Hotărârea Curții (Camera a noua) din 11 iunie 2026.#DJ și PJ împotriva Santander Bank Polska S.A.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) – Contract de credit exprimat într‑o monedă străină care conține clauze abuzive – Efecte ale constatării caracterului abuziv al unei clauze – Nulitatea contractului – Acțiuni în restituire – Dreptul consumatorului la dobânzi de întârziere la rata legală pentru sumele care trebuie restituite de profesionist – Jurisprudență națională care impune plata unor dobânzi de întârziere la rata legală de la data notificării cererii de plată care menționează suma exactă a creanței solicitate – Efect disuasiv al interzicerii clauzelor abuzive – Principiul efectivității.#Cauza C-903/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a principiului efectivității.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între DJ și PJ, doi consumatori, pe de o parte, și Santander Bank Polska S.A. (denumită în continuare „SBP”), o bancă cu sediul în Polonia, pe de altă parte, în legătură, printre altele, cu o cerere de plată a unor dobânzi de întârziere la rata legală pentru sumele plătite SBP în executarea unui contract de credit declarat nul din cauza clauzelor abuzive care figurau în acesta.

Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13 enunță că „autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

Articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»].”

Articolul 3851 alineatele 1 și 2 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 16, poziția 93), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), prevede: „1. Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru acesta în cazul în care îi stabilesc drepturile și obligațiile într‑un mod contrar bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale. Această dispoziție nu se aplică clauzelor care se referă la prestațiile principale ale părților, în special la preț sau la remunerație, dacă sunt formulate în mod neechivoc. 2. În cazul în care, în temeiul alineatului 1, o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator, celelalte clauze contractuale rămân obligatorii pentru părți.”

Articolul 481 din acest cod prevede: „1. În cazul în care debitorul este în întârziere în executarea unei prestații pecuniare, creditorul poate pretinde dobânzi pentru perioada de întârziere, chiar dacă nu a suferit prejudicii, iar întârzierea este cauzată de împrejurări care nu sunt imputabile debitorului. 2. În cazul în care rata dobânzii de întârziere nu a fost specificată, este datorată dobânda de întârziere la rata legală, […] […]”

Articolul 203 alineatul 4 din ustawa Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 43, poziția 296), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „Instanța nu poate declara inadmisibilă renunțarea la judecată, abandonarea sau limitarea unei pretenții decât dacă împrejurările cauzei arată că aceste acte sunt contrare legii sau principiilor conviețuirii sociale sau că urmăresc eludarea legii.”

La 26 septembrie 2008, DJ și PJ au încheiat cu SBP un contract de credit cu o durată de 348 de luni, exprimat în franci elvețieni, în temeiul căruia aceasta din urmă le‑a acordat un credit în cuantum de 50000 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 11500 de euro) (denumit în continuare „contractul în cauză”). Potrivit clauzelor acestui contract, ratele lunare de rambursare a acestui credit trebuiau plătite în zloți polonezi după conversia lor în aplicarea cursului de vânzare al francului elvețian în conformitate cu tabelul cursurilor de schimb în vigoare la bancă la data rambursării (denumite în continuare „clauzele de conversie”).

Între 3 octombrie 2008 și 12 iulie 2022, DJ și PJ au plătit SBP suma de 54290,71 PLN (aproximativ 12500 de euro) în executarea contractului în cauză.

La 25 iulie 2022, SBP i‑a fost notificată o reclamație din partea lui DJ și a lui PJ, în care se susținea că contractul în cauză era lipsit de validitate din cauza clauzelor abuzive care figurau în acesta. În consecință, DJ și PJ au notificat SBP să le restituie, în termen de 30 de zile, „o sumă corespunzătoare tuturor prestațiilor financiare furnizate în capital și dobânzi, în temeiul [acestui contract]”.

La 18 noiembrie 2022, DJ și PJ au sesizat Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere, cu o acțiune având ca obiect declararea nulității contractului în discuție din cauza caracterului abuziv al clauzelor de conversie și obligarea SBP să le restituie suma de 54290,71 PLN (aproximativ 12500 de euro), corespunzătoare ratelor lunare plătite în executarea acestui contract, majorată cu dobânzi de întârziere la rata legală, începând de la 17 august 2022 până la data plății.

În fața instanței de trimitere, SBP a susținut că contractul în cauză era valid în măsura în care nu conținea clauze abuzive și a solicitat respingerea acțiunii.

La 25 iulie 2024, SBP a invocat în fața acestei instanțe o excepție de compensare între creanța sa de 50000 PLN (aproximativ 11500 de euro), corespunzătoare capitalului împrumutului acordat lui DJ și lui PJ, și creanța invocată de aceștia în fața instanței menționate, în urma căreia DJ și PJ și‑au retras, la 6 noiembrie 2024, cererea pentru partea privind suma de 50000 PLN (aproximativ 11500 de euro), menținând totodată restul capetelor de cerere.

La 14 noiembrie 2024, instanța de trimitere a pronunțat o hotărâre parțială prin care a constatat nulitatea contractului în cauză pentru motivul că clauzele de conversie erau abuzive și că fără ele executarea acestui contract nu era posibilă. Printr‑o ordonanță din 29 noiembrie 2024, această instanță a dispus încetarea procedurii pentru plata sumei de 50000 PLN (aproximativ 11500 de euro).

În rest, instanța menționată apreciază că cererea de plată a sumei de 4290,71 PLN (aproximativ 1000 de euro) formulată de DJ și de PJ este întemeiată. În schimb, în ceea ce privește cererea lor având ca obiect obligarea SBP la plata dobânzilor de întârziere la rata legală, instanța de trimitere arată că are îndoieli cu privire la stabilirea datei de la care trebuie să înceapă să curgă aceste dobânzi.

Respectiva instanță ridică problema dacă dobânzile menționate trebuie să fie acordate de la data la care SBP a fost notificată cu privire la cerea de plată precontencioasă, și anume reclamația, sau numai de la data la care băncii i‑a fost comunicată cererea introductivă. Această întrebare provine din faptul că, în reclamație, DJ și PJ nu au indicat suma exactă a creanței invocate împotriva SBP, în timp ce această sumă era indicată cu precizie în cererea introductivă. Astfel, instanța menționată se întreabă dacă este necesar să se considere că dobânzile de întârziere curg numai de la data unei cereri de plată a creanței, adresată de consumator profesionistului, care cuprinde o indicare precisă a cuantumului acesteia.

Instanța de trimitere arată că, deși dispozițiile Codului civil nu conțin nicio cerință de formă în ceea ce privește conținutul cererii de plată, jurisprudența națională și doctrina arată că, pentru ca obligația de plată a unor dobânzi de întârziere să‑și producă efectele, ea trebuie să conțină o cerere de plată a unei sume exacte.

Această instanță se întreabă dacă o astfel de cerință constituie pentru consumator un obstacol nerezonabil care l‑ar împiedica să invoce dobânzile de întârziere pretins datorate, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și a principiului efectivității. Astfel, în cazul în care consumatorul omite să indice suma exactă în cererea de plată, profesionistul căruia îi este adresată această cerere nu va fi obligat la plata dobânzilor de întârziere legale.

Or, din jurisprudența Curții ar reieși că obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă implică, în principiu, restituirea sumelor plătite fără a fi datorate. Lipsa unui efect restitutoriu complet ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii. Prin urmare, o limitare a drepturilor consumatorului în materie de acordare a dobânzilor de întârziere la rata legală ar diminua efectul restitutoriu și, în consecință, efectul disuasiv, întrucât ar permite în esență profesionistului să ignore cererea de plată formulată de consumator, în lipsa indicării sumei exacte solicitate de acesta din urmă.

Astfel, potrivit instanței de trimitere, s‑ar putea considera, pe de o parte, că consumatorul nu trebuie să fie supus obligației de a indica profesionistului suma exactă solicitată pentru a face să curgă dobânzile de întârziere. În special, în măsura în care o bancă este o instituție specializată care utilizează documente financiare și sisteme informatice pentru activitățile sale, ea ar fi în orice moment în măsură să determine rapid și ușor cuantumul ratelor de credit plătite de consumator pe întreaga durată a creditului sau pe o parte a acestuia.

Pe de altă parte, obligația consumatorului de a‑și cuantifica cu precizie pretenția pentru a face să curgă dobânzile de întârziere datorate de profesionist ar putea fi considerată drept rezonabilă și justificată. Astfel, în măsura în care consumatorul plătește ratele împrumutului, el cunoaște sumele pe care le‑a plătit băncii și le poate verifica în istoricul contului său bancar sau poate solicita băncii să îi emită certificatul corespunzător. În speță, DJ și PJ ar fi obținut, la o săptămână după depunerea reclamației, un certificat din partea băncii care indica cuantumul tuturor ratelor de credit rambursate până la acel moment, astfel încât aceștia ar fi putut reitera reclamația completând‑o cu precizarea sumei specifice pe care o pretindeau. În plus, DJ și PJ ar fi reprezentați de un avocat supus unei obligații de diligență, a cărei nerespectare ar putea da naștere unei despăgubiri în favoarea clienților săi.

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva [93/13] și principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a unor dispoziții de drept național potrivit cărora o instanță nu poate obliga un profesionist să plătească unui consumator dobânzi legale de întârziere aferente cuantumului unei prestații necuvenite efectuate în temeiul unei clauze abuzive decât de la data la care profesionistului i se notifică o cerere de plată care indică suma specifică a cărei restituire este solicitată de consumator?”

Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (a se vedea Ordonanța din 26 ianuarie 1990, Falciola, C‑286/88, EU:C:1990:33, punctul 7, și Hotărârea din 29 iulie 2024, LivaNova, C‑713/22, EU:C:2024:642, punctul 52, precum și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit totuși că justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Prin urmare, în cazul în care se constată că întrebările adresate nu mai sunt în mod vădit pertinente pentru soluționarea acestui litigiu, Curtea trebuie să declare că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului (Hotărârea din 24 noiembrie 2022, Banco Cetelem, C‑302/21, EU:C:2022:919, punctul 31 și jurisprudența citată).

Din moment ce reiese atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE că procedura preliminară presupune ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, în cadrul căruia acestea sunt chemate să pronunțe o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară, Curtea trebuie să constate lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului dacă litigiul principal a rămas fără obiect (Hotărârea din 24 noiembrie 2022, Banco Cetelem, C‑302/21, EU:C:2022:919, punctul 32 și jurisprudența citată).

În speță, la 4 noiembrie 2025, instanța de trimitere a transmis Curții ordonanța sa din 13 octombrie 2025 prin care a considerat inadmisibilă, în temeiul articolului 203 alineatul (4) din Legea privind Codul de procedură civilă, în versiunea sa aplicabilă litigiului principal, renunțarea parțială la judecată a reclamanților din litigiul principal din 10 aprilie 2025, care rezultă din retragerea cererii lor privind plata dobânzilor de întârziere pentru perioada cuprinsă între 25 iulie 2022 și 9 februarie 2023. În special, după ce a arătat că părțile nu au încheiat niciun acord amiabil și că pretenția reclamanților din litigiul principal nu a fost satisfăcută în niciun fel, instanța de trimitere a concluzionat că obiectivul renunțării parțiale la judecată era de a ajunge la retragerea cererii de decizie preliminară, această renunțare la judecată trebuind să fie calificată drept contrară conviețuirii sociale și ca urmărind eludarea legii.

În urma cererii de lămuriri care i‑a fost adresată în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură al Curții la 12 noiembrie 2025, instanța de trimitere, prin răspunsul său primit la grefa Curții la 4 decembrie 2025, a precizat că ordonanța din 13 octombrie 2025 nu este supusă niciunei căi de atac și are, așadar, autoritate de lucru judecat. În plus, această instanță a confirmat că, în funcție de răspunsul Curții, reclamanților din litigiul principal li s‑ar putea acorda dobânzi de întârziere aferente cuantumului creanței lor pentru perioada cuprinsă între 25 iulie 2022 și 9 februarie 2023, în pofida voinței lor de a nu le mai primi pentru această perioadă. În consecință, în cadrul prezentei cauze, instanța menționată apreciază că este ținută să examineze pe fond cererea debitorilor prin care se urmărește obținerea de la bancă a plății dobânzilor de întârziere la rata legală pentru această perioadă, decizia depinzând, în această privință, de răspunsul pe care Curtea îl va da la întrebarea preliminară adresată.

Astfel, din dosarul de care dispune Curtea reiese că un răspuns la întrebarea preliminară este necesar pentru soluționarea litigiului asupra căruia instanța de trimitere este chemată să se pronunțe.

În aceste condiții, Curtea constată că este necesar să se pronunțe asupra prezentei cereri de decizie preliminară.

SBP și guvernul portughez susțin că Curtea nu este competentă să soluționeze cererea de decizie preliminară, având în vedere că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere ar solicita în esență Curții să interpreteze dreptul național.

SBP arată că problemele ridicate de întrebarea preliminară nu necesită o interpretare a Directivei 93/13, care nu ar reglementa consecințele nevalidității unui contract. SBP adaugă că cererea de decizie preliminară nu poate privi o materie reglementată de legiuitorul polonez. Astfel, pe de o parte, dat fiind că acest legiuitor ar fi reglementat deja aspectele legate de mecanismul cererii de plată și, în consecință, exigibilitatea creanței, pronunțarea unei hotărâri pe fond de către Curte ar constitui o ingerință excesivă în ordinea juridică poloneză. Pe de altă parte, o distincție între situația juridică a debitorilor care au calitatea de consumatori și cea a oricărui alt debitor ar conduce, în special, la o încălcare a articolelor 20 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

În această privință, trebuie amintit că în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să interpreteze și să aplice dispozițiile din dreptul național, în timp ce Curtea este abilitată să se pronunțe numai cu privire la interpretarea sau la validitatea unui text al Uniunii Europene, pe baza situației de fapt care îi este prezentată de instanța națională (a se vedea Hotărârea din 16 martie 1978, Oehlschläger, 104/77, EU:C:1978:69, punctul 4, și Hotărârea din 18 decembrie 2025, Jouxy ș.a., C‑296/24-C‑307/24, EU:C:2025:999, punctul 22, precum și jurisprudența citată).

În speță, întrebarea adresată privește în mod expres interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității. Instanța de trimitere ridică în esență problema compatibilității cu aceste dispoziții și cu acest principiu a interpretării jurisprudențiale a reglementării naționale privind acordarea dobânzilor de întârziere potrivit căreia, atunci când un contract de credit încheiat cu un consumator de către un profesionist a fost anulat din cauza clauzelor abuzive care figurau în acesta, profesionistul respectiv nu poate fi obligat să îi plătească consumatorului dobânzile de întârziere la rata legală aferente cuantumului creanței acestuia din urmă decât din momentul în care actul care îi este notificat de consumator indică suma exactă a cărei rambursare este solicitată.

Contrar celor afirmate de SBP și de guvernul portughez, instanța de trimitere solicită astfel interpretarea unui act al Uniunii.

Prin urmare, revine Curții sarcina de a furniza instanței de trimitere toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care îi vor permite să se pronunțe ea însăși cu privire la compatibilitatea dreptului său intern, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența națională, cu dreptul Uniunii.

În consecință, întrucât Curtea este competentă să interpreteze dispozițiile și principiile dreptului Uniunii, ea este competentă să soluționeze cererea de decizie preliminară și să răspundă la întrebarea care i‑a fost adresată de instanța de trimitere.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național în temeiul căreia, în urma anulării unui contract de credit încheiat între un consumator și un profesionist, pentru motivul că executarea acestui contract nu este posibilă după eliminarea clauzelor abuzive care figurau în acesta, profesionistul respectiv nu poate fi obligat să îi plătească acestui consumator dobânzi de întârziere la rata legală aferente cuantumului creanței acestuia din urmă decât de la data notificării profesionistului menționat de către consumatorul amintit a unui act extrajudiciar sau de procedură care menționează suma exactă a cărei rambursare este solicitată.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator.

În plus, ținând seama de natura și de importanța interesului public reprezentat de protecția consumatorilor, care se află într‑o situație de inferioritate în raport cu profesioniștii, această directivă impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta, interpretat în lumina celui de al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»]” (Hotărârea din 22 ianuarie 2026, Herchoski, C‑902/24, EU:C:2026:42, punctul 56 și jurisprudența citată).

Prin urmare, instanța națională este obligată să înlăture o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate. O asemenea obligație determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume, în măsura în care lipsa unui asemenea efect restitutoriu ar repune în discuție efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din aceasta intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii de către un profesionist (Hotărârea din 22 ianuarie 2026, Herchoski, C‑902/24, EU:C:2026:42, punctul 57 și jurisprudența citată).

Trebuie arătat, în această privință, că Directiva 93/13 nu reglementează în mod expres consecințele pe care le implică nevaliditatea unui contract încheiat între un profesionist și un consumator după eliminarea clauzelor abuzive pe care acesta le conține. Prin urmare, revine statelor membre sarcina de a stabili consecințele pe care le determină o astfel de nevaliditate, înțelegându‑se că normele pe care le stabilesc în această privință trebuie să fie compatibile cu dreptul Uniunii și în special cu obiectivele urmărite de directiva amintită (Hotărârea din 22 ianuarie 2026, Herchoski, C‑902/24, EU:C:2026:42, punctul 58 și jurisprudența citată).

În lipsa unei reglementări specifice a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a protecției consumatorilor prevăzute de Directiva 93/13 sunt stabilite de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) [Hotărârea din 14 decembrie 2023, Getin Noble Bank (Termen de prescripție a acțiunilor în restituire), C‑28/22, EU:C:2023:992, punctul 60 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește principiul efectivității, singurul care face obiectul întrebărilor instanței de trimitere, trebuie amintit că fiecare caz în care se ridică problema dacă o dispoziție națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul acestei dispoziții în ansamblul procedurii, de desfășurarea sa și de particularitățile sale în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie luate în considerare, dacă este cazul, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 22 ianuarie 2026, Herchoski, C‑902/24, EU:C:2026:42, punctul 77 și jurisprudența citată).

De altfel, Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, consacrată de asemenea la articolul 47 din cartă, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi (Hotărârea din 18 decembrie 2025, Soledil, C‑320/24, EU:C:2025:993, punctul 29 și jurisprudența citată).

În speță, din decizia de trimitere reiese că Codul civil nu prevede nicio cerință în ceea ce privește obligația de a cuantifica suma a cărei rambursare este solicitată de un creditor în cadrul unei cereri de plată. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței naționale, pentru a produce efecte precum dreptul acestuia din urmă de a primi dobânzi de întârziere, această punere în întârziere trebuie să cuprindă o solicitare de plată a unei sume exacte.

Astfel, un profesionist nu ar putea fi obligat să plătească unui consumator dobânzi de întârziere la rata legală aferente sumei plătite în mod nejustificat de acesta din urmă în temeiul unei clauze contractuale abuzive decât de la data notificării către acest profesionist a unui act extrajudiciar sau de procedură care indică suma exactă a cărei rambursare este solicitată de consumatorul respectiv.

În această privință, trebuie arătat că, pe de o parte, cerința privind indicarea de către un consumator, într‑un act extrajudiciar sau de procedură, a sumei exacte a cărei rambursare o solicită permite profesionistului, în calitate de debitor, să ia cunoștință de cuantumul obligației care trebuie executată și să evalueze temeinicia acesteia.

Pe de altă parte, indicarea cuantumului exact al creanței în stadiul cererii de plată nu impune o sarcină excesivă consumatorului, care cunoaște sumele plătite profesionistului, în speță băncii, și care poate, dacă este cazul, să le verifice în istoricul contului său bancar sau să solicite acesteia din urmă să îi elibereze un certificat care să precizeze valoarea tuturor ratelor împrumutului deja rambursate.

În consecință, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 43 din prezenta hotărâre, nu se poate considera că o asemenea cerință face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de Directiva 93/13.

De altfel, faptul că, în speță, consumatorii sunt reprezentați de un avocat nu are incidență asupra analizei care precedă. Astfel, problema generală privind obligația de a menționa o asemenea sumă pentru a putea solicita dobânzi de întârziere trebuie soluționată făcând abstracție de împrejurările concrete ale fiecărei cauze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, Lintner, C‑511/17, EU:C:2020:188, punctul 40).

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național în temeiul căreia, în urma anulării unui contract de credit încheiat între un consumator și un profesionist, pentru motivul că executarea acestui contract nu este posibilă după eliminarea clauzelor abuzive care figurau în acesta, acest profesionist nu poate fi obligat să îi plătească respectivului consumator dobânzi de întârziere la rata legală aferente sumei plătite în mod nejustificat de consumatorul menționat în executarea contractului respectiv decât de la data notificării unui act extrajudiciar sau de procedură profesionistului respectiv, care menționează suma exactă a cărei rambursare este solicitată.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

11 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Codul civil

Legea privind Codul de procedură civilă

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului

Cu privire la competența Curții

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată