Hotărârea Curții (Camera a noua) din 26 martie 2026.#Freistaat Bayern împotriva Euroherc osiguranje d.d.#Cererea de decizie preliminară formulată de Visoki trgovački sud Republike Hrvatske.#Trimitere preliminară – Securitate socială – Coordonarea sistemelor de securitate socială – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 1 litera (q) punctul (iv) – Noțiunea de „instituție competentă” – Angajator – Articolul 3 alineatul (1) litera (a) – Noțiunea de „prestații de boală” – Menținerea remunerației pentru o incapacitate temporară de muncă – Articolul 85 alineatul (1) – Prestații datorate în temeiul legislației unui stat membru pentru prejudicii survenite pe teritoriul unui alt stat membru – Dreptul angajatorului la o cale de atac împotriva terțului răspunzător – Drepturi deținute de victimă – Subrogație – Limite.#Cauza C-357/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 litera (q) punctul (iv), a articolului 3 alineatul (1) litera (a) și a articolului 85 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 (JO 2012, L 149, p. 4) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Freistaat Bayern (landul Bavaria, Germania), pe de o parte, și Euroherc osiguranje d.d., o societate de asigurări de drept croat (denumită în continuare „Euroherc”), pe de altă parte, în legătură cu rambursarea de către Euroherc a indemnizațiilor salariale plătite de landul Bavaria angajatului său X pentru o incapacitate temporară de muncă apărută ca urmare a unui accident de circulație survenit în Croația.

Articolul 1 litera (q) punctul (iv) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede: „În sensul prezentului regulament: […] (q) prin «instituție competentă» se înțelege: […] (iv) în cazul unui regim referitor la obligațiile angajatorului cu privire la prestațiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1), fie angajatorul, fie asigurătorul implicat sau, în lipsa acestora, organismul sau autoritatea desemnată de autoritatea competentă a statului membru în cauză”.

Articolul 3 alineatul (1) literele (a) și (f) din acest regulament enunță: „Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind: (a) prestațiile de boală; […] (f) prestațiile în cazul unor accidente de muncă și boli profesionale.”

Articolul 9 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede: „Statele membre notifică în scris Comisiei Europene declarațiile efectuate în conformitate cu articolul 1 litera (l), legislațiile și regimurile prevăzute la articolul 3, […]”

Articolul 85 alineatul (1) din același regulament prevede: „În cazul în care, în temeiul legislației unui stat membru, o persoană beneficiază de prestații ca urmare a unui prejudiciu rezultat din fapte desfășurate într‑un alt stat membru, toate drepturile instituției debitoare față de o parte terță care are obligația să furnizeze compensații pentru repararea prejudiciului sunt reglementate de următoarele reguli: (a) în cazul în care instituția responsabilă de furnizarea prestațiilor este, în temeiul legislației pe care o aplică, subrogată în drepturile pe care beneficiarul le are împotriva părții terțe, această subrogare se recunoaște de fiecare stat membru; (b) în cazul în care instituția responsabilă de furnizarea prestațiilor are un drept direct împotriva părții terțe, fiecare stat membru recunoaște acest drept.”

Articolul 6 alineatul (1) din Gesetz über die Zahlung des Arbeitsentgelts an Feiertagen und im Krankheitsfall (Entgeltforszahlungsgesetz) (Legea privind plata salariului în zilele de sărbătoare legală și în caz de boală) din 26 mai 1994 (BGBl. I S. 1014, 1065, denumită în continuare „Legea germană privind menținerea remunerației”), prevede: „În cazul în care, în temeiul dispozițiilor legale, un lucrător are dreptul să solicite despăgubiri de la un terț pentru pierderea de venituri pe care a suferit‑o ca urmare a unei incapacități de muncă, acest drept este transferat angajatorului în măsura în care acesta din urmă continuă, în conformitate cu prezenta lege, să plătească remunerația lucrătorului și să plătească contribuțiile datorate de angajator Agenției Federale pentru Ocuparea Forței de Muncă, pe de o parte, și contribuțiile angajatorului la asigurările sociale și la asigurările pentru dependență, precum și organismele de pensii suplimentare și de pensii de urmaș, pe de altă parte.”

Articolul 27 din Zakon o obveznim osiguranjima u prometu (Legea privind asigurarea obligatorie pentru transporturi) din 9 decembrie 2005 (NN 151/05), în versiunea aplicabilă litigiului principal (NN 36/09, 75/09, 76/13 și 152/14), prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Societatea de asigurări este obligată să despăgubească organismele de asigurări de sănătate, de pensie pentru limită de vârstă sau de invaliditate pentru prejudiciul efectiv suferit din cauza răspunderii civile a asiguratului său și în limitele obligațiilor care rezultă din contractul de asigurare. (2) Prin prejudiciu efectiv în sensul alineatului (1) al prezentului articol se înțelege costul îngrijirilor medicale și alte costuri necesare suportate în conformitate cu dispozițiile privind asigurarea de sănătate, precum și valoarea proporțională a pensiei persoanei vătămate sau a membrilor de familie ai acesteia.”

Articolul 36 din Zakon o obveznom zdravstvenom osiguranju (Legea privind asigurarea obligatorie de sănătate) din 21 iunie 2013 (NN 80/13), în versiunea aplicabilă litigiului principal (NN 137/13) (denumită în continuare „Legea privind asigurarea de sănătate”), prevede la alineatul (1) punctul 1: „În temeiul drepturilor conferite de asigurarea obligatorie de sănătate, persoanele asigurate au dreptul la: 1. o indemnizație salarială în perioada de incapacitate temporară de muncă, respectiv dacă sunt împiedicate să lucreze ca urmare a îngrijirii sănătății sau a altor împrejurări menționate la articolul 39 din prezenta lege (denumită în continuare «indemnizația salarială») […]”

Articolul 39 din această lege prevede la punctul 1: „Persoana asigurată are dreptul la o indemnizație salarială în cazul în care se recurge la asistența medicală în cadrul asigurării obligatorii de sănătate sau în alte împrejurări prevăzute de prezenta lege, dacă se află: 1. în incapacitate temporară de muncă din cauza unei boli sau a unei vătămări ori a fost internată într‑o unitate medicală pentru tratament sau investigații medicale […]”

Articolul 40 din legea menționată prevede la punctul 1: „Indemnizația salarială aferentă recurgerii la asistența medicală menționată la articolul 39 [punctul 1] din prezenta lege este plătită persoanei asigurate, din fonduri proprii, de către: 1. angajator – persoană juridică sau fizică – în primele 42 de zile de incapacitate temporară de muncă, inclusiv în perioada în care persoana asigurată este detașată într‑o țară terță de către o persoană juridică sau fizică sau atunci când persoana asigurată desfășoară o activitate independentă într‑o țară terță.”

Articolul 41 alineatul (3) din aceeași lege prevede: „Indemnizația salarială prevăzută la articolul 39 [punctul 1] din prezenta lege […] datorată începând cu cea de a 43‑a zi […] de incapacitate temporară de muncă, este calculată și plătită de către angajator, persoană juridică sau fizică, iar Hrvatski zavod za zdravstveno osiguranje [Institutul croat de asigurare de sănătate (denumit în continuare «Institutul»)] este obligat să ramburseze indemnizația salarială plătită în termen de 45 de zile de la data primirii cererii de rambursare.”

Articolul 136 din Legea privind asigurarea de sănătate prevede la alineatul (1): „Institutul este obligat să solicite repararea prejudiciului de la persoana care a cauzat boala, vătămarea corporală sau decesul persoanei asigurate.”

Articolul 140 din această lege prevede: „Institutul este obligat să solicite repararea prejudiciului cauzat în cazurile prevăzute la articolul 136 din prezenta lege și direct asigurătorului la care aceste persoane sunt asigurate în temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate terților, în temeiul reglementării privind asigurarea obligatorie împotriva acestui risc.”

Articolul 142 din legea menționată prevede: „Institutul este obligat să solicite repararea prejudiciului în cazurile prevăzute de prezenta lege, chiar dacă prejudiciul a fost cauzat prin plata unor prestații persoanei asigurate din fondurile asigurărilor obligatorii de sănătate, și anume din bugetul de stat, la care acesta din urmă avea dreptul.”

La 18 aprilie 2015, în timp ce circula cu bicicleta în Šibenik (Croația), X, angajat al landului Bavaria, a fost victima unui accident de circulație în care a fost implicat un autovehicul condus de Y și asigurat la Euroherc. Y a fost declarat răspunzător pentru acest accident. Problema dacă X a contribuit la producerea prejudiciului pe care l‑a suferit nu a fost încă soluționată de instanțele competente.

X a fost îngrijit în Germania. Acesta a suferit trei perioade de incapacitate temporară de muncă între 21 aprilie și 21 mai 2015, între 16 februarie și 15 aprilie 2016 și, respectiv, între 8 noiembrie 2016 și 5 ianuarie 2017. În aceste perioade, landul Bavaria i‑a plătit lui X, în calitatea sa de angajator al acestuia, indemnizații salariale care se ridică la un cuantum total de 28825,83 euro.

În plus, în cadrul unei proceduri de soluționare amiabilă, Euroherc i‑a plătit lui X o despăgubire pentru prejudiciul real cauzat de accident care acoperea costul serviciilor de asistență și de îngrijire, prejudiciul patrimonial, cheltuielile de reprezentare și alte cheltuieli, precum și prejudiciul moral, în cuantum total de 43433,43 kune croate (HRK) (aproximativ 5764,61 euro).

Landul Bavaria a introdus o acțiune la Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb, Croația) având ca obiect obligarea Euroherc la rambursarea indemnizațiilor salariale plătite lui X.

În susținerea acestei acțiuni, landul Bavaria a arătat că, în calitate de angajator al lui X, trebuie considerat o „instituție competentă”, în sensul articolului 1 litera (q) punctul (iv) din Regulamentul nr. 883/2004, pentru motivul că indemnizațiile salariale pe care le‑a plătit lui X ar intra sub incidența noțiunii „prestații de boală” prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din acest regulament.

Landul Bavaria a susținut de asemenea că, în temeiul articolului 85 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, subrogarea sa în drepturile angajatului său X față de Euroherc, astfel cum este prevăzută de dreptul german, trebuie recunoscută în cadrul procedurii principale.

În această privință, landul Bavaria invocă articolul 6 alineatul (1) din Legea germană privind menținerea remunerației, potrivit căruia angajatorul se subrogă în drepturile la despăgubire ale angajatului său față de un terț pentru pierderea de venituri pe care acest angajat a suferit‑o din cauza unei incapacități de muncă, atunci când acest angajator a continuat să plătească remunerația acestui angajat și să plătească contribuțiile la care este obligat.

Landul Bavaria a arătat astfel că plata către X a indemnizațiilor salariale l‑a determinat pe acesta din urmă să perceapă prestații în temeiul acestei legi ca urmare a vătămărilor suferite în timpul accidentului survenit în Croația și că, în consecință, trebuie să se subroge în drepturile angajatului său față de terți.

Euroherc a contestat această argumentație susținând că situația de fapt din speță nu intră sub incidența Regulamentului nr. 883/2004, în special pentru motivul că acesta ar reglementa coordonarea sistemelor de securitate socială, iar nu despăgubirea pentru prejudiciul indirect suferit de un angajator ca urmare a plății, în temeiul unei incapacități temporare de muncă, a unor indemnizații salariale angajatului său în timpul concediului său medical în urma unui accident. Aceasta arată, în plus, că numai instituțiile însărcinate cu gestionarea regimurilor de securitate socială ale statelor membre ar avea calitatea de „instituție competentă” în sensul acestui regulament.

Prin hotărârea din 21 noiembrie 2023, Trgovački sud u Zagrebu (Tribunalul Comercial din Zagreb) a admis acțiunea landului Bavaria. Euroherc a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel, Croația), care este instanța de trimitere.

Aceasta din urmă ridică, în primul rând, problema dacă un angajator precum landul Bavaria intră în domeniul de aplicare al noțiunii de „instituție competentă”, în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 883/2004. În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă noțiunea de „prestații de boală”, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din acest regulament, include indemnizațiile salariale plătite pentru o incapacitate temporară de muncă în timpul unui concediu medical ca urmare a unui accident survenit într‑un alt stat membru, care nu este nici un accident de muncă, nici o boală profesională. În al treilea rând, instanța națională ridică problema dacă o companie de asigurări de autovehicule precum Euroherc poate fi obligată la rambursarea indemnizațiilor salariale plătite victimei de angajatorul său, precum cele plătite lui X de landul Bavaria.

În cazul unui răspuns afirmativ la aceste întrebări, instanța de trimitere ridică de asemenea problema interpretării articolului 85 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004. Aceasta arată că, în dreptul croat, atunci când un angajat beneficiază de prestații de boală plătite de angajatorul său, acesta din urmă nu ar dispune de nicio acțiune împotriva autorului prejudiciului sau împotriva asigurătorului acestuia. El nu s‑ar putea subroga nici în drepturile victimei împotriva autorului prejudiciului sau a asigurătorului acestuia. Instanța de trimitere adaugă că jurisprudența recentă a Vrhovni sud (Curtea Supremă, Croația) ar confirma că un astfel de drept la despăgubire trebuie să fie prevăzut în mod expres de lege și că nicio dispoziție din Legea privind asigurarea de sănătate nu ar recunoaște angajatorului un drept la acțiune împotriva autorului prejudiciului ori a asigurătorului său pentru a obține rambursarea indemnizațiilor salariale pe care le‑a plătit angajatului său ca urmare a unei astfel de incapacități temporare de muncă.

În aceste condiții, Visoki trgovački sud (Curtea Comercială de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 85 alineatul (1) din [Regulamentul nr. 883/2004] trebuie interpretat în sensul că, pentru ca un angajator, în calitate de instituție debitoare, să poată solicita rambursarea unor prestații de boală plătite angajatului său ca urmare a unui prejudiciu rezultat din fapte survenite într‑un alt stat membru, unui terț obligat la repararea prejudiciului sau asigurătorului de răspundere civilă al acestuia, este necesar să existe un temei juridic pentru a solicita o astfel de despăgubire în statul membru în care s‑a produs prejudiciul?”

Prin decizia președintelui Curții din 3 octombrie 2024, în prezenta cauză procedura a fost suspendată până la pronunțarea hotărârii în cauza C‑7/24. În urma pronunțării Hotărârii din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr (C‑7/24, EU:C:2025:439), această procedură a fost reluată prin decizia președintelui Curții din 18 iunie 2025.

Prin scrisoarea din 18 iunie 2025, Curtea a comunicat hotărârea respectivă instanței de trimitere și a întrebat‑o dacă, în raport cu aceasta, intenționează să își mențină cererea de decizie preliminară în prezenta cauză.

Prin scrisoarea primită la grefa Curții la 22 iulie 2025, instanța de trimitere a arătat că își menține cererea. Aceasta a precizat că prezenta cauză ridică probleme de interpretare a articolului 1 litera (q) punctul (iv) și a articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004, care nu ar fi fost abordate de Curte în hotărârea menționată, din moment ce, pe de o parte, incapacitatea de muncă a speței în curs de soluționare în fața sa nu rezultă dintr‑un accident de muncă și nici dintr‑o boală profesională și că, pe de altă parte, cererea de rambursare a prestațiilor plătite ar proveni de la angajatorul persoanei vătămate.

Prin intermediul întrebării formulate, astfel cum este precizată în răspunsul său la cererea Curții menționată la punctul 31 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, pe de o parte, dacă articolul 1 litera (q) punctul (iv) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că intră sub incidența noțiunii de „instituție competentă”, în sensul acestei dispoziții, angajatorul stabilit într‑un stat membru care a plătit, pentru o incapacitate temporară de muncă, indemnizații salariale unui angajat în timpul concediului său medical ca urmare a unui accident survenit în alt stat membru, care nu este nici un accident de muncă, nici o boală profesională, și, pe de altă parte, dacă articolul 3 alineatul (1) litera (a) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că astfel de indemnizații intră în sfera noțiunii „prestații de boală” prevăzute de această dispoziție. În cazul unui răspuns afirmativ la aceste prime două întrebări, instanța de trimitere solicită, în plus, să se stabilească dacă articolul 85 alineatul (1) din regulamentul menționat trebuie interpretat în sensul că un angajator, în calitate de instituție debitoare, este abilitat să solicite rambursarea prestațiilor de boală plătite angajatului său pentru un prejudiciu survenit într‑un alt stat membru de la terțul responsabil sau de la asigurătorul acestuia decât dacă există, în statul membru în care s‑a produs acest prejudiciu, un temei juridic care permite obținerea unei astfel de rambursări.

În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 litera (q) punctul (iv) din Regulamentul nr. 883/2004, noțiunea de „instituție competentă”, în sensul acestei dispoziții, desemnează printre altele, „în cazul unui regim referitor la obligațiile angajatorului cu privire la prestațiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1), fie angajatorul, fie asigurătorul implicat sau, în lipsa acestora, organismul sau autoritatea desemnată de autoritatea competentă a statului membru în cauză”.

Din dispoziția menționată rezultă că un angajator poate fi considerat o „instituție competentă”, în sensul acesteia, atunci când este obligat, în temeiul unui regim determinat, să asigure prestații care intră sub incidența articolului 3 alineatul (1) din acest regulament.

În al doilea rând, trebuie precizat domeniul de aplicare al prestațiilor prevăzute la acest articol 3 alineatul (1). În temeiul literei (a) a acestei dispoziții, regulamentul menționat se aplică „tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind […] prestațiile de boală”.

În această privință, articolul 9 din regulamentul menționat prevede că „[s]tatele membre notifică în scris Comisiei […] legislațiile și regimurile prevăzute la articolul 3”.

În speță, Comisia precizează că Republica Federală Germania a notificat, în temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 883/2004, menținerea remunerației în caz de incapacitate temporară de muncă ca „prestație de boală în numerar” și a desemnat angajatorul ca fiind „instituția competentă” în sensul articolului 1 litera (q) punctul (iv) și al articolului 3 alineatul (1) litera (a) din acest regulament.

Este însă necesar să se sublinieze că distincția dintre prestațiile care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004 și cele care sunt excluse din acesta se întemeiază în esență pe elementele constitutive ale fiecărei prestații, în special pe finalitățile și pe condițiile sale de acordare, iar nu pe faptul că o prestație este sau nu calificată de legislația națională drept prestație de securitate socială (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Sozialministeriumservice,C‑116/23, EU:C:2024:292, punctul 32 și jurisprudența citată).

Dintr‑o jurisprudență constantă reiese astfel că o prestație poate fi considerată ca fiind o prestație de securitate socială în măsura în care, pe de o parte, este acordată beneficiarilor, independent de orice apreciere individuală și discreționară a nevoilor personale, pe baza unei situații definite de lege, și, pe de altă parte, se referă la unul dintre riscurile expres enumerate la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament, aceste două condiții fiind cumulative (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Sozialministeriumservice,C‑116/23, EU:C:2024:292, punctul 33 și jurisprudența citată).

Prima dintre condiții este îndeplinită atunci când acordarea prestației se efectuează în lumina unor criterii obiective care, odată îndeplinite, dau dreptul la prestație fără ca autoritatea competentă să poată ține seama de alte împrejurări personale (vedea Hotărârea din 11 aprilie 2024, Sozialministeriumservice,C‑116/23, EU:C:2024:292, punctul 34 și jurisprudența citată).

În speță, menținerea în Germania a remunerației în caz de incapacitate temporară de muncă pare să fie acordată în raport cu criterii obiective care dau dreptul la prestație fără ca angajatorul să poată ține seama de alte împrejurări personale ale angajatului său decât cele aflate la originea acestei incapacități. Rezultă astfel că prima dintre cele două condiții este îndeplinită, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere.

În ceea ce privește a doua dintre aceste condiții, noțiunea „prestații de boală”, care figurează la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat, vizează prestațiile ce au ca scop esențial vindecarea bolnavului prin furnizarea îngrijirilor pe care le necesită starea acestuia și acoperă, așadar, riscul pe care îl implică o stare precară de sănătate (Hotărârea din 11 aprilie 2024, Sozialministeriumservice,C‑116/23, EU:C:2024:292, punctul 36 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie să se considere că menținerea remunerației în cazul unei incapacități temporare de muncă se raportează la riscul legat de o stare precară de sănătate, în măsura în care asigură menținerea veniturilor angajatului aflat în concediu medical pe durata incapacității sale temporare de muncă în special pentru a beneficia de repausul și de îngrijirile pe care le necesită starea sa de sănătate.

Astfel, Curtea a considerat în esență la punctele 15-19 din Hotărârea din 3 iunie 1992, Paletta (C‑45/90, EU:C:1992:236), în ceea ce privește o legislație germană anterioară Legii germane privind menținerea remunerației, că asemenea prestații de menținere a remunerației în caz de boală îndeplinesc cele două condiții amintite la punctul 39 din prezenta hotărâre și trebuie, prin urmare, să fie considerate „prestații de boală” în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității în versiunea sa modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), dispoziție căreia i‑a succedat articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004.

În aceste condiții, este necesar să se constate, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, că prestațiile de menținere a remunerației plătite într‑un stat membru pentru o incapacitate temporară de muncă pe durata unui concediu medical ca urmare a unui accident survenit într‑un alt stat membru, care nu este nici un accident de muncă, nici o boală profesională, precum indemnizațiile salariale plătite lui X, intră în sfera noțiunii „prestații de boală” prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004. Rezultă că angajatorul care a plătit astfel de prestații trebuie considerat o „instituție competentă” în sensul articolului 1 litera (q) punctul (iv) din Regulamentul nr. 883/2004.

În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea articolului 85 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, trebuie amintit, primo, că această dispoziție urmărește să permită unei instituții de securitate socială dintr‑un stat membru care a plătit prestații de securitate socială ca urmare a unui prejudiciu survenit pe teritoriul unui alt stat membru să exercite împotriva terțului responsabil de prejudiciu căile de atac prevăzute de dreptul pe care îl aplică, indiferent dacă este vorba despre calea subrogației sau a acțiunii directe. Dreptul astfel conferit instituțiilor naționale de securitate socială constituie completarea logică și echitabilă a extinderii obligațiilor instituțiilor menționate pe întreg teritoriul Uniunii, extindere care decurge din dispozițiile acestui regulament (Hotărârea din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr, C‑7/24, EU:C:2025:439, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

Dispoziția menționată se analizează astfel ca o normă conflictuală care impune instanței naționale sesizate cu o acțiune în despăgubire împotriva autorului prejudiciului să aplice dreptul statului membru de care aparține instituția debitoare nu numai pentru a stabili dacă această instituție se subrogă în mod legal în drepturile victimei sau ale avânzilor‑cauză ai acesteia, ci și pentru a determina natura și întinderea creanțelor în care se subrogă instituția debitoare (Hotărârea din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr, C‑7/24, EU:C:2025:439, punctul 29, precum și jurisprudența citată).

Astfel, dacă instanța națională ar aplica dreptul statului membru pe teritoriul căruia a survenit prejudiciul pentru a stabili întinderea dreptului la acțiune al instituției debitoare, aceasta ar putea fi determinată să priveze articolul 85 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 de efectul său util în totalitate sau în parte. Aceasta ar fi situația în special dacă legislația statului membru pe teritoriul căruia s‑a produs prejudiciul prevedea că subrogarea legală sau acțiunea directă nu acoperă anumite tipuri de creanțe pe care instituția debitoare le poate invoca, prin subrogare sau prin acțiunea directă, în statul membru din care face parte (Hotărârea din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr, C‑7/24, EU:C:2025:439, punctul 30, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că existența dreptului de subrogare de care beneficiază instituția debitoare, în speță landul Bavaria, precum și natura și întinderea creanțelor în care aceasta este subrogată sunt stabilite de dreptul statului membru de care aparține aceasta din urmă și, așadar, în speță, de dreptul german.

Secundo, trebuie precizat că articolul 85 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 urmărește în schimb numai să asigure că dreptul la acțiune de care poate beneficia instituția debitoare în temeiul legislației pe care o aplică este recunoscut de celelalte state membre. Acesta nu are ca obiect modificarea normelor aplicabile pentru a stabili dacă și în ce măsură trebuie angajată răspunderea extracontractuală a terțului autor al prejudiciului. Răspunderea terțului rămâne supusă normelor de fond pe care trebuie să le aplice în mod normal instanța națională sesizată de victimă sau de avânzii‑cauză ai acesteia, cu alte cuvinte, în principiu, legislației statului membru pe teritoriul căruia s‑a produs prejudiciul (Hotărârea din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr, C‑7/24, EU:C:2025:439, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că drepturile pe care victima sau avânzii‑cauză ai acesteia le dețin împotriva autorului prejudiciului, precum și condițiile de deschidere a acțiunii în despăgubire în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia s‑a produs prejudiciul sunt stabilite potrivit dreptului acestui stat, inclusiv normelor de drept internațional privat care sunt aplicabile (Hotărârea din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr, C‑7/24, EU:C:2025:439, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

Instituția debitoare se poate subroga numai în drepturile stabilite în acest mod. Astfel, o asemenea subrogare nu poate avea drept consecință crearea, în favoarea beneficiarului prestațiilor, a unor drepturi suplimentare față de un terț (Hotărârea din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr, C‑7/24, EU:C:2025:439, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

Tertio, dreptul de subrogare nu acoperă, printre despăgubirile recunoscute victimei sau avânzilor‑cauză ai acesteia de legislația statului membru pe teritoriul căruia s‑a produs prejudiciul, decât pe cele care corespund prestațiilor plătite de instituția debitoare, cu excluderea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral sau în funcție de alte elemente ale prejudiciului cu caracter personal (Hotărârea din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr, C‑7/24, EU:C:2025:439, punctul 35 și jurisprudența citată).

Prin urmare, dreptul de subrogare prevăzut de legislația unui stat membru pentru o prestație plătită în temeiul aceleiași legislații, în sensul articolului 85 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, se poate extinde la o prestație prevăzută de legislația statului membru pe teritoriul căruia au survenit faptele aflate la originea unui eveniment declanșator, precum un accident de circulație, numai atunci când ambele prestații sunt suficient de comparabile în ceea ce privește obiectele și finalitățile lor respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2025, Deutsche Rentenversicherung Nord și BG Verkehr, C‑7/24, EU:C:2025:439, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

În speță, instanța de trimitere subliniază că dreptul croat nu conferă angajatorului dreptul de a obține de la terțul răspunzător pentru prejudiciu ori de la asigurătorul său rambursarea despăgubirilor salariale pe care le‑a plătit unui angajat pentru o incapacitate temporară de muncă și nici acestui angajat un drept la astfel de despăgubiri pe care l‑ar putea invoca față de terțul răspunzător pentru prejudiciu ori față de asigurătorul său și în care angajatorul s‑ar putea subroga.

În special, din expunerea de către instanța de trimitere a legislației croate în materie de asigurări de autovehicule și de asigurări de sănătate, precum și din observațiile Republicii Croația și ale Comisiei prezentate Curții reiese că, în temeiul dreptului croat, angajatorul plătește angajaților săi, din resurse proprii, o indemnizație salarială între prima și a 42‑a zi de incapacitate temporară de muncă. În schimb, începând cu a 43‑a zi de incapacitate temporară de muncă, Institutul care pune în aplicare asigurarea obligatorie de sănătate în Croația este obligat să ramburseze angajatorului, la cerere, indemnizațiile salariale pe care le plătește și care sunt datorate din această zi. În continuare, acest institut este obligat, la rândul său, să solicite autorului prejudiciului ori asigurătorului său rambursarea fondurilor pe care le‑a plătit angajatorului cu acest titlu.

Rezultă astfel că, deși, pentru perioada cuprinsă între prima și a 42‑a zi de incapacitate temporară de muncă, legislația croată nu recunoaște angajatorului niciun drept care să îi permită să solicite autorului prejudiciului ori asigurătorului acestuia rambursarea indemnizațiilor salariale pe care le‑a plătit angajatului său, începând cu a 43‑a zi, angajatorul poate obține rambursarea acestor indemnizații de la Institut, căruia îi revine ulterior obligația de a solicita autorului prejudiciului și, dacă este cazul, asigurătorului său rambursarea indemnizațiilor pe care le‑a plătit angajatorului cu acest titlu.

În speță, astfel cum observă Comisia, articolul 3 din Legea germană privind menținerea remunerației pare să limiteze la 6 săptămâni, respectiv 42 de zile, obligația angajatorului german de a plăti indemnizații salariale angajatului său în cazul unei incapacități temporare de muncă pentru motive de boală. Rezultă că obiectul acțiunii principale pare să fie limitat la indemnizațiile salariale plătite lui X între prima și a 42‑a zi a incapacității sale temporare de muncă, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere. În aceste împrejurări, subrogarea invocată de landul Bavaria în temeiul articolului 85 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 nu poate, astfel cum s‑a amintit la punctul 52 din prezenta hotărâre, să aibă drept consecință crearea, în privința lui X, a unor drepturi suplimentare pe care dreptul croat nu le recunoaște față de terțul obligat la repararea prejudiciului rezultat din accident sau din asigurătorul său.

În schimb, niciun element din cererea de decizie preliminară nu permite să se considere că litigiul principal privește și rambursarea indemnizațiilor salariale plătite după cea de a 42‑a zi de incapacitate temporară de muncă, astfel încât problema dacă landul Bavaria ar putea, în ipoteza în care ar fi plătit astfel de indemnizații, să solicite rambursarea acestora de către Institut, care de altfel nu este parte în procedura principală, sau de către asigurătorul terțului obligat la repararea prejudiciului rezultat în urma accidentului, nu pare pertinentă pentru soluționarea litigiului principal.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că: – articolul 1 litera (q) punctul (iv) din Regulamentul nr. 883/2004 trebuie interpretat în sensul că poate intra sub incidența noțiunii de „instituție competentă”, în sensul acestei dispoziții, angajatorul obligat, în temeiul unui regim referitor la obligațiile sale, să asigure prestații care intră sub incidența articolului 3 alineatul (1) din acest regulament; – că articolul 3 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat trebuie interpretat în sensul că pot intra sub incidența noțiunii „prestații de boală”, prevăzută la această dispoziție, prestațiile de menținere a remunerației, plătite într‑un stat membru, pentru o incapacitate temporară de muncă pe durata unui concediu medical ca urmare a unui accident survenit într‑un alt stat membru, care nu este nici un accident de muncă, nici o boală profesională, și – că articolul 85 alineatul (1) din același regulament trebuie interpretat în sensul că angajatorul, în calitate de instituție debitoare, nu este abilitat să solicite terțului răspunzător sau asigurătorului acestuia rambursarea prestațiilor de boală plătite angajatului său pentru un prejudiciu survenit într‑un alt stat membru decât dacă există, în statul membru în care s‑a produs prejudiciul, un temei juridic care permite obținerea rambursării acestor prestații sau a unor prestații comparabile în ceea ce privește obiectele și finalitățile lor respective.

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

26 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul german

Dreptul croat

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată