Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 5 martie 2026.#Eisenberger Gerüstbau GmbH împotriva lui JK.#Cererea de decizie preliminară formulată de Kammergericht.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 2011/83/UE – Contract la distanță între un consumator și un comerciant – Noțiunea de «consumator» – Stabilirea contactului dintre consumator și comerciant de către un alt comerciant mandatat de consumator – Articolul 2 punctul 7 – Dreptul de retragere al consumatorului – Articolul 9 alineatul (1) – Abuzul de drept.#Cauza C-564/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 punctul 7, a articolului 9 alineatul (1) și a articolului 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Eisenberger Gerüstbau GmbH, o întreprindere de drept german, pe de o parte, și JK, pe de altă parte, în legătură cu plata unei remunerații pentru punerea la dispoziție și montarea unor schele de către această întreprindere.

Considerentele (4), (5), (7), (14), (17), (20) și (57) ale Directivei 2011/83 au următorul cuprins: „(4) […] Armonizarea anumitor aspecte în materie de contracte cu consumatorii negociate la distanță și în afara spațiilor comerciale este necesară pentru promovarea unei piețe interne reale a consumatorilor care să mențină echilibrul corect între un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și competitivitatea întreprinderilor, asigurând în același timp respectarea principiului subsidiarității. (5) […] [A]rmonizarea completă a informațiilor destinate consumatorilor și a drepturilor de retragere din contractele la distanță și din cele negociate în afara spațiilor comerciale va contribui la un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și la o mai bună funcționare a pieței interne a raporturilor între comercianți și consumatori. […] (7) Armonizarea deplină a unor aspecte cheie de reglementare ar trebui să crească în mod semnificativ securitatea juridică, atât pentru consumatori, cât și pentru comercianți. […] În plus, consumatorii ar trebui să beneficieze de un nivel comun ridicat de protecție în întreaga Uniune [Europeană]. […] (14) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dreptului intern în domeniul dreptului contractelor în ceea ce privește aspectele care privesc dreptul contractelor care nu sunt reglementate de prezenta directivă. Prin urmare, prezenta directivă ar trebui să nu aducă atingere dreptului intern care reglementează, de exemplu, încheierea sau valabilitatea unui contract (de exemplu în cazul lipsei consimțământului). În mod similar, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dreptului intern în ceea ce privește remediile juridice contractuale, normele privind ordinea publică economică, de exemplu normele privind prețurile excesive sau de speculă, și normele privind tranzacțiile juridice neetice. […] (17) Definiția consumatorului ar trebui să includă persoanele fizice care acționează în afara activității lor comerciale, a afacerii, meseriei sau profesiei lor. Cu toate acestea, în cazul contractelor cu dublu scop, când contractul este încheiat în scopuri parțial circumscrise activității comerciale și parțial aflate în afara acesteia, și dacă scopul comercial este într‑atât de limitat, încât nu are o pondere predominantă în contextul general al contractului, respectiva persoană trebuie să fie și ea considerată drept un consumator. […] (20) […] Noțiunea de sistem de vânzări sau de prestări de servicii la distanță organizat ar trebui să includă acele sisteme oferite de terți, alții decât comerciantul, dar care sunt utilizate de comerciant, cum ar fi platformele online. Aceasta nu ar trebui să includă însă cazurile în care site‑urile internet oferă doar informații despre comerciant, bunurile și/sau serviciile acestuia și datele de contact. […] (57) Este necesar ca statele membre să stabilească sancțiunile aplicabile pentru încălcarea prezentei directive și să asigure punerea în aplicare a acestora. Sancțiunile ar trebui să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”

Articolul 1 din această directivă are următorul cuprins: „Obiectivul prezentei directive este acela ca, prin atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin mărirea gradului de similitudine dintre anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale actelor administrative ale statelor membre privind contractele încheiate între consumatori și comercianți.”

Articolul 2 din directiva menționată prevede: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: 1. «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale, artizanale sau profesionale; 2. «comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei directive; […] 6. «contract de prestări de servicii» înseamnă orice contract, altul decât un contract de vânzare, în temeiul căruia comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze un serviciu consumatorului, iar acesta plătește sau se angajează să plătească prețul acestuia; 7. «contract la distanță» înseamnă orice contract încheiat între comerciant și consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai multe mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul; 8. «contract negociat în afara spațiului comercial» înseamnă orice contract dintre un comerciant și un consumator: (a) încheiat în prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului; (b) pentru care consumatorului i s‑a făcut o ofertă în aceleași circumstanțe ca cele menționate la litera (a); (c) încheiat în spațiile comerciale ale comerciantului sau prin orice mijloace de comunicare la distanță, imediat după ce consumatorul a fost abordat în mod personal și individual, într‑un loc care nu este spațiul comercial al comerciantului, în prezența fizică simultană a acestuia și a consumatorului, sau (d) încheiat în cursul unei deplasări organizate de comerciant cu scopul sau efectul de a promova și a vinde consumatorului bunuri sau servicii; […] (15) «contract auxiliar» înseamnă un contract prin care consumatorul obține bunurile sau serviciile care fac obiectul unui contract la distanță sau al unui contract negociat în afara spațiului comercial, iar aceste bunuri sau servicii sunt livrate, respectiv prestate de comerciant sau de o parte terță pe baza unui acord între partea terță respectivă și comerciant.”

Articolul 3 alineatul (5) din aceeași directivă prevede: „Prezenta directivă nu afectează dreptul intern general al contractelor precum normele privind valabilitatea, formarea sau efectele unui contract, în măsura în care aspectele dreptului general al contractelor nu sunt reglementate de prezenta directivă.”

Potrivit articolului 4 din Directiva 2011/83: „Dacă nu se prevede altfel în prezenta directivă, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor internă dispoziții diferite de cele stabilite în prezenta directivă, inclusiv dispoziții mai mult sau mai puțin stricte, pentru a asigura un nivel diferit de protecție a consumatorilor.”

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins: „Înainte ca un contract la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, comerciantul trebuie să îi furnizeze consumatorului următoarele informații în mod clar și inteligibil: […] (h) în cazul în care există un drept de retragere, condițiile, termenele și procedurile de exercitare a dreptului respectiv, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1), precum și formularul tipizat de retragere, prezentat în anexa I partea B; […]”

Potrivit articolului 9 din directiva menționată: „(1) Cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 16, consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr‑un contract la distanță sau dintr‑un contract negociat în afara spațiului comercial, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere și fără a suporta alte costuri decât cele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la articolul 14. (2) Fără a aduce atingere articolului 10, perioada de retragere menționată la alineatul (1) din prezentul articol expiră în termen de 14 zile de la: (a) în cazul contractelor de prestări servicii, ziua care urmează datei de încheiere a contractului; […] (3) Statele membre nu împiedică părțile contractante să își îndeplinească obligațiile contractuale pe parcursul perioadei de retragere. […]”

Articolul 10 din aceeași directivă prevede: „(1) În cazul în care comerciantul nu a transmis consumatorului informațiile privind dreptul de retragere conform articolului 6 alineatul (1) litera (h), perioada de retragere expiră la 12 luni de la sfârșitul perioadei inițiale de retragere, astfel cum este stabilită în conformitate cu articolul 9 alineatul (2). (2) În cazul în care comerciantul a transmis consumatorului informațiile prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol în termen de 12 luni de la data menționată la articolul 9 alineatul (2), perioada de retragere expiră în 14 zile de la data la care consumatorul primește informațiile respective.”

Potrivit articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2011/83: „Înainte de expirarea perioadei de retragere, consumatorul informează comerciantul cu privire la decizia sa de retragere din contract. În acest scop, consumatorul are posibilitatea: (a) de a folosi modelul de formular de retragere prevăzut în anexa I partea B sau (b) de a face orice altă declarație neechivocă în care își exprimă decizia de retragere din contract. Statele membre nu stabilesc nicio altă condiție de formă aplicabilă modelului de formular de retragere, în afară de cele prevăzute în anexa I partea B.”

Articolul 12 din această directivă prevede: „Exercitarea dreptului de retragere pune capăt obligațiilor părților contractuale: (a) de a executa contractul la distanță sau contractul negociat în afara spațiului comercial sau (b) de a încheia un contract la distanță sau negociat în afara spațiului comercial, în cazul în care consumatorul a efectuat o comandă.”

Articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată prevede următoarele: „Comerciantul rambursează toate sumele pe care le‑a primit drept plată din partea consumatorului, inclusiv, după caz, costurile livrării, fără întârziere nejustificată și, în orice caz, nu mai târziu de 14 zile de la data la care este informat de decizia de retragere din contract a consumatorului în conformitate cu articolul 11.”

Potrivit articolului 14 din aceeași directivă: „[…] (4) Consumatorul nu suportă costurile pentru: (a) prestarea serviciilor sau furnizarea de apă, gaze sau energie electrică, atunci când acestea nu sunt puse în vânzare într‑un volum limitat sau cantitate prestabilită, sau încălzirea centralizată furnizată, în totalitate sau parțial, în cursul perioadei de retragere, dacă: (i) comerciantul nu a furnizat informații în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (h) sau [(j)] sau (ii) consumatorul nu a cerut expres ca prestarea să înceapă în timpul perioadei de retragere în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) și cu articolul 8 alineatul (8) sau […] (5) Cu excepția celor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la prezentul articol, exercitarea dreptului de retragere nu atrage răspunderea consumatorului.”

Articolul 15 din Directiva 2011/83 prevede: „(1) Fără a aduce atingere articolului 15 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori [și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66)], în cazul în care consumatorul exercită dreptul său de retragere din cadrul unui contract la distanță sau al unui contract negociat în afara spațiului comercial în conformitate cu articolele 9-14 din prezenta directivă, orice contract auxiliar este reziliat în mod automat, fără costuri pentru consumator, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la articolul 14 din prezenta directivă. (2) Statele membre stabilesc norme detaliate privind rezilierea unor astfel de contracte.”

Articolul 24 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins: „Statele membre stabilesc normele privind sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive și întreprind toate măsurile necesare pentru a asigura punerea în aplicare a acestora. Aceste sancțiuni trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”

Articolul 242 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „BGB”) prevede: „Debitorul este obligat să efectueze prestația cu bună‑credință, ținând seama de practicile acceptate.”

Articolul 312c din BGB prevede: „(1) Prin «contracte la distanță» se înțelege contractele în care comerciantul sau o persoană care acționează în numele sau pe seama acestuia și consumatorul utilizează exclusiv mijloace de comunicare la distanță pentru a negocia și a încheia contractul, cu excepția cazului în care încheierea contractului nu are loc în cadrul unui sistem organizat de vânzare sau de prestare de servicii la distanță. (2) În sensul prezentei legi, prin «mijloace de comunicare la distanță» se înțelege toate mijloacele de comunicare care pot fi utilizate pentru inițierea sau încheierea unui contract, fără ca părțile contractante să fie prezente fizic simultan, precum scrisori, cataloage, apeluri telefonice, mesaje fax, e‑mailuri, mesaje trimise prin intermediul unui serviciu de telefonie mobilă (SMS), precum și mesaje transmise prin radiodifuziune și televiziune.”

Articolul 357 din BGB are următorul cuprins: „(1) Prestațiile primite trebuie restituite în termen de cel mult 14 zile.” […] (8) În cazul în care consumatorul se retrage dintr‑un contract de prestări de servicii […] acesta datorează comerciantului o compensație pentru valoarea serviciului furnizat până la momentul retragerii dacă a solicitat în mod expres comerciantului să înceapă furnizarea serviciului înainte de expirarea perioadei de retragere. Creanța care rezultă din prima teză există numai în cazul în care comerciantul a informat în mod corespunzător consumatorul în conformitate cu articolul 246a secțiunea 1 alineatul (2) prima teză punctele 1 și 3 din Einführungsgesetz zum Bürgerlichen Gesetzbuch (Legea de punere în aplicare a Codului civil). […] La calcularea despăgubirii, trebuie să se ia în considerare prețul total convenit. Dacă prețul total convenit este excesiv de ridicat, despăgubirea trebuie calculată pe baza valorii de piață a prestației furnizate. […]”

Eisenberger Gerüstbau închiriază cu titlu profesional schele pe care le montează și apoi le demontează în numele clienților săi. JK, care este o funcționară federală în Germania, deține în proprietate un teren în Berlin pe care se află un imobil cu destinația de locuință multifamilială cu mai multe etaje.

În cursul anului 2020, JK a decis înălțarea podului acestui imobil pentru a‑l face locuibil, adăugând două noi etaje cu patru unități locative. În acest scop, ea a încredințat unui arhitect sarcina de a planifica și de a supraveghea lucrările, acesta având de asemenea sarcina de a întocmi listele de prestări pentru lucrările necesare în acest sens, de a solicita oferte de la întreprinderi de specialitate și apoi de a participa la încheierea contractelor prin redactarea proiectelor de contracte. În cadrul acestor funcții, arhitectul respectiv a transmis Eisenberger Gerüstbau un caiet de sarcini vizând punerea la dispoziție și montarea de schele, cu invitația de a prezenta o ofertă pe această bază. Această întreprindere a acceptat caietul de sarcini menționat indicând prețuri unitare, precum și un preț total estimativ de 45663,18 euro brut, a semnat caietul de sarcini la 24 aprilie 2020 și l‑a restituit arhitectului.

Arhitectul a ales Eisenberger Gerüstbau ca întreprindere specializată pentru realizarea lucrărilor de punere la dispoziție și de montare a schele. Drept urmare, acesta a redactat un proiect de contract care se întemeia pe oferta din 24 aprilie 2020, și a transmis acest proiect prin e‑mail celor două părți, respectiv Eisenberger Gerüstbau și JK, la 14 decembrie 2020. În proiect nu figura nicio indicație potrivit căreia JK avea dreptul să se retragă din contract. Eisenberger Gerüstbau a semnat proiectul de contrat, fără a face modificări, la 14 decembrie 2020 și i l‑a transmis lui JK. Aceasta din urmă a semnat de asemenea acest proiect la 15 decembrie 2020 și a trimis prin poștă societății Eisenberger Gerüstbau exemplarul semnat de cele două părți (denumit în continuare „contractul în cauză”).

La 1 ianuarie 2021, Eisenberger Gerüstbau i‑a transmis lui JK prin e‑mail o propunere de act adițional la contract pentru încă două platforme mobile contra sumei de 7730 de euro brut aferente montării, demontării și mentenanței acestor echipamente timp de patru săptămâni și contra unei chirii suplimentare de 517,65 euro brut pe săptămână începând cu a cincea săptămână de punere la dispoziție a acestora. JK a semnat această propunere de modificare și a trimis‑o prin e‑mail societății Eisenberger Gerüstbau la 22 ianuarie 2021. În cursul lunii ianuarie 2021, Eisenberger Gerüstbau a început montajul schelei.

La data de 26 ianuarie 2021, Eisenberger Gerüstbau a pus schela la dispoziția lui JK pentru executarea lucrărilor de construcție prevăzute la imobilul în cauză. La sfârșitul lunii mai 2021, JK plătise societății Eisenberger Gerüstbau, pe baza unor facturi de avans întocmite de aceasta din urmă, o sumă care se ridica la un total de 95937,84 euro.

Prin scrisoarea din 7 decembrie 2021, JK a indicat societății Eisenberger Gerüstbau că își revoca declarațiile de voință privind încheierea contractului în cauză, precum și a actului adițional, că refuza să efectueze alte plăți pe această bază și a solicitat rambursarea sumelor plătite în avans care se ridicau la acest total. În cursul lunii decembrie 2021, toate lucrările de construcție avute în vedere de JK și pentru care eșafodajul era indispensabil au fost finalizate. La cererea lui JK, eșafodajul a fost demontat la 20 decembrie 2021.

Eisenberger Gerüstbau a chemat‑o în judecată pe JK la Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin, Germania) pentru plata a ceea ce considera a fi o remunerație rămasă neplătită la data acestei chemări în judecată, și anume o sumă care se ridica la 101000,25 euro, datorată în temeiul contractului de instalare a unor schele. În cadrul acestei proceduri, JK a formulat o cerere reconvențională de rambursare a sumelor plătite în avans în cuantum de 95937,84 euro.

Prin hotărârea din 19 mai 2023, Landgericht Berlin (Tribunalul Regional din Berlin) a respins acțiunea și a admis în totalitate cererea reconvențională.

Împotriva acestei hotărâri, Eisenberger Gerüstbau a formulat apel la Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania), care este instanța de trimitere.

Această instanță consideră că contractul în cauză încheiat prin intermediul arhitectului, care a acționat în calitate de partener de negociere, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 312c alineatul (1) din BGB, care transpune articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 în dreptul german.

În această privință, instanța menționată precizează că, desigur, până la încheierea acestui contract, Eisenberger Gerüstbau, pe de o parte, și JK și arhitectul, pe de altă parte, comunicau exclusiv prin mijloace de comunicare la distanță, și anume prin poștă sau prin e‑mail. Cu toate acestea, faptul că JK a recurs la arhitect, care este un profesionist, pentru pregătirea contractului ar exclude aplicarea protecției prevăzute la articolul 312c din BGB.

În conformitate cu lucrările pregătitoare ale articolului 312c din BGB și cu jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), obiectivul acestei dispoziții, care se întemeiază de asemenea pe considerentul (37) al Directivei 2011/83, ar fi acela de a proteja consumatorul care nu poate examina bunul sau serviciul în cauză înainte de încheierea contractului și care nu poate obține informații suplimentare în această privință.

Or, nu ar exista o lipsă de informare a consumatorului într‑un caz precum cel cu care este sesizată instanța de trimitere, în care acest consumator a recurs la un profesionist în calitate de intermediar de negociere, care dispune de un know‑how suficient în ceea ce privește prestațiile care fac obiectul contractului și este la dispoziția acestui consumator pentru a răspunde unor eventuale întrebări în această privință.

În orice caz, consumatorul nu ar beneficia de un drept de retragere în temeiul unui contract atunci când un comerciant care acționează ca intermediar în negociere definește obiectul prestației și intră în contact cu comerciantul care este cealaltă parte la contract cu acest consumator numai în vederea clarificării anumitor condiții contractuale.

În cazul în care consumatorul nu are dreptul de a‑și revoca declarația de voință cu privire la încheierea contractului principal, acest drept nu poate fi recunoscut nici în privința acordurilor suplimentare sau a actelor adiționale care se raportează la acest contract.

În ipoteza în care dreptul lui JK de a se retrage din contractul în cauză ar fi totuși recunoscut în speță, instanța de trimitere consideră că Eisenberger Gerüstbau nu ar avea dreptul de a primi o remunerație pentru serviciul prestat și, în conformitate cu articolul 357 alineatul (8) din BGB și cu articolul 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/83, nu ar avea nici dreptul la o despăgubire compensatorie.

Această instanță consideră că refuzul unui consumator care s‑a retras dintr‑un contract în împrejurări precum cele din cauza cu care este sesizată de a‑i plăti comerciantului față de care era obligat prin acest contract o despăgubire ar putea fi calificat ca fiind contrar cerinței de bună‑credință.

Cu toate acestea, instanța menționată ridică problema conformității acestei aprecieri cu Hotărârea din 17 mai 2023, DC (Retragere după executarea contractului) (C‑97/22, EU:C:2023:413), în care Curtea a statuat că articolul 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că exonerează un consumator de orice obligație de a plăti prestațiile furnizate în temeiul unui contract negociat în afara spațiilor comerciale în cazul în care comerciantul în cauză nu i‑a transmis informațiile menționate la articolul 14 alineatul (4) litera (a) punctul (i), iar consumatorul respectiv și a exercitat dreptul de retragere după executarea contractului în cauză.

În aceste condiții, Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Există un contract la distanță în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva [2011/83], pentru care articolul 9 alineatul (1) din Directiva [2011/83] prevede dreptul de retragere, și în cazul în care consumatorul este asistat anterior încheierii contractului sau cu ocazia încheierii sale de un comerciant pe care l‑a mandatat independent de prestatorul serviciului? 2) În cazul în care Curtea va răspunde afirmativ la prima întrebare: Există un contract la distanță în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83, pentru care articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2011/83 prevede dreptul de retragere, și în cazul în care este îndeplinită una dintre următoarele condiții suplimentare: a) contactul dintre consumator și prestatorul de servicii s‑a încheiat la inițiativa comerciantului care l‑a asistat pe consumator; b) comerciantul care l‑a asistat pe consumator a influențat, anterior încheierii contractului, elemente esențiale din conținutul său (de exemplu întocmirea unei liste de prestații sau propunerea unui proiect de contract)? 3) Dacă Curtea va considera că în cazul primei întrebări și al celei de a doua întrebări literele a) sau b) nu există un contract la distanță din care [consumatorul] se poate retrage: dacă, după încheierea acestui contract, părțile încheie, folosind din nou mijloace de comunicare la distanță, o altă convenție care are ca obiect prestații suplimentare din partea prestatorului cu o importanță secundară în raport cu primul contract, acest act adițional constituie în sine un contract la distanță în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 din care consumatorul se poate retrage în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2011/83 sau, la fel ca în cazul contractului principal pe care îl completează, acesta nu constituie un contract la distanță din care consumatorul se poate retrage? 4) În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere dintr‑un contract la distanță reziliabil după ce cocontractantul a prestat deja servicii: consumatorul poate fi obligat, în pofida articolului 14 alineatul (4) litera (a) și alineatul (5) din Directiva 2011/83, să restituie comerciantului într‑o proporție adecvată valoarea serviciului prestat de acesta atunci când orice altă soluție ar fi abuzivă sau contrară bunei‑credințe în raport cu toate împrejurările din cazul concret?”

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că faptul că un consumator este asistat, anterior încheierii sau cu ocazia încheierii unui contract între acest consumator și un comerciant, de un alt comerciant ales de consumator, care a inițiat încheierea contactului între consumator și primul comerciant și care a exercitat o influență asupra unor elemente esențiale ale conținutului acestui contract, este relevant pentru a califica contractul menționat drept „contract la distanță” în sensul acestei dispoziții.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit dispoziției menționate, pentru ca un contract să poată fi calificat drept contract la distanță, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții. În primul rând, acest contract trebuie încheiat între un consumator și un comerciant în sensul definițiilor prevăzute la punctele 1 și 2 ale articolului 2 din Directiva 2011/83. În al doilea rând, acesta trebuie încheiat în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță. În al treilea rând, încheierea contractului respectiv trebuie să aibă loc fără prezența fizică simultană a comerciantului și a consumatorului, iar raportul contractual dintre părți trebuie stabilit prin utilizarea exclusivă a unuia sau mai multor mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat contractul.

Desigur, din decizia de trimitere nu reiese în mod neechivoc cu privire la care dintre aceste condiții are îndoieli instanța de trimitere. Totuși, această instanță a precizat că, până la încheierea contractului, JK și arhitectul, pe de o parte, și Eisenberger Gerüstbau, pe de altă parte, au comunicat exclusiv prin mijloace de comunicare la distanță, și anume prin poștă sau prin e‑mail, fapt din care rezultă că a treia dintre condițiile menționate este îndeplinită. Prin urmare, trebuie examinate numai primele două condiții.

În primul rând, trebuie să se verifice dacă o persoană precum JK, care este proprietara unui teren pe care este construit un imobil cu destinația de locuință multifamilială cu mai multe etaje și care a recurs la un comerciant, și anume Eisenberger Gerüstbau, pentru construirea a două noi etaje cu patru unități de locuit în total, trebuie calificată drept „consumator” în ceea ce privește contractul în cauză.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/83, este calificată drept „consumator” orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale, artizanale sau profesionale.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Directiva 2011/83 urmărește asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor care se află într‑o poziție de inferioritate în raport cu comercianții, întrucât trebuie considerați ca fiind mai puțin informați, mai slabi din punct de vedere economic și mai puțin experimentați din punct de vedere juridic decât cocontractanții lor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2019, slewo, C‑681/17, EU:C:2019:255, punctul 32, și Hotărârea din 14 mai 2020, NK (Proiectarea unei case unifamiliale), C‑208/19, EU:C:2020:382, punctul 39].

Noțiunea de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), care corespunde noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/83, are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Costea, C‑110/14, EU:C:2015:538, punctul 21, și Hotărârea din 8 mai 2025, Pielatak, C‑410/23, EU:C:2025:325, punctul 36).

Pentru a verifica dacă persoana vizată poate fi considerată drept „consumator” în sensul acestei dispoziții, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului în cauză, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu [Hotărârea din 8 iunie 2023, YYY. (Noțiunea de consumator), C‑570/21, EU:C:2023:456, punctul 55 și jurisprudența citată].

Din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că aceasta ridică problema dacă faptul că JK era asistată de un alt comerciant pe care îl alesese, în speță un arhitect, care a exercitat o influență asupra unor elemente esențiale din cuprinsul contractului în cauză, este sau nu este relevant pentru calificarea lui JK drept consumator.

În această privință, pe de o parte, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 29 din concluzii, faptul că, precum în cauza principală, un consumator a fost asistat de un profesionist, în speță un arhitect, la negocierea și încheierea unui contract între acest consumator și un alt comerciant nu este de natură să pună la îndoială poziția de inferioritate, menționată la punctul 44 din prezenta hotărâre, a acestui consumator în raport cu acest comerciant, chiar dacă profesionistul care l‑a asistat pe consumator a fost cel care a inițiat încheierea contactului dintre acesta și comerciant și chiar dacă a exercitat o influență asupra conținutului acestui contract.

Pe de altă parte, astfel cum s‑a amintit la punctul 45 din prezenta hotărâre, trebuie să se rețină o interpretare a noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/83, care are un caracter obiectiv și care este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real. Astfel, faptul că o asemenea persoană a fost asistată de un profesionist nu este de natură să pună sub semnul întrebării calitatea sa de consumator și nici nu presupune de altfel să se confere contractului în cauză o finalitate profesională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Costea, C‑110/14, EU:C:2015:538, punctele 21 și 25-27).

În ipoteza în care instanța de trimitere consideră că JK trebuie considerată a fi consumator în temeiul contractului în discuție în litigiul principal, se impune, în al doilea rând, să se examineze dacă, ținând seama de elementele de fapt prezentate de această instanță în decizia sa de trimitere referitoare la modalitățile de încheiere a acestui contract între JK și Eisenberger Gerüstbau și asistența furnizată în acest context de arhitectul la care a recurs JK, trebuie să se considere că un astfel de contract a fost încheiat în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83.

În această privință, considerentul (20) al directivei menționate enunță că noțiunea de sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat ar trebui să includă acele sisteme oferite de terți, alții decât comerciantul, dar care sunt utilizate de comerciant, cum ar fi platformele online, dar nu ar trebui să includă cazurile în care site‑urile internet oferă doar informații despre comerciant, bunurile și/sau serviciile acestuia și datele de contact.

În speță, trebuie să se constate, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 33 din concluzii, că dosarul de care dispune Curtea nu conține niciun element privind un sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat care să fi fost instituit de Eisenberger Gerüstbau. Cu toate acestea, elementele de fapt menționate de instanța de trimitere tind să indice că contractul în cauză nu a fost încheiat în cadrul unui astfel de sistem. Astfel, din aceste elemente rezultă că respectivul contract a fost încheiat pe baza unui proiect de contract care a fost pregătit sub răspunderea exclusivă a lui JK și care specifica prestațiile precise pe care JK dorea să le încredințeze societății Eisenberger Gerüstbau, acest proiect fiind trimis spre semnare prin e‑mail acestei societăți, lucru pe care aceasta l‑a făcut fără modificări. Prin urmare, chiar presupunând că întreprinderea menționată ar fi dispus de un sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, nu rezultă că contractul în discuție în litigiul principal a fost încheiat prin intermediul unui astfel de sistem, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că faptul că un consumator este asistat, anterior încheierii sau cu ocazia încheierii unui contract între acest consumator și un comerciant, de un alt comerciant ales de consumator, care a inițiat încheierea contactului între consumator și primul comerciant și care a exercitat o influență asupra unor elemente esențiale ale conținutului acestui contract, nu este relevant pentru a califica contractul menționat drept „contract la distanță” în sensul acestei dispoziții.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că, atunci când părțile la un contract care nu poate fi calificat drept „contract la distanță” în sensul acestei dispoziții încheie, utilizând exclusiv mijloace de comunicare la distanță, un act adițional la acest contract având ca obiect prestații suplimentare de o importanță secundară în raport cu prestațiile prevăzute în contractul menționat, acest act adițional constituie un „contract la distanță” în sensul dispoziției menționate.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că articolul 2 punctul 15 din Directiva 2011/83 definește „contractul auxiliar” ca fiind un contract prin care consumatorul obține bunurile sau serviciile care fac obiectul unui contract la distanță sau al unui contract negociat în afara spațiului comercial, iar aceste bunuri sau servicii sunt livrate, respectiv prestate de comerciant sau de o parte terță pe baza unui acord între partea terță respectivă și comerciant.

În această privință, articolul 15 din această directivă stabilește efectele exercitării dreptului de retragere dintr‑un contract la distanță sau dintr‑un contract negociat în afara spațiilor comerciale asupra contractelor auxiliare.

Cu toate acestea, directiva menționată nu prevede norme specifice privind calificarea juridică drept contract la distanță a unui acord de modificare a unui alt contract a cărui calificare juridică drept contract la distanță a fost exclusă.

În aceste condiții, pentru a verifica dacă contractul de modificare a unui alt contract trebuie considerat un „contract la distanță”, în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83, instanța de trimitere va trebui să examineze dacă sunt îndeplinite condițiile menționate la punctul 40 din prezenta hotărâre în ceea ce privește contractul de modificare, în speță acest act adițional la contractul în cauză.

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 2 punctul 7 din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că, atunci când părțile la un contract care nu poate fi calificat drept „contract la distanță” în sensul acestei dispoziții încheie, utilizând exclusiv mijloace de comunicare la distanță, un act adițional la acest contract având ca obiect prestații suplimentare de o importanță secundară în raport cu prestațiile prevăzute în contractul menționat, acest act adițional constituie un „contract la distanță” în sensul dispoziției menționate, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile pe care le prevede această dispoziție.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2011/83 trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care un consumator s‑a retras dintr‑un contract la distanță la sfârșitul perioadei de retragere, astfel cum a fost prelungită în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din această directivă și la un moment în care prestațiile care fac obiectul acestui contract și care nu erau de natură a putea fi restituite fuseseră deja furnizate, comerciantul poate susține în mod valabil că acest consumator a exercitat dreptul de retragere într‑un mod abuziv.

În această privință, articolul 6 alineatul (1) litera (h) din Directiva 2011/83 prevede că, înainte ca un contract la distanță să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, comerciantul trebuie să îi furnizeze acestuia, în mod clar și inteligibil, informații privind condițiile, termenele și procedurile de exercitare a dreptului de retragere, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din această directivă, precum și formularul tipizat de retragere, prezentat în anexa I partea B la directiva menționată.

De altfel, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2011/83, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 16 din aceasta, consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr‑un contract la distanță sau dintr‑un contract negociat în afara spațiului comercial, fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere și fără a suporta alte costuri decât cele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la articolul 14 din această directivă.

În plus, potrivit articolului 9 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2011/83, fără a aduce atingere articolului 10 din aceasta, perioada de retragere menționată la alineatul (1) al acestui articol 9 expiră, în cazul contractelor de prestări servicii, în termen de 14 zile calculat din ziua care urmează datei de încheiere a contractului.

În aceste condiții, omisiunea de a furniza informațiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (h) din această directivă determină, conform articolului 10 alineatul (1) din directiva menționată, o prelungire a perioadei inițiale de retragere cu 12 luni de la sfârșitul perioadei inițiale de retragere.

În plus, articolul 14 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din directiva menționată prevede că consumatorul nu suportă costurile pentru prestarea serviciilor dacă comerciantul nu a furnizat informații în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (h) sau (j) din aceeași directivă.

În plus, în conformitate cu articolul 14 alineatul (5) din Directiva 2011/83, cu excepția celor prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la articolul 14 din această directivă, exercitarea dreptului de retragere nu atrage răspunderea consumatorului.

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că întrebarea adresată se întemeiază pe premisa că JK îndeplinește condițiile care guvernează exercitarea dreptului de retragere prevăzut la articolul 9 din Directiva 2011/83 coroborat cu articolul 10 alineatul (1) din această directivă.

Prin urmare, trebuie să se examineze dacă, în cazul în care consumatorul se retrage, precum JK, dintr‑un contract la distanță în termenul de retragere, astfel cum a fost prelungit în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2011/83, în cazul în care comerciantul a furnizat deja, în temeiul acestui contract, prestații care nu pot fi restituite, comerciantul respectiv poate invoca caracterul abuziv al exercitării de către acest consumator a dreptului de retragere.

În această privință, Curtea a statuat că aplicarea reglementării Uniunii nu poate fi extinsă astfel încât să acopere operațiunile care sunt realizate în scopul de a beneficia în mod fraudulos sau abuziv de avantajele prevăzute de dreptul Uniunii (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a., C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 282).

Proba unei practici abuzive necesită, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a., C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 285).

Verificarea existenței unei practici abuzive impune instanței de trimitere să ia în considerare toate faptele și circumstanțele speței, inclusiv pe cele ulterioare operațiunii al cărei caracter abuziv este invocat (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a., C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 286).

În consecință, este de competența instanței de trimitere să verifice, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, atât timp cât nu se aduce atingere eficacității dreptului Uniunii, dacă elementele constitutive ale unei practici abuzive, astfel cum sunt amintite la punctul 70 din prezenta hotărâre, sunt întrunite în litigiul principal. Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra unei trimiteri preliminare, poate oferi, dacă este cazul, precizări destinate să orienteze instanța respectivă în interpretarea pe care aceasta o va efectua (Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a., C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 287).

În ceea ce privește existența unui element obiectiv care indică o practică abuzivă, menționat la punctul 70 din prezenta hotărâre, trebuie arătat că, astfel cum reiese din articolul 1 din Directiva 2011/83, interpretat în lumina considerentelor (4), (5) și (7) ale acesteia, directiva menționată urmărește să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, garantând informarea și siguranța acestora în tranzacțiile cu comercianții. Aceeași directivă urmărește astfel să le asigure consumatorilor o protecție extinsă, conferindu‑le anumite drepturi, printre care se numără dreptul de retragere, în materie, inter alia, de contracte la distanță. Astfel, obiectivul legiuitorului Uniunii este de a se evita ca utilizarea mijloacelor de comunicare la distanță să conducă la o diminuare a informațiilor furnizate consumatorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Walbusch Walter Busch, C‑430/17, EU:C:2019:47, punctele 34 și 35).

În special, articolul 9 din Directiva 2011/83 urmărește să permită consumatorului să aleagă contractul care corespunde cel mai bine nevoilor sale și, prin urmare, să renunțe la efectele unui contract care, după încheierea sa, se dovedește, în perioada de gândire prevăzută pentru exercitarea dreptului de retragere, ca nefiind adecvat unor astfel de nevoi. În acest cadru, obiectivul articolului 10 alineatul (1) din directiva menționată este de a garanta că consumatorul primește informațiile privind condițiile, termenele și modalitățile de exercitare a dreptului de retragere, precum și formularul tipizat de retragere și de a penaliza comerciantul care nu îi transmite aceste informații (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a., C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 288).

Astfel cum arată în esență domnul avocat general la punctele 54-56 din concluzii, aceleași obiective sunt urmărite și de articolul 14 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din Directiva 2011/83 coroborat cu articolul 14 alineatul (5) din aceasta, care exclude posibilitatea ca consumatorul care nu a primit informațiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (h) din această directivă să suporte costuri ca urmare a exercitării dreptului său de retragere.

În această privință, desigur, Curtea a statuat, în ceea ce privește dreptul de retragere prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48, că, pentru a descuraja comerciantul să încalce obligațiile care îi revin față de consumator în conformitate cu această directivă, în cazul în care acest comerciant nu a transmis informațiile prevăzute la articolul 10 din directiva menționată, iar consumatorul decide să se retragă din contractul de credit după expirarea termenului de 14 zile de la încheierea acestuia, comerciantul respectiv nu îi poate imputa consumatorului că și‑a exercitat în mod abuziv dreptul de retragere, chiar dacă timpul care s‑a scurs între încheierea acestui contract și retragerea de către consumator este considerabil (Hotărârea din 9 septembrie 2021, Volkswagen Bank ș.a., C‑33/20, C‑155/20 și C‑187/20, EU:C:2021:736, punctele 126 și 127, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a., C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctele 289 și 290).

Pentru motive similare, nu se poate considera că simplul fapt că consumatorul își exercită dreptul de retragere prevăzut la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2011/83, spre sfârșitul termenului de retragere, astfel cum a fost prelungit în temeiul articolului 10 alineatul (1) din această directivă, ar fi în sine suficient pentru a demonstra un asemenea element obiectiv.

Cu toate acestea, în speță, consumatorul nu numai că și‑a exercitat dreptul de retragere către finalul perioadei astfel prelungite cu 12 luni de la sfârșitul perioadei inițiale de retragere, ci și, după cum s‑a arătat la punctul 52 din prezenta hotărâre și după cum a subliniat în esență și domnul avocat general la punctul 61 din concluzii, contractul a fost încheiat pe baza unui proiect pregătit sub răspunderea exclusivă a consumatorului de către un intermediar ales de acesta și în conformitate cu indicațiile formulate de consumator cu privire la prestațiile precise așteptate de la comerciant, proiect pe care acest comerciant l‑a semnat ulterior fără modificări.

Or, într‑o asemenea ipoteză, nu pare exclus ca exercitarea de către consumator a dreptului său de retragere să nu corespundă obiectivelor menționate la punctul 73 din prezenta hotărâre.

Aceste împrejurări pledează în favoarea constatării, pe care este chemată să o facă în cele din urmă instanța de trimitere, că există un element obiectiv care dezvăluie o practică abuzivă din partea consumatorului care se retrage din contractul la distanță, în speță din partea lui JK.

Dacă aceasta este situația, instanța de trimitere trebuie să verifice existența în privința consumatorului a unui element subiectiv, care este, în pofida îndoielilor exprimate de această instanță, o condiție necesară pentru a caracteriza o practică abuzivă în sensul jurisprudenței amintite la punctele 69 și 70 din prezenta hotărâre. În această privință, pot fi relevante unele elemente care indică faptul că momentul când a fost exercitat acest drept a fost decis în mod expres de consumator cu unicul scop de a putea obține beneficiul complet al prestației executate integral sau aproape integral de comerciant, evitând în același timp să fie obligat la plata vreunei rambursări în schimbul prestației.

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că Directiva 2011/83 trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care un consumator s‑a retras dintr‑un contract la distanță la sfârșitul perioadei de retragere, astfel cum a fost prelungită în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din această directivă și la un moment în care prestațiile care fac obiectul acestui contract și care nu erau de natură a putea fi restituite fuseseră deja furnizate, comerciantul poate susține în mod valabil că acest consumator a exercitat dreptul de retragere într‑un mod abuziv din cauza propriului comportament dacă din ansamblul împrejurărilor reiese că, pe de o parte, faptul că consumatorul își exercită dreptul de retragere nu corespunde obiectivelor urmărite de această directivă cu privire la informarea consumatorului și siguranța lui în tranzacțiile cu comerciantul și, pe de altă parte, consumatorul urmărește, prin comportamentul său, să obțină în mod abuziv un avantaj în detrimentul comerciantului.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

5 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul german

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la a patra întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată