Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 30 octombrie 2025.#A împotriva lui B.#Cererea de decizie preliminară formulată de Riigikohus.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă și comercială – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 25 alineatul (1) – Convenție atributivă de competență – Nulitate în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru al instanței sesizate – Noțiune.#Cauza C-398/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între două persoane fizice, A și B, în legătură cu competența instanțelor estoniene de a judeca o cerere de plată a unei creanțe.

Considerentele (4), (6), (15), (16), (19), (20) și (22) ale Regulamentului nr. 1215/2012 sunt redactate după cum urmează: „(4) […] Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și care să asigure recunoașterea și executarea rapidă și simplă a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru este indispensabilă. […] (6) Pentru atingerea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și comercială este necesar și oportun ca normele care reglementează competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor să fie reglementate de un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ și de aplicare directă. […] (15) Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență. (16) În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. […] […] (19) Autonomia părților la un contract, altul decât un contract de asigurare, un contract încheiat cu consumatorii sau un contract de muncă, în cazul cărora este permisă numai o autonomie limitată de stabilire a instanței competente, ar trebui să fie respectată, sub rezerva temeiurilor de competență exclusive ale instanțelor prevăzute în prezentul regulament. (20) În cazul în care există dubii dacă o convenție de alegere a instanței în favoarea unei instanțe sau a unor instanțe dintr‑un stat membru este nulă și neavenită în ceea ce privește validitatea sa, chestiunea ar trebui să fie tranșată în conformitate cu legislația statului membru în care se află instanța sau instanțele desemnate în convenție, inclusiv cu normele privind conflictul de legi din statul membru respectiv. […] (22) Cu toate acestea, pentru a ameliora eficacitatea acordurilor exclusive de alegere a forului și pentru a evita tacticile abuzive în cadrul proceselor, este necesar să se prevadă o excepție de la norma generală de litispendență, pentru a se putea rezolva în mod satisfăcător o anumită situație în care pot apărea proceduri concurente. […]”

Articolul 15 din acest regulament prevede: „De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: […] 2. care permit deținătorului poliței, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni; […]”

Articolul 19 din regulamentul menționat stipulează: „De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: […] 2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; […] […]”

Articolul 23 din același regulament are următorul cuprins: „De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții: […] 2. care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni”.

Articolul 25 alineatele (1) și (4) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede: „(1) Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie: (a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă; (b) într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau (c) în comerțul internațional, într‑o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv. […] (4) Convențiile atributive de competență, precum și prevederile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispozițiilor articolelor 15, 19 sau 23 ori dacă instanțele de la competența cărora acestea derogă au competență exclusivă în temeiul articolului 24.”

Articolul 104 din tsiviilkohtumenetluse seadustik (Codul de procedură civilă) din 20 aprilie 2005 (RT I 2005, 26, 197; 22/03/2024, 8) (denumit în continuare „TsMS”) are următorul cuprins: „(1) O instanța își poate exercita competența dacă a fost desemnată instanța competentă prin convenția părților, iar litigiul are legătură cu activitatea profesională sau comercială a celor două părți sau dacă un contract are legătură cu activitățile economice sau profesionale ale uneia dintre părți, iar cealaltă parte este statul, un organism al administrației locale ori o altă persoană juridică de drept public sau dacă ambele părți sunt persoane juridice de drept public. […] (3) Fără a aduce atingere alineatului (1) al prezentului articol, o convenție atributivă de competență este valabilă și în cazul în care: 1. s‑a încheiat după nașterea litigiului; 2. competența a fost convenită pentru cazul în care pârâtul, după încheierea acestei convenții, își stabilește domiciliul într‑o țară străină sau își transferă sediul sau unitatea în acea țară ori dacă unitatea, domiciliul sau sediul acestuia nu sunt cunoscute la momentul introducerii acțiunii.”

Articolul 106 alineatul (1) punctul 1 din TsMS prevede: „Convenția atributivă de competență este nulă în cazul în care […] este contrară dispozițiilor articolului 104 alineatul (1) din prezentul cod […]”

Începând cu anul 2020, A și B au locuit împreună în Portugalia și, la 3 mai 2022, au dobândit un apartament în coproprietate în părți egale.

La 27 august 2022, A și B au încheiat un contract în temeiul căruia A îi ceda lui B cota sa parte de 50 % din apartamentul respectiv. În schimb, B recunoștea o datorie față de A, al cărei cuantum reflecta în special faptul că A contribuise la achiziționarea și la renovarea apartamentului până la concurența sumei de 150000 de euro și că B s‑a îmbogățit cu această sumă prin dobândirea proprietății exclusive a aceluiași apartament.

Părțile au convenit că acest contract este supus dreptului material estonian și că litigiile aferente vor fi soluționate pe cale amiabilă și cu bună‑credință, cu precizarea că, dacă nu se va ajunge la o înțelegere, orice litigiu legat direct sau indirect de acest contract va fi soluționat de Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju, Estonia).

În temeiul acestei clauze de alegere a instanței, la 23 octombrie 2023, A a introdus împotriva lui B o acțiune în plata unei creanțe la Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju).

Printr‑o decizie din 15 noiembrie 2023, Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju) a respins această acțiune pentru lipsa competenței teritoriale. Această instanță s‑a întemeiat pe articolul 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a examina dacă convenția atributivă de competență era afectată de nulitate în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru a cărui instanță fusese desemnată, și anume în temeiul legislației estoniene. Or, dat fiind că articolul 106 alineatul (1) din TsMS coroborat cu articolul 104 alineatul (1) din acesta nu autorizează convențiile atributive de competență decât dacă privesc activitatea economică sau profesională a celor două părți la contractul în cauză, ceea ce nu ar fi cazul în speță, instanța menționată a considerat că această convenție atributivă de competență este nulă.

A a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii la Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn, Estonia). În fața acestei instanțe, a arătat că referirea, la articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, la un motiv de nulitate a convenției atributive de competență prevăzut de legislația statului membru vizat „în privința condițiilor de fond” face trimitere la dreptul național material, iar nu la dreptul procedural în care s‑ar încadra articolele 104 și 106 din TsMS.

Printr‑o ordonanță din 6 decembrie 2023, Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn) a respins această cale de atac și a confirmat decizia menționată. Astfel, pentru a stabili dacă clauza de alegere a instanței este valabilă în privința condițiilor de fond potrivit legislației estoniene, instanța menționată a reținut că ar trebui să se facă referire nu numai la dispozițiile dreptului material al acestuia, ci și la articolul 104 alineatul (1) și la articolul 106 alineatul (1) din TsMS, care se referă la tipul litigiului în cauză, ceea ce ar avea legătură cu fondul și nu ar constitui o chestiune de formă.

A a introdus recurs împotriva acestei ordonanțe la Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia), care este instanța de trimitere. A apreciază că respectiva clauză atributivă de competență din litigiul principal este valabilă întrucât articolul 104 alineatul (1) din TsMS nu poate fi aplicat în paralel cu Regulamentul nr. 1215/2012, deoarece articolul 25 din regulament face trimitere numai la dreptul național material. B consideră că această clauză nu este valabilă în conformitate cu articolul 104 alineatul (1) și cu articolul 106 alineatul (1) din TsMS.

Potrivit instanței de trimitere, după cum reiese din cuprinsul considerentului (20) al Regulamentului nr. 1215/2012, articolul 25 alineatul (1) al acestuia se referă la legislația statului membru în ansamblul său, inclusiv la normele privind conflictul de legi. Or, normele privind conflictul de legi din dreptul estonian nu ar permite părților să excludă aplicarea acelor norme care se aplică în cazul convențiilor atributive de competență.

Instanța de trimitere consideră că, pentru a se putea pronunța cu privire la litigiul principal, trebuie să răspundă la întrebarea dacă faptul că dreptul estonian condiționează validitatea unei convenții atributive de competență de împrejurarea ca persoanele fizice părți la această convenție să acționeze în cadrul unei activități economice și profesionale, astfel cum se impune la articolul 104 alineatul (1) și la articolul 106 alineatul (1) din TsMS, constituie o chestiune de validitate de fond a convenției menționate, în sensul articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Potrivit acestei instanțe, nici modul de redactare a acestei dispoziții de drept al Uniunii, nici jurisprudența Curții nu permit să se stabilească în mod clar dacă noțiunea de „nulitate în privința condițiilor de fond” acoperă și condițiile prevăzute de această reglementare națională.

În aceste condiții, Riigikohus (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Împrejurarea că validitatea unei convenții atributive de competență este corelată cu condiția exercitării de către persoanele fizice între care s‑a încheiat convenția a unei activități economice sau profesionale, astfel cum stipulează articolul 106 alineatul (1) punctul 1 din [TsMS], care prevede că convenția atributivă de competență încheiată între persoane fizice este nulă în cazul în care încalcă dispozițiile articolului 104 alineatul (1) din [acesta], potrivit căruia litigiul dintre persoane fizice care este judecat de o instanță în temeiul unei convenții atributive de competență trebuie să aibă legătură cu activitatea economică sau profesională a celor două părți, constituie un aspect referitor la validitatea de fond a unei convenții atributive de competență în sensul articolului 25 alineatul (1) prima teză in fine («cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv») din Regulamentul [nr. 1215/2012]?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o condiție impusă de legislația națională aplicabilă în statul membru al instanței care a fost desemnată de părțile contractante, potrivit căreia o convenție atributivă de competență încheiată între persoane fizice este validă numai dacă litigiul în cauză este legat de activitatea economică sau profesională a acestor părți, reprezintă o cauză de „nulitate în privința condițiilor de fond”, în sensul acestei dispoziții.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 a abrogat și a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), care a înlocuit la rândul său Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”), interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor două din urmă instrumente juridice rămâne valabilă și pentru interpretarea Regulamentului nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate ca „echivalente” celor ale acestui din urmă regulament [Hotărârea din 16 mai 2024, Toplofikatsia Sofia (Noțiunea de domiciliu al pârâtului), C‑222/23, EU:C:2024:405, punctul 49 și jurisprudența citată]. În consecință, interpretarea dată de Curte în ceea ce privește articolul 17 primul paragraf din Convenția de la Bruxelles și articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 este valabilă și pentru articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, în măsura în care această din urmă dispoziție a preluat, în termeni similari sau chiar identici, conținutul celor dintâi dispoziții.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea dispoziției de drept al Uniunii în cauză, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea urmărite de actul din care aceasta face parte (Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, și Hotărârea din 9 octombrie 2025, Cabris Investments, C‑540/24, EU:C:2025:766, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

În temeiul articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1215/2012, dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv.

Deși din modul de redactare a articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1215/2012 reiese că o convenție atributivă de competență poate fi declarată nulă în temeiul legislației statului membru al instanței desemnate prin această convenție, totuși, nici acest articol, nici vreo altă dispoziție din acest regulament nu definesc noțiunea de „nulitate în privința condițiilor de fond”.

Potrivit sensului obișnuit al termenilor „condiții de fond”, aceștia sunt utilizați în hotărâri și în acte de procedură în opoziție cu noțiunile de „formă” și de „admisibilitate”, care sunt analizate înainte ca instanța să soluționeze obiectul procesului, și anume aspectele de fapt și/sau de drept pe care se întemeiază cererea părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2025, Società Italiana Lastre, C‑537/23, EU:C:2025:120, punctul 31).

În plus, este necesar să se arate că articolul 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1215/2012 se limitează să instituie o normă privind conflictul de legi precizând care este legislația națională aplicabilă pentru a stabili dacă, în pofida faptului că sunt îndeplinite toate condițiile de validitate prevăzute la acest articol, o atare convenție poate fi anulată pentru motive care țin de fond și care intră sub incidența acestei legislații naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2025, Società Italiana Lastre, C‑537/23, EU:C:2025:120, punctul 32).

Cu toate acestea, pe lângă referirea la noțiunea de „nulitate în privința condițiilor de fond”, articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede condiții de validitate proprii convențiilor atributive de competență, printre care figurează condiții materiale, precum și diferite condiții de formă pe care trebuie să le respecte o asemenea convenție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iulie 2016, Hőszig, C‑222/15, EU:C:2016:525, punctul 33 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 27 februarie 2025, Società Italiana Lastre, C‑537/23, EU:C:2025:120, punctul 35).

Astfel, pentru a fi validă, o convenție atributivă de competență trebuie, în temeiul articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, să fie încheiată fie în scris, fie verbal cu o confirmare scrisă, fie într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți, fie, în comerțul internațional, într‑o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent.

Prin faptul că impune ca o convenție atributivă de competență să îndeplinească condițiile de fond și de formă pe care le stipulează, articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 permite să se garanteze existența consimțământului persoanelor interesate pentru a evita, în vederea protejării părții contractante celei mai vulnerabile, ca acele clauze atributive de competență introduse într‑un contract de o singură parte să treacă neobservate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iulie 2016, Hőszig, C‑222/15, EU:C:2016:525, punctul 36 și jurisprudența citată).

În această privință, Curtea a statuat că validitatea unei clauze atributive de competență nu poate fi subordonată respectării unei condiții speciale de formă decât dacă această condiție are legătură cu cerințele stabilite la articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 și că statele contractante nu au libertatea de a reglementa alte cerințe de formă decât cele prevăzute de acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 1999, Castelletti, C‑159/97, EU:C:1999:142, punctele 35 și 37). Curtea a precizat de asemenea că considerațiile referitoare la legăturile dintre instanța desemnată și raportul în litigiu sau la validitatea pe fond a convenției atributive de competență nu au de‑a face cu aceste cerințe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 februarie 2024, Inkreal, C‑566/22, EU:C:2024:123, punctul 34).

Rezultă că noțiunea de „nulitate în privința condițiilor de fond”, utilizată în ultima parte a primei teze a articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, în măsura în care se referă în mod necesar la condiții de validitate diferite de cele care sunt proprii convențiilor atributive de competență prevăzute de acest regulament, vizează cauzele generale de nulitate care pot afecta un raport contractual, și anume în special viciile de consimțământ, precum eroarea, dolul, violența sau incapacitatea de a contracta, cauze care sunt prevăzute de legislația statului membru ale cărui instanțe sunt desemnate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2025, Società Italiana Lastre, C‑537/23, EU:C:2025:120, punctul 36).

Această concluzie este confirmată de geneza acestei din urmă părți a primei teze a articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, care nu figura nici în articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001, nici în articolul 17 primul paragraf din Convenția de la Bruxelles și care urmărea să introducă o normă armonizată privind conflictul de legi în materia validității pe fond a acordurilor de alegere a forului, garantând astfel o decizie similară cu privire la acest aspect, indiferent de instanța sesizată și care corespunde soluțiilor stabilite în Convenția de la Haga privind acordurile de alegere a forului, încheiată la 30 iunie 2005 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2025, Società Italiana Lastre, C‑537/23, EU:C:2025:120, punctul 40). Or, Raportul explicativ elaborat de profesorii Hartley și Dogauchi face referire la punctele 125 și 126, cu titlu de „motive esențiale de invaliditate”, la motivele de nulitate general recunoscute precum eroarea, dolul, violența, frauda, necompetența sau incapacitatea.

În speță, este necesar să se constate că condiția impusă de dreptul estonian, potrivit căreia o convenție atributivă de competență aplicabilă între persoane fizice nu este validă decât dacă litigiul în cauză este legat de activitatea economică și profesională a acestor persoane, ar putea, desigur, să fie comparată cu condiția capacității de a contracta a persoanelor în cauză. Totuși, ea nu se încadrează într‑un caz clasic de incapacitate a unui minor sau a unui major protejat, ci face referire, în realitate, la tipul de activitate, neprivată, desfășurată de părțile contractante.

În plus, trebuie subliniat, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că această dispoziție națională nu este aplicabilă în general raporturilor contractuale, condiția de validitate pe care o impune fiind specifică convențiilor atributive de competență. Această condiție nu se încadrează, așadar, în cauzele generale de nulitate precum cele menționate la punctul 32 in fine din prezenta hotărâre și ar putea cel mult să figureze printre condițiile de validitate proprii acestor convenții, care, după cum reiese din cuprinsul punctelor 28-31 din prezenta hotărâre, sunt însă reglementate în mod exhaustiv la articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012.

În consecință, o asemenea condiție, care nu face parte dintre cauzele generale de nulitate ce afectează raporturile contractuale dintre părți, nu poate să intre sub incidența cauzelor de „nulitate în privința condițiilor de fond”, în sensul articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1215/2012.

Interpretarea care reiese din cuprinsul punctelor 30-36 din prezenta hotărâre este susținută de obiectivele urmărite de articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012, care vizează respectarea autonomiei părților și ameliorarea eficacității acordurilor exclusive de alegere a forului, menționate în considerentele (15), (19) și (22) ale acestui regulament (Hotărârea din 9 octombrie 2025, Cabris Investments, C‑540/24, EU:C:2025:766, punctul 43 și jurisprudența citată).

Astfel, articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 se întemeiază pe principiul autonomiei de voință a părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2020, DelayFix, C‑519/19, EU:C:2020:933, punctul 38) și, în numele acestui principiu, acordul de voințe dintre părți permite să se justifice supremația acordată alegerii unei instanțe, alta decât cea care ar fi fost eventual competentă potrivit Regulamentului nr. 1215/2012 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp, C‑543/10, EU:C:2013:62, punctul 26).

Or, impunerea unei condiții în dreptul național potrivit căreia o convenție atributivă de competență nu este validă dacă litigiul nu este legat de activitatea economică și profesională a părților contractante ar contraveni acestei autonomii a voinței părților.

În plus, această interpretare este conformă cu finalitatea Regulamentului nr. 1215/2012, care urmărește, după cum reiese în special din cuprinsul considerentelor (4), (6), (15) și (16) ale acestuia, să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială într‑un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ și de aplicare directă, prin care legiuitorul Uniunii a intenționat să adopte norme de competență care să prezinte un mare grad de previzibilitate și de transparență în vederea consolidării securității juridice și în scopul bunei administrări a justiției (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2025, Società Italiana Lastre, C‑537/23, EU:C:2025:120, punctul 38).

În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că, în vederea promovării acestor obiective, în special a celui referitor la securitatea juridică, este necesar să se consolideze protecția juridică a persoanelor stabilite în Uniune, permițând atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2025, Società Italiana Lastre, C‑537/23, EU:C:2025:120, punctul 39 și jurisprudența citată).

Or, securitatea juridică garantată de Regulamentul nr. 1215/2012 ar fi compromisă dacă ar fi posibil ca un legiuitor național să instituie condiții suplimentare de validitate proprii convențiilor atributive de competență referitoare, printre altele, la legătura care trebuie să existe cu tipul de activitate al părților în cauză.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea preliminară adresată că articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o condiție impusă de legislația națională aplicabilă în statul membru al instanței care a fost desemnată de părțile contractante, potrivit căreia o convenție atributivă de competență încheiată între persoane fizice este validă numai dacă litigiul în cauză este legat de activitatea economică sau profesională a acestor părți, reprezintă o cauză de „nulitate în privința condițiilor de fond”, în sensul acestei dispoziții.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

30 octombrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Regulamentul nr. 1215/2012

Dreptul estonian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată