Hotărârea Curții (Camera a doua) din 16 aprilie 2026.#Stichting Onderhandelingen Thuiskopie vergoeding și Stichting de Thuiskopie împotriva HP Nederland BV ș.a.#Cererea de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Apropierea legislațiilor – Proprietate intelectuală – Dreptul de autor și drepturile conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 2 – Dreptul de reproducere – Articolul 3 alineatul (1) – Dreptul de comunicare publică a operelor – Articolul 5 alineatul (2) litera (b) – Așa‑numita excepție privind «copia privată» – Compensație echitabilă – Serviciu de streaming cu plată – Copie pentru redare offline – Articolul 5 alineatul (5).#Cauza C-496/24.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230) coroborat cu articolul 5 alineatul (5) din această directivă.

Această cerere a fost formulată în cadrul a două litigii între, în primul rând, Stichting Onderhandelingen Thuiskopievergoeding (denumită în continuare „SONT”) și, în al doilea rând, Stichting de Thuiskopie (denumită în continuare „SdT”), pe de o parte, și HP Nederland BV (denumită în continuare „HP”), Dell BV și Stichting Overlegorgaan Blanco Informatiedragers, pe de altă parte. Litigiile menționate priveau o redevență solicitată societăților HP și Dell, destinată să finanțeze compensația echitabilă plătită titularilor drepturilor de autor în temeiul excepției privind copia privată în cadrul unui serviciu de comunicare a copiilor pentru redare offline (offline streaming copies), care este furnizat în legătură cu un serviciu de streaming la cerere de opere muzicale sau audiovizuale prin internet.

Considerentele (5), (10), (23)-(25), (31), (32), (35), (38) și (39) ale Directivei 2001/29 au următorul cuprins: „(5) Dezvoltarea tehnologică a multiplicat și diversificat vectorii de creație, producție și exploatare. Chiar dacă nu sunt necesare noi concepte pentru protecția proprietății intelectuale, legislația actuală privind dreptul de autor și drepturile conexe trebuie adaptată și completată pentru a reflecta în mod adecvat realitățile economice, cum ar fi noile forme de exploatare. […] (10) Autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a‑și putea continua munca creativă și artistică, la fel ca producătorii, pentru a putea finanța această muncă. Investiția necesară pentru a produce produse ca fonograme, filme sau produse multimedia și servicii, cum ar fi «serviciile la cerere», este considerabilă. Pentru a asigura o astfel de remunerație și pentru a obține un randament satisfăcător al investiției, este necesară o protecție juridică adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală. […] (23) Prezenta directivă trebuie să armonizeze într‑o mai mare măsură dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică. Acest drept trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Acest drept include orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Acest drept nu ar trebui să includă niciun alt act. (24) Dreptul de a pune la dispoziția publicului obiectele menționate la articolul 3 alineatul (2) trebuie înțeles ca reglementând toate operațiunile de punere la dispoziția publicului care nu este prezent în locul de proveniență a actului de punere la dispoziție și ca neincluzând niciun alt act. (25) Incertitudinea juridică privind natura și nivelul protecției operațiunilor de transmisie la cerere, prin rețele, a operelor protejate de dreptul de autor și a obiectelor protejate prin drepturile conexe trebuie eliminată prin conferirea unei protecții armonizate la nivel comunitar. Trebuie clarificat faptul că titularii de drepturi recunoscuți de prezenta directivă au dreptul exclusiv de a pune la dispoziția publicului operele protejate de dreptul de autor sau orice alt obiect protejat prin transmisii interactive la cerere. Aceste transmisii se caracterizează prin faptul că orice persoană poate avea acces la ele din orice loc și în orice moment. […] (31) Trebuie păstrat un echilibru just între drepturile și interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum și între acestea și drepturile și interesele utilizatorilor de obiecte protejate. Excepțiile existente și limitările de drepturi stabilite de statele membre trebuie reanalizate prin prisma noului mediu electronic. Diferențele existente între excepțiile și limitările privind anumite acte restricționate au efecte negative directe asupra funcționării pieței interne în domeniul dreptului de autor și a drepturilor conexe. Asemenea diferențe ar putea deveni mai accentuate odată cu dezvoltarea exploatării în străinătate a operelor și a activităților transfrontaliere. Pentru a asigura buna funcționare a pieței interne, astfel de excepții și limitări trebuie definite într‑un mod mai armonizat. Gradul de armonizare a acestor excepții depinde de impactul lor asupra bunei funcționări a pieței interne. (32) Prezenta directivă prevede o enumerare exhaustivă a excepțiilor și limitărilor privind dreptul de reproducere și dreptul de comunicare publică. Anumite excepții sau limitări se aplică doar dreptului de reproducere, dacă este cazul. Această listă ține cont în mod corespunzător de diferitele tradiții juridice ale statelor membre, având în același timp ca scop să asigure funcționarea pieței interne. Statele membre trebuie să aplice în mod coerent aceste excepții și limitări, care vor fi evaluate cu ocazia revizuirii legislației de punere în aplicare în viitor. […] (35) În cazul anumitor excepții sau limitări, titularii drepturilor trebuie să primească o compensație echitabilă pentru a fi despăgubiți corespunzător pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate. La determinarea formei, a modalităților detaliate și a posibilelor niveluri ale acestei compensații echitabile, ar trebui să se țină cont de împrejurările specifice fiecărui caz. În evaluarea acestor împrejurări, un criteriu util ar fi potențialul prejudiciu cauzat titularului de drept prin actul în cauză. În cazul în care titularul dreptului a fost deja plătit în altă formă, de exemplu sub forma unor redevențe din contractul de licență, nu se mai poate face o plată specifică sau separată. Nivelul compensației echitabile ar trebui să țină cont de gradul de utilizare a măsurilor tehnologice de protecție prevăzute prin prezenta directivă. Anumite situații în care prejudiciul cauzat titularului de drept este minim nu pot da naștere unei obligații de plată. […] (38) Statelor membre ar trebui să li se permită să prevadă o excepție sau limitare de la dreptul de reproducere pentru anumite tipuri de reproduceri de materiale audio, vizuale și audiovizuale pentru uz personal, însoțită de o compensație echitabilă. O astfel de excepție poate implica introducerea sau menținerea sistemelor de remunerare în vederea compensării prejudiciului cauzat titularilor de drepturi. Deși diferențele existente între acele sisteme de remunerare aduc atingere funcționării pieței interne, acestea nu ar trebui în ceea ce privește reproducerile private pe suport analogic, să aibă un impact semnificativ asupra evoluției societății informaționale. Crearea de copii private pe suport digital poate fi mult mai răspândită și poate avea un impact economic mai mare. În consecință, ar trebui să se țină cont în mod corespunzător de diferențele dintre copierea privată pe suport digital și cea pe suport analogic și să se facă distincție între ele în anumite privințe. (39) Atunci când aplică excepția sau limitarea cu privire la copierea privată, statele membre ar trebui să țină cont în mod corespunzător de evoluția economică și tehnologică, în special cu privire la copierea privată pe suport digital și sistemele de remunerare aferente, dacă sunt disponibile măsuri tehnologice de protecție eficiente. Astfel de excepții sau limitări nu trebuie să împiedice folosirea mijloacelor tehnice, nici reprimarea oricărui act de contrafacere.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Dreptul de reproducere”, prevede: „Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte: (a) pentru autori, a operelor lor; (b) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor; (c) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor; (d) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor; (e) pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede la alineatul (1): „Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de distribuire”, are următorul cuprins: „(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acestuia. (2) Dreptul de distribuire a originalului sau a copiilor operei nu se epuizează în cadrul Comunității, exceptând cazul în care prima vânzare sau primul altfel de transfer al proprietății asupra obiectului în cauză în cadrul Comunității se face de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia.”

Articolul 5 din Directiva 2001/29, intitulat „Excepții și limitări”, prevede la alineatul (2) litera (b), precum și la alineatul (5) următoarele: „(2) Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri: […] (b) pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză; […] (5) Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului.”

Articolul 6 din această directivă, intitulat „Obligații privind măsurile tehnice”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Statele membre prevăd o protecție juridică adecvată împotriva nerespectării oricăror măsuri tehnice eficiente, pe care persoana respectivă le efectuează cu bună știință sau având motive întemeiate să știe că urmărește acest obiectiv. […] (3) În sensul prezentei directive, «măsuri tehnice» înseamnă orice tehnologie, dispozitiv sau componentă care, în cadrul funcționării normale, este proiectată pentru a preveni sau limita, în ceea ce privește operele sau alte obiecte protejate, acte care nu sunt autorizate de titularul dreptului de autor al unui drept conex dreptului de autor conform dispozițiilor legale […]. Măsurile tehnologice sunt considerate eficiente când utilizarea unei opere sau a unui alt obiect protejat este controlată de către titularii de drepturi în baza aplicării unui cod de acces sau a unui procedeu de protecție, cum ar fi criptarea, bruierea sau alte transformări ale operei sau ale altui obiect protejat, sau a unui mecanism de control al copierii, care atinge obiectivul protecției.”

Potrivit articolului 1 din Auteurswet (Legea privind dreptul de autor) din 23 septembrie 1912 (Stb. 1912, nr. 308), în versiunea aplicabilă litigiilor principale (denumită în continuare „Legea privind dreptul de autor”): „Dreptul de autor este, sub rezerva limitărilor prevăzute de lege, dreptul exclusiv al autorului unei opere literare, științifice sau artistice sau al succesorilor săi în drepturi de a publica și de a reproduce această operă.”

Articolul 16 c din Legea privind dreptul de autor prevede: „1. Reproducerea unei opere literare, științifice sau artistice pe un suport destinat reproducerii totale sau parțiale a unei opere nu este considerată o încălcare a dreptului de autor asupra operei respective dacă reproducerea este realizată în scopuri care nu sunt nici în mod direct, nici în mod indirect comerciale și dacă servește exclusiv pentru practica, studiul sau uzul persoanei fizice care efectuează reproducerea. 2. Pentru reproducerea prevăzută la alineatul 1 se datorează autorului operei sau succesorilor săi legali plata unei remunerații echitabile. Obligația de plată a acestei remunerații revine producătorului sau importatorului suporturilor menționate la alineatul 1. […]”

În temeiul articolului 16 c alineatul 2 din Legea privind dreptul de autor, SdT și SONT au solicitat societăților HP și Dell, în virtutea calității lor de producători de echipamente informatice, plata unei redevențe pentru copia privată pentru serviciul de comunicare a copiilor pentru redare offline (offline streaming copies), furnizat în legătură cu un serviciu de streaming la cerere de opere muzicale sau audiovizuale prin internet. Apreciind că aceasta nu este datorată pentru copiile pentru redare offline, Stichting Overlegorgaan Blanco Informatiedragers, HP și Dell au sesizat rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos) cu o acțiune împotriva societăților SdT și SONT.

Prin hotărârea din 18 septembrie 2019, această instanță a respins acțiunea menționată, care a fost modificată printr‑o hotărâre din 22 martie 2022 pronunțată de Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos), care a considerat că nu era datorată nicio compensație echitabilă în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 și al articolului 16 c din Legea privind dreptul de autor, pentru copiile pentru redare offline, întrucât acestea din urmă nu pot fi calificate drept „copie privată” în sensul acestei din urmă dispoziții.

În aceste condiții, SdT și SONT au formulat recurs împotriva respectivei hotărâri la Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă din Țările de Jos), care este instanța de trimitere.

Aceasta se confruntă cu problema dacă realizarea unei copii pentru redare offline poate constitui, având în vedere condițiile în care este realizată, o reproducere pentru uz personal în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Instanța de trimitere prezintă, în acest sens, următoarele precizări.

Copiile pentru redare offline sunt descărcări sau copii ale unor opere (muzică, filme) puse offline la dispoziția unui utilizator al unui serviciu de streaming cu plată. Prin urmare, utilizatorul poate reda aceste copii descărcate chiar și atunci când nu dispune de acces la internet. Copia pentru redare offline este oferită ca parte integrantă a serviciului de abonament al furnizorului, care urmărește astfel un scop comercial.

Realizarea unei copii pentru redare offline îndeplinește următoarele condiții de punere în aplicare. Utilizatorul selectează, prin intermediul funcționalității prevăzute în acest scop în aplicația serviciului de streaming, opera descărcabilă pe care dorește să o aibă la dispoziție offline. Furnizorul plasează în acest caz conținutul desemnat de utilizator într‑o parte a memoriei dispozitivului acestuia din urmă, special selectată de furnizor și pusă la dispoziția sa de către utilizator, fără ca utilizatorul să poată alege locația de stocare, să dispună de vreo marjă de manevră în acest sens și să fie în măsură să transfere conținutul. Furnizorul stochează acest conținut utilizând o metodă de criptare pe care o stabilește el și pe care numai el o poate decripta. Conținutul rămâne accesibil exclusiv în aplicația de streaming datorită unor măsuri tehnice de protecție și nu poate fi transferat de către utilizator pe un alt suport. La expirarea unui anumit termen, în special la expirarea abonamentului, sau în alte cazuri prevăzute de condițiile de utilizare, ori chiar atunci când titularul drepturilor de autor își retrage consimțământul, conținutul stocat pe dispozitivul utilizatorului este șters automat. Titularul drepturilor păstrează controlul asupra operelor în cauză. Acesta poate stabili operele puse la dispoziția abonaților și poate bloca accesul la copii pentru redare offline sau poate efectua ștergerea unei descărcări.

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă din Țările de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Ținând seama în special de testul în trei etape prevăzut [la] articolul 5 alineatul (5) din [Directiva 2001/29], o [copie pentru redare offline (offline streaming copy)] poate fi considerată o «reproducer[e] […] realizată de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale» în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din această directivă? 2) Obiectivele urmărite de Directiva 2001/29, care includ, printre altele, un nivel ridicat de protecție a dreptului de autor, un echilibru just între interesele titularului de drepturi și cele ale utilizatorului, precum și o aplicare coerentă și neutră din punct de vedere tehnologic a excepțiilor și limitărilor de către statele membre, se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia excepția privind copia privată nu include copiile pentru redare offline? 3) Faptul că titularii de drepturi primesc sau nu o remunerație pentru fiecare copie pentru redare offline efectuată sau o remunerație [calculată în funcție de numărul de citiri ale unei asemenea copii] de către utilizatorul serviciului de streaming are vreo influență asupra răspunsului la una sau la mai multe dintre întrebările anterioare?”

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Redmond, 83/78, EU:C:1978:214, punctul 26, Hotărârea din 28 noiembrie 2000, Roquette Frères, C‑88/99, EU:C:2000:652, punctul 18, precum și Hotărârea din 2 decembrie 2025, Russmedia Digital și Inform Media Press, C‑492/23, EU:C:2025:935, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie arătat că prima și a doua întrebare ale instanței de trimitere urmăresc să se stabilească dacă realizarea de copii pentru redare offline, în condiții precum cele descrise la punctele 15 și 16 din prezenta hotărâre, poate intra sub incidența excepției privind copia pentru uz personal, în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 coroborat cu articolul 5 alineatul (5) din această directivă.

Acest articol 5 alineatul (5) impune ca excepțiile și limitările privind dreptul de reproducere să se aplice numai în anumite cazuri speciale, care nu afectează exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc atingere în mod nejustificat intereselor legitime ale titularului dreptului.

Or, astfel cum reiese din modul său de redactare, această dispoziție se limitează să precizeze condițiile de aplicare a excepțiilor și a limitărilor privind dreptul de reproducere autorizate la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2001/29, și anume că excepțiile și limitările menționate se aplică numai în anumite cazuri speciale, care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului. Articolul 5 alineatul (5) din această directivă nu definește, așadar, conținutul material al diverselor excepții și limitări prevăzute la alineatul (2) al articolului menționat, ci intervine doar la momentul aplicării acesteia de către statele membre (Hotărârea din 10 aprilie 2014, ACI Adam ș.a., C‑435/12, EU:C:2014:254, punctul 25).

Curtea a dedus de aici că articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29 nu are nici vocația de a afecta conținutul material al dispozițiilor care intră sub incidența articolului 5 alineatul (2) din această directivă, nici, în special, pe aceea de a extinde domeniul de aplicare al diverselor excepții și restricții prevăzute la acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2014, ACI Adam ș.a., C‑435/12, EU:C:2014:254, punctul 26).

Rezultă că prima și a doua întrebare trebuie reformulate în sensul că privesc numai interpretarea articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că punerea la dispoziție a unei opere protejate efectuată de furnizorul unui serviciu de streaming pe dispozitivul utilizatorului final, la cererea respectivului utilizator, prin intermediul unei copii pentru redare offline, fără ca acesta să poată dispune din punct de vedere tehnic de ea în afara serviciului menționat și garantând în același timp că titularul dreptului de autor asupra respectivei opere păstrează un control asupra operei menționate, care îi permite eventual să blocheze accesul la respectiva copie, intră sub incidența excepției privind copia privată prevăzute la această dispoziție.

Este necesar să se observe, cu titlu introductiv, că articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2001/29 prevede excepții sau limitări la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2 din această directivă. Astfel, domeniul de aplicare al excepției privind copia privată, prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată, este limitat numai la actele de reproducere, cu excluderea, printre altele, a celor care intră sub incidența comunicării publice, în sensul articolului 3 din aceeași directivă.

Prin urmare, trebuie să se examineze dacă punerea la dispoziție a unei copii pentru redare offline a unei opere protejate, efectuată de furnizorul unui serviciu de streaming în condițiile descrise la punctele 15 și 16 din prezenta hotărâre, constituie o reproducere, în sensul acestui articol 2, sau dacă, dimpotrivă, intră sub incidența drepturilor prevăzute la articolul 3 din directiva menționată și în special a dreptului de comunicare publică a operelor.

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.

Din această dispoziție reiese că noțiunea de „comunicare publică” asociază două elemente cumulative, și anume un act de comunicare a unei opere și comunicarea publică a acesteia din urmă (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers, C‑263/18, denumită în continuare „Hotărârea Tom Kabinet, EU:C:2019:1111, punctul 61 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, în primul rând, noțiunea de „act de comunicare”, trebuie subliniat că aceasta acoperă orice transmisie a unei opere protejate către publicul care nu este prezent la locul de proveniență a comunicării, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST, C‑265/16, EU:C:2017:913, punctul 42 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Tom Kabinet, punctul 62).

Pe de altă parte, trebuie arătat că fiecare transmisie sau retransmisie a unei opere care utilizează o modalitate tehnică specifică trebuie să fie autorizată, în principiu, în mod individual de autorul operei în cauză (Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST, C‑265/16, EU:C:2017:913, punctul 43 și jurisprudența citată).

În plus, în ceea ce privește noțiunea de „punere la dispoziția publicului”, în sensul aceleiași dispoziții, care face parte din noțiunea, mai largă, de „comunicare publică”, Curtea a statuat că, pentru a fi calificat drept act de punere la dispoziția publicului, un act trebuie să îndeplinească în mod cumulativ cele două condiții prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, și anume să permită publicului interesat accesul la opera sau la obiectul protejat în cauză atât din orice loc, cât și în orice moment, fără a avea relevanță dacă persoanele care compun acest public utilizează sau nu această posibilitate (a se vedea, în acest sens, hotărârea Tom Kabinet, punctul 63 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește în mod specific punerea la dispoziția publicului a unei opere sau a unui obiect protejat, astfel încât oricine să poată avea acces la acesta din orice loc și în orice moment, din expunerea de motive a propunerii de directivă reiese că „actul determinant este cel care constă în punerea operei la dispoziția publicului și, prin urmare, în oferirea acesteia pe un site accesibil publicului, act care precedă stadiul transmiterii reale la cerere” și că „[e]ste lipsit de importanță faptul că o persoană a extras sau nu a extras efectiv această operă” (Hotărârea Tom Kabinet, punctul 64). În principiu, același lucru este valabil și atunci când opera este pusă la dispoziție prin intermediul unei platforme de streaming pe care utilizatorul are posibilitatea de a solicita efectuarea unei copii pe dispozitivul său, astfel încât să poată avea acces la aceasta din locul și în momentul pe care le alege individual.

În al doilea rând, pentru a intra sub incidența noțiunii de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, mai este necesar ca operele protejate să fie comunicate efectiv unui „public”, comunicarea menționată vizând un număr nedeterminat de destinatari potențiali (a se vedea în acest sens Hotărârea Tom Kabinet, punctul 66 și jurisprudența citată).

Or, din expunerea de motive a propunerii de directivă reiese de asemenea, pe de o parte, că dreptul de comunicare publică este de asemenea pertinent atunci când mai multe persoane neafiliate, membre ale publicului, pot avea acces în mod individual, din locuri diferite și la momente diferite, la o operă care este accesibilă publicului pe un site internet și, pe de altă parte, că publicul este compus din fiecare dintre membrii săi în parte (Hotărârea Tom Kabinet, punctul 67).

În această privință, Curtea a avut deja ocazia de a preciza, pe de o parte, că noțiunea de „public” presupune un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noțiune un număr prea mic de persoane afectate, și, pe de altă parte, că trebuie să se ia în considerare efectele cumulative ce rezultă din punerea la dispoziție, prin descărcare, a unei opere protejate în favoarea potențialilor destinatari. Prin urmare, trebuie să se țină seama de numărul de persoane care pot avea acces în paralel la aceeași operă, dar și de numărul celor care pot avea acces în mod succesiv la aceasta (Hotărârea Tom Kabinet, punctul 68).

Or, în speță, din cererea de decizie preliminară reiese că funcționalitatea de redare offline în discuție în litigiul principal, care presupune o copie locală pe dispozitivul utilizatorului platformei de streaming de opere protejate, se află la dispoziția unui ansamblu de abonați astfel încât fiecare dintre aceștia să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment. Un astfel de serviciu trebuie, așadar, în principiu, să fie considerat în sensul că constituie comunicarea publică a unei opere, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. De asemenea, s‑ar părea că orice persoană interesată se poate abona la astfel de platforme de streaming și că mai mulți abonați pot solicita simultan accesul la aceeași operă pentru o redare offline. Prin urmare, este necesar să se considere că numărul de persoane care pot avea acces, în paralel sau succesiv, la aceeași operă prin intermediul funcționalității menționate este important.

Prin urmare, sub rezerva verificărilor a căror efectuare revine instanței de trimitere ținând seama de ansamblul elementelor pertinente, trebuie să se considere că punerea la dispoziție a unei opere protejate efectuată de furnizorul unui serviciu de streaming pe dispozitivul utilizatorului final, la cererea acestui utilizator, prin intermediul unei copii pentru redare offline, constituie punere la dispoziția publicului a unei opere, astfel încât oricine să poată avea acces la aceasta din orice loc și în orice moment, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

Or, într‑o asemenea ipoteză, actul în cauză nu poate fi calificat drept „reproducere” în sensul articolului 2 din această directivă, astfel încât, în conformitate cu cele enunțate la punctul 25 din prezenta hotărâre, acest act nu poate intra în domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată.

În cazul în care instanța de trimitere ar aprecia totuși că actele în discuție în litigiul principal ar trebui să fie calificate drept acte de „reproducere”, în sensul acestui articol 2, ar reveni acesteia sarcina de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la acest articol 5 alineatul (2) litera (b) pentru a stabili dacă compensația echitabilă solicitată trebuie plătită efectiv de pârâții din litigiul principal.

Articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 precizează că statele membre au posibilitatea de a prevedea o excepție de la dreptul de reproducere pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile.

Trebuie precizat, în acest scop, că Curtea a statuat că realizarea unei copii de către o persoană fizică ce acționează în scop personal trebuie considerată un act de natură să genereze un prejudiciu pentru titularul de drepturi în cauză în cazul în care copia este realizată fără să se fi solicitat în prealabil autorizația acestui titular (Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST, C‑265/16, EU:C:2017:913, punctul 33 și jurisprudența citată).

În această privință, din acest articol 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 coroborat cu articolul 6 din directiva menționată reiese că persoana fizică trebuie să dispună și să aibă controlul asupra unei copii a operei respective pentru a efectua o reproducere pentru uz personal. Astfel, un act de reproducere intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată doar atunci când este efectuat de o persoană fizică sau la inițiativa acesteia. Or, această situație nu se poate regăsi atunci când, prin intermediul măsurilor tehnice prevăzute la articolul 6 menționat, titularul dreptului de autor asupra operei în cauză împiedică din punct de vedere tehnic un astfel de act. În plus, astfel cum arată domnul avocat general la punctul 14 din concluzii, reiese din jurisprudență că o persoană fizică nu poate beneficia de excepția privind copia privată decât cu condiția de a fi avut în prealabil acces la opera în cauză în forma care constituie sursa reproducerii. În plus, un astfel de acces trebuie să fie legal, cu alte cuvinte obținut cu autorizarea titularului drepturilor de autor. Excepția privind copia privată nu îl poate priva pe acest titular de dreptul său de a interzice sau de a autoriza accesul la opere sau la obiecte cu privire la care persoanele fizice doresc să realizeze copii private (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST, C‑265/16, EU:C:2017:913, punctul 39).

Or, în speță, utilizatorii unui serviciu de streaming nu dețin sursa copiei și nu accesează operele în cauză sub formă de copii pentru redare offline decât în urma copierii acestor opere. Astfel, punerea la dispoziție a operei selectate de utilizator este realizată de furnizorul unui serviciu de streaming care o plasează într‑o parte a memoriei dispozitivului în condițiile menționate la punctul 16 din prezenta hotărâre. De asemenea, în acest context, furnizorul serviciului de streaming nu se limitează la a furniza utilizatorului un simplu serviciu de reproducere, ci pune la dispoziția utilizatorului opera respectivă sub forma unei copii pentru redare offline, păstrând în același timp controlul asupra acesteia. După cum subliniază avocatul general la punctul 15 din concluziile sale, este irelevant, în acest sens, faptul că utilizatorul poate avea acces la aceleași opere și prin intermediul serviciului de streaming. Într‑adevăr, streamingul nu este sursa copiei pentru redare offline, iar utilizarea efectivă a accesului la opere specifice prin acest mijloc nu constituie o condiție pentru obținerea unei astfel de copii.

În aceste condiții, trebuie să se constate că, din moment ce o persoană fizică nu accesează opera în cauză decât în urma copierii acesteia efectuate de furnizorul serviciului de streaming, această copie nu poate fi considerată ca fiind realizată de persoana menționată în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Astfel, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, sursa copiei este deținută de furnizorul serviciului de streaming, iar nu de persoana fizică în cauză.

În plus, trebuie amintit că, odată ce copia pentru redare offline este efectuată de furnizorul serviciului de streaming la cererea utilizatorului, acesta din urmă nu dispune în mod liber de această copie. Astfel, după cum s‑a precizat la punctul 16 din prezenta hotărâre, acest furnizor de servicii a instituit măsuri astfel încât, prin intermediul, printre altele, al unei metode de criptare, copia menționată să nu poată fi nici deplasată, nici transferată, nici reprodusă de utilizator. În plus, aceasta se șterge automat la expirarea abonamentului utilizatorului sau în celelalte cazuri prevăzute de condițiile de utilizare și poate fi eliminată în cazul retragerii consimțământului titularului drepturilor de autor. Or, din moment ce acest titular menține un astfel de control, este necesar să se presupună, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, că copia pentru redare offline este realizată cu autorizarea titularului menționat, astfel încât nu se poate constata niciun prejudiciu în sensul jurisprudenței citate la punctul 41 din prezenta hotărâre.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că, în astfel de împrejurări, măsurile menționate la punctul precedent din prezenta hotărâre intră în sfera noțiunii de „măsuri tehnice” care este definită la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2001/29 ca desemnând orice tehnologie, dispozitiv sau componentă care, în cadrul funcționării normale, este proiectată pentru a preveni sau limita, în ceea ce privește operele sau alte obiecte protejate, acte care nu sunt autorizate de titularul dreptului de autor, actele menționate constituind, astfel cum reiese din articolele 2-4 din această directivă, reproducerea, comunicarea publică a operelor și punerea acestora la dispoziția publicului, precum și distribuirea originalului sau a unor copii ale operelor. Această noțiune este definită în mod larg și include aplicarea unui cod de acces sau a unui procedeu de protecție precum criptarea, bruierea sau alte transformări ale operei sau ale altui obiect protejat, ori a unui mecanism de control al copierii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2014, Nintendo ș.a., C‑355/12, EU:C:2014:25, punctele 24, 25 și 27).

În speță, măsurile tehnice instituite de furnizorul serviciului de streaming pentru copiile pentru redare offline sunt destinate să împiedice utilizatorii să deplaseze, să transfere sau să reproducă aceste copii în afara serviciului în cauză și să garanteze că titularul dreptului de autor păstrează un control asupra acestora, permițându‑i eventual să blocheze accesul la acestea, astfel încât utilizatorii nu pot dispune de copia pentru redare offline dacă titularul menționat nu autorizează acest lucru. Prin urmare, o copie supusă unor astfel de măsuri tehnice care îl protejează pe titularul respectiv împotriva actelor pentru care este necesară autorizarea sa nu poate, în principiu, să fie calificată drept „copie privată” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că punerea la dispoziție a unei opere protejate efectuată de furnizorul unui serviciu de streaming pe dispozitivul utilizatorului final, la cererea respectivului utilizator, prin intermediul unei copii pentru redare offline, fără ca acesta să poată dispune din punct de vedere tehnic de ea în afara serviciului menționat și garantând în același timp că titularul dreptului de autor asupra respectivei opere păstrează un control asupra operei menționate, care îi permite eventual să blocheze accesul la respectiva copie, nu intră sub incidența excepției privind copia privată prevăzute la această dispoziție.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că aplicarea excepției pe care o prevede această dispoziție este afectată de faptul că actul de copiere pentru redare offline a operei în cauză sau utilizarea acestei copii a făcut obiectul unei plăți către titularul dreptului de autor asupra acestei opere în temeiul unei licențe care autorizează copia menționată.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 2 din Directiva 2001/29, statele membre acordă autorilor dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloc și sub orice formă, în tot sau în parte, a operelor lor, rezervând în același timp statelor membre în cauză posibilitatea, în temeiul articolului 5 alineatul (2) din această directivă, de a stabili excepții și limitări de la dreptul menționat (Hotărârea din 10 aprilie 2014, ACI Adam ș.a., C‑435/12, EU:C:2014:254, punctul 21).

Curtea a statuat în această privință că, în cazul în care statele membre decid instituirea unei excepții privind copia privată în dreptul național, sunt obligate, în special, să prevadă, în temeiul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, plata unei „compensații echitabile” în favoarea titularilor dreptului exclusiv de reproducere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2010, Padawan, C‑467/08, EU:C:2010:620, punctul 30, și Hotărârea din 16 iunie 2011, Stichting de Thuiskopie, C‑462/09, EU:C:2011:397, punctul 22).

Desigur, Curtea a statuat deja că, în cazul în care un stat membru a decis, în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2001/29, să excludă din domeniul de aplicare material al acestei dispoziții orice drept al titularilor de drepturi de a autoriza reproducerea pentru uz personal a operelor lor, un eventual act de autorizare adoptat de aceștia este lipsit de efecte juridice în dreptul statului respectiv. Curtea a dedus de aici că un astfel de act nu are niciun impact asupra prejudiciului cauzat titularilor de drepturi dată fiind introducerea unei măsuri care îi privează de dreptul în cauză și, în consecință, nu poate avea nicio incidență asupra compensației echitabile, indiferent dacă aceasta din urmă este prevăzută în mod obligatoriu sau facultativ în temeiul dispoziției aplicabile din această directivă (Hotărârea din 5 martie 2015, Copydan Båndkopi, C‑463/12, EU:C:2015:144, punctul 65, precum și jurisprudența citată).

În aceste condiții, o asemenea concluzie nu este valabilă decât în ipoteza, menționată la punctul 42 din prezenta hotărâre, în care persoanele fizice pot dispune și pot avea control asupra unei copii a operei în cauză. Astfel, titularul dreptului de autor asupra acestei opere dispune întotdeauna de posibilitatea de a pune în aplicare măsuri tehnice prevăzute la articolul 6 din Directiva 2001/29 și, prin aceasta, de a împiedica sau de a limita actele de reproducere neautorizate, chiar dacă acestea ar fi de uz personal. În acest sens, este necesar să se constate că articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre trebuie să prevadă o protecție juridică adecvată împotriva nerespectării oricăror măsuri tehnice eficiente. Astfel, jurisprudența menționată la punctul precedent din prezenta hotărâre nu poate fi înțeleasă în sensul că această excepție constituie un drept al persoanelor fizice de a efectua o copie a unei opere pentru uz personal și că orice autorizare a unui titular al dreptului de autor este lipsită de efect juridic, inclusiv în cazul în care acest titular păstrează controlul asupra operei sale prin intermediul unor măsuri tehnice.

Tot din această perspectivă trebuie înțeleasă jurisprudența Curții care subliniază că legiuitorul Uniunii a intenționat să rezerve această excepție numai pentru cazurile în care copia privată a operei respective a cauzat un prejudiciu titularului dreptului de autor asupra acestei opere în măsura în care titularul respectiv pierde o oportunitate de a‑și exercita dreptul exclusiv. În acest sens, termenii „despăgubire” și „compensare” care figurează în considerentele (35) și (38) ale Directivei 2001/29 transpun voința legiuitorului menționat de a stabili un sistem special de compensare a cărui aplicare este declanșată de existența unui prejudiciu pe care îl suferă titularii de drepturi ce dă naștere în principiu obligației de „despăgubire” sau de „compensare” a acestora din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2010, Padawan, C‑467/08, EU:C:2010:620, punctul 41).

În schimb, aceasta înseamnă că nu este posibil să se obțină o astfel de compensație echitabilă atunci când titularul dreptului de autor asupra operei care a făcut obiectul unei copii a păstrat controlul asupra acestei opere prin intermediul unor măsuri tehnice și și‑a dat autorizarea pentru respectiva copie, printre altele prin intermediul unei licențe.

În speță, instanța de trimitere lasă să se înțeleagă că s‑ar putea ca titularul de drepturi ale operei în cauză să primească, prin intermediul unei redevențe de licență pe care o negociază cu furnizorul serviciului de streaming, o remunerație calculată în parte în funcție de numărul de redări ale unei copii pentru redare offline de către utilizatorul acestui serviciu. Pe baza acestor circumstanțe și a măsurilor tehnice eventual instituite, s‑ar putea considera că titularul de drepturi este în măsură să supravegheze utilizarea operelor sale protejate de către persoanele care au acces în mod legal la acestea și că autorizarea copiilor pentru redare offline ține de exploatarea normală de către titularul de drepturi, pentru care acesta poate negocia o remunerație prin exercitarea dreptului său de autor.

În acest sens, este necesar să se precizeze că modalitățile de remunerare, prevăzute de un contract de licență care autorizează furnizorul unui serviciu de streaming să realizeze copii pentru redare offline pe dispozitivele utilizatorilor finali, sunt fără incidență asupra chestiunii de a ști dacă aceste copii pot intra sub incidența excepției privind copia privată prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Contează numai faptul că titularul drepturilor care protejează opera în cauză a păstrat controlul asupra acestei opere prin intermediul unor măsuri tehnice și că a putut să își dea acordul în privința copiilor menționate, în măsura în care o astfel de împrejurare înseamnă că titularul respectiv și‑a exercitat astfel dreptul de a interzice sau de a autoriza accesul la opera menționată și că, prin urmare, aceleași copii nu pot fi considerate drept cauza unui prejudiciu suferit de titularul menționat.

În schimb, în ipoteza, menționată la punctul 42 din prezenta hotărâre, în care persoanele fizice pot să dispună și să aibă controlul asupra unei copii a operei în cauză, o autorizare din partea titularului dreptului de autor asupra acestei opere este lipsită de efecte juridice. În acest caz, eventualele remunerații plătite în schimbul acestei autorizări sunt lipsite de temei în măsura în care actele de reproducere care intră sub incidența excepției privind copia privată, în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, dau dreptul numai la o compensație echitabilă, în sensul acestei dispoziții.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că aplicarea excepției pe care o prevede această dispoziție nu este afectată de faptul că actul de copiere pentru redare offline a operei în cauză sau utilizarea acestei copii a făcut obiectul unei plăți către titularul dreptului de autor asupra acestei opere în temeiul unei licențe care autorizează copia menționată, în măsura în care titularul dreptului de autor asupra operei în cauză nu a instituit măsuri tehnice, iar acest titular nu a putut, așadar, să autorizeze un astfel de act.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

16 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul olandez

Litigiile principale și întrebările preliminare

Observații introductive

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată