Hotărârea Curții (Camera a noua) din 22 ianuarie 2026.#RM și EM împotriva Santander Bank Polska S.A.#Cererea de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Warszawie.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) – Contract de credit ipotecar indexat într‑o monedă străină și care conține clauze abuzive – Efecte ale constatării caracterului abuziv al unei clauze – Nulitatea contractului – Jurisprudență națională care prevede nașterea a două creanțe de restituire independente – Acțiune a consumatorului având ca obiect restituirea ratelor lunare plătite în temeiul contractului – Creanță a profesionistului care corespunde valorii împrumutului – Recuperare – Dreptul profesionistului de a invoca o excepție de compensare a creanței sale cu cea a consumatorului – Regimul repartizării cheltuielilor de judecată – Efect disuasiv al interzicerii clauzelor abuzive – Principiul efectivității – Obligația de interpretare conformă cu dreptul Uniunii.#Cauza C-902/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a principiilor efectivității, echivalenței, securității juridice și proporționalității.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între RM și EM, doi consumatori cu reședința în Polonia, pe de o parte, și Santander Bank Polska S.A. (denumită în continuare „SBP”), o bancă cu sediul în Polonia, pe de altă parte, în legătură cu cererea acestor consumatori având ca obiect restituirea sumelor plătite către SBP în executarea unui contract de credit ipotecar declarat nul și cu excepția ridicată de SBP, cu titlu subsidiar, în vederea obținerii compensării acestei creanțe cu cea pe care ea o deține față de consumatorii respectivi, care corespunde cuantumului acestui împrumut.

Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13 are următorul cuprins: „autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

Articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

Potrivit articolului 58 alineatul 1 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea de adoptare a Codului civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. nr. 16, poziția 93), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”): „Un act juridic contrar legii sau prin care se urmărește eludarea legii este nul, cu excepția cazului în care o dispoziție relevantă prevede altfel, în special în cazul în care aceasta prevede că dispozițiile nevalide ale actului juridic sunt înlocuite de dispozițiile relevante ale legii.”

Articolul 405 din acest cod prevede: „Orice persoană care a obținut un beneficiu patrimonial fără temei juridic în detrimentul unui terț este obligată să îl restituie în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, să restituie contravaloarea acestuia.”

Articolul 410 din codul menționat prevede: „1. Dispozițiile articolelor precedente se aplică în special plăților nedatorate. 2. O prestație este nedatorată dacă persoana care a executat‑o nu avea nicio obligație sau nu era obligată față de persoana pentru care a executat‑o ori dacă temeiul prestației a dispărut ori scopul vizat de prestație nu a fost atins ori dacă actul juridic care obliga la executarea aceleiași prestații era nul și nu a devenit valid după executarea acesteia.”

Articolul 455 din același cod are următorul cuprins: „În cazul în care termenul de executare a unei prestații nu este precizat și nici nu decurge din natura obligației, prestația trebuie executată de îndată ce debitorul a fost pus în întârziere în acest scop.”

Potrivit articolului 498 alineatele 1 și 2 din Codul civil: „1. În cazul în care două persoane sunt simultan debitoare și creditoare una față de cealaltă, fiecare dintre ele poate compensa creanța sa cu creanța celeilalte părți dacă ambele creanțe privesc bani sau bunuri de aceeași natură desemnate numai generic și dacă ambele creanțe sunt exigibile și pot fi invocate în fața unei instanțe sau a unei alte autorități a statului. 2. Prin efectul compensării, cele două creanțe se compensează până la valoarea creanței celei mai scăzute.”

Articolul 499 din același cod are următorul cuprins: „Compensarea se realizează prin declarație către cealaltă parte. Declarația are efect retroactiv din momentul în care compensarea a devenit posibilă.”

Articolul 98 alineatul 1 din ustawa Kodeks postępowania cywilnego (Legea de adoptare a Codului de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 43, poziția 296), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede: „Partea care cade în pretenții este obligată să ramburseze părții adverse, la cererea acesteia, cheltuielile necesare pentru a‑și valorifica în mod util drepturile și pentru a se apăra în mod util (cheltuielile de judecată), dacă se dispune astfel.”

Articolul 100 din Codul de procedură civilă prevede: „În cazul în care pretențiile sunt admise numai în parte, cheltuielile se suportă reciproc sau se distribuie proporțional. Cu toate acestea, instanța poate impune unei părți obligația de a suporta toate cheltuielile de judecată în cazul în care partea adversă a căzut în pretenții doar cu privire la o parte nesemnificativă a cererii sale sau în cazul în care stabilirea sumei care i se datorează a depins de un calcul al obligațiilor reciproce sau de aprecierea instanței.”

Potrivit articolului 102 din acest cod: „În cazuri deosebit de justificate, instanța poate dispune ca partea care a căzut în pretenții să suporte doar o parte din cheltuielile de judecată sau să nu suporte deloc cheltuielile de judecată.”

În temeiul articolului 203 alineatul 1 din codul menționat: „Acțiunea poate fi retrasă fără consimțământul pârâtului până la începutul ședinței sau, în cazul în care retragerea implică renunțarea la acțiune, până la pronunțarea hotărârii.”

Articolul 2031 din același cod are următorul cuprins: „1. O excepție privind compensarea se poate întemeia numai pe o creanță: 1) a pârâtului care rezultă din același raport juridic ca și creanța invocată de reclamant, cu excepția cazului în care creanța este necontestată, constatată printr‑o hotărâre judecătorească definitivă, printr‑o hotărâre a unei instanțe de arbitraj, printr‑un acord încheiat în fața unei instanțe sau a unei instanțe de arbitraj, un acord încheiat în fața unui mediator și confirmat de o instanță judecătorească sau în cazul în care creanța devine verosimilă printr‑un document care confirmă recunoașterea sa de către reclamant; 2) privind restituirea unei prestații la care are dreptul unul dintre debitorii solidari față de ceilalți codebitori. 2. Pârâtul poate invoca excepția compensării cel târziu la inițierea litigiului pe fond sau în termen de două săptămâni de la data la care creanța sa a devenit exigibilă. 3. Excepția compensării poate fi invocată numai printr‑un act de procedură. Dispozițiile referitoare la acțiune se aplică mutatis mutandis acestui act, cu excepția celor referitoare la cheltuielile de judecată.”

La 28 august 2008, RM și EM au încheiat cu SBP un contract de credit ipotecar, exprimat în franci elvețieni, în temeiul căruia aceasta din urmă le‑a acordat un împrumut în cuantum de 360000 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 84634 de euro), a cărui rambursare se întindea pe o perioadă de 360 de luni (denumit în continuare „contractul în cauză”).

Contractul în cauză conținea mai multe clauze privind modalitățile de conversie între francul elvețian și zlotul polonez (denumite în continuare „clauzele de conversie”).

Între 5 septembrie 2008 și 15 martie 2022, SBP a primit un cuantum total de 327338 PLN (aproximativ 76956 de euro) din partea RM și a lui EM, cu titlu de rate lunare de rambursare a acestui credit.

La 17 noiembrie 2022, RM și EM au sesizat Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere, cu o acțiune având ca obiect declararea nulității contractului în cauză în temeiul caracterului pretins abuziv al clauzelor de conversie, constatarea faptului că acest contract nu poate continua să existe fără acestea și obligarea SBP la restituirea cuantumului de 327338 PLN (aproximativ 76956 de euro), care corespunde ratelor lunare plătite în executarea contractului menționat, majorat cu dobânzi de întârziere la rata legală, începând cu 7 septembrie 2022, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În fața instanței de trimitere, SBP a susținut că contractul în cauză era valid și a solicitat respingerea acțiunii, precum și obligarea lui RM și a lui EM la plata cheltuielilor de judecată.

La 18 iulie 2024, SBP i‑a pus în întârziere pe RM și pe EM în vederea restituirii, cel târziu până la 5 august 2024, a cuantumului de 360000 PLN (aproximativ 84634 de euro) pe care îl primiseră în executarea contractului în cauză.

La 9 august 2024, SBP le‑a notificat lui RM și lui EM o declarație prin care îi informa că intenționa să efectueze o compensare a creanței sale de 360000 PLN (aproximativ 84634 de euro) cu creanța invocată de aceștia în fața instanței de trimitere.

La 14 august 2024, SBP a ridicat în fața acestei instanțe o excepție de compensare între aceste două creanțe, la care RM și EM s‑au opus.

La 19 decembrie 2024, instanța de trimitere a pronunțat o hotărâre parțială prin care a declarat nulitatea contractului în cauză în temeiul articolului 58 alineatul 1 din Codul civil, pentru motivul că clauzele de conversie erau abuzive și că acest contract nu poate continua să existe fără acestea.

În rest, în ceea ce privește excepția de compensare invocată de SBP și consecințele unei decizii prin care aceasta ar fi admisă, instanța de trimitere ridică problema dacă interpretarea dispozițiilor dreptului național care ar determina‑o să se pronunțe în acest sens nu ar fi incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Potrivit acestei instanțe, declararea nulității unui contract implică faptul că, în temeiul articolului 405 din Codul civil coroborat cu articolul 410 din acesta, fiecare parte este obligată să ramburseze celeilalte părți toate prestațiile efectuate în temeiul acestui contract, care trebuie considerate ca fiind nedatorate ca urmare a declarării nulității.

Instanța menționată precizează că fiecare parte dispune de o creanță față de cealaltă în temeiul restituirii prestației nedatorate. În special, potrivit așa‑numitei teorii a „celor două pretenții”, aplicată în mod curent în jurisprudența poloneză, creanțele celor două părți, care decurg din nulitatea unui contract, există în mod independent. Astfel, fiecare parte ar putea să își invoce creanța față de cealaltă în cadrul unei proceduri distincte. În schimb, instanța sesizată cu o acțiune în plată de către una dintre părți nu ar avea posibilitatea de a compensa din oficiu creanțele lor reciproce. Cu toate acestea, partea care dorește să efectueze o compensare a acestor creanțe ar putea ridica o excepție de compensare, în condițiile prevăzute la articolul 2031 din Codul de procedură civilă.

Potrivit instanței de trimitere, în speță, excepția compensării invocată de SBP respectă aceste condiții și se întemeiază pe o declarație de compensare conformă cu prevederile articolelor 498 și 499 din Codul civil. Astfel, această excepție de compensare ar trebui admisă.

Această instanță consideră că, pe cale de consecință, ar trebui să admită doar în parte cererea de rambursare formulată de RM și de EM, deducând din suma care trebuie să le revină cuantumul care face obiectul compensației solicitate de SBP. În speță, suma pe care aceasta din urmă ar trebui să o ramburseze lui RM și lui EM s‑ar ridica la 401195 PLN (aproximativ 94263 de euro), și anume 327338 PLN (aproximativ 76956 de euro) cu titlu de rambursare a ratelor lunare plătite, majorate cu dobânzile scadente între 7 septembrie 2022 și 5 august 2024, și anume 73857 PLN (aproximativ 17363 de euro). Astfel, în urma compensării cu creanța sa de 360000 PLN (aproximativ 84634 de euro), SBP ar trebui obligată la plata către RM și EM a sumei de 41195 PLN (aproximativ 9685 de euro), majorată cu dobânzi de întârziere la rata legală începând de la 6 august 2024 și până la data plății. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța menționată apreciază că ar trebui să le repartizeze ținând seama de proporția în care a căzut în pretenții fiecare parte.

Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei astfel de decizii.

În primul rând, instanța de trimitere arată că, pe de o parte, respingerea, într‑o măsură importantă, a cererii formulate de RM și de EM riscă să compromită efectul restitutiv și efectul disuasiv pe care, în conformitate cu Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții (C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctele 62 și 63), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 urmăresc să le confere constatării caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii.

Pe de altă parte, privarea totală a profesionistului de posibilitatea de a invoca o excepție de compensare ar putea încălca principiile echivalenței, proporționalității și securității juridice, precum și dreptul acestui profesionist la protecție jurisdicțională efectivă. Astfel, această privare ar determina o limitare importantă a capacității sale de a se apăra în justiție, cu atât mai mult cu cât dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă i‑ar permite să invoce o asemenea excepție. Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că Curtea, în special în Hotărârea din14 decembrie 2023, Getin Noble Bank (Termen de prescripție a acțiunilor în restituire) (C‑28/22, EU:C:2023:992, punctul 87), a exclus posibilitatea ca un profesionist să se poată prevala de o excepție de retenție, în împrejurări care, în opinia sa, sunt asemănătoare cu cele existente în speță.

În al doilea rând, instanța de trimitere precizează că jurisprudența poloneză admite posibilitatea unui profesionist de a invoca, cu titlu subsidiar, o excepție de compensare atunci când susține, cu titlu principal, că creanța invocată de consumator nu este justificată în ceea ce privește principiul sau cuantumul său.

În această privință, instanța menționată subliniază că o asemenea excepție plasează consumatorul într‑o situație procedurală care ar putea fi incompatibilă cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și cu principiul efectivității. Astfel, consumatorul, confruntat cu o excepție de compensare prezentată în mod valabil de profesionist, ar trebui, în principiu, să își retragă cererea de plată, în temeiul articolului 203 alineatul 1 din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, în practică ar fi dificil pentru consumator să procedeze la o astfel de retragere, din moment ce cererea sa de plată ar face parte din acțiunea având ca obiect declararea nulității contractului încheiat cu profesionistul. Or, în lipsa retragerii, consumatorul ar risca să îi fie respinsă în parte acțiunea și, în consecință, să fie obligat la plata unei părți din cheltuielile de judecată.

Potrivit instanței de trimitere, situația procedurală a consumatorului ar fi mai puțin complexă în cazul în care profesionistul ar invoca o excepție de compensare, recunoscând în același timp, în mod necondiționat, nulitatea contractului de credit încheiat cu acest consumator și existența unei creanțe a acestuia din urmă față de el în limita cuantumului echivalent cu ratele lunare ale creditului. Totuși, această instanță ridică problema dacă excluderea posibilității profesionistului de a invoca o excepție de compensare cu titlu subsidiar nu este de natură să încalce principiile echivalenței, proporționalității și securității juridice, precum și dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă.

Pe de altă parte, instanța menționată arată că, desigur, potrivit jurisprudenței poloneze, din articolul 455 din Codul civil rezultă că o creanță care decurge din obligația de a restitui o prestație nedatorată furnizată în cadrul unui contract nul devine exigibilă, în sensul articolului 498 alineatul 1 din acest cod, după punerea în întârziere pentru plata unui cuantum specific. În aceste condiții, o asemenea creanță ar presupune nulitatea acestui contract.

În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu dreptul Uniunii a unui termen de rambursare atât de scurt cum este cel de două săptămâni care a fost impus de SBP în scrisoarea sa de punere în întârziere. În această privință, din jurisprudența poloneză ar rezulta că expresia „de îndată”, care figurează la articolul 455 din Codul civil, ar trebui înțeleasă în sensul că, pentru situațiile obișnuite, prestația trebuie executată în cele 14 zile care urmează după punerea în întârziere. Întrucât SBP a acționat în conformitate cu această jurisprudență, creanța sa ar trebui considerată exigibilă din acest punct de vedere.

Mai precis, această instanță ridică problema dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și principiul efectivității se opun ca un profesionist să poată solicita unui consumator să plătească într‑un termen scurt un cuantum care pare ridicat având în vedere resursele acestuia din urmă. Cu toate acestea, ea arată că, în speță, i‑a informat în prealabil pe RM și pe EM cu privire la consecințele nulității contractului în cauză, în special cu privire la obligația de a restitui cuantumul echivalent cu capitalul împrumutat.

În al patrulea și ultimul rând, instanța de trimitere amintește că RM și EM au avut deja câștig de cauză în ceea ce privește nulitatea contractului în cauză. Astfel, în ipoteza în care ea ar respinge excepția de compensare ridicată de SBP și le‑ar acorda lui RM și lui EM întregul cuantum pe care îl solicită, SBP ar cădea în pretenții în totalitate și ar trebui, așadar, să suporte totalitatea cheltuielilor de judecată, în conformitate cu articolul 98 alineatul 1 din Codul de procedură civilă.

În schimb, în cazul în care ar admite această excepție de compensare, ea nu ar putea să dispună ca SBP să suporte în întregime cheltuielile de judecată, ci o parte din acestea ar trebui să fie suportate de RM și de EM, în măsura în care aceștia ar fi susținut în mod eronat că această excepție trebuia respinsă. În urma unei astfel de repartizări efectuate în conformitate cu articolul 100 prima teză din Codul de procedură civilă, lui RM și lui EM nu i s‑ar atribui decât o sumă de 5504 PLN (aproximativ 1293 de euro) cu titlu de cheltuieli recuperabile, în timp ce cheltuielile lor s‑ar ridica în realitate la 17334 PLN (aproximativ 4071 de euro).

Instanța de trimitere are îndoieli că un astfel de rezultat ar fi compatibil cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și cu principiul efectivității. Ar fi totuși posibil ca ea să adopte o decizie privind cheltuielile de judecată mai favorabilă pentru RM și EM în temeiul articolului 102 din Codul de procedură civilă.

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „În contextul anulării integrale a unui contract de credit ipotecar pentru motivul că acesta nu mai poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive, articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva [93/13] și principiile efectivității, echivalenței, proporționalității și securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a reglementării naționale potrivit căreia: – în cadrul unei proceduri de judecată inițiate de un consumator împotriva unei bănci pentru rambursarea sumei echivalente ratelor unui împrumut, banca poate invoca în mod valabil excepția de compensare a creanței privind rambursarea sumei echivalente capitalului împrumutat cu creanța consumatorului; – banca poate invoca în mod valabil această excepție de compensare și cu titlu subsidiar în timp ce susține în esență, în cadrul procedurii de judecată, că contractul de credit este valid și nu conține clauze abuzive; – banca poate solicita în mod valabil consumatorului să ramburseze suma echivalentă capitalului împrumutat plătit în executarea unui contract nul (în urma căruia această creanță a băncii devine exigibilă) în timp ce susține în esență, în cadrul procedurii de judecată, că contractul de credit este valid și nu conține clauze contractuale abuzive; – banca poate acorda consumatorului un termen de două săptămâni pentru rambursarea sumei echivalente întregului capital împrumutat (astfel încât creanța băncii având ca obiect rambursarea sumei echivalente întregului capital împrumutat devine exigibilă) [și] – consumatorul va fi obligat să plătească o parte din cheltuielile de judecată, în măsura în care acțiunea în pretenții este respinsă ca urmare a admiterii excepției de compensare invocate de bancă?”

Guvernul portughez susține că Curtea nu este competentă să soluționeze cererea de decizie preliminară, având în vedere că, prin intermediul acesteia, instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze dreptul național.

Or, din modul de redactare a întrebării preliminare reiese că aceasta din urmă privește într‑adevăr interpretarea unor dispoziții și a unor principii de drept al Uniunii.

În consecință, întrucât Curtea este competentă să interpreteze dispozițiile și principiile dreptului Uniunii, este competentă să soluționeze cererea de decizie preliminară și să răspundă la întrebarea care i‑a fost adresată de instanța de trimitere.

