Ordonanța Curții (Camera a șasea) din 12 noiembrie 2025.#Fashion TV RO SRL și Maestro SPRL împotriva Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi – Serviciul Soluţionare Contestaţii – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța – Activitatea de Inspecţie Fiscală.#Cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Constanţa.#Trimitere preliminară – Fiscalitate – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Articolul 168 – Dreptul de deducere a TVA‑ului – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil – Articolul 50 – Principiul ne bis in idem – Clasare a urmăririi penale în privința unor persoane fizice – Procedură administrativă referitoare la o societate care are calitatea de persoană impozabilă – Examinare a probelor obținute în cursul urmăririi penale – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Răspuns care poate fi în mod clar dedus din jurisprudență.#Cauza C-475/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”) și a articolelor 47 și 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

Această cerere se înscrie în cadrul unui litigiu între societatea Fashion TV RO SRL (denumită în continuare „Fashion TV”), pe de o parte, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Serviciul Soluționare Contestații – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța – Activitatea de Inspecție Fiscală, pe de altă parte, în legătură cu refuzul dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată (TVA) pe care Fashion TV afirmă că a achitat‑o în amonte la achiziționarea de bunuri.

Articolul 167 din Directiva TVA prevede că dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.

Potrivit articolului 168 din această directivă: „În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume: (a) TVA datorată sau achitată în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a‑i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a‑i fi prestate de o altă persoană impozabilă; […]”

Articolului 178 litera (a) din directiva menționată prevede că, pentru a‑și putea exercita dreptul de deducere prevăzut la articolul 168 litera (a) din aceasta, persoana impozabilă are obligația de a deține o factură emisă în conformitate cu cerințele prevăzute de aceeași directivă.

Articolul 6 din Codul de procedură penală, intitulat „Ne bis in idem”, prevede: „Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s‑a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.”

Articolul 335 din acest cod, intitulat „Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale”, prevede: „(1) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Dispozițiile articolului 317 se aplică în mod corespunzător. 2. În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. […]”

Fashion TV desfășoară activități de producție cinematografică și video și de programe de televiziune. În perioada 2014-2015, această societate a făcut obiectul unei inspecții fiscale în urma căreia au fost stabilite în sarcina sa, printr‑o decizie de impunere, debite reprezentând suplimente de impozit, printre altele, cu titlu de TVA, majorate cu dobânzi, precum și majorări și penalități de întârziere, în cuantum de 416360 lei românești (RON) (aproximativ 81340 de euro), în ceea ce privește TVA‑ul stabilit suplimentar.

Administrația fiscală a apreciat că nu erau îndeplinite condițiile de deducere a TVA‑ului pretins achitat în amonte de Fashion TV pentru achiziții de bunuri, în măsura în care TVA‑ul fusese dedus pe baza unor facturi ai căror furnizori nu fuseseră niciodată înregistrați în scopuri de TVA sau nu fuseseră înregistrați în scopuri de TVA la data facturilor, a unor facturi emise de furnizori al căror număr de identificare nu corespundea niciunei societăți care figurează în bazele de date ale administrației fiscale române sau corespundea unei alte societăți, a unor facturi emise de furnizori declarați inactivi la data respectivă, precum și a unor facturi care vizau operațiuni nerecunoscute de furnizorii în cauză.

La 11 august 2015, după adoptarea deciziei de impunere, administrația fiscală română a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța (România) pentru a stabili dacă faptele prezentate la punctul anterior din prezenta ordonanță constituiau infracțiuni. În acest sens, a fost inițiată urmărirea penală împotriva a două persoane fizice, DX și JC, administrator și, respectiv, contabil al Fashion TV, pe baza unor indicii care sugerează că aceste persoane fizice se făcuseră vinovate de fraudă fiscală prin încorporarea unor operațiuni și a unor facturi fictive în conturile și în declarațiile de TVA ale acestei societăți. Această urmărire penală a fost însă clasată prin ordonanța din 31 ianuarie 2023, în esență pentru motivul că existența unei infracțiuni nu era dovedită și că se împlinise prescripția.

În paralel, în calitatea sa de persoană impozabilă, Fashion TV a contestat decizia de impunere la Tribunalul Constanța (România), care a respins acțiunea ca nefondată. Această instanță a considerat printre altele că aprecierea administrației fiscale române se întemeia pe elemente obiective în ceea ce privește caracterul fictiv al operațiunilor economice invocate și că Fashion TV nu prezentase probe contrare.

Fashion TV a formulat recurs împotriva sentinței pronunțate în primă instanță la Curtea de Apel Constanța (România), care este instanța de trimitere. Pentru a se pronunța cu privire la acest recurs, instanța menționată intenționează să completeze probele care figurează în dosarul fiscal, adăugându‑le pe cele obținute în cadrul procedurii penale. Fashion TV se opune acestui demers pentru motivul că o examinare a probelor obținute în cursul urmăririi penale ar aduce atingere autorității de lucru judecat a ordonanței de clasare, principiului ne bis in idem, dreptului la un proces echitabil, precum și principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

În această privință, instanța de trimitere urmărește să afle dacă instanța competentă în materie fiscală poate sau chiar trebuie să verifice respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de Directiva TVA în vederea exercitării dreptului de deducere, în special prin examinarea probelor obținute în cursul unei urmăriri penale anterioare, sau dacă, dimpotrivă, articolele 47 și 50 din cartă, precum și principiile securității juridice și protecției încrederii legitime se opun unei asemenea examinări, cu consecința închiderii procedurii jurisdicționale în materie fiscală în beneficiul persoanei impozabile.

În acest context, Curtea de Apel Constanța a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „În circumstanțe precum cele ale cauzei, în care o ordonanță de clasare a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală a fost dispusă față de reprezentantul legal al persoanei impozabile cu motivarea că fapta nu există, nu există probe că reprezentantul legal al persoanei impozabile a săvârșit infracțiunea și, totodată, a intervenit prescripția răspunderii penale, articolele 47 și 50 din [cartă], principiul general de drept al securității juridice și cel al încrederii legitime impun aplicarea principiului ne bis in idem, cu consecința încetării procedurilor fiscale față de persoana impozabilă, sau obiectivul combaterii fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri, recunoscut prin Directiva [TVA], permite sau chiar impune instanței civile, învestită cu o cerere de anulare a deciziei de impunere emisă față de persoana impozabilă însăși, să verifice îndeplinirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de Directiva [TVA] pentru exercitarea dreptului de deducere, inclusiv prin examinarea probelor administrate în cursul urmăririi penale?”

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 168 din Directiva TVA, citit în lumina articolelor 47 și 50 din cartă, precum și a principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, trebuie interpretat în sensul că instanța națională sesizată cu un litigiu referitor la exercitarea dreptului de deducere a TVA‑ului trebuie să verifice respectarea de către persoana impozabilă în cauză a condițiilor de fond și de formă consacrate de această directivă, în special prin examinarea probelor obținute în cursul unei urmăriri penale anterioare în privința unor persoane distincte de această persoană impozabilă, sau în sensul că, dimpotrivă, aceste articole și aceste principii se opun unei asemenea examinări, mai ales atunci când respectiva urmărire penală a condus la clasare.

Guvernul român contestă admisibilitatea întrebării preliminare în măsura în care instanța de trimitere nu ar expune motivele precise pentru care apreciază că interpretarea anumitor principii și dispoziții menționate în întrebarea preliminară ar fi necesară pentru soluționarea litigiului principal.

În plus, acest guvern, precum și guvernul ceh și Comisia Europeană susțin că articolul 50 din cartă nu ar fi aplicabil împrejurărilor din litigiul principal.

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 3 aprilie 2025, Swiftair,C‑701/23, EU:C:2025:237, punctul 21 și jurisprudența citată).

În plus, trebuie arătat că cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează în mod explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, pe care instanța de trimitere se prezumă, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe. În temeiul acestor cerințe, care sunt amintite la punctul 15 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1), orice cerere de decizie preliminară conține „o expunere sumară a obiectului litigiului principal, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările preliminare”, „conținutul dispozițiilor naționale aplicabile în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă”, precum și „expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal” (Hotărârea din 3 aprilie 2025, Swiftair,C‑701/23, EU:C:2025:237, punctul 22).

În ceea ce privește articolul 50 din cartă, trebuie amintit, pentru început, că procedurile aferente unor infracțiuni în materie de TVA prin care se urmărește să se asigure colectarea în mod corect a acestei taxe și să se prevină frauda, precum cele în discuție în litigiul principal, constituie o punere în aplicare a Directivei TVA și, în consecință, a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Astfel, dispozițiile de drept național care reglementează asemenea proceduri intră în domeniul de aplicare al cartei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2017, Orsi și Baldetti, C‑217/15 și C‑350/15, EU:C:2017:264, punctul 16, precum și jurisprudența citată).

Având în vedere cele de mai sus, trebuie amintită de asemenea jurisprudența Curții potrivit căreia aplicarea principiului ne bis in idem, garantat la articolul 50 din cartă, presupune în primul rând ca aceeași persoană să facă obiectul sancțiunilor sau al urmăririi penale avute în vedere. Din însuși modul de redactare a acestui articol rezultă că acesta interzice urmărirea sau condamnarea aceleiași persoane mai mult de o dată pentru aceeași infracțiune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2017, Orsi și Baldetti, C‑217/15 și C‑350/15, EU:C:2017:264, punctele 17 și 18).

Or, în speță este cert că urmărirea penală a fost efectuată în privința a două persoane fizice, DX și JC, care sunt distincte din punct de vedere juridic de persoana impozabilă în discuție în litigiul principal, și anume Fashion TV. În consecință, astfel cum guvernele ceh și român, precum și Comisia au arătat în mod întemeiat în observațiile lor scrise, pare că lipsește condiția de aplicare a principiului ne bis in idem, potrivit căreia „aceeași persoană” trebuie să facă obiectul sancțiunilor și al urmăririi avute în vedere. Faptul că DX și JC au fost urmăriți penal pentru fapte săvârșite în calitatea lor de reprezentanți legali ai Fashion TV nu este susceptibil să repună în discuție această concluzie. În aceste condiții, articolul 50 din cartă nu pare aplicabil litigiului principal (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 aprilie 2017, Orsi și Baldetti, C‑217/15 și C‑350/15, EU:C:2017:264, punctele 22, 23 și 26).

În acest context, trebuie amintit că atunci când dispozițiile dreptului Uniunii la care se referă o întrebare preliminară nu sunt aplicabile litigiului principal și, prin urmare, nu sunt pertinente pentru soluționarea acestuia, este necesar să se considere că decizia preliminară solicitată nu este necesară pentru a permite instanței de trimitere să pronunțe hotărârea și că această întrebare este, așadar, inadmisibilă în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 aprilie 2025, Swiftair,C‑701/23, EU:C:2025:237, punctul 28 și jurisprudența citată).

Rezultă că întrebarea adresată în prezenta cauză de instanța de trimitere este, pentru acest motiv, inadmisibilă în măsura în care privește articolul 50 din cartă.

Trebuie amintit că principiul securității juridice, care are drept corolar principiul protecției încrederii legitime, impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, în special atunci când acestea pot avea consecințe defavorabile. Principiul menționat impune printre altele ca reglementarea în cauză să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le instituie în sarcina lor și ca acestea să aibă posibilitatea de a‑și cunoaște în mod neechivoc drepturile și obligațiile și de a acționa în consecință [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2024, Prysmian Cabluri și Sisteme, C‑168/23, EU:C:2024:557, punctul 40, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Lituania și alții/Parlamentul și Consiliul (Pachetul mobilitate), C‑541/20-C‑555/20, EU:C:2024:818, punctul 158 și jurisprudența citată].

Principiul protecției încrederii legitime nu poate fi invocat decât de un justițiabil pe care o autoritate administrativă l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere (Hotărârea din 27 iunie 2024, Prysmian Cabluri și Sisteme, C‑168/23, EU:C:2024:557, punctul 41 și jurisprudența citată).

Aceste principii trebuie respectate de statele membre în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. În această privință, normele din dreptul statelor membre trebuie formulate într‑un mod neechivoc, care să permită persoanelor vizate să își cunoască drepturile și obligațiile în mod clar și precis, iar instanțelor naționale să asigure respectarea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade,C‑537/22, EU:C:2024:6, punctele 45 și 46, precum și jurisprudența citată).

În speță, instanța de trimitere menționează argumentația prezentată de Fashion TV, potrivit căreia examinarea în cadrul procedurii de natură fiscală pendinte în fața acestei instanțe a unor probe obținute în cursul procedurii penale care fusese inițiată împotriva lui DX și a lui JC ar putea aduce atingere autorității de lucru judecat a ordonanței de clasare pronunțate în privința acestor persoane fizice.

Cu toate acestea, instanța menționată nu explică în ce mod o astfel de examinare ar conduce la o încălcare a principiului securității juridice sau a principiului protecției încrederii legitime în privința Fashion TV, considerată în calitatea sa de persoană impozabilă. În plus, instanța de trimitere nu indică în ce mod dispozițiile relevante ale dreptului român ar fi lipsite de claritate, de precizie sau de previzibilitate și nu menționează nicio asigurare furnizată Fashion TV de administrația fiscală română în ceea ce privește dreptul de deducere, în legătură cu ordonanța de clasare. În această privință, instanța menționată nu prezintă legătura pe care pretinde că o stabilește între principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, pe de o parte, și legislația națională aplicabilă litigiului principal, pe de altă parte.

Așadar, în ceea ce privește aceste principii, întrebarea adresată de instanța de trimitere nu este conformă cu cerințele menționate la punctul 19 din prezenta ordonanță. Rezultă că această întrebare este de asemenea inadmisibilă în măsura în care privește principiile menționate.

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea menționată numai în măsura în care privește articolul 168 din Directiva TVA, interpretat în lumina articolului 47 din cartă.

Conform articolului 99 din regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la această întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

Acest articol trebuie aplicat în prezenta cauză.

Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului. Astfel cum a statuat Curtea în mod repetat, dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva privind TVA‑ul face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și în principiu nu poate fi limitat, din moment ce persoanele impozabile care doresc să îl exercite respectă cerințele sau condițiile atât de fond, cât și de formă cărora li se subordonează dreptul respectiv (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade,C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 32 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește cerințele sau condițiile de fond cărora le este supus dreptul de deducere a TVA‑ului, din articolul 168 litera (a) din Directiva privind TVA reiese că, pentru a putea beneficia de dreptul menționat, este necesar, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o „persoană impozabilă” în sensul directivei menționate și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica dreptul de deducere a TVA‑ului să fie utilizate în aval de către persoana impozabilă în scopul propriilor operațiuni taxabile și ca, în amonte, aceste bunuri să fie livrate sau aceste servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă. În ceea ce privește modalitățile de exercitare a dreptului de deducere a TVA‑ului, care sunt asimilate unor cerințe sau condiții de formă, articolul 178 litera (a) din directiva menționată prevede că persoana impozabilă are obligația de a deține o factură emisă în conformitate cu cerințele prevăzute de aceeași directivă (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade,C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 33 și jurisprudența citată).

Cerințele de fond ale dreptului de deducere nu sunt îndeplinite decât dacă livrarea de bunuri sau prestarea de servicii la care se referă factura a fost efectiv realizată. În ceea ce privește sarcina probei, potrivit unei jurisprudențe constante în această privință, revine persoanei impozabile care solicită deducerea TVA‑ului sarcina de a dovedi că îndeplinește condițiile prevăzute pentru a beneficia de aceasta. Prin urmare, autoritățile fiscale pot solicita persoanei impozabile dovezile pe care ele le consideră necesare pentru a aprecia dacă trebuie sau nu să acorde deducerea solicitată. În ceea ce privește evaluarea acestor probe, ea trebuie efectuată de instanța națională în conformitate cu normele în materie de probă din dreptul național, efectuând o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade,C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 34, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2024, Weatherford Atlas Gip,C‑527/23, EU:C:2024:1024, punctele 36 și 37, precum și jurisprudența citată).

În acest context, persoanei impozabile i se poate refuza dreptul de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acesta este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Astfel, trebuie amintit că combaterea fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva 2006/112, iar Curtea a statuat în mod repetat că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii. Prin urmare, chiar dacă condițiile de fond ale dreptului de deducere ar fi îndeplinite, este de competența autorităților și a instanțelor naționale să refuze acordarea acestui drept dacă se stabilește, având în vedere elemente obiective, că dreptul menționat este invocat în mod fraudulos sau abuziv (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade,C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 35 și jurisprudența citată).

Întrucât refuzul dreptului de deducere constituie o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă acest drept, autorităților fiscale le revine sarcina să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă a săvârșit o fraudă în materie de TVA sau știa ori ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într‑o asemenea fraudă. În continuare, instanțelor naționale le revine sarcina de a verifica dacă autoritățile fiscale în cauză au stabilit existența unor astfel de elemente obiective (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade,C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 37 și jurisprudența citată).

În această privință, întrucât dreptul Uniunii nu prevede norme privind modalitățile de administrare a probelor în materie de fraudă privind TVA‑ul, aceste elemente obiective trebuie să fie stabilite de administrația fiscală în conformitate cu normele prevăzute de dreptul național. Totuși, aceste norme nu trebuie să aducă atingere eficacității dreptului Uniunii și trebuie să respecte drepturile garantate de acest drept, în special de cartă (Hotărârea din 24 februarie 2022, SC Cridar Cons,C‑582/20, EU:C:2022:114, punctul 36, și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Global Ink Trade,C‑537/22, EU:C:2024:6, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

Astfel, și în aceste condiții, Curtea a considerat că dreptul Uniunii nu se opune printre altele posibilității administrației fiscale de a utiliza, în cadrul unei proceduri administrative, pentru a constata existența unei practici abuzive în materie de TVA, probe obținute în cadrul unei proceduri penale paralele neîncheiate încă privind persoana impozabilă, sub rezerva respectării drepturilor garantate de dreptul Uniunii, în special de cartă. De asemenea, ea a statuat că, sub aceeași rezervă, administrația fiscală trebuie să se poată întemeia, pentru a constata existența unei fraude în materie de TVA, pe probe obținute în cadrul unor proceduri neîncheiate care nu o vizau pe persoana impozabilă sau colectate în cursul unor proceduri conexe la care persoana impozabilă nu era parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, SC Cridar Cons,C‑582/20, EU:C:2022:114, punctul 37 și jurisprudența citată).

Printre drepturile garantate de dreptul Uniunii figurează în special, pe de o parte respectarea dreptului la apărare, care, potrivit unei jurisprudențe constante, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care este aplicabil atunci când administrația își propune să adopte față de o persoană un act care îi cauzează un prejudiciu. În temeiul acestui principiu, destinatarilor deciziilor care le afectează în mod semnificativ interesele trebuie să li se dea, așadar, posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia. Această obligație revine administrațiilor statelor membre atunci când adoptă măsuri care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, deși legislația Uniunii aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary,C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 39, precum și Hotărârea din 13 iunie 2024, C (Administratori și lichidatori judiciari), C‑696/22, EU:C:2024:499, punctele 104-106, precum și jurisprudența citată].

Principiul respectării dreptului la apărare se aplică în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care un stat membru, pentru a se conforma obligației, care decurge din aplicarea dreptului Uniunii, de a adopta toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA‑ului datorat pe teritoriul său și pentru a combate frauda, supune un contribuabil unei proceduri de inspecție fiscală [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2024, C (Administratori și lichidatori judiciari), C‑696/22, EU:C:2024:499, punctul 107 și jurisprudența citată].

Face parte integrantă din respectarea dreptului la apărare dreptul de a fi ascultat, care garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele. Acest drept implică în special ca administrația să acorde toată atenția necesară observațiilor astfel prezentate de persoana interesată prin examinarea, cu grijă și cu imparțialitate, a tuturor elementelor relevante ale speței și prin motivarea deciziei sale în mod detaliat, obligația de motivare a unei decizii într‑un mod suficient de specific și de concret pentru a permite persoanei interesate să înțeleagă motivele respingerii cererii sale constituind astfel corolarul principiului respectării dreptului la apărare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary,C‑189/18, EU:C:2019:861, punctele 41 și 42, precum și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, trebuie să se țină seama și de articolul 47 din cartă, care garantează efectivitatea controlului jurisdicțional. Potrivit acestui articol, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de articolul menționat. Orice persoană are dreptul în special la un proces echitabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary,C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 60).

Principiul egalității armelor, care face parte integrantă din principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, consacrat la articolul 47 din cartă, întrucât este un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil, precum, printre altele, principiul contradictorialității, presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul acesteia (Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary,C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 61 și jurisprudența citată).

Acest principiu are drept scop asigurarea echilibrului procedural între părțile la o procedură judiciară, garantând egalitatea drepturilor și obligațiilor acestor părți în ceea ce privește în special regulile care reglementează administrarea probelor și dezbaterea contradictorie în fața instanței, precum și dreptul la o cale de atac al acestor părți. În vederea îndeplinirii cerințelor privind dreptul la un proces echitabil, este important ca părțile să aibă cunoștință și să poată discuta în contradictoriu atât elementele de fapt, cât și elementele de drept care sunt decisive pentru rezultatul procedurii (Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary,C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 62 și jurisprudența citată).

În această privință, efectivitatea controlului jurisdicțional garantat de articolul 47 din cartă impune ca instanța care a efectuat controlul legalității unei decizii ce constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii să poată verifica dacă probele pe care se întemeiază această decizie nu au fost obținute și utilizate cu încălcarea drepturilor garantate de dreptul menționat și în special de cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary,C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 63 și jurisprudența citată).

Efectivitatea controlului jurisdicțional garantat de articolul 47 din cartă impune de asemenea, în consecință, ca instanța sesizată cu o acțiune împotriva unei decizii a administrației fiscale prin care se efectuează o rectificare de TVA să fie abilitată să verifice dacă probele colectate în cursul unei proceduri conexe, la care persoana impozabilă nu era parte, și utilizate pentru a motiva această decizie nu au fost colectate cu încălcarea drepturilor garantate de dreptul Uniunii și în special de cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2019, Glencore Agriculture Hungary,C‑189/18, EU:C:2019:861, punctul 65 și jurisprudența citată).

În speță, în lumina jurisprudenței constante amintite la punctele 34-38 din prezenta ordonanță, instanța competentă în materie fiscală, chemată să examineze dreptul de deducere a TVA‑ului pretins achitat în amonte de Fashion TV, este, așadar, obligată să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de exercitare a acestui drept, examinând probele care i‑au fost prezentate, în conformitate cu normele relevante ale dreptului național, și efectuând, în acest temei, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din speță.

În acest context, pentru a stabili dacă există o fraudă în materie de TVA, revine unei asemenea instanțe sarcina de a verifica dacă administrația fiscală a stabilit corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă a săvârșit o atare fraudă sau că știa ori ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într‑o fraudă în materie de TVA. Astfel de elemente obiective pot, printre altele, să fi fost obținute în cursul unor proceduri conexe la care persoana impozabilă nu era parte.

În consecință, această instanță poate, în lumina jurisprudenței constante citate la punctele 39 și 40 din prezenta ordonanță, să examineze probele colectate în cadrul unei proceduri conexe la care persoana impozabilă nu era parte, precum, în speță, procedura penală inițiată în privința lui DX și a lui JC. În această privință, împrejurarea că respectiva procedură conexă a condus la o ordonanță de clasare referitor la aceste persoane fizice este lipsită de relevanță și nu poate justifica scutirea instanței menționate de a verifica respectarea de către persoana impozabilă a condițiilor de exercitare a dreptului de deducere. În plus, o asemenea împrejurare nu poate justifica încheierea procedurii jurisdicționale în materie fiscală în beneficiul persoanei impozabile și recunoașterea în favoarea acesteia a beneficiului acestui drept de deducere fără ca instanța sesizată să fi putut verifica respectarea acestor condiții.

Având în vedere cele de mai sus, examinarea probelor rezultate dintr‑o procedură penală conexă care a condus la o ordonanță de clasare și la care persoana impozabilă nu era parte trebuie să respecte drepturile garantate de dreptul Uniunii și în special de cartă.

Având în vedere jurisprudența constantă, precum și principiile amintite la punctele 41-52 din prezenta ordonanță, instanța de trimitere trebuie să se asigure în special că administrația fiscală română a acordat persoanei impozabile în cauză posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative, înainte de adoptarea deciziei de refuz al dreptului de deducere.

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 168 din Directiva TVA, citit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că instanța națională sesizată cu un litigiu referitor la exercitarea dreptului de deducere a TVA‑ului trebuie să verifice respectarea de către persoana impozabilă în cauză a condițiilor de fond și de formă consacrate de această directivă și poate, în acest scop, să procedeze la examinarea probelor obținute în cursul unei urmăriri penale anterioare în privința unor persoane distincte de această persoană impozabilă, cu condiția ca examinarea menționată să respecte drepturile garantate de dreptul Uniunii, în special de cartă, inclusiv principiul egalității armelor și dreptul la apărare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

12 noiembrie 2025 ( *1 )

Ordonanță

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul român

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la articolul 50 din Cartă

Cu privire la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată