Hotărârea Curții (Camera a doua) din 4 iunie 2026.#R.S. împotriva Minister for Justice.#Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Destinatari – Membri ai familiei unui cetățean al Uniunii – Drept de ședere derivat al unui resortisant al unei țări terțe – Naturalizare ulterioară a acestui resortisant – Articolul 35 – Fraudă sau abuz de drept – Căsătorie de conveniență – Domeniu de aplicare în timp – Competența de investigare a autorităților naționale competente cu privire la existența unei căsătorii de conveniență.#Cauza C-560/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 35 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35, JO 2005, L 197, p. 34, JO 2020, L 191, p. 5 și JO 2026, L 90164, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între R.S., resortisant al unui stat terț care a fost naturalizat irlandez, pe de o parte, și Minister for Justice (ministrul Justiției, Irlanda), pe de altă parte, în legătură cu constatarea de către acesta din urmă a faptului că, înainte de dobândirea cetățeniei irlandeze, R.S. a încheiat o căsătorie de conveniență cu o cetățeană a Uniunii în scopul obținerii unui permis de ședere ca membru al familiei unui cetățean al Uniunii.

Potrivit considerentului (28) al Directivei 2004/38: „Pentru a se proteja împotriva abuzurilor de drept sau a fraudelor și, în special, împotriva căsătoriilor de conveniență sau a altor forme de uniune contractate exclusiv în scopul de a beneficia de libertatea de circulație și ședere, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să adopte măsurile necesare.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei directive: 1. prin «cetățean al Uniunii» se înțelege orice persoană având cetățenia unui stat membru; 2. prin «membru de familie» se înțelege (a) soțul […]”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Destinatarii”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”

Articolul 15 din aceeași directivă stabilește garanțiile procedurale aplicabile atunci când se adoptă decizii care restrâng libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Articolul 27 din Directiva 2004/38 stabilește principiile generale aplicabile în cazul limitării dreptului de intrare și a dreptului de ședere al unui cetățean al Uniunii sau al unui membru al familiei sale pentru motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică.

Potrivit articolului 30 din această directivă, intitulat „Notificarea deciziilor”: „(1) Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia. […] (3) Notificarea precizează instanța judecătorească sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate contesta decizia, termenul pentru contestare și, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru. Cu excepția unor cazuri de urgență, motivate corespunzător, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării.”

Articolul 31 din aceeași directivă, intitulat „Garanțiile procedurale”, prevede: „(1) Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac și, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. […] (3) Căile de atac permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporționat, în special având în vedere cerințele prevăzute la articolul 28. […]”

Articolul 35 din aceeași directivă, intitulat „Garanțiile procedurale”, prevede: „Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit prin prezenta directivă, în caz de abuz de drept sau fraudă, precum căsătoriile de conveniență. Orice măsură de acest fel este proporțională și supusă garanțiilor procedurale prevăzute la articolele 30 și 31.”

Directiva 2004/38 a fost transpusă în dreptul irlandez prin European Communities (Free Movement of Persons) Regulations 2015 (S. I. No 548 of 2015) [Regulamentul din 2015 privind Comunitățile Europene (Libera circulație a persoanelor) (S.I. nr. 548 din 2015)], în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Regulamentul din 2015”).

Articolul 27 din Regulamentul din 2015, intitulat „Încetarea drepturilor”, prevede: „(1) Ministrul poate revoca, poate refuza să adopte sau poate refuza să acorde, după caz, oricare dintre următoarele, în cazul în care decide, în conformitate cu prezentul articol, că dreptul sau statutul respectiv, după caz, este revendicat în temeiul unei fraude sau al unui abuz de drept: […] (b) un permis de ședere […] (2) În cazul în care ministrul suspectează, din motive întemeiate, că un drept sau un statut legat de tratamentul ca membru de familie autorizat conferit prin prezentul regulament este revendicat sau a fost obținut în temeiul unei fraude sau al unui abuz de drept, ministrul are dreptul de a efectua cercetările și de a obține informațiile necesare în mod rezonabil pentru a investiga cazul. […] (4) În prezentul articol, «abuzul de drept» include o căsătorie de conveniență […]”

Articolul 28 din acest regulament, intitulat „Căsătoria de conveniență”, prevede: „(1) Atunci când ia o decizie cu privire la orice aspect relevant în cadrul prezentului regulament, ministrul poate să nu ia în considerare o anumită căsătorie ca factor care influențează decizia respectivă în cazul în care acesta consideră sau stabilește că respectiva căsătorie este o căsătorie de conveniență. (2) În cazul în care ministrul, luând în considerare o căsătorie în scopul stabilirii oricărui aspect relevant în cadrul prezentului regulament, are motive întemeiate să considere că respectiva căsătorie este o căsătorie de conveniență, el poate trimite părților la căsătorie o notificare prin care să solicite persoanelor în cauză să furnizeze, în termenul specificat în notificarea respectivă, informații care sunt în mod rezonabil necesare, fie în scris, fie personal, pentru a convinge ministrul că respectiva căsătorie nu este o căsătorie de conveniență.”

R.S., născut într‑un stat terț al cărui resortisant era, a intrat pe teritoriul Irlandei pe baza unui permis de ședere pentru studenți.

În cursul anului 2010, cu 16 zile înainte de expirarea acestui permis de ședere, R.S. s‑a căsătorit cu o cetățeană a Uniunii care își exercitase libertatea de circulație și de ședere în Irlanda. Ulterior, acestuia i s‑a eliberat un permis de ședere pe o perioadă de cinci ani în calitate de membru al familiei unui cetățean al Uniunii.

În anul 2015, R.S. a dobândit cetățenia irlandeză. De atunci, șederea sa în Irlanda se întemeiază pe această cetățenie.

În anul 2018, R.S. și soția sa au divorțat.

În cursul anului 2019, o resortisantă a unui stat terț a depus o cerere de ședere în Irlanda pentru motivul că era mama unui copil, cetățean irlandez, al cărui tată biologic era R.S. Această cerere a condus la o investigație pentru a se stabili dacă căsătoria încheiată în anul 2010 fusese o căsătorie de conveniență.

Printr‑o decizie din 13 februarie 2020, ministrul Justiției a „revocat” permisul de ședere eliberat lui R.S. în anul 2010 pentru motivul că, în sprijinul cererii sale de obținere a unui permis de ședere, R.S. prezentase documente înșelătoare, iar căsătoria încheiată în anul 2010 fusese o căsătorie de conveniență. În urma unei cereri de reexaminare formulate de R.S., această decizie a fost confirmată printr‑o decizie a ministrului Justiției din 8 septembrie 2020.

La 1 februarie 2022, ministrul Justiției a adoptat însă o nouă decizie în urma unei corespondențe cu avocații lui R.S. Prin această decizie, el a revocat decizia din 8 septembrie 2020, a anulat decizia din 13 februarie 2020 și a constatat că R.S. prezentase documente sau informații false ori înșelătoare și încheiase o căsătorie de conveniență în vederea obținerii unui statut sau a unui drept pe care nu l‑ar fi putut pretinde altfel în temeiul Directivei 2004/38. Ministrul a apreciat că „orice drept sau statut conferit în temeiul [acestei] directive ca urmare a căsătoriei [menționate] se consideră retras ab initio”.

R.S. a sesizat High Court (Înalta Curte, Irlanda) cu o acțiune având ca obiect anularea prin intermediul unor ordonanțe de certiorari a deciziilor din 13 februarie 2020, din 8 septembrie 2020 și din 1 februarie 2022, pentru motivul că ministrul Justiției acționase ultra vires. Așadar, devenit resortisant irlandez, R.S. nu ar mai intra sub incidența niciunei dispoziții a Regulamentului din 2015 și nici a Directivei 2004/38, astfel că aceste acte nu puteau constitui temeiul competenței ministrului Justiției de a adopta aceste decizii. Acțiunea a fost respinsă de High Court (Înalta Curte) printr‑o hotărâre din 18 mai 2023.

R.S. a sesizat atunci Court of Appeal (Curtea de Apel), instanța de trimitere.

Această instanță precizează de la bun început că decizia din 1 februarie 2022 nu trebuie înțeleasă ca implicând revocarea sau refuzul unui drept de ședere, ci ca presupunând în privința lui R.S. o „stabilire”, o „constatare” sau o „concluzionare” cu privire la o situație din trecut sau la un comportament din trecut. Ea adaugă că decizia respectivă lasă să se înțeleagă că această stabilire, constatare sau concluzionare poate fi luată în considerare în contextul ulterior al unei reevaluări a naționalității irlandeze a lui R.S., recunoscând totodată că o asemenea reevaluare ar fi efectuată ținând seama de toate împrejurările și drepturile fundamentale ale acestuia. În această privință, instanța respectivă precizează că, în urma deciziilor recente ale Supreme Court (Curtea Supremă, Irlanda), nu există în prezent nicio procedură valabilă din punct de vedere constituțional pentru a desfășura o investigație în vederea revocării naționalității irlandeze într‑un asemenea context.

Având în vedere argumentele prezentate în fața sa, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema domeniului de aplicare al Directivei 2004/38 și în special al articolului 35 din aceasta.

În acest sens, instanța deduce din Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes (C‑165/16, EU:C:2017:862), că Directiva 2004/38 încetează să se aplice unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, atunci când acest resortisant dobândește cetățenia statului membru gazdă și nu mai corespunde, ca urmare a acestui fapt, definiției noțiunii de „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă. În aceste condiții, din Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693), ar reieși că directiva se aplică unei decizii de îndepărtare adoptate împotriva unui resortisant al unui stat terț care a locuit în statul membru gazdă în calitate de membru al familiei unui cetățean al Uniunii, chiar dacă acest resortisant al statului terț nu mai era un „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din aceeași directivă.

Având în vedere aceste elemente, instanța menționată ridică problema dacă, prin analogie cu soluția reținută în această din urmă hotărâre, Directiva 2004/38 reglementează situația în care autoritatea competentă a unui stat membru caută să stabilească dacă o persoană care a beneficiat de un drept de ședere întemeiat pe această directivă l‑a obținut prin abuz de drept sau fraudă, la o dată la care persoana respectivă nu mai este un „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.

În al doilea rând, instanța de trimitere constată că dreptul irlandez abilitează fără echivoc ministrul Justiției să investigheze o fraudă sau un abuz de drept în vederea „revocării, a refuzului de a efectua sau de a acorda […] un permis de ședere”, fără însă ca această revocare sau acest refuz să poată fi retroactiv. Ea precizează de asemenea că, în temeiul dreptului irlandez, o astfel de competență de investigare poate viza atât cererile de permis de ședere, cât și permisele de ședere valabile sau obținute în trecut. Totuși, s‑ar ridica problema dacă competența de investigare se poate exercita în mod autonom, în afara oricărei acțiuni concrete precum revocarea sau refuzul unui drept de ședere, o urmărire penală, o procedură de expulzare sau o procedură de revocare a cetățeniei irlandeze.

Or, pentru instanța de trimitere, o astfel de competență de investigare autonomă ar putea fi justificată având în vedere finalitatea regimului cetățeniei Uniunii, care impune existența unui sistem solid de prevenire, de detectare și de eradicare a fraudei și a abuzului de drept. Pentru a putea efectua, dacă este cazul, o interpretare a dreptului irlandez conformă cu dreptul Uniunii, această instanță apreciază că este necesar să se stabilească dacă Directiva 2004/38 se aplică unui resortisant al unui stat terț care a obținut cetățenia unui stat membru numai în măsura în care această directivă autorizează statul membru respectiv să investigheze o căsătorie de conveniență încheiată într‑un moment în care acest resortisant beneficia de un drept de ședere în statul membru menționat în temeiul directivei.

În aceste împrejurări, Court of Appeal (Curtea de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Directiva 2004/38 […] se aplică unei persoane care a beneficiat anterior de un drept de ședere derivat într‑un stat membru în temeiul calității sale de soț al unui resortisant al Uniunii, care își exercita drepturile conferite de [Tratatul FUE] în statul gazdă, dar care a devenit recent cetățean al statului gazdă și nu mai beneficiază de niciun drept derivat în statul gazdă în temeiul directivei, iar aceasta în scopul exclusiv de a investiga și (dacă este cazul) de a stabili sau de a trage concluzia că persoana respectivă a comis în trecut o fraudă sau un abuz de drept și/sau a încheiat o căsătorie de conveniență în sensul articolului 35 din directivă pentru a obține un beneficiu în temeiul directivei?”

Prin intermediul întrebării sale unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 35 din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că permite autorităților naționale competente să investigheze și, dacă este cazul, să stabilească sau să concluzioneze că o persoană care a beneficiat anterior de un drept derivat de liberă circulație în temeiul acestei directive a săvârșit o fraudă sau un abuz de drept, chiar dacă această persoană a dobândit cetățenia acestui stat membru și dacă, la data investigației, șederea acesteia în statul membru în cauză nu se mai întemeiază pe directivă.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, intră în domeniul de aplicare al acestei directive și sunt destinatari ai drepturilor conferite de aceasta cetățenii Uniunii care se deplasează sau au reședința într‑un stat membru, altul decât cel ai cărui resortisanți sunt, precum și membrii familiei lor, conform definiției de la articolul 2 punctul 2 din directiva menționată, care îi însoțesc sau li se alătură (Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 34 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah, C‑94/18, EU:C:2019:693, punctul 54).

În schimb, din moment ce, în temeiul unui principiu de drept internațional, un stat membru nu poate să refuze propriilor resortisanți dreptul de a intra și de a rămâne pe teritoriul său, iar aceștia beneficiază, așadar, de un drept de ședere necondiționat, Directiva 2004/38 nu are vocația de a reglementa șederea unui cetățean al Uniunii în statul membru al cărui cetățean este (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2011, McCarthy, C‑434/09, EU:C:2011:277, punctele 29 și 34, Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B., C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 42, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 37).

În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, în perioada cuprinsă între anii 2010 și 2015, R.S., la acel moment resortisant al unui stat terț, a locuit în Irlanda în calitate de soț al unei cetățene a Uniunii care și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. În această perioadă, șederea lui R.S. în Irlanda era, așadar, întemeiată pe Directiva 2004/38, al cărei destinatar era.

Cu toate acestea, astfel cum observă instanța de trimitere, dobândirea în anul 2015 a cetățeniei irlandeze de către R.S. a determinat, pentru acesta, o schimbare a regimului juridic atât în raport cu dreptul național, cât și cu Directiva 2004/38. De la momentul dobândirii acestei cetățenii, R.S. rezidă în Irlanda în temeiul dreptului național și nu mai intră sub incidența noțiunii de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, care, astfel, nu mai are vocație să reglementeze șederea sa în Irlanda (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C‑165/16, EU:C:2017:862, punctele 39-41).

Astfel, la data deschiderii, în anul 2019, a investigației privind existența unei căsătorii de conveniență, R.S. nu mai era „destinatar”, în sensul acestei dispoziții. Totuși, această investigație viza printre altele o perioadă în care R.S. locuise într‑adevăr în Irlanda în temeiul Directivei 2004/38. În plus, investigația menționată a condus la constatarea că orice drept conferit în temeiul acestei directive, inclusiv, așadar, dreptul de ședere de care a beneficiat R.S. în temeiul directivei menționate, era considerat retras ab initio.

Interpretarea articolului 35 din Directiva 2004/38 trebuie efectuată pe baza acestor observații introductive pentru a se stabili, pe de o parte, dacă această dispoziție continuă să se aplice în împrejurări precum cele descrise la punctul anterior și, pe de altă parte, dacă ea permite statelor membre să inițieze o investigație în vederea simplei constatări a existenței unei căsătorii de conveniență.

Potrivit articolului 35 din Directiva 2004/38, statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, a anula sau a retrage orice drept conferit prin această directivă, în caz de abuz de drept sau fraudă precum căsătoriile de conveniență, fiind înțeles că orice măsură de acest fel trebuie să fie proporțională și supusă garanțiilor procedurale prevăzute de directiva menționată.

În vederea interpretării acestei dispoziții, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, și Hotărârea din 1 august 2022, Familienkasse Niedersachsen‑Bremen, C‑411/20, EU:C:2022:602, punctul 51).

În ceea ce privește, într‑o primă etapă, domeniul de aplicare temporal al articolului 35 din Directiva 2004/38, trebuie, în primul rând, să se remarce că această dispoziție este redactată în sens larg, după cum arată termenii care indică faptul că statele membre pot adopta „măsurile necesare” pentru „a refuza, anula sau retrage”„orice” drept „conferit” de această directivă. Reiese, desigur, fără echivoc din acest mod de redactare că adoptarea unor astfel de măsuri trebuie să privească un drept conferit de directiva menționată, precum un drept de ședere derivat al membrului familiei unui cetățean al Uniunii care și‑a exercitat libertatea de circulație și de ședere. Cu toate acestea, modul de redactare menționat nu presupune nicidecum ca, la momentul adoptării acestor măsuri, acest drept să fie întotdeauna exercitat.

Astfel, mai întâi, prin modul său de redactare, articolul 35 din Directiva 2004/38 nu condiționează adoptarea de către statele membre a măsurilor necesare pentru a refuza, a anula sau a retrage orice drept conferit de această directivă de nicio limită temporală explicită.

Apoi, utilizarea participiului trecut „conferit” tinde să indice că legiuitorul Uniunii a dorit să acorde statelor membre competența de a adopta măsuri în privința drepturilor a căror destinatară este sau a fost persoana vizată în temeiul directivei menționate.

În sfârșit, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 42 din concluziile sale, utilizarea unor verbe distincte („refuse”, „terminate”, „withdraw”, în versiunea engleză; „denegar”, „extinguir”, „retirar”, în versiunea spaniolă; „verweigern”, „aufheben”, „widerrufen”, în versiunea germană; „lõpetama”, „kehtetuks tunnistama”, „keelduma”, în versiunea estonă; „refuser”, „annuler” și „retirer” în versiunea franceză) demonstrează intenția legiuitorului Uniunii de a acoperi atât măsurile naționale care permit anularea unui drept ex nunc, cât și pe cele care constau în retragerea unui drept ex tunc. Astfel, această dispoziție permite adoptarea de măsuri în privința unui drept a cărui acordare se solicită, a unui drept exercitat în prezent sau a unui drept care a fost exercitat în trecut.

Din aceste elemente de interpretare literală rezultă că articolul 35 din Directiva 2004/38 are vocația de a se aplica unor măsuri adoptate în temeiul unui drept conferit de această directivă într‑o perioadă anterioară, chiar dacă persoana în cauză nu mai este, la momentul adoptării acestor măsuri, un „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.

În al doilea rând, această interpretare literală este confirmată de contextul în care se înscrie articolul 35 din Directiva 2004/38.

Astfel, pe de o parte, în conformitate cu considerentul (28) al directivei, „[p]entru a se proteja împotriva abuzurilor de drept sau a fraudelor și, în special, împotriva căsătoriilor de conveniență sau a altor forme de uniune contractate exclusiv în scopul de a beneficia de libertatea de circulație și ședere, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să adopte măsurile necesare”. Acest considerent este formulat în termeni la fel de largi ca cei utilizați la articolul 35 din directiva menționată. La fel ca acest articol, considerentul indicat nu condiționează adoptarea de către statele membre a măsurilor vizate de nicio limită temporală.

Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că Directiva 2004/38 cuprinde nu numai norme care reglementează condițiile de obținere a unuia dintre diferitele tipuri de drepturi de ședere pe care le prevede, dar și condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca beneficiul drepturilor în cauză să poată continua. Această directivă prescrie de asemenea un ansamblu de norme ce vizează să reglementeze situația care rezultă din pierderea beneficiului unuia dintre aceste drepturi care continuă să se aplice unei persoane care nu mai este un „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah, C‑94/18, EU:C:2019:693, punctele 70-73, 78 și 79).

Rezultă că domeniul de aplicare temporal al anumitor dispoziții ale Directivei 2004/38 îl depășește pe cel al noțiunii de „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă. În mod concret, o persoană care a avut calitatea de „destinatar”, în sensul acestei dispoziții, poate, așadar, chiar și după pierderea acestei calități, să continue să intre sub incidența anumitor dispoziții ale directivei menționate, care, având în vedere obiectul și finalitatea lor, au vocația de a continua să se aplice după o asemenea pierdere.

Or, în al treilea rând, având în vedere finalitatea și efectul său util, articolul 35 din Directiva 2004/38 are vocația de a continua să se aplice după o astfel de pierdere.

În această privință, trebuie subliniat că această dispoziție constituie o expresie a principiului general al interzicerii abuzului de drept. Conform jurisprudenței Curții, proba unei practici abuzive impune, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia (Hotărârea din 18 decembrie 2014, McCarthy ș.a., C‑202/13, EU:C:2014:2450, punctul 54).

Or, din moment ce un comportament abuziv constă în crearea artificială a condițiilor necesare pentru obținerea unui avantaj și pentru respectarea lor formală, un astfel de comportament este, prin natura sa, dificil de detectat. În practică, din cauza naturii sale disimulate, acesta este adesea detectat nu la momentul săvârșirii sale, ci într‑o etapă ulterioară.

În aceste condiții, este necesar să se considere că obiectivul combaterii fraudei și a practicilor abuzive impune interpretarea articolului 35 din Directiva 2004/38 în sensul că conferă statelor membre competența de a lua măsurile necesare în caz de fraudă sau de abuz de drept care a afectat un drept conferit în temeiul acestei directive chiar și la o dată la care acest drept a încetat să își producă efectele, iar persoana în cauză nu mai are calitatea de „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.

Interpretarea contrară ar fi, astfel, de natură să profite autorilor de fraude sau de abuzuri de drept care au reușit să disimuleze frauda sau abuzul pentru o perioadă suficient de lungă, cu riscul de a repune în discuție acest obiectiv.

În lumina considerațiilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că dintr‑o interpretare literală, contextuală și teleologică a articolului 35 din Directiva 2004/38 rezultă că această dispoziție are vocația de a se aplica unor măsuri luate în raport cu un drept conferit de această directivă într‑o perioadă anterioară, chiar dacă persoana în cauză nu mai este, la data adoptării acestor măsuri, un „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.

Din cuprinsul punctelor 64 și 67 din Hotărârea din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693), nu se poate trage o concluzie diferită. La aceste puncte, Curtea a apreciat că jurisprudența – potrivit căreia, din moment ce resortisantul unui stat terț, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, beneficiază în temeiul Directivei 2004/38 de dreptul de intrare și de ședere în statul membru gazdă, acesta nu poate restrânge drepturile respective decât cu respectarea articolelor 27 și 35 din această directivă – nu se aplică în situația în care acest resortisant al unui stat terț nu mai beneficiază de un drept de ședere întemeiat pe directiva menționată și nu mai este un „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.

Procedând astfel, Curtea nu a intenționat să limiteze domeniul de aplicare temporal al articolului 35 din Directiva 2004/38 la perioada în care persoana interesată își are reședința pe teritoriul unui stat membru în temeiul dispozițiilor acestei directive și are calitatea de „destinatar”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.

Astfel, dintr‑o lectură de ansamblu a motivelor Hotărârii din 10 septembrie 2019, Chenchooliah (C‑94/18, EU:C:2019:693), reiese că Curtea a efectuat pur și simplu o distincție între, pe de o parte, ipotezele unei restrângeri a drepturilor conferite de Directiva 2004/38 pentru motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică în temeiul articolului 27 din această directivă, precum și o pierdere a unui asemenea drept ca urmare a existenței unei fraude sau a unui abuz de drept în temeiul articolului 35 din directiva menționată și, pe de altă parte, ipoteza, prevăzută la articolul 15 din aceeași directivă, care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, a pierderii dreptului de ședere pentru alte motive, precum plecarea cetățeanului Uniunii pe care resortisantul unui stat terț îl însoțea sau căruia i se alătură în calitate de membru al familiei.

Într‑o a doua etapă, este necesar să se stabilească, având în vedere întrebările instanței de trimitere, întinderea competenței pe care articolul 35 din Directiva 2004/38 o conferă statelor membre. Această instanță urmărește în special să afle dacă dispoziția menționată le conferă acestora din urmă o competență de investigare cu privire la situațiile de fraudă sau de abuz de drept care pot conduce la simpla constatare a existenței unei fraude sau a unui abuz, fără a implica în mod necesar refuzul, anularea sau retragerea unui drept conferit de această directivă.

În această privință, mai întâi, din formularea largă a articolului 35 din Directiva 2004/38, evidențiată la punctul 39 din prezenta hotărâre, rezultă că legiuitorul Uniunii a conferit statelor membre o anumită marjă de apreciere în exercitarea competenței de a adopta măsurile necesare pentru a refuza, a anula sau a retrage orice drept conferit de această directivă. Exercitarea acestei competențe este totuși încadrată, astfel cum reiese din însăși formularea acestei dispoziții, de principiul proporționalității, precum și de garanțiile procedurale prevăzute la articolele 30 și 31 din directiva menționată.

În acest context, articolul 35 din Directiva 2004/38 nu definește „măsurile necesare” pe care statele membre sunt pe care statele membre sunt susceptibile să le adopte pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit de această directivă.

Apoi, constatarea unei fraude sau a unui abuz de drept, care este o etapă necesară și prealabilă adoptării eventuale a unei decizii de refuz, de anulare sau de retragere a unui drept conferit de Directiva 2004/38, presupune în mod logic verificarea existenței unei asemenea fraude sau a unui astfel de abuz, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 82 din concluziile sale.

Această verificare impune, potrivit jurisprudenței Curții, efectuarea unei examinări individuale a cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, McCarthy ș.a., C‑202/13, EU:C:2014:2450, punctul 52).

În sfârșit, trebuie considerat că o astfel de examinare individuală, efectuată în temeiul articolului 35 din Directiva 2004/38, poate conduce la constatarea că o fraudă sau un abuz de drept nu este dovedit.

Prin urmare, este necesar să se considere că articolul 35 din Directiva 2004/38 conferă, în mod implicit, dar necesar, statelor membre competența de a investiga o suspiciune de fraudă sau de abuz de drept și de a constata, dacă este cazul, existența unei fraude sau a unui abuz, fără a adopta în mod necesar, ulterior, măsuri prin care să refuze, să anuleze sau să retragă un drept conferit în temeiul directivei menționate.

Într‑o a treia și ultimă etapă, în măsura în care din elementele dosarului în fața Curții reiese că constatarea existenței unei căsătorii de conveniență în litigiul principal ar putea conduce la revocarea ulterioară a naturalizării lui R.S. și, prin urmare, la pierderea statutului de cetățean al Uniunii al acestuia, trebuie amintit că articolul 20 TFUE nu se opune ca un stat membru să retragă unui cetățean al Uniunii cetățenia acestui stat membru dobândită prin naturalizare atunci când aceasta a fost obținută în mod fraudulos, cu condiția ca această decizie de retragere să respecte principiul proporționalității (Hotărârea din 2 martie 2010, Rottmann, C‑135/08, EU:C:2010:104, punctul 59).

În lumina tuturor considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 35 din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că permite autorităților competente ale unui stat membru să investigheze și, dacă este cazul, să stabilească sau să concluzioneze că o persoană care a beneficiat anterior de un drept derivat de circulație și de ședere în temeiul acestei directive a săvârșit o fraudă sau un abuz de drept chiar dacă această persoană a dobândit cetățenia acestui stat membru și chiar dacă, la data investigației, șederea sa în statul membru menționat nu se mai întemeiază pe directiva menționată.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

4 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul irlandez

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Observații introductive

Cu privire la articolul 35 din Directiva 2004/38

Cu privire la cheltuielile de judecată