Guvernul polonez arată că partea din întrebarea preliminară care privește posibilitatea profesionistului, în cadrul litigiului dintre el și consumatorul care solicită anularea contractului de credit ipotecar pe care l‑au încheiat împreună, de a invoca, cu titlu subsidiar, o excepție de compensare, susținând în același timp, cu titlu principal, că acest contract este valid, este inadmisibilă. Astfel, instanța de trimitere ar fi decis deja, prin hotărârea parțială menționată la punctul 25 din prezenta hotărâre, că contractul în cauză este nul.

Potrivit unei jurisprudențe constante, justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu [a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia,244/80, EU:C:1981:302, punctul 18, precum și Hotărârea din 11 septembrie 2025, Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular III),C‑687/23, EU:C:2025:687, punctul 35].

În speță, este, desigur, adevărat că instanța de trimitere a declarat, printr‑o hotărâre parțială, nulitatea contractului în cauză. Ea a decis însă, concomitent, să sesizeze Curtea cu prezenta cerere de decizie preliminară, considerând că are nevoie de o interpretare a dispozițiilor și a principiilor dreptului Uniunii pentru a se putea pronunța, în aceeași procedură în care a pronunțat această hotărâre parțială, cu privire la restul acțiunii formulate de RM și de EM, având în vedere o excepție de compensare care, atunci când a fost formulată, era un mijloc de apărare subsidiar în raport cu invocarea validității acestui contract.

În aceste condiții, nu este evident că răspunsul la această parte a întrebării preliminare ar fi de natură ipotetică. Astfel, acest răspuns ar putea fi necesar pentru soluționarea litigiului principal și în special pentru a se aprecia conformitatea dreptului național cu dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată.

Prin urmare, cererea de decizie preliminară este admisibilă în totalitate.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Redmond,83/78, EU:C:1978:214, punctul 26, și Hotărârea din 25 februarie 2025, Alphabet ș.a.,C‑233/23, EU:C:2025:110, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

În speță, cererea de decizie preliminară nu conține nicio explicație care să permită să se înțeleagă modul în care principiul echivalenței, menționat însă în întrebarea adresată, ar fi pertinent.

Astfel, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării unice adresate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiul efectivității, interpretate în lumina principiilor securității juridice și proporționalității, precum și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național care, în cadrul unei proceduri inițiate de un consumator pentru a obține invalidarea contractului de credit ipotecar pe care l‑a încheiat cu un profesionist, precum și restituirea ratelor lunare plătite în executarea acestui contract, permite ca acest profesionist, deși susține, cu titlu principal, că contractul menționat este valid, să ridice, cu titlu subsidiar, o excepție de compensare întemeiată pe o creanță care corespunde cuantumului acestui credit ipotecar, având în vedere că această creanță trebuie considerată exigibilă pentru motivul că termenul de punere în întârziere de două săptămâni stabilit pentru acest consumator a expirat, iar soluționarea favorabilă a acestei excepții determină, ca urmare a opoziției fără succes a consumatorului față de aceasta, repartizarea cheltuielilor de judecată în mod proporțional cu măsura în care a căzut în pretenții fiecare parte.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator.

În plus, ținând seama de natura și de importanța interesului public reprezentat de protecția consumatorilor, care se găsesc într‑o situație de inferioritate în raport cu profesioniștii, această directivă impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta, interpretat în lumina celui de al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 56, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, instanța națională este obligată să înlăture o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate. O asemenea obligație determină, în principiu, un efect restitutiv corespunzător în privința acelorași sume, în măsura în care lipsa unui asemenea efect restitutiv ar repune în discuție efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din aceasta intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii de către un profesionist [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului),C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 58 și jurisprudența citată].

Cu toate acestea, Directiva 93/13 nu reglementează în mod expres consecințele pe care le implică nevaliditatea unui contract încheiat între un profesionist și un consumator după eliminarea clauzelor abuzive pe care le conține. Prin urmare, revine statelor membre sarcina de a determina consecințele pe care le implică o astfel de constatare, înțelegându‑se că normele pe care le stabilesc în această privință trebuie să fie compatibile cu dreptul Uniunii și în special cu obiectivele urmărite de această directivă [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului),C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 64 și jurisprudența citată].

În speță, în primul rând, din cererea de decizie preliminară reiese că situația care a determinat instanța de trimitere să sesizeze Curtea cu această cerere decurge din teoria denumită a „celor două pretenții”, în temeiul căreia nulitatea unui astfel de contract dă naștere la două creanțe, care pot fi recuperate în mod independent.

În această privință, mai întâi, Curtea a declarat deja că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia, atunci când o clauză dintr‑un contract de împrumut calificată drept abuzivă determină nevaliditatea acestuia, profesionistul are dreptul să solicite consumatorului restituirea întregii sume nominale a împrumutului obținut, indiferent de valoarea rambursărilor efectuate de consumator în executarea acestui contract și indiferent de suma restantă datorată (Hotărârea din 19 iunie 2025, Lubreczlik,C‑396/24, EU:C:2025:460, punctul 44).

Or, din cererea de decizie preliminară reiese că admiterea excepției de compensare ridicate de profesionist ca reacție la cererea consumatorului de restituire a prestațiilor pe care le‑a furnizat în executarea unui contract de credit ipotecar declarat nul conduce la o situație în care numai partea care dispunea de creanța cea mai ridicată continuă să fie creditoare față de cealaltă. Prin urmare, într‑o asemenea situație, cuantumul rambursărilor efectuate de consumator în executarea contractului nul și suma restantă datorată sunt luate în considerare, astfel încât acest consumator nu este obligat să restituie întreaga valoare nominală a împrumutului obținut.

Prin urmare, principiile amintite la punctul 60 din prezenta hotărâre nu se opun unei interpretări a normelor relevante ale dreptului național care permite să se ajungă la o situație în care, în urma unei compensări între două creanțe reciproce ale căror cuantumuri respective nu sunt identice, numai partea care rămâne debitoare a cuantumului neacoperit de propria creanță față de cealaltă parte este obligată să plătească acest cuantum acesteia din urmă.

În continuare, este adevărat că, potrivit jurisprudenței, articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citite în lumina principiului efectivității, se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național potrivit căreia, atunci când un contract de credit ipotecar încheiat cu un consumator de un profesionist nu mai poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive care figurează în acest contract, profesionistul respectiv poate invoca un drept de retenție care îi permite să condiționeze restituirea prestațiilor pe care le‑a primit de la acest consumator de prezentarea de către acesta din urmă a unei oferte de a restitui prestațiile pe care le‑a primit el însuși de la profesionistul menționat sau a unei garanții privind restituirea acestor din urmă prestații, în cazul în care exercitarea de către același profesionist a acestui drept de retenție determină pierderea de către consumatorul menționat a dreptului de a obține dobânzi de întârziere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2023, Getin Noble Bank (Termen de prescripție a acțiunilor în restituire),C‑28/22, EU:C:2023:992, punctul 87, și Ordonanța din 8 mai 2024, Santander Bank PolskaC‑424/22, EU:C:2024:398, punctul 38].

Cu toate acestea, dreptul de retenție în discuție în cauzele în care s‑au aflat la baza acestei jurisprudențe consta în faptul că prima parte subordonează restituirea unei prestații pe care o datora celei de a doua părți condiției ca aceasta din urmă să se angajeze să restituie prestația pe care prima parte i‑o furnizase. În plus, din cererea de decizie preliminară reiese că, dacă s‑ar admite excepția compensării invocată de SBP, cuantumul creanței principale a lui RM și a lui EM ar fi, în orice caz, majorat cu dobânzi de întârziere.

În schimb, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din cererea de decizie preliminară rezultă că, în dreptul polonez, compensarea produce un efect echivalent cu executarea prestațiilor de către cele două părți.

Astfel, în asemenea împrejurări, contrar exercitării dreptului de retenție despre care era vorba în cauzele citate la punctul 63 din prezenta hotărâre, o compensare între creanțele profesionistului și, respectiv, ale consumatorului nu poate, în principiu, să compromită protecția pe care Directiva 93/13 o garantează acestuia din urmă.

În sfârșit, în vederea aprecierii consecințelor asupra situației consumatorului provocate de invalidarea unui contract în ansamblul său, voința exprimată de acesta este determinantă. Astfel, sistemul de protecție conceput de Directiva 93/13 nu își găsește aplicarea în cazul în care consumatorul se opune. Acesta din urmă poate, după ce a fost informat de instanța națională, să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu al unei clauze, dând astfel un consimțământ liber și în cunoștință de cauză cu privire la clauza în discuție și evitând totodată invalidarea contractului. Pentru ca consumatorul să își poată da consimțământul liber și în cunoștință de cauză, revine instanței naționale sarcina de a indica părților, în cadrul normelor naționale de procedură și având în vedere principiul echității în procedurile civile, în mod obiectiv și exhaustiv, consecințele juridice pe care le poate determina eliminarea clauzei abuzive. O astfel de informare este cu atât mai importantă atunci când neaplicarea clauzei abuzive poate determina invalidarea întregului contract, expunând eventual consumatorul la cereri de restituire [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2023, M. B. ș. a. (Efectele invalidării unui contract),C‑6/22, EU:C:2023:216, punctele 38-41, precum și jurisprudența citată].

Cu toate acestea, atunci când consumatorul, deși a primit din partea instanței competente informațiile referitoare la consecințele care pot decurge din invalidarea contractului încheiat cu profesionistul, decide să nu se opună invalidării acestui contract de către această instanță, trebuie să se considere că faptul că instanța menționată a admis cererea acestui profesionist prin care se urmărește compensarea creanțelor respective ale celor două părți, care rezultă din această invalidare, nu este contrar protecției garantate consumatorului prin Directiva 93/13. Astfel, o asemenea compensare constituie una dintre modalitățile prin care profesionistul poate să obțină restituirea capitalului împrumutat, la care are dreptul ca urmare a invalidării contractului menționat.

Pe de altă parte, un astfel de mecanism de compensare permite evitarea situației în care profesionistul ar alege să introducă o acțiune distinctă pentru a‑și valorifica creanța față de consumator, ceea ce ar determina o multiplicare a procedurilor și, prin urmare, costuri suplimentare, ceea ce nu ar fi în interesul consumatorului.

În al doilea rând, trebuie arătat că, deși pretinsele victime ale unei încălcări a dreptului Uniunii se pot prevala de dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acest drept îl protejează în egală măsură pe pârât, inclusiv atunci când s‑a constatat anterior că acesta din urmă a încălcat Directiva 93/13. Prin urmare, dreptul la un proces echitabil protejează fiecare persoană juridică luată în considerare în mod individual. Astfel, contenciosul în materie de consum nu este exclus de la garanțiile procedurale care decurg din acest articol [a se vedea, prin analogie cu articolul 101 TFUE, Hotărârea din 11 iulie 2024, Volvo (Citare la sediul unei filiale a pârâtei),C‑632/22, EU:C:2024:601, punctul 54].

Or, în cazul în care profesionistul ar fi privat de posibilitatea, prevăzută de dreptul național aplicabil, de a opune consumatorului o excepție de compensare, dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă ar suferi o atingere disproporționată, în măsura în care el nu s‑ar putea prevala de acest mijloc de apărare.

Prin urmare, din moment ce un consumator poate solicita instanței competente ca, în cazul în care aceasta din urmă invalidează contractul pe care acest consumator l‑a încheiat cu un profesionist, să îl oblige pe acest profesionist la restituirea prestațiilor primite de consumatorul menționat în temeiul acestui contract, principiul egalității armelor, care este un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2022, Nord Stream 2/Parlamentul și Consiliul, C‑348/20 P, EU:C:2022:548, punctul 128 și jurisprudența citată), impune ca respectivul profesionist să dispună la rândul său de o astfel de posibilitate de a obține restituirea prestațiilor pe care le‑a furnizat aceluiași consumator, inclusiv pe calea unei excepții de compensare prezentate cu titlu subsidiar, în eventualitatea în care mijlocul principal în apărare al aceluiași profesionist întemeiat pe validitatea contractului menționat ar fi respins.

În acest context, trebuie precizat însă că din jurisprudență rezultă că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului unui stat membru potrivit căreia, în urma declarării nulității unui contract de credit ipotecar, banca are dreptul de a solicita consumatorului un cuantum care depășește rambursarea capitalului plătit pentru executarea acestui contract, precum și plata dobânzilor de întârziere la rata legală, începând de la data punerii în întârziere. Sub această rezervă referitoare la dobânzile de întârziere la rata legală, banca nu are dreptul să primească o remunerație pentru utilizarea acestui capital de către consumator [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2023, mBank (Declarația consumatorului),C‑140/22, EU:C:2023:965, punctele 62 și 63, precum și jurisprudența citată].

În cadrul unei excepții de compensare invocate cu titlu subsidiar, rezerva menționată implică faptul că, atât timp cât profesionistul susține că contractul încheiat cu consumatorul este valid, nicio punere în întârziere pe care o notifică consumatorului în vederea restituirii capitalului împrumutat nu poate produce efecte, în special în vederea plății unor dobânzi de întârziere, până la invalidarea definitivă a acestui contract.

În al treilea rând, în ceea ce privește durata termenului de plată care poate fi stabilit de profesionist în punerea în întârziere pe care o adresează consumatorului, este necesar să se considere că această durată face parte din ansamblul informațiilor referitoare la consecințele invalidării contractului pe care instanța competentă trebuie să le furnizeze acestui consumator, conform jurisprudenței amintite la punctul 67 din prezenta hotărâre, înainte ca ea să poată efectua o asemenea invalidare. Deși stabilirea duratei menționate depinde de dreptul național, această instanță trebuie totuși să se asigure, având în vedere toate împrejurările relevante, că ea nu este de natură să descurajeze sau chiar să împiedice consumatorul să se prevaleze de protecția pe care i‑o conferă Directiva 93/13.

În al patrulea și ultimul rând, în ceea ce privește consecințele pe care soluționarea favorabilă a excepției de compensare invocate de profesionist le poate avea asupra cheltuielilor de judecată, trebuie arătat că repartizarea cheltuielilor de judecată aferente unei proceduri jurisdicționale în fața instanțelor naționale ține de autonomia procedurală a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Servicios prescriptor y medios de pagos EFC,C‑215/21, EU:C:2022:723, punctul 34 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește principiul efectivității, singurul care face obiectul considerațiilor formulate de instanța de trimitere, trebuie arătat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând seama de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se desfășoară aceasta și de particularitățile sale în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie luate în considerare, dacă este cazul, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Servicios prescriptor y medios de pagos EFC,C‑215/21, EU:C:2022:723, punctul 35 și jurisprudența citată).

Deși principiul efectivității nu se opune, în general, ca un consumator să suporte anumite cheltuieli de judecată atunci când introduce o acțiune având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Caixabank,C‑385/20, EU:C:2022:278, punctul 51), este de asemenea necesar să se observe că Directiva 93/13 conferă consumatorului dreptul de a se adresa unei instanțe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale și pentru a înlătura aplicarea acesteia, drept al cărui caracter efectiv trebuie menținut. Prin urmare, regimul de repartizare a cheltuielilor de judecată aferente unei astfel de proceduri nu trebuie să descurajeze consumatorul să își exercite acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Servicios prescriptor y medios de pagos EFC,C‑215/21, EU:C:2022:723, punctul 37 și jurisprudența citată).

În speță, instanța de trimitere consideră că, în cazul în care ar admite excepția compensării invocată de SBP, nu ar putea aplica articolul 98 alineatul 1 din Codul de procedură civilă în vederea obligării acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente procedurii, dat fiind că RM și EM ar cădea în pretenții în partea din cererea lor de restituire a sumelor pe care le‑au plătit SBP în temeiul contractului în cauză, cuantumul acestei restituiri trebuind să fie diminuat cu cel care corespunde cuantumului creanței SBP față de ei. Ea precizează că s‑ar fi putut întemeia pe această dispoziție dacă RM și EM nu s‑ar fi opus excepției compensării ridicate de SBP și și‑ar fi retras parțial cererea. În aceste împrejurări, instanța menționată consideră că este obligată să aplice articolul 100 prima teză din acest cod și să repartizeze cheltuielile de judecată ținând seama de proporția în care fiecare parte cade în pretenții. Cu toate acestea, instanța menționată evocă posibilitatea de a se întemeia pe articolul 102 din Codul de procedură civilă, care îi permite să nu oblige partea care a căzut în pretenții decât la plata unei părți din cheltuielile de judecată sau să nu o oblige deloc la plata cheltuielilor de judecată, pentru a adopta astfel o decizie cu privire la cheltuielile de judecată mai favorabilă reclamanților menționați.

În această privință, trebuie amintit că principiul interpretării conforme a dreptului național cu dreptul Uniunii impune ca instanțele naționale, cu respectarea printre altele a interdicției de interpretare contra legem a dreptului național, să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctele 118 și 119, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2024, KUBERA,C‑144/23, EU:C:2024:881, punctul 51 și jurisprudența citată).

În observațiile sale scrise, guvernul polonez precizează că instanțele naționale dispun de instrumente juridice suficiente pentru a asigura efectivitatea drepturilor conferite consumatorilor de Directiva 93/13. În special, aceste instanțe ar putea dispune rambursarea cheltuielilor în temeiul articolului 102 din Codul de procedură civilă, care ar enunța un principiu al echității. În temeiul principiului interpretării conforme, instanțele menționate s‑ar putea îndepărta de o interpretare restrictivă a acestui articol.

Sarcina de a examina dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal poate face obiectul unei interpretări conforme cu Directiva 93/13 și, în cazul unui răspuns afirmativ, de a acționa în consecință din punct de vedere juridic revine, în definitiv, instanței de trimitere.

Mai precis, această instanță trebuie, pe de o parte, să asigure efectivitatea dreptului lui RM și al lui EM de a obține invalidarea contractului în cauză, care conține clauze abuzive, și restituirea prestațiilor primite în mod nejustificat de profesionist, evitând ca regimul de repartizare a cheltuielilor de judecată să descurajeze consumatorii să se prevaleze de drepturile pe care le conferă Directiva 93/13.

Pe de altă parte, instanța menționată trebuie de asemenea să fie în măsură să aprecieze toate împrejurările cauzei cu care este sesizată pentru a ține seama, dacă este cazul, de eventuala rea‑credință a consumatorilor, care, în pofida informațiilor primite de la instanță, se opun în mod eronat compensării creanțelor pe care și le datorează reciproc acești consumatori și profesionistul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Servicios prescriptor y medios de pagos EFC,C‑215/21, EU:C:2022:723, punctele 42 și 43).

Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiul efectivității, citite în lumina principiilor securității juridice și proporționalității, precum și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național care, în cadrul unei proceduri inițiate de un consumator în vederea obținerii invalidării contractului de credit ipotecar pe care l‑a încheiat cu un profesionist, precum și a restituirii ratelor lunare plătite în executarea acestui contract, permite ca acest profesionist, deși susține, cu titlu principal, că contractul menționat este valid, să ridice, cu titlu subsidiar, o excepție de compensare întemeiată pe o creanță care corespunde cuantumului acestui credit ipotecar, cu condiția, pe de o parte, ca această din urmă creanță să nu fie considerată exigibilă înainte ca instanța competentă să fi invalidat același contract și, pe de altă parte, ca admiterea unei asemenea excepții să nu conducă la o decizie privind cheltuielile de judecată susceptibilă să descurajeze consumatorul să exercite drepturile pe care i le conferă această directivă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

22 ianuarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Codul civil

Codul de procedură civilă

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la competența Curții

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată