Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 2 octombrie 2025.#Cererea de decizie preliminară formulată de Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2008/947/JAI – Recunoaștere reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor de probațiune – Articolul 1 – Domeniu de aplicare – Liberare sub supraveghere însoțită de o obligație de a se supune unui tratament medical rezidențial într‑un centru închis – Măsură privativă de libertate – Obligație de recunoaștere și de executare.#Cauza C-391/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Deciziei‑cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a pedepselor alternative (JO 2008, L 337, p. 102).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri referitoare la o cerere de liberare sub supraveghere introduse de LZ.

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2008/909 a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27), intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei decizii‑cadru: (a) «hotărâre judecătorească» înseamnă o decizie sau un ordin definitiv pronunțate de către o instanță judecătorească din statul emitent prin care este condamnată o persoană fizică; (b) «pedeapsă» înseamnă orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracțiuni pe baza unui proces penal; […]”

Articolul 3 din această decizie‑cadru, intitulat „Scopul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Scopul prezentei decizii‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate.”

Articolul 8 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei”, prevede la alineatul (3): „În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce privește natura acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să o adapteze la pedeapsa sau măsura prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația sa. O astfel de pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă cât mai îndeaproape posibil sancțiunii pronunțate în statul emitent și, prin urmare, pedeapsa nu poate fi transformată într‑o sancțiune pecuniară.”

Articolul 9 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare”, prevede la alineatul (1): „Autoritatea competentă din statul de executare poate refuza să recunoască hotărârea judecătorească și să dispună executarea pedepsei, în cazul în care: […] (k) sentința pronunțată include o măsură care constă în asistență psihiatrică sau medicală sau o altă măsură privativă de libertate care, fără a aduce atingere articolului 8 alineatul (3), nu poate fi aplicată de statul de executare în conformitate cu sistemul său juridic sau medical; […]”

Potrivit considerentului (3) al Deciziei‑cadru 2008/947: „Decizia‑cadru [2008/909] vizează recunoașterea reciprocă și executarea pedepselor cu închisoarea și a măsurilor privative de libertate. Sunt necesare mai multe norme comune, în special în cazul în care unei persoane care nu își are reședința legală obișnuită în statul de condamnare i s‑a aplicat o pedeapsă neprivativă de libertate care implică supravegherea măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative.”

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Obiectivele și domeniul de aplicare”, prevede la alineatele (1)-(3): „(1) Prezenta decizie‑cadru are ca obiectiv facilitarea reabilitării sociale a persoanelor condamnate, îmbunătățirea protecției victimelor și a publicului larg, precum și facilitarea aplicării unor măsuri de probațiune și sancțiuni alternative adecvate în cazul infractorilor care nu locuiesc în statul de condamnare. În vederea realizării acestor obiective, prezenta decizie‑cadru stabilește norme în conformitate cu care un stat membru, altul decât statul membru în care persoana în cauză a fost condamnată, recunoaște hotărârile judecătorești și, după caz, deciziile de probațiune și supraveghează măsurile de probațiune aplicate în temeiul unei hotărâri judecătorești, sau sancțiunile alternative prevăzute de o astfel de hotărâre judecătorească, și ia toate celelalte decizii privind hotărârea judecătorească în cauză, cu excepția cazului în care se prevede altfel prin prezenta decizie‑cadru. (2) Prezenta decizie‑cadru se aplică numai în ceea ce privește: (a) recunoașterea hotărârilor judecătorești și, după caz, a deciziilor de probațiune; (b) transferul responsabilității supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative; c) toate celelalte decizii legate de cele de la literele (a) și (b), astfel cum sunt descrise și prevăzute în prezenta decizie‑cadru. (3) Prezenta decizie‑cadru nu se aplică în ceea ce privește: (a) executarea hotărârilor judecătorești în materie penală prin care sunt aplicate pedepse cu închisoarea sau măsuri privative de libertate care intră în domeniul de aplicare a Deciziei‑cadru [2008/909]; […]”

Potrivit articolului 2 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei decizii‑cadru: 1. «hotărâre judecătorească» înseamnă orice hotărâre judecătorească definitivă sau ordin pronunțat de o instanță judecătorească din statul de condamnare, prin care se stabilește că o persoană fizică a comis o infracțiune și i se aplică: (a) o pedeapsă cu închisoarea sau orice măsură privativă de libertate, în cazul în care o decizie de liberare condiționată a fost pronunțată în temeiul respectivei hotărâri judecătorești sau printr‑o decizie ulterioară de probațiune; (b) o condamnare cu suspendare; (c) o condamnare cu amânarea aplicării pedepsei; (d) o sancțiune alternativă; 2. «condamnare cu suspendare» înseamnă o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură privativă de libertate a cărei executare este suspendată condiționat, integral sau parțial, în momentul pronunțării sentinței, prin impunerea uneia sau a mai multor măsuri de probațiune. Astfel de măsuri de probațiune pot fi incluse în hotărârea judecătorească sau stabilite printr‑o decizie separată de probațiune adoptată de o autoritate competentă; 3. «condamnare cu amânarea aplicării pedepsei» înseamnă o hotărâre judecătorească conform căreia aplicarea unei pedepse a fost amânată condiționat, prin impunerea uneia sau a mai multor măsuri de probațiune, sau în care una sau mai multe măsuri de probațiune sunt impuse în locul unei pedepse cu închisoarea sau al unei măsuri privative de libertate. Astfel de măsuri de probațiune pot fi incluse în hotărârea judecătorească sau stabilite printr‑o decizie separată de probațiune adoptată de o autoritate competentă; 4. «sancțiune alternativă» înseamnă o sancțiune care nu constă într‑o pedeapsă cu închisoarea, într‑o măsură privativă de libertate sau într‑o sancțiune financiară și care presupune o obligație sau o măsură de constrângere; 5. «decizie de probațiune» înseamnă o hotărâre judecătorească sau o decizie definitivă a unei autorități competente a statului de condamnare pronunțată în temeiul unei asemenea hotărâri judecătorești: (i) care acordă o liberare condiționată; sau (ii) care impune măsuri de probațiune; 6. «liberare condiționată» înseamnă o decizie definitivă pronunțată de către o autoritate competentă sau care decurge din normele de drept intern privind liberarea înainte de termen a unei persoane condamnate după executarea parțială a pedepsei cu închisoarea sau a unei măsuri privative de libertate prin impunerea uneia sau a mai multor măsuri de probațiune; 7. «măsuri de probațiune» înseamnă obligații și măsuri de constrângere impuse de o autoritate competentă unei persoane fizice, în conformitate cu legislația națională a statului de condamnare, în legătură cu o condamnare cu suspendare, o condamnare cu amânarea aplicării pedepsei sau o liberare condiționată; […]”

Articolul 4 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Tipuri de măsuri de probațiune și sancțiuni alternative”, prevede la alineatul (1): „Prezenta decizie‑cadru se aplică următoarelor măsuri de probațiune sau sancțiuni alternative: […] (k) obligației de a urma un tratament terapeutic […].”

Articolul 9 din Decizia‑cadru 2008/947, intitulat „Adaptarea măsurilor de probațiune sau a pedepselor alternative”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) În cazul în care natura sau durata măsurii de probațiune sau ale sancțiunii alternative relevante, sau durata termenului de încercare sunt incompatibile cu legislația statului de executare, autoritatea competentă a statului respectiv le poate adapta în conformitate cu natura și durata măsurilor de probațiune și ale sancțiunilor alternative sau cu durata termenului de încercare care se aplică în conformitate cu legea statului de executare pentru infracțiuni echivalente. Măsura de probațiune adaptată, pedeapsa alternativă sau durata termenului de încercare corespund, pe cât posibil, celor stabilite în statul de condamnare. […] (3) Măsura de probațiune adaptată, sancțiunea alternativă sau termenul de încercare nu sunt mai severe sau de o durată superioară în raport cu măsura de probațiune, sancțiunea alternativă sau termenul de încercare impus inițial.”

Articolul 11 din această decizie‑cadru, intitulat „Motive de refuz al recunoașterii și al supravegherii”, prevede la alineatul (1): „Autoritatea competentă a statului de executare poate refuza recunoașterea hotărârii judecătorești sau, după caz, a deciziei de probațiune și asumarea responsabilității de supraveghere a măsurilor de probațiune sau a sancțiunilor alternative dacă: […] (i) hotărârea judecătorească sau, după caz, decizia de probațiune prevede un tratament medical/terapeutic pe care, fără a aduce atingere articolului 9, statul de executare nu îl poate supraveghea având în vedere sistemul său juridic sau de sănătate; […]”

Articolul 34bis din Strafwetboek (Codul penal) prevede: „Punerea la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor reprezintă o pedeapsă complementară care trebuie sau poate să fie pronunțată, în cazurile prevăzute de lege, pentru protejarea societății împotriva persoanelor care au comis fapte grave care afectează integritatea persoanelor. Această pedeapsă complementară intră în vigoare după expirarea pedepsei principale cu închisoarea sau a detenției pe viață.”

Articolul 56 din wet betreffende de externe rechtspositie van de veroordeelden tot een vrijheidsstraf en de aan het slachtoffer toegekende rechten in het raam van de strafuitvoeringsmodaliteiten (Legea privind statutul juridic extern al persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate și privind drepturile recunoscute victimelor în cadrul modalităților de executare a pedepselor) din 17 mai 2006 (Belgisch Staatsblad, 15 iunie 2006, p. 30455), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „WERV”), prevede: „§ 1. Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor poate supune condamnatul unor condiții speciale individualizate care permit realizarea planului de reabilitare socială, care permit să se răspundă contraindicațiilor prevăzute la articolul 47 alineatul 1 sau care se dovedesc necesare în interesul victimelor. […]”

Articolul 95/2 din WERV prevede: „§ 1. Punerea la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor pronunțată în privința condamnatului în conformitate cu articolele 34bis-34quater din Codul penal începe la expirarea pedepsei principale. § 2. Înainte de expirarea pedepsei principale, Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor decide, în conformitate cu procedura stabilită în secțiunea 2, fie privarea de libertate, fie liberarea sub supraveghere a condamnatului pus la dispoziție. După examinarea de către Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor prevăzută la paragraful 1, condamnatul care beneficia de liberare condiționată după expirarea termenului său de încercare este liberat sub supraveghere, dacă este cazul, în condiții precum cele prevăzute la alineatul 2 al articolului 95/7. (3) Condamnatul pus la dispoziție este privat de libertate dacă prezintă vreun risc de a comite infracțiuni grave care să aducă atingere integrității fizice sau psihice a terților, risc care nu poate fi contracarat prin impunerea unor condiții speciale în cadrul unei liberări sub supraveghere.”

Potrivit articolului 95/7 din WERV: „[…] § 2. În cazul în care Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor acordă liberarea sub supraveghere, acesta stabilește că condamnatul pus la dispoziție este supus condițiilor generale stabilite la articolul 55. Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor poate supune condamnatul pus la dispoziție unor condiții speciale individualizate care să atenueze riscul de a comite infracțiuni grave susceptibile să aducă atingere integrității fizice sau psihice a persoanelor sau care se dovedesc necesare în interesul victimelor. În cazul în care condamnatul este pus la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor pentru una dintre faptele prevăzute la articolele 371/1, 371/2, 372, 373 paragrafele 2 și 3, 375, 376 paragrafele 2 și 3 sau 377 paragrafele 1, 2, 4 și 6 din Codul penal, Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor poate însoți liberarea sub supraveghere de condiția de a urma o consiliere sau un tratament la un serviciu specializat în consilierea sau tratamentul delincvenților sexuali. Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor stabilește durata perioadei în care condamnatul va trebui să urmeze această consiliere sau acest tratament. […]”

Articolul 95/21 din WERV prevede: „După o privare de libertate de un an, întemeiată exclusiv pe decizia care urmează punerii la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor, Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor examinează din oficiu posibilitatea de a acorda o liberare sub supraveghere. Privarea de libertate a condamnatului pus la dispoziție este menținută dacă prezintă vreun risc de a comite infracțiuni grave care să aducă atingere integrității fizice sau psihice a terților, risc care nu poate fi contracarat prin impunerea unor condiții speciale în cadrul unei liberări sub supraveghere. Directorul emite un aviz cu patru luni înainte de termenul menționat la alineatul (1). Se aplică articolul 95/3, § 2.”

LZ, resortisant neerlandez, a fost condamnat la 2 decembrie 2011 de rechtbank van eerste aanleg van Antwerpen (Tribunalul de Primă Instanță din Antwerpen, Belgia) la o pedeapsă cu închisoarea de opt ani pentru viol cu violență asupra fiicei sale minore, în vârstă de mai puțin de 14 ani la momentul faptelor, cu circumstanța agravantă că era un ascendent direct, precum și pentru atentat la pudoare săvârșit asupra fiicei sale minore și a uneia dintre prietenele acesteia, pentru deținerea și distribuirea de materiale pornografice cu minori și pentru amenințare. O pedeapsă de punere la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor pentru o perioadă de zece ani a fost de asemenea pronunțată în privința sa, în temeiul, printre altele, al articolului 34bis din Codul penal.

La 26 noiembrie 2013, LZ a solicitat să fie transferat într‑un penitenciar din Țările de Jos pentru a continua acolo executarea pedepsei sale. Autoritățile neerlandeze au respins cererea sa pentru motivul că LZ nu avea legături suficiente cu Țările de Jos și că nu figura pe listele administrației locale de bază din acest stat membru.

La 27 august 2015, LZ a formulat aceeași cerere, adăugând că dorea să asigure reabilitarea sa în Țările de Jos. În răspunsul lor, autoritățile neerlandeze au indicat că sunt dispuse să recunoască pedeapsa cu închisoarea, dar nu pe cea de punere la dispoziția unei instanțe de aplicare a pedepselor, pentru motivul că această măsură nu are echivalent în dreptul neerlandez. În practică, un transfer în Țările de Jos ar fi avut drept consecință eliberarea lui LZ la finalul pedepsei sale cu închisoarea, astfel încât un astfel de transfer nu putea avea loc.

La 3 iulie 2019, s‑a încheiat pedeapsa de opt ani de închisoare la care LZ fusese condamnat și a intrat în vigoare cea de punere la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor.

În acest context, strafuitvoeringsrechtbank van de Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor al Tribunalului de Primă Instanță Neerlandofon din Bruxelles, Belgia), care este instanța de trimitere, trebuie să se pronunțe cu privire la „liberarea sub supraveghere” a lui LZ sau la continuarea privării sale de libertate, în conformitate cu articolele 95/2-95/30 din WERV.

Această instanță precizează că, în conformitate cu articolul 95/21 din WERV, privarea de libertate a condamnatului pus la dispoziție este menținută dacă prezintă vreun risc de a comite infracțiuni grave care să aducă atingere integrității fizice sau psihice a terților, risc care nu poate fi contracarat prin impunerea unor condiții speciale în cadrul unei liberări sub supraveghere.

În speță, ținând seama printre altele de un raport redactat de serviciul psihosocial al închisorii în care este deținut LZ, instanța menționată a concluzionat că există un risc ridicat ca acesta din urmă să poată săvârși infracțiuni grave care aduc atingere integrității psihice sau fizice a terților și că un „tratament rezidențial” pe termen lung al tulburărilor sale psihice este absolut necesar pentru a preveni un astfel de risc.

Or, instanța de trimitere arată că nu a fost posibil să se procedeze la acest „tratament rezidențial” în Belgia pentru motivul că LZ, cetățean neerlandez, nu dispune de un drept de ședere în acest stat și că nu este acoperit de asigurarea de sănătate, chiar dacă a locuit întotdeauna în Belgia, unde s‑a născut.

În cadrul contactelor cu autoritățile neerlandeze pentru a avea în vedere posibilitatea, în conformitate cu dorințele exprimate de LZ, ca acesta să fie supus respectivului „tratament rezidențial” în Țările de Jos, într‑un centru cu regim închis, aceste autorități au indicat, la 29 ianuarie 2024, că această măsură constituie o sancțiune privativă de libertate care nu poate face obiectul unei recunoașteri și executări în temeiul Deciziei‑cadru 2008/947.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema posibilității, în temeiul Deciziei‑cadru 2008/947, de a solicita recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești prin care s‑ar pronunța o liberare sub supraveghere, însoțită de o condiție specială care impune ca persoana în cauză să se supună unui „tratament rezidențial” pe termen lung într‑un centru cu regim închis. Această instanță precizează însă, în această privință, că nu ridică, în schimb, problema domeniului de aplicare al Deciziei‑cadru 2008/909, aceasta din urmă fiind, în opinia sa, lipsită de relevanță.

Întrucât liberarea sub supraveghere solicitată de LZ nu poate fi pusă în aplicare în momentul în care instanța menționată trebuie să se pronunțe, aceasta din urmă a respins cererea respectivă, hotărând în același timp că aceasta va fi reexaminată atunci când Curtea va furniza un răspuns la întrebările sale.

În aceste condiții, strafuitvoeringsrechtbank van de Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor al Tribunalului de Primă Instanță Neerlandofon din Bruxelles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Decizia‑cadru 2008/947 trebuie interpretată în sensul că, dacă [Regatul Belgiei] pronunță o hotărâre în cadrul punerii la dispoziție, prin care persoanei condamnate i se acordă o liberare sub supraveghere în condiții speciale, iar această hotărâre este transmisă de autoritatea belgiană competentă autorității competente din Țările de Jos împreună cu certificatul (menționat în [această decizie‑cadru]), [Regatul Țărilor de Jos] trebuie să recunoască și să execute această hotărâre, între altele prin monitorizarea aplicării corecte a condițiilor speciale, ținând cont, în acest context, de faptul că persoana condamnată are cetățenie neerlandeză și dorește să se întoarcă în Țările de Jos? Acest lucru se aplică și în cazul în care una dintre condițiile speciale impuse este ca persoana condamnată să se supună unui tratament rezidențial în Țările de Jos pentru problemele sale de natură sexuală și ca aceasta să fie transferată din penitenciar într‑un centru cu regim închis din Țările de Jos?”

Instanța de trimitere a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

La 18 iunie 2024, Curtea a decis, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să nu admită această cerere, condițiile de urgență prevăzute la acest articol 107 nefiind îndeplinite.

Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate, guvernul neerlandez exprimă îndoieli în ceea ce privește existența unui raport între interpretarea dreptului Uniunii solicitată în întrebarea preliminară și realitatea sau obiectul procedurii principale. Astfel, din decizia de trimitere ar reieși că cererea de liberare sub supraveghere formulată de LZ în fața instanței de trimitere a fost respinsă. Pentru acest motiv, nu ar mai exista o procedură pendinte în fața acestei instanțe cu privire la cererea cu care a fost sesizată, instanța menționată adresând Curții întrebarea preliminară în vederea unei examinări ulterioare a acestei cereri.

După cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Așa cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată (Hotărârea din 8 mai 2025, Zimir,C‑662/23, EU:C:2025:326, punctul 25 și jurisprudența citată).

Curtea a amintit astfel în mod repetat că atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune printre altele ca o cauză să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2025, Zimir,C‑662/23, EU:C:2025:326, punctul 26 și jurisprudența citată).

Prin urmare, Curtea poate să verifice din oficiu existența în continuare a procedurii principale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2025, Zimir,C‑662/23, EU:C:2025:326, punctul 27 și jurisprudența citată).

În această privință, din cererea de decizie preliminară reiese că, deși instanța de trimitere a respins cererea de liberare sub supraveghere formulată de LZ, ea a decis de asemenea că această cerere va fi reexaminată odată ce va fi primit un răspuns la întrebarea preliminară pe care a adresat‑o Curții.

În consecință, trebuie să se considere că procedura principală este încă pendinte în fața acestei instanțe și că un răspuns al Curții la întrebarea adresată poate fi luat în considerare în vederea adoptării unei decizii în această procedură.

În aceste condiții, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Decizia‑cadru 2008/947 trebuie interpretată în sensul că autoritatea competentă din statul de executare este obligată, în temeiul acestei decizii‑cadru, să recunoască și să execute o hotărâre judecătorească transmisă de autoritatea competentă din statul emitent și prin care este pronunțată liberarea sub supraveghere a unei persoane care execută o pedeapsă privativă de libertate, însoțită de o condiție specială care impune ca această persoană să se supună unui „tratament rezidențial” al tulburărilor sale psihice într‑un centru cu regim închis.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se verifice dacă o astfel de hotărâre intră în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru menționate.

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2008/947 privește, potrivit titlului său, obiectivele și domeniul de aplicare al acesteia. Astfel cum reiese din alineatul (1) al acestui articol 1, această decizie‑cadru stabilește, printre altele, norme în conformitate cu care un stat membru, altul decât statul membru în care persoana în cauză a fost condamnată, recunoaște hotărârile judecătorești și, după caz, deciziile de probațiune și supraveghează măsurile de probațiune aplicate în temeiul unei hotărâri judecătorești sau sancțiunile alternative prevăzute de o astfel de hotărâre judecătorească.

În temeiul articolului 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, aceasta se aplică numai în ceea ce privește recunoașterea hotărârilor judecătorești și, după caz, a deciziilor de probațiune, prevăzută la acest alineat litera (a), transferul responsabilității supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative, prevăzut la alineatul menționat litera (b) și, potrivit aceluiași alineat litera (c), toate celelalte decizii legate de cele de la acest articol 1 alineatul (2) literele (a) și (b), astfel cum sunt descrise și prevăzute în aceeași decizie‑cadru.

Articolul 2 din Decizia‑cadru 2008/947 definește, printre altele, în scopul acestei decizii‑cadru, noțiunea de „hotărâre judecătorească”, la punctul 1 litera (a), care vizează orice hotărâre judecătorească definitivă sau ordin pronunțat de o instanță judecătorească din statul de condamnare prin care se stabilește că o persoană fizică a comis o infracțiune și i se aplică, în primul rând, o pedeapsă cu închisoarea sau orice măsură privativă de libertate, în cazul în care o decizie de liberare condiționată a fost pronunțată în temeiul respectivei hotărâri judecătorești sau printr‑o decizie ulterioară de probațiune, în al doilea rând, o condamnare cu suspendare, în al treilea rând, o condamnare cu amânarea aplicării pedepsei sau, în al patrulea rând, o sancțiune alternativă. Potrivit punctului 5 al acestui articol 2, „decizie de probațiune” înseamnă o hotărâre judecătorească sau o decizie definitivă a unei autorități competente a statului de condamnare pronunțată în temeiul unei asemenea hotărâri judecătorești, care acordă o liberare condiționată sau care impune măsuri de probațiune, acestea din urmă, conform punctului 7 al articolului menționat, constând în obligații și măsuri de constrângere impuse de o autoritate competentă unei persoane fizice, în conformitate cu legislația națională a statului de condamnare, în legătură cu o condamnare cu suspendare, o condamnare cu amânarea aplicării pedepsei sau o liberare condiționată. De altfel, având în vedere împrejurările în discuție în procedura principală, este necesar să se sublinieze că, potrivit punctului 6 al aceluiași articol, expresia «liberare condiționată» se referă la o decizie definitivă pronunțată de o autoritate competentă sau care decurge din normele de drept intern privind liberarea înainte de termen a unei persoane condamnate după executarea parțială a pedepsei cu închisoarea sau a unei măsuri privative de libertate prin impunerea uneia sau a mai multe măsuri de probațiune.

Din definițiile expuse la punctul precedent, precum și din cele referitoare la noțiunile de „condamnare cu suspendare”, „condamnare cu amânarea aplicării pedepsei” și „sancțiune alternativă” prevăzute la articolul 2 punctele 2, 3 și, respectiv, 4 din Decizia‑cadru 2008/947, reiese că domeniul de aplicare al acesteia din urmă, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din aceasta, acoperă recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești care supun persoanele recunoscute că au săvârșit o infracțiune executării unor sancțiuni sau unor măsuri care nu le privează de libertatea lor.

O astfel de interpretare este confirmată de litera (a) a alineatului (3) al acestui articol 1, care precizează că Decizia‑cadru 2008/947 nu se aplică în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești în materie penală prin care sunt aplicate pedepse cu închisoarea sau măsuri privative de libertate care intră în domeniul de aplicare a Deciziei‑cadru 2008/909. Astfel, după cum a statuat Curtea, așa cum rezultă din această dispoziție, domeniile de aplicare ale acestor două decizii‑cadru se exclud reciproc [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2023, QS (Revocarea suspendării),C‑219/22, EU:C:2023:732, punctul 41 și jurisprudența citată].

În această privință, articolul 3 din Decizia‑cadru 2008/909, care, conform titlului său, definește scopul și domeniul de aplicare ale acesteia, enunță, la alineatul (1) că scopul acestei decizii‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate, noțiunile de „hotărâre judecătorească” și „pedeapsă” fiind definite la articolul 1 literele (a) și, respectiv, (b) din decizia‑cadru menționată ca, pe de o parte, o decizie sau un ordin definitiv pronunțate de către o instanță judecătorească din statul emitent prin care este condamnată o persoană fizică și, pe de altă parte, orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracțiuni pe baza unui proces penal.

Astfel, conform articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/947 coroborat cu litera (a) a alineatului (3) al acestui articol 1 și în lumina considerentului (3) al acestei decizii‑cadru, aceasta privește recunoașterea reciprocă și executarea pedepselor sau măsurilor neprivative de libertate, în timp ce recunoașterea reciprocă și executarea pedepselor cu închisoarea și a măsurilor privative de libertate ține de Decizia‑cadru 2008/909.

Această interpretare referitoare la domeniul de aplicare al Deciziilor‑cadru 2008/909 și, respectiv, 2008/947 este confirmată de dispozițiile acestor decizii‑cadru care au legătură, mai precis, cu măsurile de ordin medical.

În ceea ce privește Decizia‑cadru 2008/947, articolul 4 alineatul (1) litera (k) din aceasta arată că această decizie‑cadru se aplică, printre altele, măsurilor de probațiune și sancțiunilor alternative care constau în obligația de a urma un tratament terapeutic. De altfel, printre motivele de refuz al recunoașterii și al supravegherii pe care autoritatea competentă a statului de executare le poate opune, articolul 11 alineatul (1) litera (i) din decizia‑cadru menționată privește hotărârea judecătorească sau, după caz, decizia de probațiune care prevede un tratament medical/terapeutic pe care, fără a aduce atingere articolului 9 din aceeași decizie‑cadru, statul de executare nu îl poate supraveghea având în vedere sistemul său juridic sau de sănătate.

În ceea ce privește Decizia 2008/909, temeiurile de nerecunoaștere și de neexecutare, care sunt prevăzute la articolul 9 din aceasta, menționează, în conformitate cu alineatul (1) litera k din acest articol 9, situația în care sentința pronunțată include o măsură care constă în asistență psihiatrică sau medicală sau o altă măsură privativă de libertate care, fără a aduce atingere articolului 8 alineatul (3) din această decizie‑cadru, nu poate fi aplicată de statul de executare în conformitate cu sistemul său juridic sau medical. Reiese de aici că măsurile de asistență avute în vedere la această dispoziție constau în măsuri privative de libertate.

Din aceste dispoziții rezultă că hotărârile prin care se pronunță o măsură de ordin medical intră fie în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2008/947, atunci când aceasta nu este privativă de libertate, fie în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2008/909, atunci când aceasta este, dimpotrivă, privativă de libertate.

În consecință, o hotărâre judecătorească prin care se pronunță, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare, o liberare sub supraveghere poate face obiectul unei cereri de recunoaștere și de executare, în temeiul Deciziei‑cadru 2008/947, în măsura în care condiția aferentă acestei hotărâri nu constituie o măsură privativă de libertate, o astfel de hotărâre intrând, în acest caz, sub incidența Deciziei‑cadru 2008/909.

Or, în speță, trebuie să se observe că, având în vedere informațiile furnizate de instanța de trimitere cu privire la măsura preconizată, precum și considerațiile prezentate la punctul 46 din prezenta hotărâre, o măsură de liberare sub supraveghere a unei persoane care execută o pedeapsă privativă de libertate, adoptată în cadrul pedepsei de punere la dispoziția Tribunalului pentru Aplicarea Pedepselor pronunțate împotriva acestei persoane, atunci când este însoțită de o condiție specială care impune ca persoana respectivă să se supună unui „tratament rezidențial” al tulburărilor sale psihice într‑un centru închis, constituie o măsură pronunțată ca urmare a unei infracțiuni care, din cauza naturii acestei condiții, are drept consecință privarea aceleiași persoane de libertate.

În consecință, recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești prin care se pronunță o astfel de măsură nu intră în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2008/947, ci în cel al Deciziei‑cadru 2008/909.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Decizia‑cadru 2008/947 trebuie interpretată în sensul că recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești prin care este pronunțată liberarea sub supraveghere a unei persoane care execută o pedeapsă privativă de libertate, însoțită de o condiție specială care impune ca această persoană să se supună unui „tratament rezidențial” al tulburărilor sale psihice într‑un centru cu regim închis, nu intră în domeniul de aplicare al acestei decizii‑cadru, astfel încât autoritatea competentă din statul de executare nu poate fi obligată să recunoască și să execute o asemenea hotărâre judecătorească în temeiul deciziei‑cadru menționate.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

2 octombrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Decizia‑cadru 2008/909/JAI

Decizia‑cadru 2008/947

Dreptul belgian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Procedura în fața Curții

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată