Hotărârea Curții (Camera a doua) din 5 martie 2026.#DO împotriva Bundesrepublik Deutschland.#Cererea de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Sigmaringen.#Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Articolul 3 alineatul (2) – Articolul 29 – Transferul solicitantului de azil către statul membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională – Suspendare de către statul membru responsabil a preluării și a reprimirii solicitanților de azil – Directiva (UE) 2013/32 – Articolul 33 – Cereri inadmisibile.#Cauza C-458/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) și a articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”), precum și a articolului 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între DO, un resortisant sirian, pe de o parte, și Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați, Germania) (denumit în continuare „Oficiul Federal”) prin care i s‑a respins cererea de azil și s‑a dispus îndepărtarea sa în Italia.

Considerentele (4) și (5) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins: „(4) Concluziile de la Tampere exprimă de asemenea faptul că [sistemul european comun de azil] ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil. (5) O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională.”

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Accesul la procedura de examinare a unei cereri de protecție internațională”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil. (2) Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia. Atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru desemnat inițial drept responsabil, pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [(denumită în continuare „carta”)], statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite la capitolul III, pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil. Atunci când transferul nu poate fi efectuat în temeiul prezentului alineat, către unul dintre statele membre desemnate pe baza criteriilor stabilite la capitolul III și nici către primul stat membru în care a fost prezentată cererea, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil devine statul membru responsabil.”

Capitolul III din regulamentul menționat definește criteriile de determinare a statului membru responsabil. El cuprinde articolele 7-15 din același regulament.

Articolul 18 din Regulamentul Dublin III figurează în capitolul V din acesta, referitor la obligațiile statului membru responsabil, și prevede la alineatul (1) literele (a) și (b): „Statul membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să: (a) preia, în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolele 21, 22 și 29, un solicitant care a prezentat o cerere într‑un stat membru diferit; (b) reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, un solicitant a cărui cerere se află în curs de examinare și care a depus o cerere într‑un alt stat membru sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere”.

Capitolul VI din acest regulament privește procedurile de preluare și de reprimire a solicitanților și cuprinde articolele 20-33 din acest regulament.

Articolul 22 din același regulament, intitulat „Răspunsul la o cerere de preluare”, prevede la alineatele (1) și (7): „(1) Statul membru solicitat face cercetările necesare și hotărăște asupra cererii de preluare a solicitantului de azil în termen de două luni de la data la care cererea a fost primită. […] (7) Absența răspunsului la expirarea termenului de două luni menționat la alineatul (1) și a termenului de o lună menționat la alineatul (6) echivalează cu acceptarea cererii și determină obligația de a prelua persoana în cauză, inclusiv obligația de a asigura buna organizare a sosirii acesteia.”

În acest context, articolul 26 din Regulamentul Dublin III, intitulat „Notificarea unei decizii de transfer”, prevede la alineatul (1): „Atunci când statul membru solicitat acceptă să preia sau să reprimească solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), statul membru solicitant notifică persoanei în cauză decizia de a o transfera către statul membru responsabil și, după caz, decizia de a nu examina cererea acesteia de protecție internațională. […]”

Articolul 27 din acest regulament, intitulat „Căi de atac”, prevede la alineatele (1) și (4): „(1) Solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale. […] (4) Statele membre pot prevedea faptul că autoritățile competente pot decide din oficiu să suspende punerea în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea.”

Articolul 29 din regulamentul menționat, intitulat „Modalități și termene”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Transferul solicitantului sau al altei persoane menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau a reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3). […] (2) Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau a reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii.”

Articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 al Comisiei din 2 septembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (JO 2003, L 222, p. 3, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 140), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 118/2014 al Comisiei din 30 ianuarie 2014 (JO 2014, L 39, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1560/2003”), intitulat „Cooperarea în vederea transferului”, prevede la alineatul (1): „Este obligația statului membru responsabil să permită ca transferul solicitantului de azil să aibă loc cât de repede posibil și să asigure că nu există obstacole în realizarea acestui transfer. […]”

Potrivit articolului 9 din Regulamentul nr. 1560/2003, intitulat „Transferuri amânate și transferuri întârziate”: „(1) Statul membru responsabil este informat fără întârziere cu privire la orice amânare cauzată fie de o procedură de atac sau de revizuire cu efect suspensiv, sau de motive materiale, precum starea de sănătate precară a solicitantului de azil, indisponibilitatea unor mijloace de transport sau faptul că solicitantul de azil s‑a sustras procedurii de transfer. […] (2) Un stat membru care, din cauza unuia dintre motivele prevăzute la articolul 29 alineatul (2) din [Regulamentul Dublin III], nu poate efectua transferul în termenul normal de șase luni de la data acceptării cererii de a prelua sau a reprimi persoana în cauză sau de la decizia finală privind o cale de atac sau o reexaminare cu efect suspensiv informează statul membru responsabil înainte de expirarea acestui termen. În caz contrar, răspunderea pentru prelucrarea cererii de protecție internațională și alte obligații prevăzute în temeiul [Regulamentului Dublin III] incumbă statului membru solicitant, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din regulamentul menționat anterior. […]”

Intitulat „Cereri inadmisibile”, articolul 33 din Directiva 2013/32 prevede: „(1) În afara cazurilor în care o cerere nu este examinată în conformitate cu [Regulamentul Dublin III], statele membre nu au obligația de a verifica dacă solicitantul îndeplinește condițiile cerute pentru a obține protecție internațională în conformitate cu Directiva 2011/95/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9)], în cazul în care cererea este considerată inadmisibilă în temeiul prezentului articol. (2) Statele membre pot considera o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă numai în cazul în care: (a) un alt stat membru a acordat protecție internațională; (b) o țară care nu este stat membru este considerată ca prima țară de azil a solicitantului, în temeiul articolului 35; (c) o țară care nu este stat membru este considerată ca țară terță sigură pentru solicitant, în temeiul articolului 38; (d) cererea este o cerere ulterioară, în cazul în care nu au apărut sau nu au fost prezentate de către solicitant elemente sau date noi referitoare la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95/UE; (e) o persoană aflată în întreținerea solicitantului depune o cerere, după ce, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2), și‑a dat consimțământul astfel încât cazul său să fie tratat în cadrul unei cereri făcute în numele său și nu există elemente de fapt referitoare la situația persoanei aflate în întreținere care să justifice o cerere separată.”

Directiva 2013/32 a fost transpusă în dreptul german de Asylgesetz (Legea privind azilul) în versiunea publicată la 2 septembrie 2008 (BGBl. 2008 I, p. 1798, denumită în continuare „AsylG”).

Articolul 29 alineatul 1 din AsylG, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „O cerere de azil este inadmisibilă în cazul în care: 1. un alt stat membru a) în conformitate cu [Regulamentul Dublin III] sau b) în temeiul altor dispoziții ale dreptului Uniunii Europene sau ale unui tratat internațional este responsabil de îndeplinirea procedurii de azil; […]”

Do, resortisant sirian, a intrat în Germania la 18 aprilie 2023 și a depus o cerere de azil în acest stat la 26 aprilie al aceluiași an.

Pe baza informațiilor conținute în baza de date Eurodac, Republica Italiană a fost identificată ca fiind statul membru responsabil de examinarea acestei cereri.

La 27 aprilie 2023, Oficiul Federal a adresat Republicii Italiene o cerere de primire a lui DO. Autoritățile italiene nu au răspuns la această cerere, așa încât se prezumă că au acceptat cererea, în conformitate cu articolul 22 alineatul (7) din Regulamentul Dublin III.

Printr‑o decizie din 18 iulie 2023, Oficiul Federal a respins cererea de azil a lui DO ca fiind inadmisibilă în temeiul articolului 29 alineatul 1 punctul 1 litera a) din AsylG, în versiunea aplicabilă litigiului principal, pentru motivul că Republica Italiană era responsabilă de examinarea acestei cereri. În plus, acesta a dispus îndepărtarea lui DO în Italia.

La 27 iulie 2023, DO a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Verwaltungsgericht Sigmaringen (Tribunalul Administrativ din Sigmaringen, Germania), instanța de trimitere. Prin ordonanța din 26 octombrie 2023, aceasta din urmă a dispus un efect suspensiv pentru calea de atac respectivă.

Instanța de trimitere arată că din două circulare adresate la 5 și, respectiv, la 7 decembrie 2022 de unitatea Dublin Italiană către toate unitățile Dublin reiese că, în mod provizoriu și sub rezerva unor excepții, Republica Italiană nu va mai accepta transferuri ale solicitanților de protecție internațională către Italia în temeiul Regulamentului Dublin III. Astfel, aceasta ar refuza orice preluare a solicitanților care este de responsabilitatea sa în temeiul acestui regulament.

În primul rând, ar fi, așadar, necesar să se stabilească dacă, din cauza acestui refuz, Republica Federală Germania a devenit statul membru responsabil în temeiul articolului 3 alineatul (2) al doilea și al treilea paragraf din regulamentul menționat. În cazul unui răspuns afirmativ, decizia Oficiului Federal ar fi nelegală.

În această privință, instanța de trimitere este de acord că, având în vedere modul său de redactare, dispoziția menționată se aplică numai atunci când există în statul membru responsabil deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă. Or, refuzul unui stat membru de a prelua solicitanți nu ar constitui astfel de deficiențe.

În aceste condiții, instanța menționată apreciază că un astfel de refuz constituie o „discontinuitate în sistemul” Regulamentului Dublin III și invită Curtea să o remedieze. Acest regulament ar porni de la premisa, întemeiată pe încrederea reciprocă, potrivit căreia statele membre preiau solicitanții care au prezentat o cerere de protecție internațională a cărei examinare este de responsabilitatea lor. Ținând seama de această premisă și de obiectivul prelucrării cu celeritate a cererilor, ar trebui să se considere că voința statului membru responsabil de preluarea solicitanților de protecție internațională constituie o „condiție de aplicare nescrisă” a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din regulamentul menționat. Prin urmare, refuzul de a‑i prelua pe acești solicitanți ar avea drept consecință o încălcare a acestei dispoziții, independent de condițiile de primire în statul membru responsabil. Dispoziția menționată ar putea conduce, așadar, în cauza cu care este sesizată această instanță, la un transfer al răspunderii Republicii Italiene către Republica Federală Germania.

În al doilea rând, în ipoteza în care Curtea ar exclude totuși un asemenea transfer de răspundere, instanța de trimitere arată că cererea lui DO ar trebui respinsă ca inadmisibilă în temeiul dreptului german. Or, ar fi imposibil să se stabilească, în acest stadiu, dacă DO va putea fi transferat în Italia cu respectarea termenului de transfer de șase luni prevăzut la articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III. DO ar fi, așadar, pentru o perioadă corespunzătoare acestui termen, pus într‑o situație de „refugiat plasat pe orbită”, în care, în fapt, niciun stat membru nu s‑ar considera responsabil de examinarea cererii sale. În acest caz, tratamentul acesteia ar fi întârziat în mod nejustificat. Această instanță ridică problema dacă o astfel de situație este compatibilă cu cerințele articolului 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32.

În al treilea și ultimul rând, instanța menționată ridică problema condițiilor de fapt care o pot determina să considere că un stat membru refuză în general să preia persoanele care fac obiectul unei decizii de transfer și ridică problema dacă un astfel de refuz este susceptibil să încalce drepturile subiective ale acestor persoane.

În aceste condiții, Verwaltungsgericht Sigmaringen (Tribunalul Administrativ Sigmaringen) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 3 alineatul (2) din [Regulamentul Dublin III] sau acest regulament ca atare trebuie interpretat în sensul că statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil este obligat de asemenea să continue examinarea criteriilor stabilite în capitolul III, devenind el însuși responsabil în cazul în care statul membru responsabil potrivit acestor criterii nu este dispus să preia persoanele care fac obiectul unei decizii de transfer în temeiul aceluiași regulament? 2) Această obligație a statului membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil de a continua examinarea criteriilor stabilite în capitolul III din [Regulamentul Dublin III] există și în cazul în care în statul membru care nu acceptă preluarea nu există deficiențe sistemice în sensul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament, care implică un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă]? 3) Articolul 33 alineatul (1) din [Directiva 2013/32] trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia o cerere de azil trebuie respinsă ca inadmisibilă și în cazul în care statul membru responsabil în conformitate cu [Regulamentul Dublin III] nu acceptă preluarea? 4) Statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil trebuie să considere că statul membru responsabil în conformitate cu [Regulamentul Dublin III] nu acceptă preluarea în cazul în care Ministerul de Interne din statul membru responsabil declară în scris că nu va mai prelua, în mod provizoriu, nicio persoană care a făcut obiectul unei decizii de transfer în temeiul acestui regulament și dacă statul membru responsabil împiedică ulterior preluarea acestor persoane? 5) Refuzul statului membru responsabil de a prelua persoane care au făcut obiectul unei decizii de returnare în temeiul [Regulamentului Dublin III] încalcă deja – prin sine însuși și independent de un eventual pericol ce ar putea rezulta în sensul articolului 4 din cartă – drepturi subiective ale persoanei în cauză? Articolul 27 alineatul (1) din acest regulament prevede o cale de atac efectivă și pentru cazul în care sunt încălcate drepturile subiective respective?”

Prin Ordonanța președintelui Curții din 9 septembrie 2024, solicitarea instanței de trimitere de judecare a prezentelor cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții a fost respinsă.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) al doilea și al treilea paragraf din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil este obligat să continue examinarea criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament sau chiar devine el însuși statul membru responsabil atunci când statul membru desemnat inițial drept responsabil în temeiul acestor criterii a suspendat, în mod unilateral, preluările și reprimirile persoanelor care fac obiectul unei decizii de transfer în temeiul regulamentului menționat, chiar și atunci când nu există în acest din urmă stat membru deficiențe sistemice care conduc la un risc de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă.

Într‑o primă etapă, trebuie amintit că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III prevede că un solicitant de protecție internațională nu poate fi transferat către statul membru responsabil de examinarea cererii sale în cazul în care există temeiuri substanțiale de a crede că ar fi expus unui risc de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă, ca urmare a unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților unei astfel de protecții în acest stat membru. În această ipoteză, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) al doilea și al treilea paragraf din respectivul regulament, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil devine statul membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională în cazul în care constată, după ce continuă examinarea criteriilor stabilite în capitolul III din regulamentul menționat, că este imposibil transferul solicitantului către un stat membru desemnat pe baza acestor criterii sau către primul stat membru în care a fost prezentată cererea (Hotărârea din 19 decembrie 2024, Tudmur,C‑185/24 și C‑189/24, EU:C:2024:1036, punctul 34 și jurisprudența citată).

Din însuși modul de redactare a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul Dublin III rezultă că aplicarea acestei dispoziții este subordonată îndeplinirii a două condiții cumulative. Astfel, numai „deficiențele sistemice” care „duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă]” fac imposibil transferul unui solicitant de protecție internațională către statul membru responsabil și necesită examinarea în continuare a criteriilor stabilite în capitolul III din regulamentul menționat în scopul determinării statului membru responsabil [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 februarie 2024, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Încredere reciprocă în caz de transfer),C‑392/22, EU:C:2024:195, punctele 57 și 58, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2024, Tudmur,C‑185/24 și C‑189/24, EU:C:2024:1036, punctul 35].

Prima dintre aceste condiții, referitoare la existența unor „deficiențe sistemice”, este îndeplinită atunci când deficiențele în cauză continuă să existe și privesc, în general, procedura de azil și condițiile de primire aplicabile solicitanților de protecție internațională sau, cel puțin, anumitor grupuri de solicitanți de protecție internațională privite în ansamblu. Aceste deficiențe trebuie, de altfel, să atingă un prag deosebit de ridicat de gravitate, care depinde de ansamblul datelor din cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2024, Tudmur,C‑185/24 și C‑189/24, EU:C:2024:1036, punctele 36 și 37, precum și jurisprudența citată).

A doua condiție, referitoare la existența riscului unui tratament inuman și degradant, în sensul articolului 4 din cartă, este astfel îndeplinită atunci când aceste deficiențe sistemice determină un risc pentru persoana interesată de a fi expusă unor tratamente contrare articolului 4 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 februarie 2024, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Încredere reciprocă în caz de transfer),C‑392/22, EU:C:2024:195, punctul 62, și Hotărârea din 19 decembrie 2024, Tudmur,C‑185/24 și C‑189/24, EU:C:2024:1036, punctul 38].

Or, Curtea a statuat deja că împrejurarea că statul membru desemnat drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din Regulamentul Dublin III a suspendat în mod unilateral preluările și reprimirile solicitanților de protecție internațională nu este de natură, în sine, să justifice constatarea, în temeiul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament, a unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de protecție internațională în acest stat membru, care conduc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă (Hotărârea din 19 decembrie 2024, Tudmur,C‑185/24 și C‑189/24, EU:C:2024:1036, punctul 43).

Rezultă că, în lipsa oricărui alt element care să dovedească existența unor deficiențe sistemice care conduc la un astfel de risc, trebuie să se considere că, într‑o situație în care statul membru desemnat drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din Regulamentul Dublin III a suspendat în mod unilateral preluările și reprimirea solicitanților de protecție internațională, condițiile de aplicare cumulative a articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din acest regulament nu sunt îndeplinite. Prin urmare, într‑un asemenea caz, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil nu trebuie nici să continue examinarea criteriilor stabilite în capitolul III din regulamentul menționat pe baza acestei dispoziții, nici să devină el însuși statul membru responsabil în temeiul articolului 3 alineatul (2) al treilea paragraf din același regulament.

O asemenea interpretare este confirmată de obiectivele Regulamentului Dublin III, care urmărește în special să stabilească o metodă clară și operațională de determinare a statului membru responsabil și să prevină circulația secundară a solicitanților de azil între statele membre [Hotărârea din 30 noiembrie 2023, Ministero dell’Interno ș.a. (Broșură comună – Returnare indirectă), C‑228/21, C‑254/21, C‑297/21, C‑315/21 și C‑328/21, EU:C:2023:934, punctul 141, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2024, Tudmur,C‑185/24 și C‑189/24, EU:C:2024:1036, punctul 41].

Statul membru desemnat drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din Regulamentul Dublin III nu se poate exonera, printr‑un simplu anunț unilateral, de responsabilitățile care îi revin în temeiul acestui regulament. Astfel, o asemenea posibilitate ar conduce la nerespectarea acestor criterii și ar risca, așadar, să pună în pericol buna funcționare a sistemului instituit prin regulamentul menționat. În plus, a considera că se poate deduce dintr‑un atare anunț unilateral că există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care conduc la un risc serios de tratament inuman sau degradant, de natură să împiedice toate transferurile solicitanților de protecție internațională către statul membru responsabil și să determine un transfer al responsabilității acestui stat membru către statul membru al circulației secundare, ar fi susceptibil să încurajeze asemenea deplasări prin incitarea solicitanților să își continue ruta de migrație către un alt stat membru care li s‑ar părea că oferă condiții mai favorabile (Hotărârea din 19 decembrie 2024, Tudmur,C‑185/24 și C‑189/24, EU:C:2024:1036, punctul 42).

Având în vedere aceste elemente, nu se poate considera că articolul 3 alineatul (2) al doilea și al treilea paragraf din Regulamentul Dublin III ar conține, în plus și independent de cele două condiții menționate la punctul 32 din prezenta hotărâre, o condiție de aplicare nescrisă, potrivit căreia statul membru responsabil ar trebui să fie dispus să preia sau să reprimească solicitanții de protecție internațională. Pe lângă faptul că o astfel de condiție nu reiese nicidecum din litera clară a acestei dispoziții, ea ar fi ireconciliabilă cu obiectivele acestui regulament, astfel cum au fost expuse la punctul 37 din prezenta hotărâre, și ar face, în definitiv, respectarea acestuia opțională pentru statul membru respectiv.

Într‑o a doua etapă, în măsura în care instanța de trimitere se teme totuși că, într‑o situație precum cea menționată la punctul 36 din prezenta hotărâre, solicitantului de protecție internațională în cauză i se împiedică în mod nejustificat accesul la procedura de protecție internațională și că, în definitiv, niciun stat membru nu examinează cererea sa, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. În această perspectivă, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (a se vedea Hotărârea din 20 martie 1986, Tissier,35/85, EU:C:1986:143, punctul 9, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctul 44).

Astfel, împrejurarea că, pe plan formal, instanța de trimitere a vizat, în întrebările sale, unele dispoziții determinate din dreptul Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei principale, extrăgând din ansamblul elementelor furnizate de această instanță și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Redmond,83/78, EU:C:1978:214, punctul 26, precum și Hotărârea din 1 august 2025, Alace și Canpelli, C‑758/24 și C‑759/24, EU:C:2025:591, punctul 45).

În lumina acestei jurisprudențe, pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns complet, trebuie să se procedeze și la interpretarea articolului 29 din Regulamentul Dublin III, cu privire la care părțile și celelalte persoane interesate prevăzute la articolul 23 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și‑au prezentat observațiile în ședința în fața Curții.

Acest articol 29 prevede la alineatul (1) că transferul persoanei în cauză către statul membru responsabil se face cât de repede posibil și în cel mult șase luni de la acceptarea de către un alt stat membru a cererii de preluare sau reprimire sau de la hotărârea definitivă privind calea de atac, atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din acest regulament.

Potrivit articolului 29 alineatul (2) din regulamentul menționat, atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională este exonerat de obligația de a prelua sau a reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant.

În primul rând, potrivit jurisprudenței Curții, din însuși modul de redactare a dispoziției menționate reiese că aceasta prevede un transfer de drept al responsabilității către statul membru solicitant, fără a condiționa acest transfer de vreo reacție a statului membru responsabil (Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri,C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 30).

În plus, astfel cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctele 51 și 52 din concluzii, articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III este formulat în termeni largi și nu cuprinde nicio limitare a transferului de responsabilitate la cazuri specifice. Dimpotrivă, potrivit acestei dispoziții, acest transfer de responsabilitate intervine de drept „[atunci când] transferul [solicitantului de protecție internațională] nu se efectuează în termenul de șase luni”. Având în vedere litera acestei dispoziții, transferul de responsabilitate menționat are loc, așadar, independent de cauzele unei asemenea neefectuări și de aspectul dacă neefectuarea [transferului solicitantului de protecție internațională] este imputabilă statului membru solicitant, statului membru responsabil sau persoanei în cauză.

Rezultă că același transfer de responsabilitate are loc și atunci când transferul persoanei în cauză nu a putut fi realizat în termenul de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, ca urmare a suspendării unilaterale de către statul membru desemnat drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament, de preluarea și de reprimirea solicitanților de protecție internațională.

În al doilea rând, această interpretare literală este confirmată de contextul în care se înscrie articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, precum și de obiectivele acestui regulament.

În ceea ce privește, primo, contextul, pe de o parte, din coroborarea articolului 29 alineatul (1) din acest regulament, precum și a articolului 8 alineatul (1) și a articolului 9 din Regulamentul nr. 1560/2003 reiese că statul membru solicitant și statul membru responsabil trebuie să se consulte în vederea realizării transferului persoanei în cauză și că statul membru responsabil are obligația să permită ca transferul solicitantului de azil să aibă loc cât de repede posibil și să asigure că nu există obstacole în realizarea acestui transfer al acestei persoane pe teritoriul său.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că din articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III rezultă că legiuitorul Uniunii nu a apreciat că imposibilitatea practică de a se proceda la punerea în aplicare a deciziei de transfer trebuia considerată ca fiind de natură să justifice întreruperea sau suspendarea termenului de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din regulamentul amintit. Astfel, acest legiuitor nu a inclus în acest regulament nicio dispoziție generală care să prevadă o asemenea întrerupere sau o asemenea suspendare a acestui termen [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendare administrativă a deciziei de transfer),C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctele 65 și 66, precum și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Termen de transfer – Cereri multiple), C‑323/21-C‑325/21, EU:C:2023:4, punctul 69]. A fortiori, acest legiuitor nu a prevăzut nici o derogare de la transferul de plin drept al responsabilității de a examina cererea de protecție internațională la expirarea termenului menționat.

În plus, în ceea ce privește anumite cazuri frecvente de imposibilitate practică de punere în aplicare a deciziei de transfer, legiuitorul Uniunii s‑a limitat, la articolul 29 alineatul (2) din regulamentul menționat, să prevadă că termenul de transfer poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat din cauza detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii. Or, pe lângă faptul că această dispoziție nu are în vedere întreruperea sau suspendarea termenului de transfer, ci prelungirea sa, trebuie amintit că această prelungire are un caracter excepțional și, prin urmare, este de strictă interpretare, ceea ce exclude aplicarea sa prin analogie altor cazuri de imposibilitate de punere în aplicare a deciziei de transfer [Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendare administrativă a deciziei de transfer),C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctele 67 și 68].

Pentru aceste motive, Curtea a statuat că termenul de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III se aplică în situațiile în care transferul persoanei în cauză este imposibil [Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Termen de transfer – Cereri multiple), C‑323/21-C‑325/21, EU:C:2023:4, punctul 70 și jurisprudența citată], inclusiv din cauza unor împrejurări neimputabile statului membru solicitant, cum ar fi starea de sănătate a acestei persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. ș.a.,C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 89) sau pandemia de COVID‑19 [Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendare administrativă a deciziei de transfer),C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 71].

În ceea ce privește, secundo, obiectivele urmărite de Regulamentul Dublin III, trebuie amintit că din considerentele (4) și (5) ale regulamentului menționat rezultă că acesta are ca finalitate să stabilească o metodă clară și operațională, întemeiată pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză, pentru determinarea rapidă a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea unei asemenea protecții și să nu se compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională [Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendare administrativă a deciziei de transfer),C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 56 și jurisprudența citată].

În vederea realizării acestui obiectiv de celeritate, legiuitorul Uniunii a încadrat procedurile de preluare și de reprimire desfășurate în temeiul Regulamentului Dublin III printr‑o serie de termene imperative menite să garanteze că aceste proceduri vor fi puse în aplicare fără întârzieri nejustificate [Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendare administrativă a deciziei de transfer),C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 57 și jurisprudența citată].

Mai exact, termenul de transfer de șase luni stabilit la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III urmărește să asigure că persoana în cauză este efectiv transferată cât mai repede posibil către statul membru responsabil de examinarea cererii sale de protecție internațională, lăsând totuși, având în vedere complexitatea de ordin practic și dificultățile de natură organizatorică asociate punerii în aplicare a transferului acestei persoane, timpul necesar celor două state membre vizate să se concerteze în vederea realizării acestui transfer și, mai precis, să dea statului membru solicitant posibilitatea de a definitiva modalitățile de realizare a transferului [Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendare administrativă a deciziei de transfer),C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 58 și jurisprudența citată].

Aceste termene dovedesc astfel importanța specială pe care legiuitorul Uniunii a atribuit‑o determinării rapide a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională și faptul că, având în vedere obiectivul de a garanta un acces efectiv la procedurile de acordare a unei protecții internaționale și de a nu compromite obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, este necesar, potrivit acestui legiuitor, ca asemenea cereri să fie examinate, dacă este cazul, de un alt stat membru decât cel desemnat drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri (C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 39), Hotărârea din 13 noiembrie 2018, X și X, C‑47/17 și C‑48/17, EU:C:2018:900, punctele 69 și 70, precum și Hotărârea din 30 martie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Suspendarea termenului de transfer în apel),C‑556/21, EU:C:2023:272, punctul 38].

Or, în sine, transferul responsabilității de a examina cererea de protecție internațională în cazul neefectuării transferului solicitantului în termenul de transfer stabilit contribuie la determinarea rapidă a statului membru responsabil și garantează accesul efectiv al solicitantului la procedura de azil.

În această privință, este adevărat că articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, astfel cum a fost interpretat în prezenta hotărâre, permite de fapt statului membru desemnat inițial drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din Regulamentul Dublin III să se sustragă, la expirarea termenului de transfer și prin simplul fapt al unei suspendări unilaterale a procedurilor de preluare și de reprimire a solicitanților de protecție internațională, de la responsabilitățile care îi revin în temeiul acestui regulament și să modifice astfel repartizarea responsabilităților între statele membre rezultată din regulamentul menționat.

Cu toate acestea, pe de o parte, este necesar să se sublinieze că, chiar și în cazul unei asemenea suspendări unilaterale, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 49 din prezenta hotărâre, statul membru solicitant și statul membru responsabil trebuie să se consulte și să coopereze pentru a ajunge la un transfer înainte de expirarea termenului de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III. În plus, astfel cum a subliniat domnul avocat general la punctul 70 din concluzii, responsabilitatea statului membru desemnat drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament rămâne angajată de drept pe durata termenului de transfer, astfel încât, în cursul acestui termen, sistemul criteriilor de determinare a responsabilității instituit prin regulamentul menționat este menținut.

Pe de altă parte, transferul de drept al responsabilității de a examina cererea de protecție internațională în cazul neefectuării transferului persoanei în cauză în acest termen este, în definitiv, singurul mod de a garanta acestei persoane un acces efectiv la procedura de azil și, astfel, efectivitatea dreptului său fundamental de a solicita azil într‑un stat membru, așa cum este garantat la articolul 18 din cartă.

Într‑o a treia etapă și indiferent de situație, este necesar să se adauge că statul membru solicitant nu poate refuza să aplice articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III pentru motivul că statul membru desemnat drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament a suspendat aplicarea procedurilor rezultate din acest regulament.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, un stat membru nu poate justifica neexecutarea obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului Uniunii prin împrejurarea că nici alte state membre nu și‑ar îndeplini obligațiile. Astfel, în ordinea juridică a Uniunii instituită de Tratatul FUE, aplicarea dreptului Uniunii de către statele membre nu poate face obiectul unei condiții de reciprocitate. Articolele 258 și 259 TFUE prevăd căile de atac adecvate pentru a se opune neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor care decurg din Tratatul FUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 1990, Blanguernon,C‑38/89, EU:C:1990:11, punctul 7, precum și Hotărârea din 11 iulie 2018, Comisia/Belgia,C‑356/15, EU:C:2018:555, punctul 106 și jurisprudența citată).

Astfel, remediul împotriva unei eventuale încălcări a Regulamentului Dublin III de către statul membru desemnat inițial ca fiind responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament, cum este cea identificată de instanța de trimitere în cadrul litigiului principal, ar consta în posibilitatea pentru Comisia Europeană, precum și pentru orice alt stat membru, de a introduce o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva acestui stat membru în temeiul articolului 258 și, respectiv, 259 TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 decembrie 2019, Deutsche Umwelthilfe,C‑752/18, EU:C:2019:1114, punctul 53, și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia,C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 79).

Rezultă din cele ce precedă că, în ceea ce privește litigiul principal, Republica Federală Germania va deveni numai la expirarea termenului de transfer, eventual, în cazul nepunerii în aplicare a deciziei de transfer, statul membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională a lui DO.

În această privință, pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns util și complet, trebuie adăugat de asemenea că articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, atunci când efectul suspensiv al căii de atac formulate împotriva unei decizii de transfer există în conformitate cu articolul 27 alineatul (4) din acest regulament, termenul de transfer curge de la hotărârea definitivă privind această cale de atac, astfel încât punerea în aplicare a deciziei de transfer trebuie să intervină într‑un termen de cel mult șase luni de la data hotărârii definitive privind calea de atac menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendare administrativă a deciziei de transfer),C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 49].

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la cea de a doua întrebare după cum urmează: – articolul 3 alineatul (2) al doilea și al treilea paragraf din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil nu este obligat să continue examinarea criteriilor stabilite în capitolul III din acest regulament și nici nu devine el însuși statul membru responsabil atunci când statul membru desemnat inițial drept responsabil în temeiul acestor criterii a suspendat, în mod unilateral, preluările și reprimirile persoanelor care fac obiectul unei decizii de transfer în temeiul regulamentului menționat, atunci când nu există în acest din urmă stat membru deficiențe sistemice care conduc la un risc de tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă; – articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că, atunci când transferul acestor persoane nu poate fi efectuat în termenul de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din acest regulament, responsabilitatea de a examina cererile de protecție internațională este transferată de drept statului membru solicitant, chiar dacă neefectuarea transferului este consecința suspendării, decisă unilateral de statul membru desemnat inițial drept responsabil în temeiul criteriilor stabilite în capitolul III din regulamentul menționat, a preluărilor și a reprimirilor persoanelor respective.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că permite respingerea unei cereri de protecție internațională ca inadmisibilă pentru motivul că statul membru responsabil nu este dispus să îl preia sau să îl reprimească pe solicitantul de protecție internațională.

Potrivit articolului 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32, în afara cazurilor în care o cerere de protecție internațională nu este examinată în conformitate cu Regulamentul Dublin III, statele membre nu au obligația să verifice dacă solicitantul îndeplinește condițiile cerute pentru a obține protecție internațională în conformitate cu Directiva 2011/95, în cazul în care cererea este considerată inadmisibilă în temeiul acestui articol. În această privință, alineatul (2) al articolului menționat enumeră în mod exhaustiv situațiile în care statele membre pot considera o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă [Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim ș.a.,C‑297/17, C‑318/17, C‑319/17 și C‑438/17, EU:C:2019:219, punctul 76, precum și Hotărârea din 1 august 2022, Bundesrepublik Deutschland (Copil al unor refugiați născut în afara statului gazdă),C‑720/20, EU:C:2022:603, punctul 48].

Rezultă atât din caracterul exhaustiv al enumerării care figurează la articolul 33 alineatul (2) din Directiva 2013/32, cât și din caracterul derogatoriu al motivelor de inadmisibilitate incluse în această enumerare că această dispoziție trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte și, prin urmare, nu poate fi aplicată unei situații care nu corespunde modului său de redactare [a se vedea Hotărârea din 1 august 2022, Bundesrepublik Deutschland (Copil al unor refugiați născut în afara statului gazdă),C‑720/20, EU:C:2022:603, punctul 51].

Or, nici împrejurarea că un alt stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională, nici, a fortiori, suspendarea unilaterală de către acest alt stat membru a procedurilor de preluare și de reprimire a solicitanților de protecție internațională nu figurează printre situațiile enumerate la articolul 33 alineatul (2) din Directiva 2013/32.

În plus, din modul de redactare a articolului 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32 și în special din sintagma „[î]n afara cazurilor în care o cerere nu este examinată în conformitate cu [Regulamentul Dublin III]” rezultă că această dispoziție distinge în mod clar cazurile în care o cerere de protecție internațională nu este examinată în temeiul acestui regulament de cele în care o astfel de cerere poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru unul dintre motivele enumerate în mod exhaustiv la articolul 33 alineatul (2) din această directivă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 aprilie 2017, Ahmed,C‑36/17, EU:C:2017:273, punctul 38).

Or, în cazul în care statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil decide să nu examineze o cerere de protecție internațională pentru motivul, nemenționat la articolul 33 alineatul (2) din Directiva 2013/32, că un alt stat membru a acceptat o cerere de preluare sau de reprimire a solicitantului, legiuitorul Uniunii a considerat că respingerea unei asemenea cereri de protecție internațională nu trebuia să fie efectuată printr‑o decizie de inadmisibilitate, în temeiul acestei dispoziții, ci prin intermediul unei decizii de transfer și de neexaminare, în temeiul articolului 26 din Regulamentul Dublin III [a se vedea prin analogie Ordonanța din 5 aprilie 2017, Ahmed,C‑36/17, EU:C:2017:273, punctele 39 și 41, precum și Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim ș.a.,C‑297/17, C‑318/17, C‑319/17 și C‑438/17, EU:C:2019:219, punctul 79].

În lumina motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că nu permite respingerea unei cereri de protecție internațională ca inadmisibilă pentru motivul că statul membru responsabil nu este dispus să îl preia sau să îl reprimească pe solicitantul de protecție internațională.

Având în vedere răspunsurile date la prima și la a doua întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra și la a cincea întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

5 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul Dublin III

Regulamentul nr. 1560/2003

Directiva 2013/32

Dreptul german

Litigiul principal și întrebările preliminare

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la a patra și a cincea întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată