Hotărârea Curții (Camera a noua) din 11 decembrie 2025.#mBank S.A. împotriva lui ML.#Cererea de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Warszawie.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 7 alineatul (1) – Efecte ale constatării caracterului abuziv al unei clauze – Nulitatea contractului – Acțiune a unui profesionist în restituirea cuantumului împrumutului plătit în temeiul unui contract care trebuie anulat – Consecințele prezentării unei declarații de compensare – Renunțare implicită la excepția prescripției – Exercitarea efectivă a drepturilor procedurale ale consumatorilor – Principiul efectivității – Efectul disuasiv al interzicerii clauzelor abuzive.#Cauza C-767/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a principiului efectivității.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între mBank S.A., o instituție bancară, pe de o parte, și ML, o consumatoare, pe de altă parte, în legătură cu o acțiune în restituirea unei creanțe care ar rezulta din utilizarea unei sume de bani împrumutate în temeiul unui contract de împrumut ipotecar care trebuie anulat pentru motivul că conține clauze abuzive.

Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13 are următorul cuprins: „autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»] în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

Articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi: «de către profesioniști]».”

Potrivit articolului 58 alineatul 1 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. nr. 16, poziția 93), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”): „Un act juridic contrar legii sau prin care se urmărește eludarea legii este nul, cu excepția cazului în care o dispoziție relevantă prevede altfel, în special în cazul în care aceasta prevede că dispozițiile nevalide ale actului juridic sunt înlocuite de dispozițiile relevante ale legii.”

Articolul 117 din Codul civil prevede: „1. Sub rezerva excepțiilor prevăzute de lege, creanțele patrimoniale sunt prescriptibile. 2. La împlinirea termenului de prescripție, persoana împotriva căreia se îndreaptă o cerere poate refuza satisfacerea acesteia, cu excepția cazului în care renunță la dreptul de a invoca prescripția. Cu toate acestea, renunțarea la prescripție înainte de expirarea termenului este nulă. 21 După expirarea termenului de prescripție, nu mai este posibilă invocarea unei creanțe împotriva unui consumator.”

Articolul 118 din acest cod prevede: „Sub rezerva unor dispoziții speciale contrare, termenul de prescripție este de șase ani, iar pentru creanțele referitoare la prestații periodice și creanțele legate de desfășurarea de activități comerciale este de trei ani. Cu toate acestea, termenul de prescripție expiră în ultima zi a anului calendaristic, cu excepția situației în care este mai scurt de doi ani.”

Articolul 123 alineatul 1 din codul menționat are următorul cuprins: „Termenul de prescripție se întrerupe 1) prin orice act în fața unei instanțe, a unei autorități desemnate să soluționeze cauze sau să pună în executare creanțe de un anumit tip sau a unei instanțe arbitrale, îndeplinit în mod direct în scopul revendicării, constatării, satisfacerii sau garantării creanței; 2) prin recunoașterea creanței de către debitor; 3) prin deschiderea unei proceduri de mediere.”

Potrivit articolului 3851 alineatele 1 și 2 din același cod: „1. Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru acesta dacă îi stabilesc drepturile și obligațiile într‑un mod care contravine bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze contractuale ilicite). Prezenta dispoziție nu se aplică clauzelor care determină prestațiile principale ale părților, inclusiv prețul sau remunerația, dacă sunt formulate în mod neechivoc. 2. În cazul în care, în temeiul alineatului 1, o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator, celelalte clauze contractuale rămân obligatorii pentru părți.”

Potrivit articolului 405 din Codul civil: „Orice persoană care a obținut un beneficiu patrimonial fără temei juridic în detrimentul unei alte persoane este obligată să îl restituie în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, să restituie contravaloarea acestuia.”

Articolul 410 alineatele 1 și 2 din acest cod prevede: „1. Dispozițiile articolelor precedente se aplică în special prestațiilor nedatorate. 2. O prestație este nedatorată dacă persoana care a executat‑o nu avea nicio obligație sau nu era obligată față de persoana pentru care a executat‑o sau dacă temeiul prestației a dispărut ori scopul vizat de prestație nu a fost atins sau dacă actul juridic care obliga la executarea prestației era nul și nu a devenit valid după executarea acesteia.”

Articolul 498 alineatele 1 și 2 din codul menționat prevede: „1. În cazul în care două persoane sunt simultan debitoare și creditoare una față de cealaltă, fiecare dintre ele poate compensa creanța sa cu creanța celeilalte părți dacă ambele creanțe privesc bani sau bunuri de aceeași natură desemnate numai generic și dacă ambele creanțe sunt exigibile și pot fi invocate în fața unei instanțe sau a unei alte autorități a statului. 2. Prin efectul compensării, cele două creanțe se compensează până la valoarea creanței celei mai scăzute.”

Articolul 499 din același cod are următorul cuprins: „Compensarea se realizează printr‑o declarație prezentată celeilalte părți. Declarația are efect retroactiv din momentul în care compensarea a devenit posibilă.”

La 11 octombrie 2006, ML a încheiat cu mBank un contract de împrumut ipotecar în valoare de 130000 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 30670 de euro), în vederea achiziționării unui bun imobil. Acest contract, încheiat pentru o durată de 360 de luni, era exprimat în franci elvețieni (CHF), dar prevedea o rambursare a ratelor lunare în zloți polonezi, al căror cuantum era stabilit prin aplicarea cursului de vânzare al francului elvețian publicat în tabelul cursurilor de schimb al mBank la data plății acestor rate lunare.

La 12 octombrie 2017, ML a adresat mBank o cerere în vederea unei soluționări amiabile, solicitând rambursarea sumelor de 53244,39 PLN (aproximativ 12530 de euro) și de 14692,51 CHF (aproximativ 15700 de euro), pe care considera că le‑a plătit în mod necuvenit ca urmare a prezenței unor clauze abuzive în contractul menționat.

La 16 decembrie 2021, mBank a introdus o acțiune la Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere, având ca obiect obligarea ML la rambursarea capitalului împrumutului, și anume suma de 130000 PLN (aproximativ 30670 de euro), majorată cu dobânzi de întârziere la rata legală. Instituția bancară a susținut că, întrucât contractul de împrumut ipotecar este nul, ML este obligată să ramburseze capitalul împrumutat, în temeiul dispozițiilor dreptului național privind îmbogățirea fără justă cauză.

În memoriul în apărare, ML a solicitat respingerea acțiunii și a opus o excepție de prescripție a creanței. Independent de aceasta, ea a depus o declarație de compensare invocând creanțe care se ridicau la 53244,39 PLN (aproximativ 12530 de euro) și, respectiv, la 14692,51 CHF (aproximativ 15700 de euro).

Instanța de trimitere constată că contractul în discuție în litigiul principal conține clauze abuzive și că nu poate continua să existe fără clauzele respective. Ar rezulta de aici că acest contract trebuie declarat nul și că, în conformitate cu dreptul național, părțile sunt obligate să își restituie reciproc prestațiile furnizate în temeiul contractului menționat.

În plus, această instanță observă că, în conformitate cu articolul 118 din Codul civil, termenul de prescripție de trei ani aplicabil creanței instituției bancare a expirat la 31 decembrie 2020. Prin urmare, la data introducerii acțiunii în procedura principală, și anume 16 decembrie 2021, creanța acestei instituții ar fi fost prescrisă. În consecință, ținând seama de excepția prescripției ridicată de ML, instanța menționată ar fi obligată să respingă acțiunea.

Cu toate acestea, aceeași instanță arată că, potrivit unei jurisprudențe naționale, prezentarea unei declarații de compensare în conformitate cu articolul 499 din Codul civil implică renunțarea la excepția prescripției, în temeiul articolului 117 alineatul 2 din acest cod. Astfel, din jurisprudența amintită ar reieși că o parte care prezintă o declarație de compensare recunoaște prin aceasta existența și caracterul exigibil al creanței care i se opune și manifestă voința de a o achita, renunțând în acest mod să se prevaleze de prescripție. O asemenea abordare, admisă și de doctrina poloneză, ar determina instanțele naționale să considere că prezentarea, chiar și în apărare, a unei declarații de compensare echivalează cu o renunțare la excepția prescripției. Ar rezulta că, în temeiul jurisprudenței menționate, excepția prescripției invocată de ML nu ar putea fi admisă, iar creanța instituției bancare nu poate fi considerată prescrisă.

Or, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la problema compatibilității unei astfel de jurisprudențe naționale cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13.

În această privință, instanța menționată arată că ML ar fi putut prezenta o declarație de compensare cu unicul scop de a opune propria creanță celei a instituției bancare, fără să fi avut intenția de a renunța la excepția prescripției, cu atât mai mult cu cât a invocat aceste două motive simultan. Pe de altă parte, în măsura în care ML nu a formulat o renunțare expresă la excepția prescripției, nu se poate exclude posibilitatea ca ea să nu fi avut cunoștință de împrejurarea că declarația de compensare putea fi interpretată în acest sens.

Potrivit instanței menționate, o jurisprudență națională în temeiul căreia declarația de compensare implică în mod automat renunțarea la excepția prescripției s‑ar putea dovedi contrară obiectivelor de protecție a consumatorilor urmărite de Directiva 93/13. O asemenea jurisprudență ar putea descuraja consumatorii să recurgă la mecanismul de compensare, chiar dacă acesta constituie un mijloc eficient de a‑și valorifica drepturile în prezența unor clauze abuzive. Pe de altă parte, atât principiul protecției consumatorilor, cât și cel al securității juridice ar pleda în favoarea unei interpretări a dreptului național potrivit căreia admiterea unei acțiuni prescrise introduse de un profesionist împotriva unui consumator nu ar putea fi avută în vedere decât în ipoteze excepționale și clar definite.

Aceeași instanță observă însă că, în cazul în care obiectivul ML, prezentând o declarație de compensare, era acela de a stinge creanța mBank, prezentarea unei astfel de declarații ar putea fi considerată ca implicând recunoașterea existenței acestei creanțe, în lipsa căreia compensarea ar fi lipsită de obiect. În plus, ML ar fi reprezentată de un avocat care, având în vedere funcția sa, ar trebui să cunoască jurisprudența națională în temeiul căreia prezentarea unei declarații de compensare constituie o renunțare la excepția prescripției.

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „În contextul anulării în integralitate a unui contract de împrumut ipotecar pentru motivul că acesta nu poate continua să existe după înlăturarea clauzelor abuzive care figurează în acesta, articolul 7 alineatul (1) din Directiva [93/13], precum și principiul eficacității trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări jurisprudențiale a dreptului național în temeiul căruia prezentarea de către consumator a unei declarații de compensare a creanței sale cu cea a unei bănci, având ca obiect rambursarea contravalorii capitalului împrumutului, echivalează cu o renunțare din partea consumatorului la excepția prescripției respectivei creanțe a băncii?”

Cele două părți din litigiul principal contestă admisibilitatea întrebării preliminare.

În primul rând, mBank susține că cererea de decizie preliminară nu îndeplinește cerințele articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții. În special, instanța de trimitere nu ar fi furnizat nicio informație cu privire la împrejurările în care ML și‑a prezentat declarația de compensare și nici cu privire la conținutul acestei declarații.

Potrivit articolului 94 din Regulamentul de procedură, orice cerere de decizie preliminară trebuie să cuprindă „o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările”, „conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă”, precum și „expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal”.

În speță, cererea de decizie preliminară cuprinde o descriere a cadrului factual și juridic al litigiului principal suficientă pentru a îndeplini aceste cerințe. Astfel, pe de o parte, cererea în discuție reia conținutul dispozițiilor naționale aplicabile litigiului principal și al jurisprudenței naționale relevante. Pe de altă parte, descrierea de către instanța de trimitere a împrejurărilor în care ML și‑a prezentat declarația de compensare, precum și a întrebărilor pe care această instanță le formulează cu privire la consecințele juridice pe care jurisprudența națională le atribuie unei asemenea declarații este suficientă pentru a înțelege motivele care stau la baza alegerii dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită instanța menționată și legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată.

În al doilea rând, mBank și ML susțin că întrebarea preliminară este ipotetică, pentru motivul că ML și‑a prezentat declarația de compensare numai cu titlu subsidiar și ulterior a retras‑o prin actul din 4 noiembrie 2024. Întrebarea referitoare la compensare și la efectele aferente acestei declarații ar fi, prin urmare, lipsită de relevanță pentru soluționarea litigiului principal.

În această privință, trebuie arătat că, în urma unei cereri de informații care i‑a fost adresată de Curte, instanța de trimitere a confirmat că ML și‑a retras declarația de compensare. Totuși, această instanță a arătat că dorește să își mențină cererea de decizie preliminară pentru motivul că îi este în continuare necesar un răspuns la întrebarea adresată pentru soluționarea litigiului principal. Instanța menționată a precizat în această privință că legislația poloneză permite retragerea excepției privind compensarea, înțeleasă ca fiind o excepție de procedură, dar nu permite retragerea unei declarații de compensare, ca declarație de fond. Aceasta a adăugat că, în orice caz, declarația inițială de compensare echivalează cu o recunoaștere a datoriei, care, în temeiul articolului 123 din Codul civil, întrerupe termenul de prescripție. Prin urmare, termenul respectiv ar reîncepe să curgă de la această recunoaștere implicită, fără ca retragerea ulterioară a declarației să poată avea un efect retroactiv și să poată anula respectiva recunoaștere implicită operată în acest mod.

Trebuie amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Redmond,83/78, EU:C:1978:214, punctul 25, și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Nárokuj,C‑755/22, EU:C:2024:10, punctul 17 și jurisprudența citată).

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea Hotărârea din 7 septembrie 1999, Beck și Bergdorf, C‑355/97, EU:C:1999:391, punctul 22, și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Nárokuj,C‑755/22, EU:C:2024:10, punctul 18 și jurisprudența citată).

În speță, pe de o parte, din răspunsul la cererea de informații, menționată la punctul 32 din prezenta hotărâre, furnizat de instanța de trimitere, singura competentă să interpreteze dreptul național, reiese că declarația de compensare echivalează în dreptul polonez cu o recunoaștere a datoriei, care produce efecte juridice independent de eventuala sa retragere, care, de altfel, nu ar fi admisă potrivit dreptului național aplicabil.

Pe de altă parte, litigiul principal privește o acțiune în restituire formulată de o instituție bancară în vederea obținerii rambursării capitalului împrumutat în temeiul unui contract de împrumut ipotecar care conține clauze abuzive și care trebuie anulat. Instanța de trimitere ridică problema compatibilității unei jurisprudențe naționale potrivit căreia prezentarea de către un consumator a unei declarații de compensare a creanței sale cu cea a instituției bancare implică renunțarea implicită la excepția prescripției cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, interpretat în lumina principiului efectivității.

În aceste condiții, nu rezultă în mod vădit că interpretarea solicitată a Directivei 93/13 nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori că problema ridicată prezintă un caracter ipotetic.

În al treilea și ultimul rând, mBank susține că dispozițiile Directivei 93/13 nu sunt aplicabile efectelor unei declarații de compensare formulate în cadrul unei acțiuni în restituire, astfel încât acest aspect ar fi reglementat numai de dreptul național.

Este suficient să se arate în această privință că, în cazul în care, precum în speță, nu rezultă în mod vădit că interpretarea unui act de drept al Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, obiecția întemeiată pe inaplicabilitatea acestui act în cauza principală ține de fondul întrebărilor [Hotărârea din 15 iunie 2023, Getin Noble Bank (Suspendarea executării unui contract de credit),C‑287/22, EU:C:2023:491, punctul 27 și jurisprudența citată].

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că întrebarea preliminară este admisibilă.

Prin intermediul întrebării unice formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citit în lumina principiului efectivității, trebuie interpretat în sensul că, în contextul anulării în totalitate a unui contract de împrumut ipotecar încheiat între un consumator și o instituție bancară pentru motivul că acest contract conține o clauză abuzivă fără care contractul menționat nu poate continua să existe, se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia prezentarea de către consumatorul respectiv a unei declarații de compensare a creanței sale cu cea a acestei instituții bancare implică renunțarea implicită la excepția de prescripție referitoare la creanța de care se prevalează instituția menționată.

Trebuie amintit că sistemul de protecție instituit de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului),C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 54 și jurisprudența citată].

De aceea, ținând seama de caracterul și de importanța interesului public pe care îl constituie protecția consumatorilor, Directiva 93/13 și în special articolul 7 alineatul (1) din acesta coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al său impun statelor membre să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate între un profesionist și consumatori. În acest scop, revine instanțelor naționale sarcina de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii față de consumatorul vizat, cu excepția cazului în care acesta se opune [Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului),C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 56 și jurisprudența citată].

Deși Curtea a încadrat deja, în mai multe rânduri, modul în care instanța națională trebuie să asigure protecția drepturilor conferite consumatorilor de Directiva 93/13, nu este mai puțin adevărat că, în principiu, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale și nici consecințele care trebuie deduse din constatarea unui asemenea caracter abuziv. Astfel, în lipsa unei reglementări specifice a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a protecției consumatorilor, prevăzută de Directiva 93/13, țin de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B.,C‑269/19, EU:C:2020:954, punctul 39, și Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank,C‑407/18, EU:C:2019:537, punctele 45 și 46 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește principiul efectivității, singurul vizat de întrebările instanței de trimitere, trebuie amintit că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se desfășoară aceasta și de particularitățile sale în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank,C‑407/18, EU:C:2019:537, punctul 48 și jurisprudența citată).

În plus, Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, consacrată și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe asemenea drepturi (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance,C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 29 și jurisprudența citată).

Printre mijloacele adecvate și eficiente care trebuie să garanteze consumatorului dreptul la o cale de atac efectivă trebuie să figureze posibilitatea de a interveni în cadrul unei acțiuni introduse împotriva sa de un profesionist, în condiții procedurale rezonabile, astfel încât exercitarea drepturilor sale să nu fie supusă unor condiții, în special unor termene, unor cheltuieli sau altor cerințe procedurale care să facă excesiv de dificilă sau imposibilă în practică exercitarea drepturilor garantate de Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2015, ERSTE Bank Hungary,C‑32/14, EU:C:2015:637, punctul 59, și Hotărârea din 3 aprilie 2019, Aqua Med,C‑266/18, EU:C:2019:282, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

În speță, din decizia de trimitere reiese că, în cadrul unei acțiuni în restituire inițiate de mBank în vederea recuperării unei creanțe rezultate dintr‑un contract de împrumut ipotecar care trebuie anulat pentru motivul că conține clauze abuzive, ML a ridicat o excepție de prescripție a acestei creanțe și a prezentat simultan o declarație de compensare în vederea compensării propriei creanțe cu cea a instituției bancare.

Rezultă de asemenea că, la data introducerii acțiunii în procedura principală, creanța instituției bancare era prescrisă, astfel încât, ținând seama de excepția prescripției invocată de ML, instanța de trimitere ar fi obligată să respingă acțiunea. Totuși, această instanță arată că, potrivit jurisprudenței naționale, prezentarea unei declarații de compensare în conformitate cu articolul 499 din Codul civil implică renunțarea la excepția prescripției, în temeiul articolului 117 alineatul 2 din acest cod, astfel încât excepția invocată de ML nu ar putea fi admisă, iar creanța instituției bancare nu poate fi considerată prescrisă.

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că a condiționa beneficiul excepției prescripției de abținerea de la orice declarație de compensare echivalează, în realitate, cu a limita posibilitatea consumatorului de a exercita un drept procedural prevăzut de legislația națională, și anume acela de a valorifica o creanță reciprocă ce decurge din anularea contractului de împrumut în cauză. O asemenea limitare este susceptibilă, în cadrul unei acțiuni inițiate de profesionist împotriva consumatorului, să constituie un obstacol de natură să îl împiedice sau să îl descurajeze pe acesta din urmă să își exercite în mod util drepturile procedurale, cu încălcarea jurisprudenței citate la punctele 46 și 47 din prezenta hotărâre.

În al doilea rând, jurisprudența națională în discuție în litigiul principal este de asemenea susceptibilă să compromită efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din această directivă urmărește să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate între consumatori și profesioniști [a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 decembrie 2023, C‑28/22, Getin Noble Bank (Termen de prescripție a acțiunilor în restituire), C‑28/22, EU:C:2023:992, punctul 74 și jurisprudența citată].

Astfel, după cum reiese din elementele prezentate de instanța de trimitere și amintite la punctul 49 din prezenta hotărâre, această jurisprudență națională pare de natură să conducă la posibilitatea ca un profesionist să recupereze o creanță prescrisă pentru simplul motiv că un consumator, invocând în același timp o excepție de prescripție, a exercitat un mijloc procedural care îi este recunoscut de dreptul național, și anume prezentarea unei declarații de compensare. Jurisprudența menționată este, așadar, susceptibilă să priveze de efectivitate mecanismul instituit prin Directiva 93/13 pentru a preveni utilizarea unor clauze abuzive în raporturile contractuale dintre profesioniști și consumatori, având în vedere că are drept consecință să neutralizeze efectele juridice aferente anulării contractului în cauză și să permită profesionistului să obțină un avantaj din propriul comportament ilicit, care se află la originea acestei anulări.

În al treilea și ultimul rând, trebuie amintit că sistemul de protecție a consumatorului împotriva clauzelor abuzive, precum și împotriva consecințelor prejudiciabile provocate de anularea contractului în ansamblul său, pus în aplicare prin Directiva 93/13, nu își găsește aplicarea în cazul în care consumatorul se opune. Acesta din urmă poate, după ce a fost informat de instanța națională, să nu invoce caracterul abuziv și neobligatoriu al unei clauze, dându‑și astfel consimțământul liber și în cunoștință de cauză cu privire la clauza în discuție și evitând prin aceasta invalidarea contractului. Pentru ca un consumator să își poată da consimțământul liber și în cunoștință de cauză, revine instanței naționale sarcina de a indica părților, în cadrul normelor naționale de procedură și având în vedere principiul echității în procedurile civile, în mod obiectiv și exhaustiv, consecințele juridice pe care le poate determina eliminarea clauzei abuzive, indiferent dacă sunt reprezentate sau nu de un mandatar profesionist (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH,C‑19/20, EU:C:2021:341, punctele 94, 95 și 97).

În mod analog, o renunțare la excepția prescripției nu poate fi prezumată numai în temeiul unei jurisprudențe naționale care consideră un act procedural, precum o declarație de compensație, drept o manifestare de voință implicită de a renunța la această excepție, fără a se verifica dacă consumatorul și‑a exprimat voința liberă și informată în acest sens. Aceeași interpretare se impune, a fortiori, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care consumatorul, printr‑un alt act procedural prezentat simultan, și‑a manifestat în mod expres voința contrară de a se prevala de prescripție.

Astfel cum a subliniat în esență guvernul polonez în observațiile sale scrise, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și principiul efectivității impun ca un consumator să fie în măsură să își valorifice în mod util drepturile pe care i le conferă această directivă, fără ca exercitarea unui drept procedural determinat să poată fi asimilată în mod automat cu renunțarea implicită la altul. Prin urmare, este necesar să se considere că o jurisprudență națională care deduce o renunțare implicită la excepția prescripției din simpla prezentare a unei declarații de compensare, fără verificarea voinței consumatorului, încalcă această cerință.

Această apreciere nu poate fi infirmată de faptul că ML era reprezentat de un avocat, care, având în vedere funcția sa, ar trebui să cunoască jurisprudența națională în discuție, întrucât o astfel de împrejurare nu afectează în principiu protecția conferită consumatorilor de Directiva 93/13 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 martie 2020, Lintner,C‑511/17, EU:C:2020:188, punctul 40 și jurisprudența citată).

Trebuie amintit de asemenea că principiul interpretării conforme a dreptului național cu dreptul Uniunii impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta. Cerința unei astfel de interpretări conforme include printre altele obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive. Prin urmare, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție de drept național în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că dispoziția respectivă a fost interpretată în mod constant într‑un sens care nu este compatibil cu acest din urmă drept (Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank,C‑407/18, EU:C:2019:537, punctele 65 și 66, precum și jurisprudența citată).

În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a se asigura că dispozițiile dreptului național nu pot fi interpretate într‑un mod care ar împiedica sau ar descuraja consumatorul cu privire la posibilitatea de a se prevala în mod util de excepția prescripției referitoare la creanța invocată de instituția bancară pentru simplul motiv că acest consumator a formulat o declarație de compensare.

Prin urmare, revine acestei instanțe sarcina de a lăsa neaplicată din oficiu, dacă este necesar, jurisprudența națională în discuție în litigiul principal în cazul în care aceasta nu este compatibilă cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13.

Având în vedere motivele care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citit în lumina principiului efectivității, trebuie interpretat în sensul că, în contextul anulării în totalitate a unui contract de împrumut ipotecar încheiat între un consumator și o instituție bancară pentru motivul că acest contract conține o clauză abuzivă fără care contractul menționat nu poate continua să existe, se opune unei jurisprudențe naționale potrivit căreia prezentarea de către consumatorul respectiv a unei declarații de compensare a creanței sale cu cea a acestei instituții bancare implică renunțarea implicită la excepția prescripției referitoare la creanța de care se prevalează instituția menționată.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

11 decembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadru juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată