Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 3 aprilie 2025.#MA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Supreme Court (Irlanda).#Trimitere preliminară – Acordul comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte – Predarea unei persoane către Regatul Unit în scopul urmăririi penale – Risc de încălcare a unui drept fundamental – Articolul 49 alineatul (1) a doua teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor – Modificare, nefavorabilă persoanei condamnate, a regimului de liberare condiționată.#Cauza C-743/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 49 alineatul (1) a doua teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul executării în Irlanda a patru mandate de arestare emise împotriva lui MA de autoritățile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în scopul unei urmăriri penale.

Articolul 7 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede: „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.”

Acordul comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte (JO 2021, L 149, p. 10, denumit în continuare „ACC”), cuprinde printre altele o parte a treia, intitulată „Cooperarea în materie de asigurare a respectării legii și cooperarea judiciară în materie penală”, în care figurează articolele 522-702 din ACC.

Articolul 524 din ACC prevede: „(1) Cooperarea reglementată prin prezenta parte se bazează pe respectarea de lungă durată de către părți și statele membre a democrației, a statului de drept și a protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, inclusiv astfel cum sunt prevăzute în Declarația universală a drepturilor omului[, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948] și în [CEDO], precum și pe importanța punerii în aplicare pe plan intern a drepturilor și libertăților prevăzute în convenția respectivă. (2) Nicio dispoziție din prezenta parte nu modifică obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice, astfel cum sunt reflectate, în special, în [CEDO] și, în cazul Uniunii [Europene] și al statelor sale membre, în [cartă].”

Articolul 604 din ACC prevede: „Executarea mandatului de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată următoarelor garanții: […] (c) dacă există motive serioase pentru a crede că există un risc real pentru protecția drepturilor fundamentale ale persoanei căutate, autoritatea judiciară de executare poate solicita, după caz, garanții suplimentare cu privire la tratamentul persoanei căutate după predarea acesteia înainte de a decide dacă să execute mandatul de arestare.”

Potrivit articolului 613 alineatul (2) din ACC: „În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu […] articolul 604 […] și poate stabili un termen pentru primirea acestora […]”

La 26 noiembrie 2021, District Judge (judecătorul districtual) din cadrul Magistrates’Courts of Northern Ireland (Tribunalul de Primă Instanță din Irlanda de Nord, Regatul Unit) a emis patru mandate de arestare împotriva lui MA pentru infracțiuni legate de terorism care ar fi fost săvârșite între 18 și 20 iulie 2020 în Irlanda de Nord (Regatul Unit). Prima dintre aceste infracțiuni este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de până la 10 ani, în timp ce celelalte trei pot face obiectul unei pedepse cu închisoarea pe durată determinată, al unei pedepse privative de libertate extinse, al unei pedepse privative de libertate pe durată nedeterminată sau al pedepsei detențiunii pe viață.

Prin hotărârea din 24 octombrie 2022, precum și prin ordonanțele din 24 octombrie și 7 noiembrie 2022, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a dispus predarea lui MA către Regatul Unit și a respins cererea acestuia de încuviințare a formulării unui apel la Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda).

Prin decizia din 17 ianuarie 2023, Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda), care este instanța de trimitere, a încuviințat introducerea de către MA a unui recurs împotriva respectivei hotărâri și a respectivelor ordonanțe ale High Court (Înalta Curte).

MA susține în fața instanței de trimitere că predarea sa către Regatul Unit ar fi incompatibilă cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor pentru motivul că, în cazul condamnării la o pedeapsă cu închisoarea, eventuala sa liberare condiționată ar fi reglementată de o legislație a Regatului Unit care a fost adoptată ulterior săvârșirii infracțiunilor pentru care este urmărit penal și care este mai severă decât legislația aplicabilă la data săvârșirii acestor infracțiuni.

După ce a înlăturat argumentația lui MA întemeiată pe un risc de încălcare a articolului 7 din CEDO, instanța de trimitere a apreciat că existau incertitudini cu privire la necesitatea de a examina, în plus, existența unui risc de încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă și, dacă este cazul, cu privire la modalitățile acestei examinări. În consecință, la 7 martie 2024, aceasta a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții o întrebare preliminară privind interpretarea ACC.

În Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster (C‑202/24, EU:C:2024:649), Curtea a statuat, în răspunsul la această întrebare, că articolul 524 alineatul (2) și articolul 604 litera (c) din ACC coroborate cu articolul 49 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate în sensul că, atunci când o persoană vizată de un mandat de arestare emis în temeiul ACC invocă un risc de încălcare a acestui articol 49 alineatul (1) în cazul predării către Regatul Unit, ca urmare a unei modificări, nefavorabilă acestei persoane, a condițiilor de liberare condiționată, intervenită ulterior presupusei săvârșiri a infracțiunii pentru care persoana menționată este urmărită penal, o autoritate judiciară de executare trebuie să efectueze o examinare autonomă în ceea ce privește existența acestui risc înainte de a se pronunța cu privire la executarea mandatului de arestare respectiv, într‑o situație în care această autoritate judiciară a înlăturat deja riscul încălcării articolului 7 din CEDO, întemeindu‑se pe garanțiile oferite în mod general de Regatul Unit în ceea ce privește respectarea CEDO și pe posibilitatea aceleiași persoane de a introduce o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În urma acestei examinări, respectiva autoritate judiciară de executare va trebui să refuze executarea mandatului de arestare menționat numai dacă, după ce a solicitat autorității judiciare emitente informații și garanții suplimentare, dispune de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc că există un risc real de modificare a înseși întinderii pedepsei aplicabile la data săvârșirii infracțiunii în cauză, care implică impunerea unei pedepse mai severe decât cea care era aplicabilă inițial.

Având în vedere acest răspuns, instanța de trimitere a solicitat autorităților din Regatul Unit, în temeiul articolului 613 alineatul (2) din ACC, să furnizeze informații suplimentare cu privire la legislația din Regatul Unit care i‑ar fi aplicabilă lui MA în cazul în care ar fi condamnat pentru una sau pentru mai multe dintre infracțiunile pentru care este urmărit penal. District Judge (judecătorul districtual) din cadrul Magistrates’Courts of Northern Ireland (Tribunalul de Primă Instanță din Irlanda de Nord) a răspuns la această cerere la 17 septembrie 2024.

Pe baza, printre altele, a acestui răspuns, instanța de trimitere arată că, potrivit legislației care era aplicabilă în Irlanda de Nord la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în discuție în litigiul principal, instanța care pronunță o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea pe durată determinată avea obligația de a stabili o „perioadă privativă de libertate” care nu putea depăși jumătate din pedeapsa aplicată și la finalul căreia persoana condamnată avea dreptul în mod obligatoriu să fie liberată condiționat.

În temeiul noii legislații aplicabile în Irlanda de Nord începând cu 30 aprilie 2021, inclusiv în privința infracțiunilor săvârșite înainte de această dată, o pedeapsă privativă de libertate pe durată determinată pentru o „anumită infracțiune de terorism” (specified terrorism offence) este compusă dintr‑o „perioadă privativă de libertate adecvată”, stabilită de instanță, și o perioadă suplimentară de un an în care persoana condamnată va fi liberată condiționat, perioada cumulată a acestora neputând depăși durata maximă a pedepsei cu închisoarea aplicabile. În plus, această persoană poate fi eliberată condiționat după ce a executat două treimi din „perioada privativă de libertate adecvată” și cu condiția ca Parole Commissioners (Comisia pentru Liberarea Condiționată, Regatul Unit) să considere că menținerea sa în detenție nu este necesară pentru protecția societății.

Instanța de trimitere precizează că motivele invocate de MA se raportează exclusiv la modificările legislației privind pedepsele privative de libertate pe durată determinată, astfel încât normele referitoare la liberarea condiționată a unei persoane condamnate la o pedeapsă privativă de libertate extinsă, la o pedeapsă privativă de libertate pe durată nedeterminată sau la pedeapsa detențiunii pe viață nu sunt relevante în cauza principală.

Această instanță consideră că există o posibilitate reală ca MA să fie condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe durată determinată în cazul predării către Regatul Unit. Indicând că durata maximă a pedepsei aplicabile pentru prima infracțiune în discuție în litigiul principal a rămas stabilită la 10 ani, aceasta arată că modificările regimului liberării condiționate în discuție în litigiul principal implică printre altele faptul că persoanele condamnate la o astfel de pedeapsă pentru o „anumită infracțiune de terorism” vor rămâne în detenție pentru o perioadă mai lungă.

În această privință, MA și Minister for Justice and Equality (ministrul justiției și egalității, Irlanda) sunt în dezacord în ceea ce privește compatibilitatea acestor modificări cu principiul legalității pedepselor, în măsura în care acestea au repus în discuție un regim în care liberarea condiționată intervenea în mod automat. În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă modificările menționate pot fi totuși considerate ca vizând doar executarea pedepselor sau dacă, dimpotrivă, trebuie considerate ca modificând retroactiv însăși întinderea pedepsei aplicabile lui MA în cazul predării către Regatul Unit.

În aceste condiții, Supreme Court (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Aplicarea, în privința unei persoane condamnate pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni și căreia i s‑a aplicat o pedeapsă determinată sau pedepse determinate, a unor norme modificate având ca efect faptul că va trebui să execute cel puțin două treimi din această pedeapsă și ulterior va avea doar un drept condiționat la liberare condiționată care depinde de o apreciere a periculozității, în timp ce, în temeiul normelor aplicabile la momentul săvârșirii infracțiunilor imputate, această persoană ar fi avut automat, în temeiul legii, dreptul la liberare condiționată după ce ar fi executat jumătate din această pedeapsă, implică aplicarea unei «pedepse mai severe» persoanei condamnate decât pedeapsa aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunilor imputate, de natură să constituie o încălcare a articolului 49 alineatul (1) din cartă?”

Prin Ordonanța din 26 noiembrie 2024, MA (C‑743/24, EU:C:2024:983), președintele Curții a decis judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă trebuie interpretat în sensul că reprezintă impunerea unei pedepse mai severe aplicarea, în privința unei persoane care ar putea fi condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pe durată determinată, a unui regim care prevede că această persoană trebuie să execute cel puțin două treimi dintr‑o perioadă stabilită de detenție înainte de a putea beneficia de liberare condiționată, că o astfel de liberare este condiționată de constatarea de către o autoritate specializată a faptului că menținerea în detenție a persoanei menționate nu mai este necesară pentru protecția societății și că aceeași persoană beneficiază în mod necesar de liberare condiționată cu un an înainte de finalul pedepsei pronunțate, în timp ce, în temeiul normelor aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, ea ar fi trebuit să beneficieze în mod automat de liberare condiționată după ce a executat jumătate din această pedeapsă.

Articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă prevede că nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii.

Rezultă din jurisprudența Curții că articolul 49 din cartă conține cel puțin aceleași garanții precum cele prevăzute la articolul 7 din CEDO de care trebuie să se țină seama, în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă, ca prag de protecție minimă (Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 92 și jurisprudența citată).

Întrucât întrebarea adresată se referă la aplicarea unor modificări ale unui regim de liberare condiționată în privința unei persoane căreia i‑ar fi aplicată o pedeapsă privativă de libertate pe durată determinată pentru o infracțiune săvârșită înainte de intrarea în vigoare a acestor modificări, trebuie amintit că din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că, în vederea aplicării articolului 7 din CEDO, trebuie să se facă distincție între o măsură care constituie în esență o „pedeapsă” și o măsură referitoare la „executarea” sau la „punerea în aplicare” a pedepsei. Astfel, atunci când natura și scopul unei măsuri se referă la reducerea unei pedepse sau la o modificare a unui regim de liberare condiționată, această măsură nu face parte integrantă din „pedeapsă” în sensul articolului 7 menționat (Curtea EDO, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei, CE:ECHR:2013:1021JUD004275009, § 83, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 94).

Întrucât distincția dintre o măsură care constituie o „pedeapsă” și o măsură referitoare la „executarea” unei pedepse nu este întotdeauna clară în practică, pentru a se pronunța asupra chestiunii dacă o măsură vizează numai modalitățile de executare a pedepsei sau, din contră, afectează întinderea acesteia, trebuie să se cerceteze în fiecare caz în parte ce anume implica în mod real, la vremea respectivă, în dreptul intern „pedeapsa” stabilită ori aplicabilă sau, cu alte cuvinte, care era natura intrinsecă a acesteia (Curtea EDO, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Del Río Prada împotriva Spaniei, CE:ECHR:2013:1021JUD004275009, § 85 și 90, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 95).

În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că împrejurarea că extinderea pragului de admisibilitate a liberării condiționate intervenite ulterior unei condamnări a determinat o înăsprire a situației detenției care privea executarea pedepsei, iar nu pedeapsa însăși și că, prin urmare, dintr‑o asemenea împrejurare nu se putea deduce că pedeapsa aplicată ar fi mai severă decât cea aplicată de instanța de fond (Curtea EDO, Hotărârea din 31 august 2021, Devriendt împotriva Belgiei, CE:ECHR:2021:0831DEC003556719, § 29, și Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 96).

În schimb, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat contrară articolului 7 din CEDO aplicarea retroactivă a unei măsuri constând în transformarea unei pedepse a detențiunii pe viață reductibile într‑o pedeapsă a detențiunii pe viață nereductibilă (Curtea EDO, 10 noiembrie 2022, Kupinskyy împotriva Ucrainei, CE:ECHR:2022:1110JUD000508418, § 56 și 64).

În consecință, o măsură referitoare la executarea unei pedepse nu va fi incompatibilă cu articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă decât dacă presupune o modificare retroactivă a înseși întinderii pedepsei aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunii în cauză, implicând astfel aplicarea unei pedepse mai severe decât cea care era aplicabilă inițial. Deși, în orice caz, situația nu este aceeași atunci când măsura respectivă se limitează la extinderea pragului de admisibilitate pentru liberarea condiționată, situația poate fi diferită printre altele în cazul în care măsura menționată abrogă în substanța sa posibilitatea unei liberări condiționate sau dacă aceasta se situează într‑un ansamblu de măsuri care conduc la agravarea naturii intrinseci a pedepsei aplicabile inițial (Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster, C‑202/24, EU:C:2024:649, punctul 97).

Rezultă din cele ce precedă că împrejurarea că o reglementare națională prevede, în cazul unor infracțiuni săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare, extinderea părții din pedeapsa cu închisoarea care trebuie în mod necesar să fie executată în detenție înainte să poată fi dispusă liberarea condiționată nu poate conduce, privită izolat, la o încălcare a articolului 49 alineatul (1) a doua teză din cartă.

Întrebarea adresată se referă însă la modificări ale unui regim de liberare condiționată care depășesc simpla extindere a pragului de admisibilitate pentru o asemenea liberare. Astfel, aceste modificări prezintă specificitatea de a repune în discuție o normă în temeiul căreia liberarea condiționată trebuia să intervină în mod automat atunci când a fost executată jumătate din pedeapsă. Ele înlocuiesc în acest mod respectiva normă cu un sistem în care liberarea condiționată este, într‑o primă etapă, condiționată de aprecierea periculozității persoanei condamnate de către o autoritate specializată, după ce a fost executată o parte prestabilită din pedeapsa aplicată, apoi trebuie, într‑o a doua etapă, să intervină de drept cu un an înainte de finalul acestei pedepse.

O atare modificare determină, desigur, prin ea însăși, o înăsprire a situației detenției. Astfel, această modificare creează o incertitudine în privința momentului în care va interveni liberarea condiționată a unei persoane condamnate și poate avea ca rezultat, în anumite cazuri, că o asemenea liberare nu va interveni decât în ultimul an al pedepsei aplicate, în timp ce, în cadrul regimului aplicabil la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, această persoană avea certitudinea că beneficia de drept de respectivul regim la o dată anterioară acestui din urmă an.

Cu toate acestea, reiese din jurisprudența menționată la punctele 27 și 29 din prezenta hotărâre că împrejurarea că anumite modificări ale regimului liberării condiționate determină o înăsprire a situației de detenție nu trebuie să fie considerată în mod necesar ca implicând aplicarea unei pedepse mai severe, în sensul articolului 49 alineatul (1) a doua teză din cartă.

Această considerație rezultă din separarea dintre noțiunea de „pedeapsă”, înțeleasă ca fiind condamnarea pronunțată sau care poate fi pronunțată, pe de o parte, și cea de măsuri referitoare la „executarea” sau la „punerea în aplicare” a pedepsei, pe de altă parte. Ea este valabilă nu numai în ceea ce privește extinderea pragului de admisibilitate pentru liberarea condiționată, ci și în ceea ce privește modificările altor condiții cărora le este subordonată pronunțarea unei liberări condiționate sau ale normelor procedurale care reglementează această pronunțare.

Astfel, în măsura în care aceste modificări nu abrogă în esență posibilitatea unei asemenea liberări și nu conduc la o agravare a naturii pedepsei aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, aplicarea lor în cazul unor infracțiuni săvârșite anterior intrării lor în vigoare nu contravine articolului 49 alineatul (1) a doua teză din cartă.

Referitor la prima dintre aceste două condiții, trebuie subliniat că o modificare precum cea menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre nu conduce, nici potrivit legii, nici în practică, la o abrogare în esență a posibilității unei liberări condiționate.

Astfel, pe de o parte, o asemenea modificare păstrează posibilitatea de a se dispune liberarea condiționată a persoanei condamnate, în funcție de aprecierea privind periculozitatea acesteia, odată atins pragul de admisibilitate stabilit de legislația națională relevantă.

În această privință, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că exercitarea competențelor Comisiei pentru Liberarea Condiționată poate conduce, în practică, la o abrogare a posibilității unei asemenea liberări, în măsura în care nu ar fi încadrată de garanții procedurale adecvate, inclusiv în ceea ce privește termenul de soluționare a cererilor de liberare condiționată.

Pe de altă parte, în urma unei modificări precum cea menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre, liberarea condiționată trebuie, în orice caz, să intervină de drept cu un an înainte de finalul pedepsei aplicate, astfel încât nu se poate considera că această pedeapsă trebuie în prezent să fie în mod sistematic executată în întregime în regimul detenției.

În ceea ce privește a doua condiție amintită la punctul 35 din prezenta hotărâre, nu rezultă că o modificare precum cea menționată la punctul 31 din această hotărâre se plasează într‑un ansamblu de măsuri care conduc la agravarea naturii intrinseci a pedepsei aplicabile inițial.

În această privință, trebuie arătat că o asemenea modificare nu prelungește durata maximă a pedepsei privative de libertate pe durată determinată aplicabilă pentru o infracțiune a cărei executare va intra sub incidența regimului liberării condiționate care rezultă din această modificare. De altfel, din decizia de trimitere reiese că durata maximă a pedepsei aplicabile pentru prima infracțiune în discuție în litigiul principal a rămas stabilită la 10 ani.

Or, durata pedepsei privative de libertate care poate fi pronunțată de instanța penală ar reprezenta, atât în temeiul acestui din urmă regim, cât și în temeiul normelor care reglementează liberarea condiționată care erau aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, perioada maximă în care persoana condamnată ar putea, în definitiv, să fie plasată în detenție.

Astfel, regimurile de liberare condiționată vizate de întrebarea adresată implică, atât unul, cât și celălalt, posibilitatea ca persoana care a avut dreptul la o asemenea liberare să fie din nou plasată în detenție, în limitele duratei de detenție stabilite la data condamnării sale, în cazul în care comportamentul respectivei persoane justifică o revocare a acestei liberări. Niciunul dintre aceste regimuri nu garantează, așadar, persoanei menționate că rămâne în libertate pentru o parte prestabilită a pedepsei privative de libertate care ar fi pronunțată de instanța penală.

În plus, în ceea ce privește condițiile liberării condiționate care rezultă dintr‑o modificare precum cea menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre, criteriul întemeiat pe periculozitatea persoanei condamnate, astfel cum este apreciată la momentul posibilei liberări condiționate, constituie, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 96 din concluzii, un criteriu uzual în politicile penitenciare. Un asemenea criteriu, în măsura în care presupune efectuarea unei aprecieri prospective cu privire la comportamentul previzibil al persoanei condamnate în raport cu situația sa, așa cum se prezintă ea după ce această persoană a executat o parte substanțială a pedepsei sale în detenție, implică o apreciere de o natură diferită de cea care a fost efectuată inițial la momentul la care a fost condamnată și are legătură, prin aceasta, cu executarea pedepsei.

În această privință, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că Comisia pentru Liberarea Condiționată ar beneficia de o competență pur discreționară, care ar depăși puterea de apreciere referitoare la evaluarea, printre altele, a periculozității persoanei condamnate după ce aceasta a executat o parte substanțială a pedepsei sale în detenție. În special, din acest dosar nu reiese că respectiva comisie s‑ar putea întemeia pe considerații de politică penală independente de această evaluare.

În aceste condiții, nici împrejurarea că modificări ale regimului liberării condiționate precum cele în discuție în litigiul principal nu privesc decât anumite categorii de persoane condamnate, nici motivele care stau la baza acestor modificări nu pot implica faptul că ele sunt incompatibile cu articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă. Astfel, această împrejurare și aceste motive sunt lipsite de implicații în ceea ce privește efectele modificărilor menționate asupra situației obiective a acestor persoane, așa încât ele nu pot avea ca rezultat, ca atare, să se considere că aceleași modificări determină aplicarea unei pedepse mai severe persoanelor menționate.

Având în vedere toate aceste elemente, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 49 alineatul (1) a doua teză din cartă trebuie interpretat în sensul că nu reprezintă impunerea unei pedepse mai severe aplicarea, în privința unei persoane care ar putea fi condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pe durată determinată, a unui regim care prevede că această persoană trebuie să execute cel puțin două treimi dintr‑o perioadă stabilită de detenție înainte de a putea beneficia de liberare condiționată, că o astfel de liberare este condiționată de constatarea de către o autoritate specializată a faptului că menținerea în detenție a persoanei menționate nu mai este necesară pentru protecția societății și că aceeași persoană beneficiază în mod necesar de liberare condiționată cu un an înainte de finalul pedepsei pronunțate, în timp ce, în temeiul normelor aplicabile la data presupusei săvârșiri a infracțiunilor în cauză, ea ar fi trebuit să beneficieze în mod automat de liberare condiționată după ce a executat jumătate din această pedeapsă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

3 aprilie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

CEDO

Dreptul Uniunii

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată