4 alineatul (5) din acest regulament, statele membre de la care proveneau documentele în litigiu.

Prin ordonanța din 6 noiembrie 2024, Tribunalul a obligat Consiliul, în temeiul articolului 91 litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să prezinte documentele în litigiu. Consiliul s‑a supus acestei ordonanțe. În conformitate cu articolul 104 din Regulamentul de procedură, documentele respective nu au fost comunicate reclamantului.

Reclamantul solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate, în măsura în care prin aceasta i se refuză accesul la documentele în litigiu; – obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea acțiunii formulate, reclamantul invocă trei motive, întemeiate: – primul, pe soluționarea incompletă sau neglijentă a cererii de acces și, cel puțin, pe o motivare insuficientă în această privință; – al doilea, împărțit în cinci aspecte, pe refuzul nejustificat de a acorda acces la documentele în litigiu și, cel puțin, pe o motivare insuficientă în această privință; – al treilea, pe faptul că Consiliul ar fi trebuit să acorde un acces parțial la documentele în litigiu la care refuzase accesul în totalitate și, cel puțin, pe o motivare insuficientă în această privință.

Primul motiv cuprinde în esență două critici.

Reclamantul susține că cererea sa de acces a fost tratată în mod incomplet sau, cel puțin, cu neglijență. Astfel, din decizia atacată ar reieși că unitatea „Politică fiscală, Uniune vamală și Credite la export” a Consiliului, care a făcut căutări pentru a găsi documentele solicitate, a afirmat în două rânduri, ca răspuns la cererea inițială, că nu se află în posesia acestor documente, astfel încât reclamantul nu ar fi în măsură să verifice dacă Consiliul a strâns toate documentele solicitate. Această incertitudine ar fi cu atât mai evidentă cu cât căsuța poștală electronică menționată la punctul 9 de mai sus ar constitui singura adresă utilizată de mai mulți ani de membrii grupului de lucru pentru Codul de conduită. În consecință, nu ar fi fost necesar ca reclamantul să aducă mai multe precizări Consiliului cu privire la locul unde se află documentele solicitate.

Consiliul contestă această argumentație.

Prin această critică, reclamantul reproșează Consiliului în esență că nu și‑a respectat obligația de a furniza o listă completă a documentelor solicitate.

În această privință, trebuie arătat că orice refuz al accesului poate face obiectul unei contestații pe cale judiciară, oricare ar fi motivele invocate pentru a refuza accesul. Astfel, dacă instituția susține că nu există un document la care se solicită accesul, acesteia îi revine sarcina, în cazul unei contestații, să justifice refuzul accesului pe acest temei în fața instanței Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2019, Dehousse/Curtea de Justiție a Uniunii Europene,T‑433/17, EU:T:2019:632, punctul 35 și jurisprudența citată).

Totuși, din modul de redactare a articolului 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001 rezultă că posibilitatea unei instituții de a admite o cerere de acces presupune în mod necesar ca documentele vizate în această cerere să existe (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2018, Verein Deutsche Sprache/Comisia, T‑468/16, nepublicată, EU:T:2018:207, punctul 34 și jurisprudența citată).

Or, atunci când o instituție afirmă că un document nu există în cadrul unei cereri de acces, inexistența acestui document este prezumată, în conformitate cu prezumția de legalitate de care se bucură actele Uniunii (a se vedea Hotărârea din 25 septembrie 2024, British American Tobacco Polska Trading/Comisia, T‑311/23, nepublicată, EU:T:2024:645, punctul 75 și jurisprudența citată).

Pentru aceleași motive, afirmația unei instituții potrivit căreia nu există alte documente decât cele pe care le‑a identificat ca fiind corespunzătoare cererii de acces beneficiază de asemenea de o prezumție de legalitate (Hotărârea din 23 aprilie 2018, Verein Deutsche Sprache/Comisia, T‑468/16, nepublicată, EU:T:2018:207, punctul 36).

Totuși, această prezumție poate fi răsturnată prin orice mijloace, pe baza unor indicii pertinente și concordante prezentate de solicitantul accesului (a se vedea Hotărârea din 25 septembrie 2024, British American Tobacco Polska Trading/Comisia, T‑311/23, nepublicată, EU:T:2024:645, punctul 76 și jurisprudența citată).

În speță, Consiliul a indicat, la punctul 8 din decizia atacată, că, în urma unei căutări, a identificat anumite e‑mailuri care îndeplineau criteriile menționate în cererea de acces, lista acestora figurând în decizia menționată. Rezultă, în mod implicit, dar necesar, că Consiliul a apreciat că nu deținea alte documente care corespund criteriilor menționate.

Reclamantul contestă fiabilitatea acestei presupoziții pentru motivul că Consiliul negase, într‑o primă etapă, ca răspuns la cererea inițială, că ar fi în posesia documentelor solicitate.

În această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că articolele 7 și 8 din Regulamentul nr. 1049/2001 prevăd, astfel cum enunță considerentul (13) al acestui regulament, o procedură de acces la documente în două etape. Răspunsul la o cerere inițială de acces la documente nu constituie, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din acest regulament, decât o primă luare de poziție. Un astfel de răspuns conferă solicitantului dreptul, prevăzut la acest articol 7 alineatul (2) din regulamentul menționat, de a reitera o cerere de acces în pofida unui prim refuz motivat și permite instituției Uniunii în cauză să își reexamineze poziția inițială înainte de a lua o decizie definitivă de refuz și să remedieze, dacă este cazul, eventualele nelegalități de care ar fi afectat un prim refuz (a se vedea Hotărârea din 29 iulie 2024, Validity/Comisia, C‑51/23 P, nepublicată, EU:C:2024:664, punctul 49 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, fiind obligată să efectueze o examinare completă a tuturor documentelor care fac obiectul unei cereri de divulgare, o instituție poate identifica, în orice moment, inclusiv pentru prima dată în stadiul examinării cererii de confirmare, noi documente care pot să aibă legătură cu cererea (a se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 2024, Kargins/Comisia, T‑110/23, nepublicată, EU:T:2024:805, punctul 31 și jurisprudența citată).

Rezultă că simplul fapt de a identifica mai multe documente ce corespund cererii de acces în urma unei cereri de confirmare nu poate constitui un element pertinent pentru răsturnarea prezumției de legalitate menționate la punctul 28 de mai sus.

În continuare, nu este determinant nici faptul că reclamantul a trebuit să precizeze, în cererea sa de confirmare, căsuța poștală electronică în care Consiliul poate găsi documentele solicitate. Astfel, această simplă informație nu indică faptul că Consiliul ar dispune de mai multe documente decât cele pe care le‑a găsit în urma unei asemenea informări.

În sfârșit, reclamantul nu a prezentat Tribunalului niciun alt argument sau indiciu pentru a repune în discuție afirmațiile Consiliului enunțate la punctul 8 din decizia atacată.

În aceste condiții, este necesar să se constate că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 26-29 de mai sus, reclamantul nu a răsturnat prezumția de legalitate de care se bucură decizia atacată în legătură cu împrejurarea că, în speță, Consiliul nu dispunea de alte documente care să corespundă cererii de acces în afara celor identificate în decizia respectivă.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul reclamantului potrivit căruia Consiliul nu i‑a indicat că cererea sa inițială nu este suficient de clară.

În această privință, articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 prevede că, în cazul în care o cerere de acces nu este suficient de precisă, instituția invită solicitantul să o clarifice și îl asistă în acest scop.

Din această dispoziție rezultă că simpla constatare a caracterului insuficient de precis al cererii de acces, indiferent de motivele acestuia, trebuie să determine instituția destinatară să ia legătura cu solicitantul pentru a defini mai bine documentele solicitate (a se vedea Hotărârea din 22 mai 2012, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, T‑300/10, EU:T:2012:247, punctul 84 și jurisprudența citată).

În speță, în urma e‑mailurilor Consiliului menționate la punctele 6 și 8 de mai sus, reclamantul i‑a furnizat acestuia mai multe precizări cu privire la documentele solicitate, indicând în special căsuța poștală electronică în care, în opinia sa, Consiliul putea găsi aceste documente.

În urma acestei precizări, Consiliul a găsit documentele care făceau obiectul cererii de acces, după cum reiese din e‑mailul său menționat la punctul 10 de mai sus.

În aceste condiții, Consiliul nu era obligat să îl contacteze din nou pe reclamant pentru a defini mai clar documentele solicitate înainte de adoptarea deciziei atacate.

Având în vedere cele de mai sus, prima critică invocată în susținerea primului motiv trebuie respinsă ca nefondată.

Reclamantul susține că explicațiile Consiliului nu permit să se determine care este metoda de căutare utilizată pentru a răspunde la cererea de acces, astfel încât nu este posibil să se verifice dacă Consiliul a strâns toate documentele solicitate. În special, pentru a motiva decizia atacată corespunzător cerințelor legale, Consiliul ar fi trebuit să indice sistemele care au fost consultate pentru a găsi aceste documente, termenii de căutare utilizați, întrebările adresate persoanelor competente din unitățile în cauză și eventuala triere făcută de serviciul juridic al Consiliului.

Consiliul contestă această argumentație.

Motivarea impusă la articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să expună în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă cerințele impuse la articolul menționat trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2024, Naass și Sea‑Watch/Frontex, T‑205/22, nepublicată, EU:T:2024:266, punctul 44 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește contextul în care a fost adoptat răspunsul la o cerere de confirmare a accesului la documente, trebuie analizat caracterul suficient al motivării în special în lumina ansamblului discuțiilor purtate care au avut loc între instituție și solicitantul accesului, ținând seama de informațiile pe care acesta din urmă le avea la dispoziție cu privire la natura și la conținutul documentelor solicitate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 aprilie 2024, Naass și Sea‑Watch/Frontex, T‑205/22, nepublicată, EU:T:2024:266, punctul 45 și jurisprudența citată).

În plus, dacă o instituție explică în mod clar și neechivoc că nu deține alte documente care să corespundă unei cereri de acces decât documentele divulgate sau identificate, nu i se poate reproșa o lipsă de motivare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2018, Verein Deutsche Sprache/Comisia, T‑468/16, nepublicată, EU:T:2018:207, punctul 40, Hotărârea din 25 septembrie 2024, British American Tobacco Polska Trading/Comisia, T‑311/23, nepublicată, EU:T:2024:645, punctul 93, și Hotărârea din 13 noiembrie 2024, Kargins/Comisia, T‑110/23, nepublicată, EU:T:2024:805, punctele 22 și 23).

În speță, astfel cum s‑a arătat la punctul 5 de mai sus, reclamantul identificase în cererea sa inițială autorii, destinatarii și obiectul documentelor solicitate, precum și perioada în care acestea ar fi fost redactate.

În plus, din cuprinsul punctelor 9 și 10 de mai sus reiese că, în urma informațiilor suplimentare pe care reclamantul i le‑a furnizat în cererea sa de confirmare, în special în legătură cu existența unei căsuțe poștale electronice, Consiliul a identificat documente care îndeplineau criteriile menționate în cererea de acces.

Consiliul a enumerat aceste documente la punctul 8 din decizia atacată, precizând pentru fiecare autorul și data lor.

Din aceste explicații și din contextul lor, în mod implicit, dar neechivoc, reiese că Consiliul a consultat căsuța poștală electronică identificată de reclamant pentru a regăsi documentele solicitate și a selectat documente ce corespundeau cererii de acces în funcție de criteriile definite de reclamant în cererea sa inițială. Rezultă de asemenea că Consiliul consideră că nu dispune de alte documente care să corespundă cererii de acces.

În aceste condiții și în conformitate cu jurisprudența amintită la punctele 47-49 de mai sus, Consiliul nu era obligat să includă în motivarea deciziei atacate mai multe informații referitoare la sistemele pe care le‑a consultat pentru a regăsi documentele solicitate, termenii de căutare utilizați, întrebările adresate persoanelor competente din unitățile în cauză sau eventuala triere făcută de serviciul său juridic.

Având în vedere cele de mai sus, a doua critică invocată în susținerea primului motiv și, prin urmare, primul motiv în ansamblul său trebuie respinse ca nefondate.

Prin decizia atacată, Consiliul a refuzat să divulge documentele în litigiu pentru motivul că divulgarea lor ar aduce atingere intereselor publice protejate prin articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, și anume interesele publice legate de relațiile internaționale și de politica financiară, monetară sau economică a Uniunii sau a unui stat membru.

În această privință, mai întâi, în ceea ce privește protecția interesului public referitor la relațiile internaționale, Consiliul a explicat, la punctul 39 din decizia atacată, că documentele în litigiu „conțin[eau] elemente de discuție referitoare la revizuirea mandatului grupului de lucru pentru Codul de conduită, pentru a garanta că acest grup va fi în măsură, în viitor, să contribuie în continuare în mod eficace la promovarea unei concurențe fiscale loiale și la combaterea practicilor fiscale dăunătoare” și că „[a]ceste documente [conțineau] detalii cu privire la mai multe aspecte fiscale sensibile referitoare la țări terțe”.

În continuare, la punctul 40 din decizia atacată, Consiliul a precizat că, „[a]vând în vedere că [a]ceste documente evoc[au] eventualitatea unor modificări în ceea ce privește în special întinderea mandatului [acestui grup], în cadrul unor evoluții la nivel internațional, divulgarea lor ar afecta procesul de negociere în forurile internaționale și ar slăbi poziția Uniunii față de țările terțe”.

În acest cadru, potrivit punctului 41 din decizia atacată, „divulgarea documentelor de lucru interne, chiar și după adoptarea unei decizii, ar permite țărilor terțe să aibă acces la observațiile, pozițiile și concluziile individuale preliminare adoptate de fiecare stat membru, care nu sunt în mod necesar conciliabile cu poziția finală adoptată de Consiliu”. Se arată de asemenea că „[d]ivulgarea acestor documente [era] susceptibilă să afecteze buna desfășurare a relațiilor internaționale cu țările terțe prin dezvăluirea pozițiilor statelor membre cu privire la aceste aspecte”.

Pentru aceste motive, Consiliul a considerat la punctul 42 din decizia atacată că „faptul de a face publice [documentele în litigiu] ar aduce atingere protecției interesului public în domeniul relațiilor internaționale, astfel cum este prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia liniuță din Regulamentul […] nr. 1049/2001”.

În ceea ce privește protecția politicii financiare, monetare sau economice a Uniunii sau a unui stat membru, Consiliul a reiterat, la punctul 43 din decizia atacată, că „[d]ocumentele [în litigiu] [aveau] ca obiect revizuirea mandatului grupului de lucru [pentru Codul de conduită] […] [și] evoc[au] eventualitatea unor modificări, în ceea ce privește în special întinderea mandatului în cadrul unor evoluții la nivel național și internațional”.

În plus, potrivit punctului 44 din această decizie, „[a]ceste documente abordează subiecte fundamentale referitoare la opțiuni și la metodologia care permite să se asigure că grupul de lucru pentru Codul de conduită va fi în măsură, în viitor, să contribuie în continuare în mod eficace la promovarea unei concurențe fiscale loiale și la combaterea practicilor fiscale dăunătoare”.

La punctul 45 din decizia atacată, Consiliul a arătat că „[d]ocumentele [în litigiu] conține[au] anumite comentarii care nu se reflect[au] în poziția finală adoptată de Consiliu, inclusiv comentarii cu privire la eventuale măsuri viitoare care trebuie luate de guvernele diferitelor state membre în domeniul fiscalității și al prevenirii evaziunii fiscale”. Se precizează de asemenea la același punct că „[d]ivulgarea documentelor în cauză ar crea, în mod realmente previzibil, iar nu pur ipotetic, un mediu de reglementare instabil care ar putea declanșa un comportament nejustificat și indezirabil al operatorilor economici” și că „reacțiile eventuale ale operatorilor economici la astfel de comentarii de lucru care evocau eventuale adaptări viitoare ale politicii financiare și economice a statelor membre s‑ar putea repercuta negativ asupra politicii financiare sau economice a statelor membre în cauză […]”.

În consecință, Consiliul a concluzionat la punctul 46 din decizia atacată că „divulgarea documentelor [în litigiu] [ar] afecta protecția interesului public în ceea ce privește politica financiară și economică a Uniunii […] și a statelor sale membre.”

Acesta este contextul în care trebuie examinate primul, al doilea, al treilea și al patrulea aspect a celui de al doilea motiv.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, reclamantul contestă faptul că nu a fost făcut public niciun e‑mail provenind de la Irlanda, de la Republica Italiană, de la Marele Ducat al Luxemburgului și de la Republica Austria, în timp ce emailurile provenind de la aproape toate celelalte state membre, care au fost identificate ca intrând în domeniul de aplicare al cererii de acces, au fost făcute publice. Astfel, s‑ar părea că Consiliul a fost ghidat de interesele acestor patru state membre, iar nu de conținutul documentelor în litigiu, astfel încât Consiliul nu ar fi aplicat în mod corect articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001. Cel puțin, Consiliul nu și‑ar fi motivat suficient decizia în această privință.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, reclamantul pretinde în esență că, pentru aceleași motive, decizia atacată se întemeiază pe un cadru factual eronat. În orice caz, Consiliul ar fi omis în mod greșit să motiveze de ce și în ce fel documentele în litigiu erau diferite de cele care au fost făcute publice.

Consiliul contestă această argumentație.

Potrivit articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, un stat membru poate solicita unei instituții să nu divulge conținutul unui document emis de statul respectiv fără acordul prealabil al acestuia.

Exercitarea posibilității pe care articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 o conferă statului membru în discuție este limitată de excepțiile materiale enumerate la alineatele (1)-(3) ale aceluiași articol, respectivului stat membru recunoscându‑i‑se în această privință doar o posibilitate de participare la decizia instituției. Acordul prealabil al statului membru în cauză, la care se referă acest articol 4 alineatul (5), se aseamănă astfel nu unui drept de veto discreționar, ci unei forme de aviz conform privind inexistența unor motive de exceptare întemeiate pe alineatele (1)-(3) ale aceluiași articol. Procesul decizional instituit astfel prin articolul (4) alineatul (5) menționat impune, așadar, ca instituția și statul membru în cauză să respecte excepțiile materiale prevăzute la alineatele (1)‑(3) menționate (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Veritas/Comisia, T‑602/22, EU:T:2024:26, punctul 35 și jurisprudența citată).

În condițiile în care punerea în aplicare a normelor de drept al Uniunii este astfel încredințată în comun instituției și statului membru care a utilizat posibilitatea oferită de articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și în care, așadar, o asemenea punere în aplicare depinde de dialogul care trebuie să aibă loc între acestea, ele sunt obligate, conform obligației de cooperare loială prevăzută la articolul 4 alineatul (3) TUE, să acționeze și să coopereze astfel încât normele menționate să poată fi aplicate efectiv (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Veritas/Comisia, T‑602/22, EU:T:2024:26, punctul 36 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, intervenția statului membru în cauză nu afectează, în privința solicitantului, caracterul de act al Uniunii al deciziei pe care i‑o adresează ulterior instituția ca răspuns la cererea de acces cu care a sesizat‑o și care privește un document deținut de aceasta din urmă (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Veritas/Comisia, T‑602/22, EU:T:2024:26, punctul 37 și jurisprudența citată).

Rezultă că statul membru respectiv care, la finalul dialogului avut cu instituția, s‑ar opune divulgării documentului în discuție este obligat să motiveze această opoziție în raport cu excepțiile enumerate la articolul 4 alineatele (1)-(3) din Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Veritas/Comisia, T‑602/22, EU:T:2024:26, punctul 38 și jurisprudența citată).

În plus, după cum reiese în special din articolele 7 și 8 din Regulamentul nr. 1049/2001, instituția este ea însăși obligată să motiveze decizia de respingere a unei cereri de acces la un document. O astfel de obligație presupune ca instituția să menționeze în decizia sa nu numai opoziția manifestată de statul membru respectiv față de divulgarea documentului solicitat, ci și motivele invocate de acest stat membru pentru a demonstra aplicarea uneia dintre excepțiile de la dreptul de acces prevăzute la articolul 4 alineatele (1)-(3) din același regulament. Asemenea indicații sunt într‑adevăr de natură să permită solicitantului să înțeleagă originea și motivele refuzului, iar instanței competente să exercite, dacă este cazul, controlul care îi este încredințat (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Veritas/Comisia, T‑602/22, EU:T:2024:26, punctul 39 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, nu revine instituției sarcina de a efectua, în legătură cu documentul a cărui divulgare este refuzată, o apreciere exhaustivă a motivelor de opoziție invocate de statul membru în temeiul excepțiilor prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001. În fapt, obligația de examinare concretă și individuală care decurge din principiul transparenței nu este aplicabilă atunci când cererea de acces privește un document care provine de la un stat membru în temeiul articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001. Într‑adevăr, a impune o asemenea apreciere exhaustivă ar putea avea rezultatul ca, odată efectuată, instituția sesizată să poată proceda, în mod greșit, la comunicarea către solicitant a documentului în cauză, în pofida opoziției, motivată corespunzător, a statului membru care a emis acest document (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Veritas/Comisia, T‑602/22, EU:T:2024:26, punctul 40 și jurisprudența citată).

În schimb, obligația de examinare diligentă a instituției trebuie să o determine să verifice dacă explicațiile date de statul membru pentru a se opune divulgării documentelor sale i se par prima facie întemeiate. Instituției îi revine sarcina de a verifica dacă, ținând seama de circumstanțele speței și de normele de drept aplicabile, motivele prezentate de statul membru în susținerea opoziției sale erau de natură să justifice la prima vedere un astfel de refuz și, în consecință, dacă aceste motive permiteau instituției menționate să își asume răspunderea pe care i‑o conferă articolul 8 din Regulamentul nr. 1049/2001. Este vorba despre a evita adoptarea de către instituție a unei decizii pe care consideră că nu o poate apăra, deși este autoarea deciziei respective și este, așadar, răspunzătoare de legalitatea acesteia (a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Veritas/Comisia, T‑602/22, EU:T:2024:26, punctul 41 și jurisprudența citată).

În speță, Consiliul a menționat, la punctul 20 din decizia atacată, faptul că Irlanda, Republica Franceză, Republica Italiană, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului și Republica Austria s‑au opus divulgării unora dintre documentele solicitate ale căror autoare sunt, pentru motivele enunțate la punctele 21-23 din decizia menționată.

În special, unele dintre aceste state membre au considerat, pe de o parte, că divulgarea documentelor ale căror autoare erau ar putea aduce atingere politicii lor economice și financiare în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Pe de altă parte, unele dintre acestea au apreciat că o astfel de divulgare era susceptibilă să aducă atingere relațiilor internaționale pe care le întrețin cu țări terțe în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) a treia liniuță din regulamentul menționat. În concret, această divulgare ar revela poziția lor cu privire la interacțiunile cu aceste țări și la tratamentul diferențiat al țărilor menționate în raport cu statele membre în cadrul lucrărilor grupului de lucru pentru Codul de conduită.

În continuare, la punctele 39-47 din decizia atacată, Consiliul a explicat că a examinat motivele invocate de aceste state membre și a concluzionat că motivele întemeiate pe articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 aveau vocația de a se aplica documentelor în litigiu. Aceste motive au fost expuse la punctele 57-59 și 61-63 de mai sus.

Din cuprinsul acestor puncte din decizia atacată reiese că, în speță, Consiliul a verificat dacă, ținând seama de împrejurările speței și de normele de drept aplicabile, motivele invocate de Irlanda, de Republica Franceză, de Republica Italiană, de Republica Lituania, de Marele Ducat al Luxemburgului și de Republica Austria în susținerea opoziției lor față de divulgarea documentelor în litigiu erau de natură să justifice la prima vedere un astfel de refuz. Prin urmare, reclamantul nu poate pretinde că Consiliul nu a aplicat în mod corect articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și nici că acesta a adoptat decizia atacată pe baza unui cadru factual eronat.

Această concluzie nu este repusă în discuție de faptul că celelalte state membre nu s‑au opus divulgării documentelor solicitate. Pe de o parte, acest simplu fapt nu înseamnă că Consiliul nu a efectuat o apreciere prima facie a documentelor în litigiu în raport cu conținutul lor și cu motivele invocate de statele membre pentru a se opune divulgării lor. Pe de altă parte, în cadrul aprecierii sale prima facie și în raport cu diferitele explicații furnizate de statele membre în cauză, Consiliul putea să considere că diferitele conținuturi ale documentelor divulgate și ale documentelor în litigiu nu prezentau un risc comparabil de atingere adusă intereselor protejate de excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

În sfârșit, motivarea prezentată în această privință în decizia atacată este suficientă, având în vedere cerințele amintite la punctul 47 de mai sus, din moment ce permite reclamantului să cunoască conținutul și rezultatul aprecierii efectuate de Consiliu și instanței Uniunii, să exercite controlul care îi este încredințat.

Cu privire la acest aspect, reclamantul nu poate susține că Consiliul era obligat să explice motivul pentru care documentele divulgate erau diferite de documentele în litigiu. Astfel, după cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 47 de mai sus, Consiliul nu era obligat să specifice, în decizia atacată, toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea acestei decizii îndeplinește cerințele obligației de motivare trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă. Or, procesul decizional instituit prin articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, care obligă Consiliul să consulte în mod individual fiecare dintre statele membre de la care provin documente care fac obiectul unei cereri de acces, poate, prin natura sa, să dea naștere unei situații, precum cea din speță, în care anumite state membre se opun divulgării unora dintre aceste documente, iar altele nu se opun acesteia.

Având în vedere cele ce precedă, primul și al doilea aspect ale celui de al doilea motiv trebuie respinse ca nefondate.

Prin intermediul celui de al treilea și al celui de al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv, reclamantul susține că Consiliul s‑a întemeiat în mod eronat pe excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 pentru a se opune divulgării documentelor în litigiu. În plus, Consiliul nu ar fi motivat suficient decizia atacată în această privință.

Cu titlu introductiv, Consiliul arată că trebuie să se aplice o prezumție generală de confidențialitate în cazul documentelor în litigiu, întrucât acestea fac parte din lucrările grupului de lucru pentru Codul de conduită, care trebuie să rămână confidențiale pentru a proteja politica financiară, monetară sau economică a Uniunii sau a unui stat membru și pentru a menține eficacitatea acestor lucrări.

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu considerentul (1) al Regulamentului nr. 1049/2001, acesta din urmă se înscrie în intenția exprimată la articolul 1 al doilea paragraf TUE de a marca o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2020, MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA, C‑178/18 P, EU:C:2020:24, punctul 48 și jurisprudența citată).

Acest obiectiv fundamental al Uniunii este de asemenea reflectat, pe de o parte, de articolul 15 alineatul (1) TFUE, care prevede printre altele că instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței, principiu reafirmat de asemenea la articolul 10 alineatul (3) TUE și la articolul 298 alineatul (1) TFUE, și, pe de altă parte, de consacrarea, la articolul 42 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a dreptului de acces la documente (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2020, MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA, C‑178/18 P, EU:C:2020:24, punctul 49 și jurisprudența citată).

În acest scop, articolul 1 din Regulamentul nr. 1049/2001 prevede că acesta urmărește să confere publicului un drept de acces la documentele instituțiilor Uniunii care să fie cât mai larg posibil (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2020, MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA, C‑178/18 P, EU:C:2020:24, punctul 51 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, rezultă din articolul 4 din Regulamentul 1049/2001, care instituie un sistem de excepții în această privință, că dreptul de acces este totuși supus anumitor limite întemeiate pe considerente de interes public sau privat (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2020, MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA, C‑178/18 P, EU:C:2020:24, punctul 52 și jurisprudența citată).

Întrucât asemenea excepții derogă de la principiul accesului cât mai larg posibil al publicului la documente, ele trebuie să fie interpretate și aplicate în mod strict (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2020, MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA, C‑178/18 P, EU:C:2020:24, punctul 53 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit că, în cazul în care o instituție, un organ, un oficiu sau o agenție a Uniunii sesizată cu o cerere de acces la un document decide să respingă această cerere în temeiul uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, îi revine, în principiu, acesteia obligația de a furniza explicații cu privire la modul în care accesul la documentul respectiv ar putea să aducă atingere concret și efectiv interesului protejat de acea excepție, riscul unei astfel de atingeri trebuind să fie previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2020, MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA, C‑178/18 P, EU:C:2020:24, punctul 54 și jurisprudența citată).

În anumite cazuri, Curtea a recunoscut că instituției, organului, oficiului sau agenției respective îi este totuși permis să se bazeze în această privință pe prezumții generale care se aplică anumitor categorii de documente, considerații de ordin general similare fiind susceptibile să se aplice cererilor de divulgare cu privire la documente de aceeași natură (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2020, MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA, C‑178/18 P, EU:C:2020:24, punctul 55 și jurisprudența citată).

Obiectivul unor asemenea prezumții constă astfel în posibilitatea instituției, a organului, a oficiului sau a agenției Uniunii în cauză de a considera că divulgarea anumitor categorii de documente aduce în principiu atingere interesului protejat de excepția pe care o invocă, bazându‑se pe astfel de considerații generale, fără a fi obligată să examineze concret și individual fiecare dintre documentele solicitate (a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2020, MSD Animal Health Innovation și Intervet International/EMA, C‑178/18 P, EU:C:2020:24, punctul 56 și jurisprudența citată).

Până în prezent, Curtea a recunoscut existența unor prezumții generale de confidențialitate în beneficiul a cinci categorii de documente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2024, Validity/Comisia, C‑51/23 P, nepublicată, EU:C:2024:664, punctul 37), și anume, în primul rând, documentele dintr‑un dosar administrativ aferent unei proceduri de control al ajutoarelor de stat (Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctul 61), în al doilea rând, memoriile depuse în fața instanțelor Uniunii în cursul unei proceduri judiciare atât timp cât aceasta este pendinte (Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia ș.a./API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 94), în al treilea rând, documentele transmise între Comisie și părțile care au efectuat o notificare sau terții în cadrul unei proceduri de control al operațiunilor de concentrare între întreprinderi (Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑404/10 P, EU:C:2012:393, punctul 123, și Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Agrofert Holding, C‑477/10 P, EU:C:2012:394, punctul 64), în al patrulea rând, documentele care se raportează la o procedură precontencioasă în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, inclusiv documentele transmise între Comisie și statul membru în cauză în cadrul unei proceduri EU Pilot (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, LPN și Finlanda/Comisia, C‑514/11 P și C‑605/11 P, EU:C:2013:738, punctul 65, și Hotărârea din 11 mai 2017, Suedia/Comisia, C‑562/14 P, EU:C:2017:356, punctul 51) și, în al cincilea rând, documentele aferente unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE (Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 93).

Alte cinci prezumții generale de confidențialitate au fost consacrate în jurisprudența Tribunalului, și anume cele care se aplică, în primul rând, ofertelor depuse de ofertanți în cadrul unei proceduri de achiziții publice în cazul unei cereri de acces formulate de un alt ofertant (Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Cosepuri/EFSA, T‑339/10 și T‑532/10, EU:T:2013:38, punctul 101), în al doilea rând, documentelor transmise Comisiei, în temeiul articolului 11 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), de către autoritățile naționale de concurență (Hotărârea din 12 mai 2015, Unión de Almacenistas de Hierros de España/Comisia, T‑623/13, EU:T:2015:268, punctul 64), în al treilea rând, întrebările cu variante multiple de răspuns adresate în cadrul unui concurs general organizat de Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO) (Hotărârea din 12 noiembrie 2015, Alexandrou/Comisia, T‑515/14 P și T‑516/14 P, EU:T:2015:844, punctul 94), în al patrulea rând, documentele referitoare la o investigație a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) (Hotărârea din 26 mai 2016, International Management Group/Comisia,T‑110/15, EU:T:2016:322, punctul 44), precum și, în al cincilea rând, documentele referitoare la o procedură pentru abuz de poziție dominantă care a fost clasată (Hotărârea din 28 martie 2017, Deutsche Telekom/Comisia, T‑210/15, EU:T:2017:224, punctul 44).

În fiecare dintre aceste cazuri, refuzul accesului în cauză privea un ansamblu de documente clar delimitat prin faptul că toate făceau parte dintr‑un dosar aferent unei proceduri administrative sau jurisdicționale în curs (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia, C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctul 81 și jurisprudența citată).

În plus, prezumțiile generale de confidențialitate sunt întemeiate pe faptul că excepțiile de la dreptul de acces la documente prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 nu pot fi interpretate, atunci când documentele vizate de o cerere de acces țin de un domeniu specific al dreptului Uniunii, fără a ține seama de normele specifice care reglementează accesul la aceste documente. Aceste prezumții generale permit astfel să se asigure o aplicare coerentă a regimurilor juridice care urmăresc obiective diferite și care nu prevăd în mod expres supremația unuia asupra celuilalt (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2021, Aeris Invest/BCE, T‑827/17, EU:T:2021:660, punctul 182 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, aplicarea prezumțiilor generale este dictată în principal de necesitatea imperativă de a se asigura funcționarea corectă a procedurilor în discuție și de a se garanta că obiectivele acestora nu sunt compromise. Astfel, recunoașterea unei prezumții generale poate fi întemeiată pe incompatibilitatea accesului la documente din cadrul anumitor proceduri cu buna desfășurare a acestora și pe riscul de a se aduce atingere acestora, dat fiind că prezumțiile generale permit menținerea integrității desfășurării procedurii, limitând ingerința unor terțe părți (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2021, Aeris Invest/BCE, T‑827/17, EU:T:2021:660, punctul 183 și jurisprudența citată).

În speță, mai întâi, documentele solicitate nu se caracterizează prin faptul că fac parte împreună dintr‑un dosar aferent unei proceduri administrative sau jurisdicționale în curs.

În continuare, este cert că nu există norme specifice care să reglementeze accesul la documente aferent revizuirii Codului de conduită fiscală.

În sfârșit, Consiliul nu se poate întemeia pe punctul 13 din Concluziile Consiliului din 9 martie 1998 privind înființarea grupului de lucru pentru Codul de conduită (impozitarea întreprinderilor) (JO 1998, C 99, p. 1), pe punctul 17 din Concluziile 15148/15 ale Consiliului din 8 decembrie 2015 privind viitorul Codului de conduită (impozitarea întreprinderilor), pe punctul 15 din Concluziile 108/16 ale Consiliului din 8 martie 2016 privind Codul de conduită privind impozitarea întreprinderilor, nici pe considerentele Concluziilor 14452/22 ale Consiliului din 8 noiembrie 2022 privind reforma Codului de conduită în domeniul impozitării întreprinderilor, din care ar rezulta că toate lucrările grupului de lucru pentru Codul de conduită ar trebui să fie confidențiale.

Astfel, întinderea obligațiilor ce revin unei instituții a Uniunii în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, după cum au fost interpretate de instanța Uniunii, nu poate depinde de conținutul unor acte, precum concluziile Consiliului, adoptate chiar de instituția în cauză.

În aceste condiții, o prezumție de confidențialitate nu are vocația de a se aplica documentelor în litigiu.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul Consiliului invocat în ședință, potrivit căruia o astfel de prezumție trebuie să se aplice documentelor solicitate pentru motivul că grupul de lucru pentru Codul de conduită are un caracter interguvernamental, întrucât fiscalitatea rămâne o competență exclusivă a statelor membre.

Astfel, Consiliul nu reușește să explice de ce această simplă împrejurare ar justifica consacrarea unei prezumții generale de confidențialitate, având în vedere în special considerațiile enunțate la punctele 97 și 99 de mai sus.

În plus, este cert că Consiliul este cel care deține documentele în litigiu. Prin urmare, aceste documente sunt supuse principiilor care decurg din Regulamentul nr. 1049/2001, inclusiv celor consacrate de jurisprudența instanțelor Uniunii pentru a recunoaște o prezumție generală de confidențialitate.

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se respingă argumentul Consiliului potrivit căruia documentele în litigiu sunt acoperite de o prezumție generală de confidențialitate.

Consiliul arată mai întâi că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, statele membre în cauză au demonstrat că excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din acest regulament se aplică documentelor în litigiu. Or, Consiliul nu ar putea înlocui analiza statelor membre în această privință cu propria analiză. În plus, Consiliul ar dispune de o largă marjă de apreciere pentru a stabili că o divulgare a documentelor menționate ar putea aduce atingere intereselor publice protejate prin aceste excepții.

În continuare, în ceea ce privește mai precis excepția referitoare la protecția relațiilor internaționale, din cuprinsul punctelor 39-42 din decizia atacată ar reieși că documentele în litigiu privesc chestiuni fiscale sensibile referitoare la țări terțe, evoluții preconizate la nivel internațional și în forurile internaționale, precum și modificări viitoare ale Codului de conduită fiscală. Divulgarea unor asemenea elemente ar reprezenta un risc previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic, pentru dezvoltarea relațiilor internaționale cu țările terțe. Acest risc ar fi cu atât mai ridicat cu cât anumite regimuri fiscale din țări terțe ar fi menționate într‑un mod negativ.

În sfârșit, divulgarea documentelor în litigiu ar prezenta un risc concret, iar nu pur ipotetic, pentru politica financiară, monetară sau economică a Uniunii sau a unui stat membru, în măsura în care aceste documente ar rezuma afirmațiile statelor membre referitoare la revizuirea Codului de conduită fiscală, care ar fi un instrument‑cheie pentru promovarea unei concurențe fiscale sănătoase și echitabile, precum și pentru combaterea practicilor fiscale dăunătoare. Astfel, pe de o parte, necesitatea de a asigura un cadru de reglementare stabil pentru întreprinderi ar impune să nu se divulge anumite măsuri viitoare susceptibile să fie adoptate pentru atingerea obiectivelor Codului de conduită fiscală. Pe de altă parte, ar trebui menținute confidențiale anumite măsuri avute în vedere în cadrul combaterii practicilor fiscale dăunătoare, pentru a evita strategiile de adaptare din partea operatorilor economici.

În această privință, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că, atunci când un stat membru invocă articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și susține că există motivele de refuz enumerate la alineatele (1)-(3) ale aceluiași articol, revine instanței Uniunii sarcina de a controla, la cererea persoanei interesate căreia instituția solicitată a refuzat să îi acorde accesul, dacă acest refuz a putut fi întemeiat în mod valabil pe excepțiile menționate, iar aceasta indiferent dacă respectivul refuz este rezultatul aprecierii acestora de către instituția însăși sau de către statul membru în cauză (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctul 72 și jurisprudența citată, Hotărârea din 24 ianuarie 2024, Veritas/Comisia, T‑602/22, EU:T:2024:26, punctul 52).

Așadar, garanția unei protecții jurisdicționale efective, în beneficiul solicitantului căruia instituția sesizată îi refuză accesul la unul sau la mai multe documente emise de un stat membru ca urmare a opoziției acestuia, implică aprecierea legalității deciziei de refuz al accesului in concreto de către instanța Uniunii, în lumina tuturor elementelor utile, în rândul cărora figurează în primul rând documentele a căror divulgare este refuzată (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctul 73 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește domeniul de aplicare al excepțiilor în cauză, trebuie amintit că, potrivit articolului 4 alineatul (1) litera (a) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției interesului public în ceea ce privește relațiile internaționale.

De asemenea, potrivit articolului 4 alineatul (1) litera (a) a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției interesului public în ceea ce privește politica financiară, monetară sau economică a Uniunii sau a unui stat membru.

Natura deosebit de sensibilă și fundamentală a intereselor protejate prin articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1049/2001 conferă deciziei care trebuie să fie luată de instituție în acest condiții un caracter complex și delicat, necesitând un grad de prudență cu totul special (Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctul 35, și Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑851/16, EU:T:2018:69, punctul 38).

Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât excepțiile enunțate la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001 sunt formulate în termeni imperativi, în sensul că instituțiile sunt obligate să refuze accesul la documentele care intră sub incidența acestor excepții obligatorii atunci când se face dovada circumstanțelor vizate de excepțiile menționate, fără a fi necesar să se pună în balanță protecția interesului public și un interes general superior (a se vedea Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑851/16, EU:T:2018:69, punctul 38 și jurisprudența citată).

În plus, criteriile enunțate la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1049/2001 sunt redactate în termeni generali, un refuz al accesului impunându‑se astfel, după cum reiese din termenii acestei dispoziții, atunci când divulgarea documentului respectiv ar aduce „atingere” protecției „interesului public” vizat, iar nu numai, cum s‑a propus în cursul procedurii legislative care a condus la adoptarea acestui regulament, în cazul în care se constată efectiv o atingere„semnificativă” adusă acestei protecții (Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctul 36, și Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑851/16, EU:T:2018:69, punctul 39).

Astfel, principiul strictei interpretări a excepțiilor vizate la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, amintit la punctul 91 de mai sus, nu se opune faptului că, în privința excepțiilor referitoare la interesul public prevăzute la alineatul (1) litera (a) al acestui articol, instituția în cauză dispune de o marjă largă de apreciere pentru a stabili dacă divulgarea către public a unui document ar aduce atingere intereselor protejate prin această dispoziție. În consecință, controlul de legalitate exercitat de Tribunal în ceea ce privește o decizie prin care o instituție refuză accesul la un document în temeiul uneia dintre excepțiile menționate trebuie să se limiteze la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a exactității materiale a faptelor, precum și a absenței oricărei erori vădite de apreciere și a unui abuz de putere (a se vedea Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctul 64, și Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑851/16, EU:T:2018:69, punctul 40).

În speță, Consiliul s‑a întemeiat pe motivele enunțate la punctele 39-41 și 43-45 din decizia atacată, al căror conținut este prezentat la punctele 57-59 și 61-63 de mai sus, pentru a justifica refuzul său de a acorda acces la documentele în litigiu în temeiul excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

Conform jurisprudenței amintite la punctele 112 și 113 de mai sus, revine astfel Tribunalului sarcina de a verifica dacă acest refuz putea fi întemeiat în mod valabil pe aceste motive, având în vedere conținutul documentelor în litigiu.

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că două dintre documentele în litigiu nu conțin în mod vădit niciun element care ar putea intra sub incidența acestor excepții în sensul invocat de Consiliu.

Primo, prin e‑mailul trimis la 23 noiembrie 2021, Republica Italiană se limitează să indice că își retrage rezervele cu privire la ultimul proiect al noului cod de conduită fiscală, fără a preciza în ce constau aceste rezerve.

Secundo, prin e‑mailul trimis la 15 octombrie 2021, Republica Austria se limitează să transmită două observații de redactare cu privire la anumite alineate ale proiectului noului cod de conduită fiscală. Prin intermediul primei observații, Republica Austria atrage atenția asupra unei simple erori de scriere. Prin cea de a doua, ea propune eliminarea sau modificarea unei fraze, întrucât aceasta era inexactă, deoarece evoca posibilitatea de a reduce baza de impozitare a unei întreprinderi care nu ar fi supusă la plata impozitului din cauza lipsei reședinței fiscale.

Or, niciun element al conținutului e‑mailurilor menționate la punctele 123 și 124 de mai sus nu lasă să se întrevadă existența unor considerații care s‑ar putea încadra în excepțiile în cauză în sensul invocat de Consiliu. În aceste împrejurări, Consiliul ar fi trebuit să acorde un acces complet la e‑mailurile trimise de Republica Italiană la 23 noiembrie 2021 și de Republica Austria la 15 octombrie 2021.

În al doilea rând, trebuie arătat că, în partea ocultată a e‑mailului trimis la 24 noiembrie 2021, Republica Lituania face observații cu privire la exactitatea unui tabel care conține o descriere a măsurilor defensive fiscale care sunt în vigoare în acest stat membru.

Cu toate acestea, după cum a recunoscut Consiliul în ședință, în urma unei întrebări adresate de Tribunal și a măsurilor de organizare a procedurii din 31 martie 2025, tabelul în cauză a fost făcut public în cel puțin un document publicat pe site‑ul internet al Consiliului înainte de adoptarea deciziei atacate, și anume la pagina 42 din Raportul 14230/21 al Consiliului din 26 noiembrie 2021 cu privire la grupul de lucru pentru Codul de conduită (impozitarea întreprinderilor).

Or, reiese din jurisprudență că divulgarea unui document al cărui conținut esențial a fost deja făcut public nu poate cauza un prejudiciu previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic, intereselor protejate în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 2014, Consiliul/in ’t Veld, C‑350/12 P, EU:C:2014:2039, punctul 60).

În aceste condiții, divulgarea părții ocultate a e‑mailului din 24 noiembrie 2021 al Republicii Lituania nu este în mod vădit susceptibilă să aducă atingere relațiilor internaționale sau politicii financiare, monetare sau economice a Uniunii sau a acestui stat membru.

În consecință, Consiliul ar fi trebuit să acorde un acces complet la e‑mailul trimis la 24 noiembrie 2021 de Republica Lituania.

În al treilea rând, în ceea ce privește celelalte documente în litigiu decât cele menționate la punctele 125 și 130 de mai sus, reiese atât din explicațiile furnizate de Consiliu la punctele 39-41 și 43-45 din decizia atacată, cât și din examinarea conținutului documentelor în litigiu, în versiunea comunicată Tribunalului, precum anexa B.1 la scrisoarea Consiliului din 21 noiembrie 2024 depusă în executarea ordonanței din 6 noiembrie 2024 privind măsurile de cercetare judecătorească (denumite în continuare „documentele în litigiu comunicate”), că aceste documente conțin mai multe pasaje a căror divulgare ar prezenta un risc previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic, pentru interesele protejate de excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

Astfel, în ceea ce privește interesul public referitor la protecția relațiilor internaționale, aceste pasaje conțin observații sensibile cu privire la regimurile fiscale ale statelor terțe și la tratamentul care trebuie rezervat acestor regimuri, evocă eventualitatea unor modificări ale întinderii mandatului grupului de lucru pentru Codul de conduită în funcție de anumite evoluții și negocieri la nivel internațional și cuprind observații și poziții individuale ale statelor membre în cauză care nu sunt în mod necesar conciliabile cu poziția finală adoptată de Consiliu. Divulgarea unor asemenea pasaje este astfel susceptibilă să afecteze buna desfășurare a relațiilor internaționale cu țările terțe, să afecteze procesul de negociere în cadrul forumurilor internaționale și să slăbească poziția Uniunii față de țările terțe sau față de organizațiile internaționale.

Aceste considerații privesc, cu titlu de exemplu, următoarele pasaje din documentele în litigiu: – pasajul de la pagina 7, al cincilea și al șaselea paragraf ale documentelor în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „While [Member State]” și se termină cu cuvintele „the provisions of the Code”; – pasajul de la pagina 15, al treilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „[Member State] is supportive …” și se termină cu cuvântul „work”; – pasajul de la pagina 30, al cincilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Broadly, we are” și se termină cu cuvintele „our interests”; – pasajul de la pagina 42 din documentele în litigiu comunicate, a treia rubrică, care începe cu cuvintele „We promise these” și se termină cu cuvintele „effective taxation”; – pasajul de la pagina 44, al doilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Indeed, as expressed” și se termină cu cuvântul „clarified”; – pasajul de la pagina 52, al cincilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvântul „REITERATES” și se termină cu cuvintele „beginning of 2022”; – pasajul de la pagina 63, al cincilea, al șaselea și al șaptelea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „All delegations” și se termină cu cuvintele „mandat of the Code of Conduct”, și – pasajul de la pagina 66, al treilea și al patrulea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „While we are” și se termină cu cuvintele „are finalised”;

De asemenea, în ceea ce privește politica financiară, monetară sau economică a Uniunii sau a unui stat membru, documentele în litigiu conțin mai multe pasaje care se referă la măsuri care urmăresc să garanteze că grupul de lucru pentru Codul de conduită va putea continua, în viitor, să contribuie în mod eficient la promovarea unei concurențe fiscale loiale și la combaterea practicilor fiscale dăunătoare și conține anumite comentarii care nu se reflectă în mod necesar în poziția finală adoptată de Consiliu. Astfel, divulgarea unor asemenea pasaje poate dezvălui anumite aspecte sensibile ale politicii statelor membre menționate în materie de fiscalitate directă, care ține de competența lor exclusivă, și poate crea un mediu de reglementare instabil, ceea ce, la rândul său, ar putea declanșa anumite comportamente față de operatorii economici care s‑ar putea repercuta negativ asupra politicii financiare, monetare sau economice a statelor membre.

Aceste considerații privesc, cu titlu de exemplu, următoarele pasaje din documentele în litigiu: – pasajul de la pagina 3, al zecelea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Further to this” și se termină cu cuvintele „tax rates”; – pasajul de la pagina 7, al optulea-al unsprezecelea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „[Member State] does not agree” și se termină cu cuvintele „in the document”; – pasajul de la pagina 18, rubrica „[Member State] Comments”, al treilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „[Member State] welcomes” și se termină cu cuvântul „specifically”; – pasajul de la pagina 22, al treilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „There is a concern” și se termină cu cuvintele „this suggestion”; – pasajul de la pagina 25, al treilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „[Member State] has participated” și se termină cu cuvântul „formation”; – pasajul de la pagina 51, primul paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „We have” și se termină cu cuvintele „Code of conduct”; – pasajul de la pagina 55, al patrulea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Considering the latest” și se termină cu cuvintele „include it formally”; – pasajul de la pagina 70, al treilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „We also take note” și se termină cu cuvintele „in terms of […] the Commission”, și – pasajul de la pagina 72, al cincilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Concerning paragraph” și se termină cu cuvintele „ business activities”.

Din cele ce precedă și în special din conținutul pasajelor citate cu titlu de exemplu, la punctele 133 și 135 de mai sus, rezultă că, ținând seama de principiile jurisprudențiale care figurează la punctele 116-119 de mai sus, Consiliul era îndreptățit să se opună, în temeiul excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, divulgării documentelor în litigiu, cu excepția celor menționate la punctele 125 și 130 de mai sus.

În sfârșit, punctele 39-41 și 43-45 din decizia atacată conțin o motivare suficient de clară care permite reclamantului să înțeleagă motivele pentru care Consiliul a apreciat că accesul la documentele în litigiu ar putea aduce atingere intereselor protejate de excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Aceste motive permit de asemenea Tribunalului să își exercite controlul. În aceste condiții, reclamantul nu poate pretinde că decizia atacată nu este suficient motivată în această privință.

Având în vedere ceea ce precedă, al treilea și al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv trebuie admise în ceea ce privește cele trei documente în litigiu identificate la punctele 125 și 130 de mai sus. În schimb, ele trebuie respinse în ceea ce privește celelalte documente în litigiu.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamantul susține că Consiliul ar fi trebuit să acorde cel puțin un acces parțial la documentele în litigiu. În plus, Consiliul nu ar fi motivat suficient decizia sa în această privință.

Consiliul contestă această argumentație întemeindu‑se în esență pe motivele enunțate în decizia atacată.

În plus, în ședință, Consiliul a arătat că, presupunând chiar că există pasaje în documentele în litigiu care nu intrau sub incidența excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, divulgarea unor astfel de pasaje nu ar prezenta utilitate pentru reclamant.

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1049/2001, în cazul în care doar o parte a documentelor solicitate se încadrează într‑una sau mai multe dintre excepțiile prevăzute la articolul 4 din acest regulament, celelalte părți ale documentului trebuie să fie divulgate.

Rezultă din însuși modul de redactare a articolului 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1049/2001 că o instituție este obligată să examineze dacă trebuie acordat un acces parțial la documentele vizate de o cerere de acces, limitând un eventual refuz doar la datele care fac obiectul excepțiilor amintite. Instituția trebuie să acorde un asemenea acces parțial dacă scopul urmărit de instituție, atunci când respinge cererea de acces la document, poate fi îndeplinit în cazul în care aceasta se limitează la ștergerea pasajelor ce ar putea să aducă atingere interesului public protejat (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2024, Naass și Sea‑Watch/Frontex, T‑205/22, nepublicată, EU:T:2024:266, punctul 85 și jurisprudența citată).

În speță, la punctele 48 și 49 din decizia atacată, Consiliul a înlăturat posibilitatea de a acorda un acces parțial la documentele în litigiu – cu excepția e‑mailului din 24 noiembrie 2021 al Republicii Lituania –, apreciind că era imposibil să se identifice părți semnificative din aceste documente care nu intrau sub incidența excepțiilor în cauză și care puteau practic să fie separate fără dificultate de restul documentelor menționate.

Or, din examinarea documentelor în litigiu rezultă că fiecare dintre ele – cu excepția celor menționate la punctele 125 și 130 de mai sus, la care ar fi trebuit să se acorde un acces complet – conține pasaje care, ținând seama de principiile jurisprudențiale enunțate la punctele 112-119 de mai sus, nu intră în mod vădit sub incidența excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

Astfel, aceste pasaje conțin printre altele observații generale privind motivele care justifică revizuirea Codului de conduită fiscală și momentul oportun pentru efectuarea acesteia, precum și remarci de redactare privind anumite părți ale proiectului noului Cod de conduită fiscală sau ale rezoluției aferente acestuia, înțelegându‑se că remarcile respective nu privesc subiectele invocate de Consiliu la punctele 39-41 și 43-45 din decizia atacată sau întrebări generale cu privire la punerea în aplicare practică a proiectului noului Cod de conduită fiscală. Ele conțin de asemenea schimburi de amabilități între diferiții actori implicați în revizuirea Codului de conduită fiscală, precum și propuneri de organizare a unor reuniuni suplimentare. Or, divulgarea unor astfel de pasaje nu este în mod vădit susceptibilă să prezinte un risc previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic, pentru interesele protejate de excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

În plus, pasajele menționate pot fi separate fără dificultate de restul conținutului documentelor în cauză.

Aceste considerații se aplică în special următoarelor pasaje: – pasajul de la pagina 3, al doilea, al treilea și al patrulea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „[Member State] is open” și se termină cu cuvintele „that agreed objective”; – pasajul de la pagina 7, al treilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „In many places” și se termină cu cuvintele „concerns below”; – pasajul de la pagina 11, primul paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Thank you” și se termină cu o cifră; – pasajul de la pagina 15, al patrulea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „What would be” și se termină cu cuvintele „is required”; – pasajul de la începutul paginii 18 din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Dear colleagues” și se termină cu cuvântul „Regards”; – pasajul de la pagina 23, ultimul paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Overall, we” și se termină cu cuvântul „subsidiarity”; – pasajul de la pagina 25, primul paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „As noted” și se termină cu cuvintele „in practise”; – pasajul de la pagina 30, primul-al patrulea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „[Member State] remains” și se termină cu cuvintele „questions for us”; – pasajul de la pagina 32 din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Please find” și se termină cu cuvântul „conduct”; – pasajul de la pagina 44, al doilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „I’m writing” și se termină cu cuvântul „report”; – pasajul de la pagina 49, primul-al patrulea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „[Member State] welcomes” și se termină cu cuvântul „references”, precum și pasajul de la al șaselea paragraf de la pagina 49 până la al optulea paragraf de la pagina 50 din aceste documente, care începe cu cuvintele „Noting the Commission” și se termină cu cuvintele „digitalised economic environment”; – pasajul de la pagina 52, primul, al doilea și al treilea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Dear all” și se termină cu cuvintele „better clarified”; – pasajul de la pagina 55, al șaptelea, al optulea și al nouălea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Moreover, we have” și se termină cu cuvintele „the discussion”; – pasajul de la pagina 63, ultimul paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvântul „Finally” și se termină cu cuvintele „to achieve”; – pasajul de la pagina 66, al cincilea și al șaselea paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „In addition” și se termină cu cuvântul „observations”; – pasajul de la pagina 69, ultimul paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Concerning paragraph” și se termină cu cuvintele „document WK 11708/2021”, și – pasajul de la pagina 72, ultimul paragraf din documentele în litigiu comunicate, care începe cu cuvintele „Concerning paragraph” și se termină cu cuvintele „document WK 11708/2021”.

În plus, la al patrulea paragraf de la pagina 8 din documentele în litigiu se face trimitere la un document care era deja făcut public pe site‑ul internet al Consiliului înainte de adoptarea deciziei atacate, și anume Concluziile 15429/17 ale Consiliului din 5 decembrie 2017 privind lista Uniunii a jurisdicțiilor necooperante în scopuri fiscale, al cărui conținut este preluat parțial la acest paragraf, ceea ce Consiliul a recunoscut în ședință, în urma unei întrebări a Tribunalului și a măsurilor de organizare a procedurii din 31 martie 2025. Astfel, conform jurisprudenței amintite la punctul 128 de mai sus, divulgarea acestui pasaj nu ar aduce în mod vădit atingere intereselor protejate prin excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.

În sfârșit, în măsura în care Consiliul susține că divulgarea pasajelor menționate la punctele 146‑149 de mai sus nu ar prezenta utilitate pentru reclamant și chiar presupunând că această argumentație, invocată pentru prima dată în ședință, este admisibilă trebuie arătat că articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1049/2001, la fel ca acest regulament în ansamblul său, nu impune ca solicitantul să demonstreze că documentul a cărui divulgare este solicitată îi este „util”. Astfel, nu este de competența instituției sesizate cu o cerere de acces la documente să aprecieze utilitatea documentului pentru solicitant. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât articolul 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1049/2001 nu poate fi interpretat în sensul că autorizează instituția în cauză să se sustragă de la o obligație prevăzută în mod expres de această dispoziție, și anume obligația de a divulga părți din documentul solicitat, atunci când o astfel de dispensă nu figurează printre excepțiile enumerate limitativ de acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2024, Naass și Sea‑Watch/Frontex, T‑205/22, nepublicată, EU:T:2024:266, punctul 87 și jurisprudența citată).

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se constate că Consiliul a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că nu se putea acorda un acces parțial la documentele în litigiu, cu excepția celor menționate la punctele 125 și 130 de mai sus, la care ar fi trebuit să se acorde, în orice caz, un acces complet. Prin urmare, al treilea motiv trebuie să fie admis.

În aceste condiții, nu este necesară pronunțarea cu privire la restul argumentației invocate în susținerea celui de al treilea motiv, întemeiat pe lipsa motivării, dat fiind că această argumentație era invocată cu titlu subsidiar.

Reclamantul susține că Consiliul a comis un abuz de putere. Astfel, modul în care a tratat cererea de acces, refuzul său categoric de a acorda acces la documentele în litigiu care proveneau de la patru state membre și motivarea limitată pe care instituția menționată a furnizat‑o în această privință ar suscita sentimentul că ar fi în joc „interese ascunse”. Această impresie ar fi alimentată mai mult de faptul că, în trecut, anumite state membre ar fi dorit să împiedice publicul să știe că s‑au opus unor măsuri de combatere a concurenței fiscale dăunătoare și a evaziunii fiscale.

Consiliul contestă această argumentație.

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că un act reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât cele pentru care a fost conferită competența în cauză sau de a eluda o procedură special prevăzută de tratate pentru a răspunde circumstanțelor cauzei (Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fedesa ș.a., C‑331/88, EU:C:1990:391, punctul 24; a se vedea de asemenea Hotărârea din 16 aprilie 2013, Spania și Italia/Consiliul, C‑274/11 și C‑295/11, EU:C:2013:240, punctul 33 și jurisprudența citată).

În speță, reclamantul se limitează să evoce un „sentiment” că „interese ascunse” ar fi jucat un rol în refuzul Consiliului de a acorda accesul la documentele în litigiu, fără a prezenta însă indicii obiective, pertinente și concordante în susținerea acestei afirmații.

În aceste condiții, al cincilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie admise al treilea și al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv în măsura în care excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 nu se aplică e‑mailurilor trimise de Republica Italiană la 23 noiembrie 2021 și de Republica Austria la 15 octombrie 2021, nici părții ocultate a e‑mailului Republicii Lituania trimis la 24 noiembrie 2021. De asemenea, trebuie admis al treilea motiv, în măsura în care Consiliul a înlăturat posibilitatea de a acorda un acces parțial la restul documentelor în litigiu.

Prin urmare și în această măsură, decizia atacată trebuie anulată.

Totuși, nu este de competența Tribunalului să se substituie Consiliului și să indice toate părțile din documentele în litigiu la care ar fi trebuit să se acorde un acces parțial, Consiliul fiind obligat, cu ocazia executării prezentei hotărâri și în conformitate cu articolul 266 TFUE, să ia în considerare motivele expuse în aceasta (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2012, In ‘t Veld/Consiliul, T‑529/09, EU:T:2012:215, punctul 124).

În această privință, trebuie subliniat că pasajele din documentele în litigiu citate la punctele 148 și 149 de mai sus nu constituie decât exemple de pasaje care în mod vădit nu intră sub incidența excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, Consiliul fiind obligat, dacă este cazul după consultarea statelor membre în temeiul articolului 4 alineatul (5) din acest regulament, să identifice toate pasajele care nu sunt acoperite de excepțiile respective.

În sfârșit, acțiunea trebuie respinsă în rest.

Potrivit articolului 134 alineatul (2) din regulamentul său de procedură, în cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Tribunalul decide asupra împărțirii cheltuielilor de judecată.

În speță, întrucât fiecare parte a căzut parțial în pretenții, trebuie să se decidă că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

10 septembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul litigiului și situația de fapt ulterioară introducerii acțiunii

Concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe soluționarea incompletă sau neglijentă a cererii de acces și, cel puțin, pe o motivare insuficientă în această privință

Cu privire la prima critică, întemeiată pe soluționarea incompletă sau neglijentă a cererii de acces

Cu privire la a doua critică, întemeiată pe lipsa de motivare a metodei de căutare utilizate pentru a răspunde la cererea de acces

Cu privire la primul, la al doilea, la al treilea și la al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv, întemeiate pe un refuz nejustificat de a acorda acces la documentele în litigiu și, cel puțin, pe o motivare insuficientă în această privință

Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Consiliul a apreciat în mod eronat motivele invocate de statele membre pentru a se opune divulgării documentelor solicitate și pe o motivare insuficientă în această privință, precum și cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe inexactitatea cadrului factual pe care se întemeiază decizia atacată și pe o motivare insuficientă în această privință

Cu privire la al treilea și la al patrulea aspect ale celui de al doilea motiv, întemeiate pe inexistența riscului de a se aduce atingere protecției relațiilor internaționale și, respectiv, protecției politicii financiare, monetare sau economice a Uniunii sau a unui stat membru și, cel puțin, pe o motivare insuficientă în această privință

– Cu privire la problema prealabilă dacă trebuie să se aplice o prezumție generală de confidențialitate în cazul documentelor în litigiu

– Cu privire la aplicabilitatea articolului 4 alineatul (1) litera (a) a treia și a patra liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 în cazul documentelor în litigiu, precum și cu privire la respectarea obligației de motivare

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Consiliul ar fi trebuit să acorde un acces parțial la documentele în litigiu la care accesul a fost refuzat în totalitate și, cel puțin, pe o motivare insuficientă în această privință

Cu privire la al cincilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe un abuz de putere

Concluzie

Cu privire la cheltuielile de judecată

Cuprins