Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 22 ianuarie 2026.#F.F. împotriva Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS).#Cererea de decizie preliminară formulată de Corte suprema di cassazione.#Trimitere preliminară – Securitate socială – Lucrători migranți – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Egalitate de tratament – Cumularea perioadelor – Articolul 58 – Acordul dintre Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor – Prestații de invaliditate – Supliment pentru a garanta beneficiul minimului legal al prestației de invaliditate – Condiții de perioadă de cotizare mai stricte pentru lucrătorii care și‑au exercitat dreptul la liberă circulație.#Cauza C-633/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 58 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82, rectificare în JO 2016, L 296, p. 25).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între F.F., pe de o parte, și Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) (Institutul Național de Asigurări Sociale, Italia), pe de altă parte, în legătură cu plata unui supliment în vederea garantării beneficiului minimului legal al prestației de invaliditate prevăzut de dreptul național.

La 21 iunie 1999, Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană au încheiat șapte acorduri, printre care Acordul dintre Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor (JO 2002, L 114, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 74, p. 97), care a fost modificat printre altele prin Decizia nr. 1/2012 a Comitetului mixt instituit prin Acordul dintre Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor din 31 martie 2012 (JO 2012, L 103, p. 51) (denumit în continuare „ALCP”).

Articolul 8 din ALCP, intitulat „Coordonarea sistemelor de securitate socială”, are următorul cuprins: „Părțile contractante adoptă dispoziții, în conformitate cu anexa II, pentru coordonarea sistemelor de securitate socială în special în scopul: […] (b) de a determina legislația aplicabilă; […]”

Anexa II la ALCP, intitulată „Coordonarea sistemelor de securitate socială”, prevede la articolul 1: „(1) Părțile contractante convin, în ceea ce privește coordonarea sistemelor de securitate socială, să aplice între ele actele juridice ale Uniunii Europene menționate în secțiunea A din prezenta anexă, astfel cum au fost modificate prin această secțiune, sau normele echivalente unor astfel de acte. (2) Termenii «stat membru» sau «state membre» care figurează în actele juridice menționate la secțiunea A din prezenta anexă se interpretează ca incluzând Elveția, în plus față de statele prevăzute de actele juridice relevante ale Uniunii Europene.”

Secțiunea A din anexa II la ALCP, intitulată „Acte juridice menționate”, include printre altele Regulamentul nr. 883/2004, care a înlocuit Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO 1971, L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26).

Articolul 1 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentului regulament: […] (t) prin «perioadă de asigurare» se înțeleg perioadele de cotizare, de încadrare în muncă sau de activitate independentă, definite sau recunoscute ca perioade de asigurare de către legislația în temeiul căreia au fost realizate sau considerate realizate, precum și toate perioadele asimilate acestora, în măsura în care sunt considerate de legislația menționată ca fiind echivalente cu perioade de asigurare; […]”

Articolul 2 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare personal”, prevede la alineatul (1): „Prezentul regulament se aplică resortisanților unuia dintre statele membre, apatrizilor și refugiaților care sunt rezidenți într‑un stat membru și care se află sau s‑au aflat sub incidența legislației unuia sau mai multor state membre, precum și membrilor de familie și urmașilor acestora.”

Potrivit articolului 3 din regulamentul menționat, intitulat „Domeniul de aplicare material”: „(1) Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind: […] (c) indemnizațiile de invaliditate; […]”

Articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Egalitatea de tratament”, are următorul cuprins: „Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament beneficiază de aceleași prestații și sunt supuse acelorași obligații, în temeiul legislației unui stat membru, ca și resortisanții acelui stat membru.”

Potrivit articolului 6 din acest regulament, intitulat „Cumularea perioadelor”: „Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, instituția competentă a unui stat membru a cărui legislație condiționează: – dobândirea […] dreptului la prestații; […] de realizarea perioadelor de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență, ia în considerare, atât cât este necesar, perioadele de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență realizate în temeiul legislației oricărui alt stat membru, ca și cum ar fi fost realizate în temeiul legislației pe care o aplică.”

Articolul 52 din regulamentul menționat, intitulat „Acordarea prestațiilor”, prevede: „(1) Instituția competentă calculează valoarea prestației care se acordă: (a) în temeiul legislației pe care o aplică, doar în cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru dreptul la prestații, exclusiv în temeiul dreptului intern (prestație independentă); (b) prin calcularea unei valori teoretice și ulterior a valorii reale (prestație pro‑rata), după cum urmează: (i) valoarea teoretică a prestației este egală cu prestația pe care persoana interesată ar putea să o solicite, în cazul în care toate perioadele de asigurare și de rezidență realizate în temeiul legislațiilor celorlalte state membre s‑ar fi realizat în temeiul legislației pe care o aplică la data acordării prestației. În cazul în care, în conformitate cu această legislație, valoarea prestației nu depinde de durata perioadelor realizate, valoarea respectivă se consideră valoare teoretică; (ii) instituția competentă stabilește apoi valoarea reală a prestației pro‑rata, prin aplicarea la valoarea teoretică a raportului dintre durata perioadelor realizate înaintea materializării riscului, în temeiul legislației pe care o aplică, în raport cu durata totală a perioadelor realizate înaintea materializării riscului, în temeiul legislațiilor tuturor statelor membre în cauză. […] (3) Persoana interesată are dreptul să primească din partea instituției competente a fiecărui stat membru în cauză cea mai mare dintre valorile calculate în conformitate cu alineatul (1) literele (a) și (b). […]”

Articolul 58 din același regulament, intitulat „Atribuirea unui supliment”, are următorul cuprins: „(1) Beneficiarului unei prestații căruia i se aplică prezentul capitol nu i se poate acorda, în statul membru în care își are reședința și în temeiul legislației căruia i se plătește prestația, o prestație mai mică decât prestația minimă stabilită prin legislația respectivă pentru o perioadă de asigurare sau de rezidență egală cu toate perioadele luate în considerare pentru plata în conformitate cu prezentul capitol. (2) Instituția competentă a statului membru respectiv plătește beneficiarului, pe durata cât acesta își are reședința pe teritoriul său, un supliment egal cu diferența dintre totalul prestațiilor cuvenite în temeiul prezentului capitol și valoarea prestației minime.”

Articolul 8 din legge n. 153 – Revisione degli ordinamenti pensionistici e norma in materia di sicurezza sociale (Legea nr. 153 privind revizuirea sistemelor de pensii și a normelor în materie de securitate socială) din 30 aprilie 1969 (GURI nr. 111 din 30 aprilie 1969, denumită în continuare „Legea nr. 153/69”), care este inclus în titlul „Îmbunătățirea condițiilor de pensie”, prevede la alineatul (2) că, în cazul cumulării perioadelor de asigurare și de cotizare prevăzute de acorduri sau convenții internaționale în materie de asigurări sociale, resortisanții italieni au dreptul ca pensia lor de invaliditate să fie completată până la concurența unei sume lunare minime cu condiția să demonstreze că au cotizat timp de cel puțin zece ani în temeiul unui contract de muncă în Italia.

Articolul 1 alineatul 3 din legge n. 222 – Revisione della disciplina della invalidità pensionabile (Legea nr. 222 privind revizuirea reglementării în materie de pensii de invaliditate) din 12 iunie 1984 (GURI nr. 165 din 16 iunie 1984, denumită în continuare „Legea nr. 222/84”) prevede: „Prestația de invaliditate prevăzută la prezentul articol se calculează în conformitate cu normele în vigoare în regimul general obligatoriu al asigurării de invaliditate, pentru limită de vârstă și de urmaș al lucrătorilor salariați sau la organismele de gestiune speciale pentru lucrătorii care desfășoară activități independente. Atunci când prestația este inferioară salariului minim al organismelor de gestiune respective, aceasta este completată, în limita maximă a salariului minim, cu un cuantum suportat de fondul social egal cu cel al pensiei sociale prevăzute la articolul 26 din [Legea nr. 153/69], cu modificările și completările ulterioare.”

Articolul 4 alineatul (1) din Legea nr. 222/84 prevede că, în vederea dobândirii dreptului la prestația de invaliditate și la pensia pentru incapacitate prevăzute la articolele 1 și 2 din aceasta, persoana interesată trebuie să facă dovada a cinci ani de cotizații la asigurare în total, dintre care trei ani de contribuție în cursul celor cinci ani anteriori cererii administrative.

Articolul 1 alineatul 16 din legge n. 335 – Riforma del sistema pensionistico obbligatorio e complementamentare (Legea nr. 335 privind reforma sistemului de pensii obligatorii și complementare) din 8 august 1995 (GURI nr. 190 din 16 august 1995, supliment ordinar nr. 101, denumită în continuare „Legea nr. 335/1995”) are următorul cuprins: „Dispozițiile privind suplimentul pentru atingerea minimului legal nu se aplică pensiilor care fac parte exclusiv din sistemul contributiv [și anume cele corespunzătoare perioadelor de cotizare care au fost realizate începând cu 1 ianuarie 1996].”

Articolul 3 alineatul 1 din decreto ministeriale n. 577 – Regolamento recante norme sui trattamenti pensionistici per attività svolte all’estero e per i residenti all’estero (Decretul ministerial nr. 577 – Regulament privind dispozițiile care reglementează prestațiile de pensie ale lucrătorilor angajați în străinătate și ale rezidenților în străinătate) din 30 decembrie 1992 (GURI nr. 116 din 20 mai 1993, denumit în continuare „Decretul nr. 577/1992”) prevede: „În cazul în care titularul pensiei cu reședința în Italia a dobândit dreptul în temeiul cumulării perioadelor de asigurare și de cotizare prevăzute de regulamentele Comunității Economice Europene sau de acordurile internaționale în materie de asigurări sociale care stabilesc obligația instituției din țara de reședință de a garanta cuantumul minim stabilit de legislația națională, acesta din urmă se acordă, sub rezerva respectării celorlalte condiții, chiar dacă cerința [referitoare la o perioadă de cotizare minimă de cel puțin un an în Italia] nu este îndeplinită.”

Reclamantul din litigiul principal, care are reședința în Italia, a achitat plata unor cotizații sociale în Elveția din anul 1991 până în anul 1994 și ulterior în Italia între 1 aprilie 2002 și 31 martie 2012. Au fost de asemenea luate în considerare în favoarea sa, în Italia, cotizații sociale pentru o perioadă de șomaj pentru anii 2012 și 2013.

Reclamantul din litigiul principal a introdus mai multe cereri la INPS în vederea obținerii unei prestații de invaliditate proporțional cu cotizațiile sociale plătite în Italia, precum și a unui supliment la această prestație, destinat să garanteze beneficiul minimului legal prevăzut de dreptul național. Cererile sale au fost respinse pentru motivul, în esență, că nu îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 4 din Legea nr. 222/84. Astfel, INPS a considerat reclamantul din litigiul principal ca fiind un asigurat care a cotizat la securitatea socială începând cu anul 1996, intrând sub incidența articolului 1 alineatul (16) din Legea nr. 335/1995, și care nu putea obține, așadar, beneficiul prestației de invaliditate decât în temeiul regimului numit „contributiv”, în cadrul căruia plata unui supliment pentru a garanta beneficiul respectivului minim legal era, în temeiul aceleiași dispoziții, exclusă. Observațiile prezentate Curții arată că INPS nu ar fi luat cunoștință decât tardiv de perioadele de cotizare realizate în Elveția de reclamantul din litigiul principal înainte de anul 1996, în temeiul cărora nu i s‑ar fi aplicat această excludere.

În urma respingerii reclamațiilor sale formulate la acest organism, reclamantul din litigiul principal a sesizat Tribunale di Torino (Tribunalul din Torino, Italia), care a statuat că situația sa intra sub incidența articolului 8 alineatul (2) din Legea nr. 153/69 și a apreciat că nu îndeplinea condițiile prevăzute la această dispoziție pentru a beneficia de suplimentul solicitat. Astfel, potrivit dispoziției menționate, în cazul cumulării perioadelor de cotizare în Italia și în străinătate, persoana interesată trebuie să facă dovada unei perioade de cotizare de cel puțin zece ani în temeiul unui contract de muncă în Italia. Întrucât reclamantul din litigiul principal nu a cotizat decât 260 de săptămâni în Italia, ceea ce corespunde unei perioade de cotizare de cinci ani, Tribunale di Torino (Tribunalul din Torino) a statuat că această condiție nu era îndeplinită și că reclamantul din litigiul principal nu putea pretinde plata unui supliment destinat să garanteze beneficiul minimului legal prevăzut de dreptul național, nici chiar ținând seama de contribuțiile pe care le plătise în Elveția înainte de anul 1996.

Reclamantul din litigiul principal a declarat apel împotriva hotărârii Tribunale di Torino (Tribunalul din Torino) la Corte d’appello di Torino (Curtea de Apel din Torino, Italia), care a confirmat această hotărâre. Această din urmă instanță a considerat că reclamantul din litigiul principal nu putea beneficia de suplimentul la prestația de invaliditate în vederea atingerii minimului legal, din moment ce totalitatea perioadelor sale de cotizare în Italia fuseseră realizate după 31 decembrie 1995, cu alte cuvinte, sub regimul contributiv, în cadrul căruia beneficiul suplimentului pentru atingerea respectivului minim legal este exclus prin articolul 1 alineatul (16) din Legea nr. 335/1995. Potrivit Corte d’appello di Torino (Curtea de Apel din Torino), reclamantul din litigiul principal nu putea pretinde acest supliment nici în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Legea nr. 153/69, care prevede o condiție de zece ani de cotizare în Italia, pentru motivul că nu justifica decât cinci ani de cotizare în acest stat membru. În sfârșit, aceasta a apreciat că persoana interesată nu era eligibilă pentru o prestație proporțională cu cotizațiile pe care le plătise în Elveția și în Italia, în temeiul articolului 52 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004.

Reclamantul din litigiul principal a formulat recurs împotriva hotărârii Corte d’appello di Torino (Curtea de Apel din Torino) la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), care este instanța de trimitere. Această instanță ridică problema dacă reglementarea italiană este conformă cu articolul 58 din Regulamentul nr. 883/2004 și cu principiul liberei circulații a lucrătorilor, în măsura în care, în ceea ce privește persoanele ale căror perioade de cotizare nu au fost realizate toate în Italia, acest drept subordonează plata suplimentului destinat să garanteze beneficiul minimului legal prevăzut de dreptul național unei condiții de cotizare de zece ani în Italia, în timp ce persoanele care au realizat pe acest teritoriu toate perioadele lor de cotizare pot, în temeiul articolelor 1 și 4 din Legea nr. 222/84, să beneficieze de acest supliment la sfârșitul a numai cinci ani de cotizare, dintre care trei în cursul ultimilor cinci ani.

În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „O legislație națională care, în cazul unei cereri de cumulare a perioadelor de cotizare realizate în diferite state [membre ale] Uniunii […], condiționează plata suplimentului la prestația […] de invaliditate pentru atingerea minimului legal de realizarea unei perioade de cotizare de 10 ani în Italia, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din Legea nr. 153/69, în timp ce persoanelor care au realizat toate perioadele de cotizare în Italia li se recunoaște suplimentul la prestație pentru a atinge minimul legal cu numai cinci ani de cotizare ([dintre care] trei în decursul ultimilor cinci ani), în conformitate cu articolele 1 și 4 din Legea nr. 222/84, este contrară legislației [Uniunii] și în special dispozițiilor articolului 58 din Regulamentul [(CE)] nr. 883/2004?”

La 24 iunie 2025, Curtea a adresat instanței de trimitere o cerere de lămuriri în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul de său procedură, urmărind să stabilească dacă, având în vedere interpretarea dreptului național prezentată de INPS în observațiile sale, litigiul principal își păstra obiectul și, în caz afirmativ, domeniul de aplicare exact al dreptului național, inclusiv al jurisprudenței Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație). Ca răspuns la această cerere, instanța de trimitere a precizat, printr‑o scrisoare depusă la grefa Curții la 18 iulie 2025, că litigiul principal își păstra obiectul și a apreciat că INPS se înșela cu privire la domeniul de aplicare al dreptului italian și la cel al jurisprudenței sale.

Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate, INPS arată în observațiile sale că întrebarea adresată este lipsită de obiect din moment ce, potrivit acestui organism, în temeiul articolului 3 din Decretul nr. 577/1992, precum și al interpretării dreptului național rezultate chiar din jurisprudența instanței de trimitere, atunci când asiguratul care are reședința în Italia cumulează perioade de cotizare în Italia și perioade de cotizare într‑un alt stat membru, acestuia nu i se cere, pentru a primi suplimentul la prestația de invaliditate în vederea atingerii minimului legal, să respecte o condiție suplimentară în raport cu asigurații care au cotizat exclusiv în Italia.

În această privință, trebuie amintit că, în procedura prevăzută la articolul 267 TFUE, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, contextul factual și normativ în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum este definit de instanța de trimitere pe propria răspundere (Hotărârea din 27 noiembrie 2025, Santander Renta Variable España Pensiones, Fondo de Pensiones, C‑525/24, EU:C:2025:922, punctul 30 și jurisprudența citată).

Trebuie amintit de asemenea că revine numai instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții, care beneficiază de o prezumție de pertinență. Prin urmare, având în vedere că întrebarea adresată are ca obiect interpretarea sau validitatea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care este evident că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, când problema este de natură ipotetică sau când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la această întrebare (Hotărârea din 24 iunie 2025, GR REAL, C‑351/23, EU:C:2025:474, punctul 45).

În speță, ca răspuns la cererea de lămuriri adresată de Curte instanței de trimitere, aceasta arată că interpretarea dreptului național prezentată de INPS în observațiile sale în fața Curții nu corespunde celei pe care acest organism o susținuse până la acel moment. Aceasta arată că litigiul principal își păstrează obiectul întrucât cererea formulată de F.F. nu a fost admisă. Ea apreciază că interpretarea dispozițiilor naționale, în special a articolului 3 din Decretul nr. 577/1992, și a jurisprudenței Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație), invocată de INPS în observațiile sale în fața Curții, este eronată.

În lumina clarificărilor aduse astfel de instanța de trimitere, nu este evident că întrebarea adresată ar fi fără obiect și ar prezenta, prin urmare, un caracter ipotetic, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 28 din prezenta hotărâre.

Rezultă că întrebarea adresată este admisibilă.

Trebuie amintit de la bun început că ALCP, în special articolul 8 din acesta și anexa II la acesta, prevede că Regulamentul nr. 883/2004 se aplică în situațiile care implică statele membre ale Uniunii și Confederația Elvețiană, aceasta din urmă trebuind, în scopul aplicării regulamentului menționat, să fie asimilată unui stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2018, Blanco Marqués, C‑431/16, EU:C:2018:189, punctul 37 și jurisprudența citată).

Din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere ridică problema dacă condițiile impuse de reglementarea italiană pentru a beneficia de un supliment destinat să garanteze beneficiul cuantumului minim al unei prestații de invaliditate sunt contrare dreptului Uniunii în măsura în care exclud luarea în considerare a perioadelor de cotizare într‑un alt stat membru ca și cum ar fi fost realizate în Italia. Rezultă că întrebarea adresată trebuie înțeleasă în sensul că privește nu numai articolul 58 din Regulamentul nr. 883/2004, menționat în întrebarea preliminară, ci și articolele 4 și 6 din acest regulament, referitoare la principiile egalității de tratament și cumulării perioadelor.

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 58 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolele 4 și 6 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia plata unui supliment destinat să garanteze beneficiul cuantumului minim al unei prestații de invaliditate este condiționată, pentru asigurații care au cotizat în alte state membre, de o perioadă de cotizare de 10 ani în acest stat membru, în timp ce, pentru cei care au cotizat exclusiv în statul membru menționat, plata acestui supliment este condiționată de o perioadă de cotizare de cinci ani în acesta, dintre care trei în decursul ultimilor cinci ani.

Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, trebuie amintit, cu titlu preliminar, că Regulamentul nr. 883/2004, al cărui obiectiv constă în a asigura coordonarea între regimurile naționale distincte, permite menținerea acestora și nu organizează un regim comun de securitate socială. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, statele membre păstrează competența de a‑și organiza sistemele de securitate socială (Hotărârea din 14 martie 2019, Vester, C‑134/18, EU:C:2019:212, punctul 29 și jurisprudența citată).

Prin urmare, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii, legislația fiecărui stat membru este cea care trebuie să stabilească printre altele condițiile care dau dreptul la prestații (Hotărârea din 14 martie 2019, Vester, C‑134/18, EU:C:2019:212, punctul 30 și jurisprudența citată).

În exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte însă dreptul Uniunii și în special dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertatea, recunoscută oricărui cetățean al Uniunii, de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre (Hotărârea din 14 martie 2019, Vester, C‑134/18, EU:C:2019:212, punctul 31 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie subliniat că Tratatul FUE nu garantează unui lucrător faptul că extinderea activităților sale în mai mult de un stat membru sau transferul acestora într‑un alt stat membru sunt neutre în ceea ce privește securitatea socială. Având în vedere disparitățile legislațiilor statelor membre din domeniul securității sociale, o asemenea extindere sau un asemenea transfer pot fi, după caz, mai mult sau mai puțin avantajoase ori dezavantajoase pentru lucrător în planul protecției sociale. Rezultă că, chiar și în cazul în care aplicarea sa este mai puțin favorabilă, o asemenea legislație rămâne conformă cu articolele 45 și 48 TFUE dacă nu dezavantajează lucrătorul vizat în raport cu cei care își exercită toate activitățile în statul membru în care se aplică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Vester, C‑134/18, EU:C:2019:212, punctul 32 și jurisprudența citată).

Într‑adevăr, Curtea a statuat în mod repetat că scopul articolului 45 TFUE nu ar fi atins dacă, în urma exercitării dreptului la liberă circulație, lucrătorii migranți ar trebui să piardă avantaje privind securitatea socială care le sunt asigurate de legislația unui stat membru. O asemenea consecință ar putea astfel să descurajeze lucrătorul din Uniune să își exercite dreptul la libera circulație și ar constitui, prin urmare, un obstacol în calea acestei libertăți (Hotărârea din 14 martie 2019, Vester, C‑134/18, EU:C:2019:212, punctul 33 și jurisprudența citată).

Cerințele care decurg din respectarea principiului libertății de circulație a lucrătorilor sunt concretizate, în materie de securitate socială, prin Regulamentul nr. 883/2004, al cărui articol 4, referitor la principiul egalității de tratament, prevede că persoanele care intră în domeniul de aplicare al acestui regulament trebuie să fie tratate în același mod, în raport cu legislația unui stat membru, ca și resortisanții acestui stat membru.

Acest principiu al egalității de tratament interzice nu numai discriminările evidente întemeiate pe cetățenia beneficiarilor regimurilor de securitate socială, ci și orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc de fapt la același rezultat (Hotărârea din 5 decembrie 2019, Bocero Torrico și Bode, C‑398/18 și C‑428/18, EU:C:2019:1050, punctul 40).

Astfel, trebuie privite ca fiind indirect discriminatorii condițiile din dreptul național care, deși sunt aplicabile fără a face distincție în funcție de cetățenie, îi afectează în principal sau în marea lor majoritate pe lucrătorii migranți, precum și condițiile aplicabile fără a face distincție în funcție de cetățenie care pot fi îndeplinite mai ușor de lucrătorii naționali decât de lucrătorii migranți sau care prezintă riscul de a acționa în special în detrimentul acestora din urmă (Hotărârea din 5 decembrie 2019, Bocero Torrico și Bode, C‑398/18 și C‑428/18, EU:C:2019:1050, punctul 41).

Articolul 6 din Regulamentul nr. 883/2004, referitor la principiul cumulării perioadelor, prevede, la rândul său, că, exceptând cazul în care acest regulament prevede altfel, instituția competentă dintr‑un stat membru a cărui legislație condiționează „dobândirea […] dreptului la prestații […] de realizarea perioadelor de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență, ia în considerare, atât cât este necesar, perioadele de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență realizate în temeiul legislației oricărui alt stat membru, ca și cum ar fi fost realizate în temeiul legislației pe care o aplică”.

În sfârșit, în temeiul articolului 58 din Regulamentul nr. 883/2004, beneficiarului unei prestații de invaliditate nu i se poate acorda o prestație mai mică decât prestația minimă stabilită de statul membru de reședință. Acest din urmă stat membru trebuie, dacă este cazul, să îi plătească un supliment egal cu diferența dintre totalul prestațiilor cuvenite și valoarea prestației minime.

Din cuprinsul punctelor 40-44 din prezenta hotărâre rezultă că articolul 58 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolele 4 și 6 din acest regulament se opune ca plata unui astfel de supliment să intervină potrivit unor modalități care conduc la tratarea lucrătorilor care și‑au exercitat libertatea de circulație pe teritoriul Uniunii într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii care nu au exercitat această libertate, neluându‑se în considerare perioadele de cotizare în temeiul legislației altor state membre în același mod ca și cum ar fi fost realizate în temeiul legislației statului membru al instituției competente.

În speță, din elementele de care dispune Curtea reiese că reclamantul din litigiul principal, care a solicitat suplimentul la prestația de invaliditate în vederea atingerii minimului legal în Italia, a cotizat pe teritoriul Confederației Elvețiene din anul 1991 până în anul 1994 și ulterior o perioadă de 260 de săptămâni în Italia între anii 2002 și 2012, această din urmă perioadă corespunzând unei perioade de cotizare de cinci ani. De asemenea, au fost luate în considerare cotizații în favoarea sa în decursul unor perioade de șomaj în Italia, pentru anii 2012 și 2013.

În plus, din decizia de trimitere reiese că, în temeiul reglementării în discuție în litigiul principal, persoanele care nu intră exclusiv sub incidența regimului contributiv aplicabil perioadelor de cotizare realizate începând cu 1 ianuarie 1996, au dreptul, atunci când beneficiază de o prestație de invaliditate al cărei cuantum nu atinge minimul legal prevăzut de această reglementare, la plata unui supliment la respectiva prestație în vederea atingerii acestui minim. Beneficiul respectivului supliment la prestația de invaliditate este condiționat de plata unei cotizații de cinci ani, dintre care trei în ultimii cinci ani. Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că, în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Legea nr. 153/69, în cazul cumulării perioadelor de asigurare și de cotizare prevăzute de acorduri sau de convenții internaționale în materie de asigurări sociale, asiguratul trebuie să facă dovada unei perioade de cotizare de zece ani în cadrul unui contract de muncă în Italia.

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, dreptul italian pare astfel să supună lucrătorii care și‑au exercitat libertatea de circulație unor condiții de durată de cotizare în Italia mai stricte decât cele aplicabile celor care nu au exercitat respectiva libertate. Această reglementare nu pare să permită ca, pentru a beneficia de suplimentul la prestația de invaliditate în vederea atingerii minimului legal, perioadele de cotizare realizate într‑un alt stat membru decât Republica Italiană să fie luate în considerare în același mod ca și cum ar fi fost realizate în acest stat membru, contrar celor impuse de articolul 58 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolele 4 și 6 din acest regulament.

Mai trebuie amintit, în ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din analiza care precedă, că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, atunci când dreptul național prevede, cu încălcarea dreptului Uniunii, un tratament diferențiat între mai multe grupuri de persoane, membrii grupului defavorizat trebuie tratați în același mod și trebuie să li se aplice același regim ca celorlalte persoane interesate. Regimul aplicabil membrilor grupului favorizat rămâne, în lipsa aplicării corecte a dreptului Uniunii, singurul sistem de referință valabil (Hotărârea din 14 martie 2019, Vester, C‑134/18, EU:C:2019:212, punctul 46 și jurisprudența citată).

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, lucrătorii care nu și‑au exercitat dreptul la liberă circulație și care realizează toate perioadele de asigurare în Italia beneficiază de suplimentul la prestația de invaliditate pentru a atinge minimul legal în cazul în care fac dovada unei perioade de cotizare de cinci ani în Italia, dintre care trei în ultimii cinci ani. Prin urmare, acest cadru juridic constituie sistemul de referință valabil, în sensul jurisprudenței citate la punctul anterior (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 martie 2019, Vester, C‑134/18, EU:C:2019:212, punctul 47).

Desigur, revine autorităților naționale competente ale statelor membre respective să determine care sunt, în dreptul intern, mijloacele cele mai adecvate pentru a atinge egalitatea de tratament între lucrătorii migranți și lucrătorii sedentari. Cu toate acestea, trebuie subliniat că acest obiectiv ar putea fi atins a priori acordând lucrătorilor migranți care se află într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal beneficiul suplimentului la prestația de invaliditate pentru a atinge minimul legal în aceleași condiții precum cele aplicabile lucrătorilor sedentari (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 martie 2019, Vester, C‑134/18, EU:C:2019:212, punctul 48).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 58 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolele 4 și 6 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia plata unui supliment destinat să garanteze beneficiul cuantumului minim al unei prestații de invaliditate este condiționată, pentru asigurații care au cotizat în alte state membre, de o perioadă de cotizare de 10 ani în acest stat membru, în timp ce, pentru cei care au cotizat exclusiv în statul membru menționat, plata acestui supliment este condiționată de o perioadă de cotizare de cinci ani în acesta, dintre care trei în decursul ultimilor cinci ani.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

22 ianuarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul Uniunii

Dreptul italian

Legea nr. 153/69

Legea nr. 222/84

Legea nr. 335/1995

Decretul nr. 577/1992

Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată