Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 29 ianuarie 2026.#W împotriva Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid.#Cererea de decizie preliminară formulată de rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond.#Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Directiva 2013/32/UE – Proceduri comune de acordare și de retragere a protecției internaționale – Articolul 23 alineatul (1) – Acces la informațiile din dosarul solicitantului unei protecții internaționale – Articolul 46 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 4, articolul 18 și articolul 19 alineatul (2) – Principiul nereturnării – Articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale – Dreptul la un proces echitabil – Anchetă în țara de origine a solicitantului – Respingere a unei cereri de protecție internațională și adoptarea unei decizii de returnare – Accesul instanței de prim grad de jurisdicție și al solicitantului la informațiile referitoare la modul în care a fost efectuată ancheta în țara de origine a solicitantului – Întinderea dreptului la apărare și a dreptului la o cale de atac efectivă – Raportul cu principiul nereturnării.#Cauza C-431/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 și a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98), a articolului 23 alineatul (1) și a articolului 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60), precum și a articolului 4, a articolului 19 alineatul (2) și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între W, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu informațiile care trebuie, pe de o parte, să fie puse la dispoziția lui W și, pe de altă parte, să fie luate în considerare de instanța sesizată cu acțiunea introdusă de W împotriva deciziei de respingere a cererii sale de protecție internațională, precum și împotriva deciziei de returnare adoptate în privința sa.

Articolul 5 din Directiva 2008/115, intitulat „Principiul nereturnării, interesul superior al copilului, viața de familie și starea de sănătate”, are următorul cuprins: „La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită: (a) intereselor superioare ale copilului; (b) vieții de familie; (c) stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe și respectă principiul nereturnării.”

Articolul 13 din această directivă, intitulat „Căi de atac”, prevede la alineatul (1): „Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență.”

Considerentele (3) și (12) ale Directivei 2013/32 au următorul cuprins: „(3) Consiliul European, la întrunirea sa specială de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, a convenit să acționeze pentru instituirea unui sistem european comun de azil, bazat pe aplicarea deplină și globală a [Convenției privind statutul refugiaților semnată la Geneva la 28 iulie 1951, Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], astfel cum a fost modificată prin [Protocolul privind statutul refugiaților, semnat la New York la 31 ianuarie 1967 (denumită în continuare «Convenția de la Geneva»)], afirmând astfel principiul nereturnării, asigurându‑se că nicio persoană nu este retrimisă într‑o zonă unde există riscul de a fi persecutată. […] (12) Obiectivul principal al prezentei directive este de a dezvolta în continuare standarde pentru procedurile din statele membre de acordare și retragere a protecției internaționale, în vederea instituirii unei proceduri comune de azil în Uniune[a Europeană].”

Articolul 23 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare al asistenței juridice și al reprezentării”, prevede la alineatul (1): „Statele membre se asigură că un consilier juridic sau alt consilier recunoscut ca atare sau autorizat în acest scop de legislația internă și care asistă sau reprezintă un solicitant în temeiul legislației interne are acces la informațiile din dosarul solicitantului pe baza cărora este sau va fi luată o decizie. Statele membre pot face o excepție în cazul în care divulgarea informațiilor sau a surselor ar periclita securitatea națională, securitatea organizațiilor sau a persoanei (persoanelor) care furnizează informațiile sau securitatea persoanei (persoanelor) la care se referă informațiile sau în cazul în care s‑ar prejudicia ancheta aferentă examinării cererilor de protecție internațională de către autoritățile competente ale statelor membre sau relațiile internaționale ale statelor membre. În astfel de cazuri, statele membre: (a) asigură accesul la respectivele informații sau surse autorităților menționate la capitolul V și (b) stabilesc în legislația internă proceduri care să garanteze faptul că dreptul la apărare al solicitantului este respectat. În ceea ce privește litera (b), statele membre pot, în special, să permită accesul la respectivele informații sau surse consilierului juridic sau consilierului care a fost supus unui control de securitate în măsura în care informațiile sunt relevante pentru examinarea cererii sau pentru luarea unei decizii de retragere a protecției internaționale.”

Potrivit articolului 30 din directiva menționată, intitulat „Colectarea informațiilor referitoare la cazuri individuale”: „În scopul examinării cazurilor individuale, statele membre: (a) nu divulgă informațiile cu privire la cererile individuale de protecție internațională sau faptul că a fost depusă o cerere, autorului (sau autorilor) presupus (presupuși) al (ai) persecuției sau vătămării grave; (b) nu obțin informații de la autorul (sau autorii) presupus (presupuși) al (ai) persecuției sau vătămării grave într‑un mod care ar putea duce la informarea directă a acestuia (acestora) despre faptul că solicitantul în cauză a depus o cerere și care ar periclita integritatea fizică a solicitantului sau a persoanelor aflate în întreținerea acestuia sau libertatea și siguranța membrilor familiei sale care se află încă în țara de origine.”

Articolul 46 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul la o cale de atac efectivă”, care figurează în capitolul V din aceasta, are următorul cuprins: „(1) Statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, împotriva: (a) unei decizii luate cu privire la cererea lor de protecție internațională, inclusiv o decizie: (i) de a considera nefondată o cerere cu privire la statutul de refugiat și/sau de protecție subsidiară; […] (3) Pentru a se conforma alineatului (1), statele membre se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9)], cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond. […]”

Algemene wet bestuursrecht (Codul de drept administrativ), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Awb”), prevede la articolul 8:29: „1. Părțile care au obligația să furnizeze informații sau să prezinte înscrisuri pot să refuze, dacă au motive serioase să procedeze astfel, să furnizeze informațiile sau să prezinte documentele sau pot să îi precizeze instanței administrative că numai aceasta va putea lua cunoștință de aceste informații sau de aceste documente. […] 3. Instanța administrativă decide dacă refuzul sau restricția privind luarea la cunoștință menționată la alineatul 1 sunt fondate. 4. În cazul în care instanța administrativă decide că refuzul este fondat, nu există nicio obligație. 5. În cazul în care instanța administrativă decide că restricția privind luarea la cunoștință este fondată, aceasta nu se poate pronunța pe baza informațiilor sau a înscrisurilor în cauză decât cu consimțământul celorlalte părți. În cazul în care acest consimțământ este refuzat, cauza este trimisă unei alte camere. […]”

Reclamantul din litigiul principal, născut în anul 1986, este un creștin originar din Pakistan. Până la sosirea sa în Țările de Jos, acest reclamant a locuit în țara sa de origine. La 31 august 2014, reclamantul menționat a depus o primă cerere de protecție internațională în Țările de Jos. Decizia prin care această cerere este declarată nefondată include o decizie de returnare însoțită de un termen pentru plecarea voluntară.

La 26 noiembrie 2016, a fost emisă o fatwa împotriva reclamantului din litigiul principal, prin care se făcea apel la toți credincioșii să îl asasineze pe acesta și pe sora sa. În această fatwa sunt menționate numele acestui reclamant, al surorii sale și al tatălui lor, precum și locul lor de reședință în Pakistan. Se arată de asemenea că reclamantul menționat era proprietarul unui operator de cablu și că dorea să difuzeze o emisiune creștină pe canalul său. Numele muftiului care a emis fatwa în discuție este de asemenea menționat, precum și un apel la trimiterea de copii ale aceleiași fatwa președinților tuturor moscheilor și școlilor coranice de la locul de reședință al aceluiași reclamant.

La 21 noiembrie 2018, reclamantul din litigiul principal a depus o nouă cerere de protecție internațională. El și‑a întemeiat această cerere ulterioară, la fel ca prima sa cerere, pe faptul că era creștin și că, numai pentru acest motiv, se temea că va fi persecutat în Pakistan. El a declarat de asemenea că a desfășurat activități de evanghelizare în Pakistan, că în privința sa a fost emisă o fatwa pentru acest motiv și că în prezent desfășura activități de evanghelizare în Țările de Jos. Pentru a‑și susține relatarea, el a făcut, printre altele, declarații, a prezentat o copie a acestei fatwa, care a fost legalizată de o instanță din Pakistan, și a prezentat alte documente.

La 26 iunie 2020, secretarul de stat a solicitat minister van Buitenlandse Zaken (ministrul afacerilor externe, Țările de Jos) să întocmească un memorandum individual (denumit în continuare „memorandumul individual”). Secretarul de stat formulase întrebări prin care se urmărea să se stabilească dacă resortisantul în cauză al unei țări terțe avea nevoie de protecție internațională. Ministrul afacerilor externe a efectuat o anchetă în țara de origine a acestui resortisant pentru a răspunde la aceste întrebări.

Instanța de trimitere arată că din jurisprudența Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) rezultă că, în cazul în care memorandumul individual furnizează informații în mod imparțial, obiectiv și transparent, secretarul de stat este îndreptățit să aibă încredere în exactitatea acestor informații atunci când adoptă o decizie, cu excepția cazului în care există probe concrete care permit să se pună la îndoială exactitatea informațiilor respective.

La 12 martie 2021, ministrul afacerilor externe a consemnat rezultatele anchetei în memorandumul individual și le‑a pus la dispoziția secretarului de stat. El l‑a invitat de asemenea pe acesta din urmă să transmită reclamantului din litigiul principal sau reprezentantului său același memorandum individual și o versiune cenzurată a documentelor în sprijinul acestuia din urmă, și anume un memorandum din 2 iulie 2020, adresat șefului de misiune al Ambasadei Regatului Țărilor de Jos în Pakistan, și un raport de anchetă nedatat al acestuia (denumite în continuare „documentele justificative”).

Instanța de trimitere a precizat de asemenea că rezultatele acestei anchete au fost supuse unui control numit „Control REK”, efectuat de echipa Onderzoek en Expertise Land en Taal (Anchetă și expertiză țară și limbă, denumită în continuare „TOELT”), atașat Immigratie- en Naturalisatiedienst (Serviciul pentru imigrație și naturalizări, Țările de Jos). În conformitate cu criteriile aplicabile acestui control, TOELT evaluează memorandumurile individuale pornind de la principiul că identitatea persoanei în cauză nu trebuie divulgată autorităților din țara de origine, care sunt prezumate a fi autorii persecuțiilor, și că, în cadrul anchetei respective, nu trebuie să se menționeze că aceasta este efectuată în numele autorităților neerlandeze. Atunci când memorandumul individual în cauză îndeplinește un anumit număr de condiții, acesta este calificat drept opinie a unui expert, pe care autoritatea cu atribuții de examinare a cererii de protecție internațională se poate întemeia pentru a adopta decizia sa. În speță, TOELT, a cărui scrisoare a fost anexată la memorandumul individual și la documentele justificative cenzurate, a arătat că, după examinarea acestor documente, s‑a concluzionat că acest memorandum fusese întocmit cu diligență și că era comprehensibil în ceea ce privește conținutul și procedura.

Prin decizia din 31 mai 2022, secretarul de stat a respins cererea de protecție internațională ca vădit nefondată. Această decizie include o decizie de returnare fără un termen pentru plecarea voluntară și o interdicție de intrare pentru o perioadă de doi ani.

Reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune împotriva deciziei menționate la rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond, Țările de Jos), care este instanța de trimitere, în care a susținut printre altele că secretarul de stat a încălcat principiul de drept al Uniunii privind respectarea dreptului la apărare întrucât nu i‑a acordat acces deplin la documentele justificative.

La 9 ianuarie 2023, instanța de trimitere a solicitat ministrului afacerilor externe să îi comunice documentele justificative. La 23 ianuarie 2023, acest ministru a furnizat documentele justificative necenzurate și a introdus o cerere în temeiul articolului 8:29 alineatul 1 din Awb. În această cerere, ministrul a menționat că există motive serioase care justificau ca numai instanța de trimitere să aibă acces la anumite părți din aceste documente.

La 23 februarie 2023, o altă cameră a instanței de trimitere decât cea sesizată cu litigiul principal pe fond a pronunțat o decizie în temeiul articolului 8:29 alineatul 3 din Awb. În această decizie, camera a considerat că era justificat să se restrângă divulgarea documentelor justificative numai la instanța de trimitere pentru motivul că anumite interese invocate de ministrul afacerilor externe, și anume, în primul rând, protecția surselor, în al doilea rând, protecția metodelor și a tehnicilor utilizate în cadrul anchetei, în al treilea rând, protecția vieții private a unui terț care nu a fost implicat în anchetă, precum și, în al patrulea rând, prevenirea oricărui prejudiciu disproporționat, prevalau față de interesul reclamantului din litigiul principal de a lua cunoștință de aceste documente în întregime.

La 9 martie 2023, părțile din litigiul principal au fost invitate, în conformitate cu normele prevăzute de Awb, să autorizeze completul de judecată care urma să se pronunțe cu privire la legalitatea deciziei de protecție internațională în cauza principală să ia cunoștință de documentele justificative necenzurate. La 23 martie 2023, secretarul de stat a comunicat că autoriza acest complet de judecată să țină seama de documentele justificative în cadrul examinării cauzei, în timp ce reclamantul din litigiul principal a arătat că nu își va da consimțământul pentru moment, întrucât considera că procedura prevăzută la articolul 8:29 din Awb era contrară dreptului Uniunii.

Instanța de trimitere consideră că procedura prevăzută la articolul 8:29 din Awb, astfel cum a fost interpretată de instanțele neerlandeze, este incompatibilă cu articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság ș.a. (C‑159/21, EU:C:2022:708). Astfel, condiția prevăzută la articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din această directivă nu ar fi îndeplinită, având în vedere că nu s‑a luat nicio măsură suficientă pentru a garanta respectarea dreptului la apărare, astfel cum impune această dispoziție. În plus, această procedură nu ar garanta nici îndeplinirea în toate cazurile a condiției prevăzute la articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din directiva menționată. Astfel, în timp ce această din urmă dispoziție ar prevedea că instanța competentă trebuie să aibă acces la informațiile relevante, această instanță, în vederea aprecierii legalității deciziei referitoare la cererea de protecție internațională, nu ar avea acces, în conformitate cu reglementarea neerlandeză, la versiunea necenzurată a documentelor subiacente memorandumului individual decât dacă părțile își dau consimțământul în acest sens. De altfel, din modul de redactare și din obiectivul dispoziției menționate ar reieși că acest acces este necondiționat și, prin urmare, nu poate depinde de consimțământul părților.

În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă, în speță, modul în care a fost elaborat memorandumul individual și, prin urmare, modul în care ministrul afacerilor externe a efectuat ancheta pentru a răspunde la întrebările secretarului de stat fac parte dintre informațiile prevăzute la articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32, caz în care instanța competentă și solicitantul de protecție internațională ar trebui să obțină acces la aceste informații potrivit modalităților prevăzute la articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf literele (a) și (b) din această directivă. Astfel, un răspuns la această întrebare s‑ar dovedi necesar în măsura în care modul în care a fost efectuată ancheta de către autoritățile naționale este, în sine, susceptibil să dea naștere unui risc de încălcare a principiului nereturnării.

În speță, reclamantul din litigiul principal nu ar avea temeri cu privire la autoritățile statului său de origine, ci cu privire la un șef spiritual și la discipolii acestuia din urmă, astfel încât garantarea faptului că aceste autorități nu au fost contactate nu ar însemna în mod automat că ancheta a fost realizată în conformitate cu orientările aplicabile anchetelor în cadrul azilului. De asemenea, nici faptul că nu s‑a dezvăluit aspectul că ancheta a avut loc în scopul unei cereri de protecție internațională formulate de acest reclamant în Țările de Jos nu ar garanta că motivele acestei anchete nu au fost divulgate.

În plus, întrucât ministrul afacerilor externe nu este o „autoritate decizională”, în sensul articolului 2 litera (f) din Directiva 2013/32, s‑ar putea ca acesta să nu dispună de o expertiză suficientă pentru a aprecia în mod adecvat riscul de încălcare a principiului nereturnării care decurge din faptul că propria anchetă l‑ar fi putut expune pe reclamantul din litigiul principal unui asemenea risc.

În plus, protecția oferită la articolul 46 alineatul (1) din Directiva 2013/32, precum și la articolele 4 și 47 din cartă nu ar fi pe deplin garantată dacă respectarea dreptului la apărare nu s‑ar extinde la modul în care au fost colectate și obținute informațiile din dosar.

În cazul în care Curtea ar constata că articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că informațiile cu privire la modul în care elementele care figurează în dosarul solicitantului de protecție internațională au fost colectate și obținute nu fac parte dintre informațiile din dosar, în sensul acestei dispoziții, instanța de trimitere ridică problema dacă trebuie să poată avea acces la această categorie de informații și să poată lua cunoștință de acestea în temeiul articolelor 5 și 13 din Directiva 2008/115.

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Roermond (Tribunalul din Haga, sediul din Roermond) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 46 alineatul (1) din această directivă și ținând seama de articolele 4 și 47 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că informațiile […] din dosarul solicitantului pe baza cărora este sau va fi luată o decizie includ și informațiile […] cu privire la modul în care aceste informații au fost colectate și obținute? 2) Articolul 5 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 13 alineatul (1) din această directivă și ținând seama de articolul 4, de articolul 19 alineatul (2) și de articolul 47 din [cartă], impune autorității judiciare care efectuează controlul de legalitate al unei decizii de returnare să verifice modul în care au fost colectate și obținute informațiile menționate la articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 46 din această directivă și în lumina articolului 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei acțiuni în fața unei instanțe naționale chemate să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională și a unei decizii de returnare adoptate în privința resortisantului unei țări terțe care a introdus această cerere, informațiile referitoare la modul în care a fost efectuată o anchetă de către autoritățile statului membru gazdă în țara de origine a acestui resortisant pentru a verifica temeinicia cererii menționate intră în sfera noțiunii de „informații din dosarul solicitantului pe baza cărora este sau va fi luată o decizie”, în sensul acestei dispoziții, astfel încât solicitantul de protecție internațională și instanța competentă trebuie să poată avea acces la aceste informații potrivit modalităților prevăzute la articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf literele (a) și (b) din această directivă.

În speță, instanța de trimitere consideră că un risc de încălcare a principiului nereturnării pentru resortisantul în cauză al unei țări terțe poate decurge din modul în care a fost efectuată ancheta de ministrul afacerilor externe în țara de origine a acestuia. Potrivit acestei instanțe, în cazul în care nu are posibilitatea de a avea acces la informațiile referitoare la modul în care a fost efectuată ancheta, ea nu va fi în măsură pe deplin să evalueze acest risc și, în definitiv, problema dacă resortisantul respectiv poate fi îndepărtat către țara sa de origine. Instanța menționată subliniază că ministrul afacerilor externe pregătește un „raport de anchetă” pentru fiecare memorandum individual pe care îl întocmește, astfel încât informațiile cu privire la modul în care a fost efectuată ancheta în cauza principală sunt, în principiu, disponibile.

În această privință, trebuie amintit că principiul nereturnării este garantat, ca drept fundamental, la articolul 18 din cartă coroborat cu articolul 33 din Convenția de la Geneva, precum și la articolul 19 alineatul (2) din cartă (Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 35 și jurisprudența citată).

Această din urmă dispoziție coroborată cu articolul 4 din cartă interzice în termeni absoluți, indiferent de comportamentul persoanei în cauză, îndepărtarea, expulzarea sau extrădarea către un stat în care există un risc serios ca această persoană să fie supusă pedepsei cu moartea, torturii sau unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante [Hotărârea din 6 iulie 2023, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Refugiat care a comis o infracțiune gravă), C‑663/21, EU:C:2023:540, punctul 36, și Hotărârea din 17 octombrie 2024, Ararat, C‑156/23, EU:C:2024:892, punctul 36].

Or, din considerentele (3) și (12) ale Directivei 2013/32 reiese că aceasta din urmă are ca obiectiv principal dezvoltarea în continuare a standardelor pentru procedurile de acordare și de retragere a protecției internaționale în statele membre în cadrul instituirii unui sistem european comun de azil, întemeiat pe Convenția de la Geneva, cu respectarea, printre altele, a principiului nereturnării, potrivit căruia nicio persoană nu va fi trimisă înapoi într‑un loc în care riscă din nou să fie persecutată.

În plus, articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32 pune în aplicare dreptul de acces la dosar în cadrul procedurilor referitoare la cererile de protecție internațională prevăzând că consilierul juridic care asistă sau reprezintă solicitantul are acces la informațiile din dosarul acestuia pe baza cărora este sau va fi luată o decizie [Hotărârea din 1 decembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Acces la dosar în materie de azil), C‑564/21, EU:C:2022:951, punctul 34].

În acest context, trebuie arătat că faptul că un risc de încălcare a principiului nereturnării poate decurge din modul în care o anchetă este efectuată de o autoritate națională în țara de origine a unui solicitant de protecție internațională este confirmat la articolul 30 din Directiva 2013/32, care prevede în mod expres la litera (b) că, în scopul colectării de informații referitoare la cazuri speciale, statele membre „nu obțin informații de la autorul (sau autorii) presupus (presupuși) al (ai) persecuției sau vătămării grave într‑un mod care ar putea duce la informarea directă a acestuia (acestora) despre faptul că solicitantul în cauză a depus o cerere și care ar periclita integritatea fizică a solicitantului sau a persoanelor aflate în întreținerea acestuia sau libertatea și siguranța membrilor familiei sale care se află încă în țara de origine”.

Din aceeași perspectivă, articolul 30 litera (a) din Directiva 2013/32 prevede că, în scopul colectării informațiilor cu privire la cazuri individuale, statele membre „nu divulgă informațiile cu privire la cererile individuale de protecție internațională sau faptul că a fost depusă o cerere, autorului (sau autorilor) presupus (presupuși) al (ai) persecuției sau vătămării grave”.

Or, un solicitant de protecție internațională trebuie să fie în măsură să își valorifice dreptul de a fi protejat de o astfel de divulgare întemeindu‑se pe elemente relevante referitoare la modul în care a fost efectuată ancheta în țara sa de origine. De asemenea, instanța națională sesizată cu o acțiune împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională trebuie să poată controla respectarea de către statele membre a obligațiilor care le revin în temeiul articolului 30 litera (a) din Directiva 2013/32.

Din ceea ce precedă rezultă că trebuie să se considere că informațiile precum documentele justificative, printre care și raportul de anchetă în discuție în litigiul principal, intră în sfera noțiunii de „informații din dosarul solicitantului pe baza cărora este sau va fi luată o decizie”, în sensul articolului 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32, în măsura în care sunt relevante, pe de o parte, pentru accesul persoanei în cauză la aceste informații, pentru a‑și putea exercita pe deplin dreptul la apărare în privința deciziei de respingere a cererii sale de protecție internațională și, pe de altă parte, pentru evaluarea respectării articolului 30 din această directivă și, în definitiv, a principiului nereturnării de către instanța sesizată cu o acțiune împotriva unei astfel de decizii.

Trebuie adăugat că, deși, în speță, autoritatea decizională nu a avut acces complet și direct la informațiile menționate, nu este mai puțin adevărat că acestea fac parte din „dosarul solicitantului pe baza căruia este sau va fi luată o decizie”, în sensul articolului 23 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2013/32. Astfel, această împrejurare nu afectează cu nimic relevanța informațiilor menționate pentru a asigura efectivitatea căii de atac formulate de resortisantul în cauză al țării terțe împotriva deciziei de respingere a cererii sale de protecție internațională, nici pentru a permite evaluarea de către instanța de trimitere a respectării principiului nereturnării. În consecință, trebuie să se considere că obligația ce revine acestei instanțe de a ține seama de ansamblul elementelor care pot fi relevante pentru propria decizie care urmează să fie adoptată se aplică în egală măsură informațiilor precum documentele justificative, printre care raportul de anchetă în discuție în litigiul principal, care vor trebui, în principiu, să fi fost de asemenea puse la dispoziția acestui resortisant.

Interpretarea reținută la punctele 38 și 39 din prezenta hotărâre este confirmată de articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, precum și de articolul 47 din cartă.

Pe de o parte, în conformitate cu titlul său, articolul 46 din Directiva 2013/32 se referă la dreptul la o cale de atac efectivă al solicitanților de protecție internațională. Alineatul (1) al acestui articol 46 recunoaște acestor solicitanți un astfel de drept la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva deciziilor referitoare la cererea lor. Alineatul (3) al articolului 46 menționat definește conținutul acestui drept precizând că statele membre care au obligații în temeiul acestei directive trebuie să se asigure că instanța, cel puțin instanța de prim grad de jurisdicție, în fața căreia este contestată decizia referitoare la cererea de protecție internațională efectuează „examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95]” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 aprilie 2025, Barouk, C‑283/24, EU:C:2025:236, punctul 24).

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, adjectivul „deplină” care figurează la articolul 46 alineatul (3) din această directivă confirmă că instanța este obligată să examineze, printre altele, elementele de care autoritatea decizională a ținut sau ar fi trebuit să țină seama (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2025, Barouk, C‑283/24, EU:C:2025:236, punctul 28 și jurisprudența citată).

Rezultă că această instanță trebuie să poată examina informațiile referitoare la modul în care a fost efectuată ancheta în țara de origine a resortisantului în cauză al țării terțe, atunci când apreciază că aceste informații sunt relevante pentru a aprecia pe deplin riscul de încălcare a principiului nereturnării.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, garantat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, cuprinde respectarea dreptului la apărare, care implică, potrivit acestui paragraf, posibilitatea de a fi consiliat, apărat și reprezentat. Acesta trebuie să fie respectat în orice procedură inițiată împotriva unei persoane și care poate să conducă la un act cauzator de prejudicii. Exercitarea efectivă a acestor drepturi are drept corolar necesar dreptul de acces la dosar [Hotărârea din 1 decembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Acces la dosar în materie de azil), C‑564/21, EU:C:2022:951, punctul 36 și jurisprudența citată].

Or, Curtea a statuat că persoana vizată de un act cauzator de prejudicii are dreptul de a proceda la o examinare a tuturor documentelor care figurează în dosarul de instrucție și care sunt susceptibile să fie relevante pentru apărarea sa și că sarcina de a determina documentele utile în acest scop nu poate reveni numai autorității care a adoptat acest act [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Acces la dosar în materie de azil), C‑564/21, EU:C:2022:951, punctele 38 și 39, precum și jurisprudența citată]. Exercitarea acestui drept poate fi însă limitată cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

În ceea ce privește consecințele faptului că informații precum cele în discuție în litigiul principal trebuie considerate ca intrând în sfera noțiunii de „informații din dosarul solicitantului pe baza cărora este sau va fi luată o decizie”, în sensul articolului 23 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2013/32, astfel cum observă în esență instanța de trimitere, reiese din însuși modul de redactare a articolului 23 alineatul (1) din această directivă că o instanță sesizată cu o acțiune împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională trebuie să aibă acces la toate informațiile care pot fi relevante pentru decizia sa, chiar dacă divulgarea unora dintre aceste informații ar fi limitată în cazul solicitantului, în temeiul excepției prevăzute la această dispoziție.

Astfel, Curtea a subliniat că accesul la dosar al persoanei în cauză și accesul instanței competente constituie două cerințe distincte și cumulative și că posibilitatea acestei instanțe de a avea acces la dosar nu se poate substitui accesului la dosar al acestei persoane sau al consilierului său (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság ș.a., C‑159/21, EU:C:2022:708, punctele 57 și 59).

În ceea ce privește astfel accesul la dosar al persoanei în cauză sau al consilierului său, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că drepturile fundamentale, precum respectarea dreptului la apărare, în temeiul articolului 47 din cartă, inclusiv dreptul la divulgarea documentelor relevante pentru apărare, nu constituie prerogative absolute, ci pot cuprinde restricții, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză și să nu implice, din perspectiva scopului urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului drepturilor astfel garantate [Hotărârea din 1 decembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Acces la dosar în materie de azil), C‑564/21, EU:C:2022:951, punctul 37 și jurisprudența citată].

Articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32 se înscrie în această optică în măsura în care prevede în mod expres că statele membre pot face o „excepție” de la dreptul de acces la dosarul său al solicitantului în anumite situații, și anume „în cazul în care divulgarea informațiilor sau a surselor ar periclita securitatea națională, securitatea organizațiilor sau a persoanei (persoanelor) care furnizează informațiile sau securitatea persoanei (persoanelor) la care se referă informațiile sau în cazul în care s‑ar prejudicia ancheta aferentă examinării cererilor de protecție internațională de către autoritățile competente ale statelor membre sau relațiile internaționale ale statelor membre”. În asemenea situații, statele membre, în temeiul articolului 23 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din această directivă, asigură accesul la respectivele informații sau la respectivele surse autorităților menționate în capitolul V din directiva menționată, și anume instanțelor sesizate cu o acțiune precum cea în discuție în litigiul principal, și, în temeiul articolului 23 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din aceeași directivă, stabilesc în legislația internă proceduri care să garanteze că dreptul la apărare al solicitantului este respectat.

În ceea ce privește aceste din urmă proceduri, statele membre pot, în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2013/32, printre altele, să acorde acces la informațiile sau sursele în cauză consilierului juridic sau altui consilier care a fost supus unui control de securitate, în măsura în care aceste informații sunt relevante pentru examinarea cererii sau pentru luarea unei decizii de retragere a protecției internaționale.

Rezultă că, sub rezerva, dacă este cazul, a elementelor pentru care autoritatea în cauză solicită confidențialitatea, pentru obiective de interes general amintite la punctul 49 din prezenta hotărâre, reprezentantul solicitantului trebuie să beneficieze de un acces la toate elementele care pot fi relevante pentru rezultatul procedurii jurisdicționale, astfel cum sunt prezentate aceste elemente instanței competente, pentru a putea discuta despre acestea în cadrul unei dezbateri în contradictoriu. O atare cerință este necesară pentru a garanta pe deplin dreptul la apărare al solicitantului și efectivitatea căii de atac cu care este sesizată această instanță [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Acces la dosar în materie de azil), C‑564/21, EU:C:2022:951, punctele 41-43 și 56, precum și jurisprudența citată].

În ceea ce privește existența unor obiective legitime care se opun divulgării către solicitant a anumitor informații care pot fi relevante, Curtea a statuat că este de competența instanței de trimitere să verifice dacă există astfel de obiective, căutând un echilibru între dreptul la apărare al solicitantului și obiectivele invocate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Acces la dosar în materie de azil), C‑564/21, EU:C:2022:951, punctul 44 și jurisprudența citată].

Atunci când se consideră că unul sau mai multe obiective justifică nedivulgarea de informații către solicitant, Directiva 2013/32 însăși se referă, la articolul 23 alineatul (1) al treilea paragraf litera (b), la posibilitatea de a acorda acces la aceste informații consilierului juridic sau altui consilier al solicitantului, care a fost supus unui control de securitate, în vederea îndeplinirii de către statele membre a obligației lor de a asigura respectarea dreptului la apărare al acestui solicitant. Din modul de redactare a acestei dispoziții și în particular din utilizarea termenului „în special” reiese însă că această posibilitate nu este menționată în această dispoziție decât cu titlu exemplificativ și că, prin urmare, ea nu constituie singura posibilitate oferită statelor membre de a se conforma articolului 23 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság ș.a., C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 42).

Prin urmare, întrucât Directiva 2013/32 nu precizează modul în care statele membre trebuie să asigure respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză atunci când dreptul acesteia de acces la dosar este restrâns în temeiul articolului 23 alineatul (1) al doilea paragraf din directiva menționată, sarcina de a prevedea modalitățile concrete ale procedurilor necesare în acest scop revine statelor membre, cu condiția însă ca ele să asigure, printre altele, respectarea dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság ș.a., C‑159/21, EU:C:2022:708, punctele 43 și 44).

În această privință, Curtea a statuat că, deși articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2013/32 permite, așadar, statelor membre, în special atunci când securitatea națională impune acest lucru, să nu acorde persoanei în cauză un acces direct la întregul său dosar, această dispoziție nu poate, fără a încălca printre altele dreptul la o cale de atac efectivă, să fie interpretată în sensul că permite autorităților competente să plaseze persoana respectivă într‑o situație în care nici aceasta, nici consilierul său nu ar fi în măsură să ia cunoștință în mod util, eventual în cadrul unei proceduri specifice menite să protejeze securitatea națională, de conținutul elementelor esențiale din dosarul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság ș.a., C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 53).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 46 din această directivă și citit în lumina articolului 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei acțiuni în fața unei instanțe naționale chemate să se pronunțe cu privire la legalitatea unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională și a unei decizii de returnare adoptate în privința resortisantului unei țări terțe care a introdus această cerere, informațiile referitoare la modul în care a fost efectuată o anchetă de către autoritățile statului membru gazdă în țara de origine a acestui resortisant pentru a verifica temeinicia cererii sale intră în sfera noțiunii de „informații din dosarul solicitantului pe baza cărora este sau va fi luată o decizie”, în sensul acestei dispoziții, atunci când pot fi relevante pentru evaluarea de către această instanță a respectării principiului nereturnării. Rezultă că solicitantul de protecție internațională și instanța competentă trebuie să poată avea acces la aceste informații potrivit modalităților prevăzute la articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf literele (a) și (b) din această directivă.

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 27 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere urmărește să obțină un răspuns la a doua întrebare numai în ipoteza în care Curtea ar răspunde negativ la prima întrebare.

Întrucât Curtea a dat un răspuns afirmativ la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

29 ianuarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2008/115

Directiva 2013/32

Dreptul neerlandez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată