Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 19 mai 2026.#HJ împotriva Crédit agricole Corporate & Investment Bank.#[Text îndreptat prin Ordonanța din 8 iulie 2026]„Trimitere preliminară – Articolul 50 TUE – Articolul 288 TFUE – Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – Instanță dintr‑un stat membru sesizată înainte de încheierea perioadei de tranziție prevăzute de acest acord – Aplicarea de către instanțele forului a dreptului unui alt stat – Legislație din Regatul Unit care transpune o directivă – Directiva 2006/54/CE – Aplicabilitatea dreptului Uniunii – Principiul încrederii reciproce – Principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii”.#Cauza C-350/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7), aprobat prin Decizia (UE) 2020/135 a Consiliului din 30 ianuarie 2020 (JO 2020, L 29, p. 1) (denumit în continuare „Acordul de retragere”), și a articolului 288 TFUE.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între HJ, pe de o parte, și angajatorul său, Crédit agricole Corporate & Investment Bank SA (denumit în continuare „CACIB”), pe de altă parte, în legătură cu o discriminare pe motive de sex și cu fapte de hărțuire morală a căror victimă ar fi fost aceasta.

Articolul 70 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1155, p. 331, denumită în continuare „Convenția de la Viena”), intitulat „Consecințele încetării unui tratat”, prevede la alineatul (1): „Dacă tratatul nu dispune altfel sau dacă părțile nu convin în alt chip, faptul că un tratat a luat sfârșit în temeiul dispozițiilor lui sau conform prezentei Convenții: a) liberează părțile de obligația de a continua executarea tratatului; b) nu aduce atingere niciunui drept, niciunei obligații și niciunei situații juridice a părților, create prin executarea tratatului înainte ca acesta să fi luat sfârșit.”

Articolul 50 alineatele (2) și (3) TUE prevede: „(2) Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea [Europeană] negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. […] (3) Tratatele încetează să se aplice statului [care se retrage din Uniune] de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.”

Articolul 288 TFUE prevede: „Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Recomandările și avizele nu sunt obligatorii.”

Al doilea, al șaptelea, al optulea și al unsprezecelea paragraf din preambulul Acordului de retragere enunță: „DORIND să stabilească condițiile de retragere a Regatului Unit din Uniune și Euratom, ținând seama de cadrul relațiilor lor viitoare, […] HOTĂRÂTE să asigure o retragere ordonată prin diverse dispoziții de separare, cu scopul de a preveni perturbările și de a oferi securitate juridică cetățenilor și operatorilor economici, precum și autorităților judiciare și administrative din Uniune și din Regatul Unit, fără a exclude posibilitatea ca dispozițiile de separare relevante să fie înlocuite de acordul (acordurile) privind relațiile viitoare, ÎNTRUCÂT atât Uniunea, cât și Regatul Unit au interesul de a stabili o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare în decursul căreia – în pofida tuturor consecințelor retragerii Regatului Unit din Uniune în ceea ce privește participarea Regatului Unit la instituțiile, organismele, oficiile și agențiile Uniunii, în special a încheierii, la data intrării în vigoare a prezentului acord, a mandatelor tuturor membrilor instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii care au fost desemnați, numiți sau aleși ca urmare a calității Regatului Unit de stat membru al Uniunii – dreptul Uniunii, inclusiv acordurile internaționale, ar trebui să se aplice Regatului Unit și în Regatul Unit și, ca regulă generală, cu același efect în ceea ce privește statele membre, pentru a evita perturbările în cursul perioadei în care va (vor) fi negociat (negociate) acordul (acordurile) privind relațiile viitoare, […] ÎNTRUCÂT este esențial, pentru a garanta interpretarea și executarea corectă a prezentului acord și respectarea obligațiilor asumate în temeiul acestuia, să se stabilească dispoziții care să asigure guvernanța generală, în special norme obligatorii de soluționare a litigiilor și de asigurare a respectării care să respecte pe deplin autonomia ordinii juridice a Uniunii și a celei a Regatului Unit, precum și statutul de țară terță al Regatului Unit.”

Potrivit articolului 1 din acest acord, intitulat „Obiectiv”: „Prezentul acord prevede condițiile de retragere a Regatului Unit […] din Uniune […] și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice […]”

Articolul 4 din acordul menționat, intitulat „Metode și principii referitoare la efectele, punerea în aplicare și executarea prezentului acord”, prevede la alineatele (4) și (5): „(4) Dispozițiile prezentului acord care fac trimitere la dreptul Uniunii sau la noțiuni sau dispoziții din cadrul acestuia se interpretează, în cadrul punerii în aplicare și executării lor, în conformitate cu jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată înainte de încheierea perioadei de tranziție [prevăzută la articolul 126 din acesta (denumită în continuare «perioada de tranziție»)]. (5) La interpretarea și aplicarea prezentului acord, autoritățile judiciare și administrative ale Regatului Unit țin seama în măsura cuvenită de jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată după încheierea perioadei de tranziție.”

Articolul 66 din același acord, intitulat „Legea aplicabilă în materie contractuală și necontractuală”, care figurează în titlul VI din partea a treia a acestuia, intitulat „Acțiuni de cooperare judiciară în materie civilă și comercială aflate în desfășurare”, are următorul cuprins: „În Regatul Unit, următoarele acte se aplică după cum urmează: (a) Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului [din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6, denumit în continuare «Regulamentul Roma I»)] se aplică contractelor încheiate înainte de încheierea perioadei de tranziție; (b) Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului [din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) (JO 2007, L 199, p. 40)] se aplică în ceea ce privește faptele cauzatoare de prejudicii, în cazul în care aceste fapte au avut loc înainte de încheierea perioadei de tranziție.”

Articolul 67 din Acordul de retragere, intitulat „Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și cooperarea dintre autoritățile centrale în legătură cu aceste aspecte”, prevede: „(1) În Regatul Unit, precum și în statele membre în situații care implică Regatul Unit, pentru acțiunile judiciare intentate înainte de încheierea perioadei de tranziție și pentru procedurile sau acțiunile care sunt legate de aceste acțiuni judiciare […] se aplică următoarele acte sau dispoziții: (a) dispozițiile privind competența judiciară prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 [al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1)]; (b) dispozițiile privind competența judiciară prevăzute în Regulamentul (UE) 2017/1001 [al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)], Regulamentul (CE) nr. 6/2002 [al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele industriale comunitare (JO 2002, L 3, p. 1, Ediție specială 13/vol. 33, p. 70)], Regulamentul (CE) nr. 2100/94 [al Consiliului din 27 iulie 1994 de instituire a unui sistem de protecție comunitară a soiurilor de plante (JO 1994, L 227, p. 1, Ediție specială 3/vol. 15, p. 197)], Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului [, din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1)], și în Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului [, din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (JO 1997, L 18, p. 1, Ediție specială 5/vol. 4, p. 29)]; (c) dispozițiile privind competența judiciară prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 [al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială 19/vol. 6, p. 183)]; (d) dispozițiile privind competența judiciară prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 4/2009 [al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1)]. […]”

Articolul 86 din Acordul de retragere, intitulat „Cauzele aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene”, prevede: „(1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este în continuare competentă în ceea ce privește toate procedurile inițiate de Regatul Unit sau împotriva acestuia înainte de încheierea perioadei de tranziție. Această competență se aplică tuturor etapelor procedurale, inclusiv procedurilor de recurs în fața Curții de Justiție și procedurilor în fața Tribunalului, în cazul în care cauza este trimisă spre rejudecare Tribunalului. (2) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este în continuare competentă să se pronunțe cu privire la cererile de decizie preliminară introduse de instanțe judecătorești din Regatul Unit înainte de încheierea perioadei de tranziție. (3) În sensul prezentului capitol, o procedură este considerată ca fiind inițiată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar o cerere de decizie preliminară este considerată ca fiind introdusă, în momentul în care actul de sesizare a fost înregistrat de grefa Curții de Justiție sau a Tribunalului, după caz.”

Articolul 87 din acest acord, intitulat „Noile cauze sesizate Curții de Justiție”, are următorul cuprins: „(1) În cazul în care Comisia Europeană consideră că Regatul Unit nu și‑a îndeplinit o obligație care îi revine în temeiul tratatelor sau în temeiul părții a patra din prezentul acord înainte de încheierea perioadei de tranziție, Comisia Europeană poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în termen de patru ani de la încheierea perioadei de tranziție, în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 258 [TFUE] sau la articolul 108 alineatul (2) al doilea paragraf [TFUE], după caz. Aceste cauze sunt de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene. (2) În cazul în care Regatul Unit nu se conformează unei decizii menționate la articolul 95 alineatul (1) din prezentul acord sau nu conferă efecte juridice în ordinea juridică a Regatului Unit unei decizii menționate de respectiva dispoziție care a fost adresată unei persoane fizice sau juridice care își are reședința sau este stabilită în Regatul Unit, Comisia Europeană poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în termen de patru ani de la data deciziei în cauză, în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 258 [TFUE] sau la articolul 108 alineatul (2) al doilea paragraf [TFUE], după caz. Aceste cauze sunt de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene. (3) La adoptarea unei decizii de sesizare în temeiul prezentului articol, Comisia Europeană aplică în privința Regatului Unit aceleași principii ca în privința oricărui stat membru.”

În temeiul articolului 126 din acordul menționat, intitulat „Perioada de tranziție”, perioada de tranziție începe la data intrării în vigoare a Acordului de retragere și se încheie la 31 decembrie 2020.

Articolul 127 din același acord, intitulat „Domeniul de aplicare al dispozițiilor tranzitorii”, are următorul cuprins: „(1) În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție, dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia. […] (3) În cursul perioadei de tranziție, dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1) produce, în privința și pe teritoriul Regatului Unit, aceleași efecte juridice pe care le produce în Uniune și în statele sale membre și se interpretează și se aplică în conformitate cu aceleași metode și principii generale ca cele aplicabile în Uniune. […] (6) În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție, orice trimitere la statele membre în dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1), inclusiv astfel cum este pus în aplicare și executat de statele membre, se interpretează ca incluzând Regatul Unit. […]”

Articolul 185 al patrulea paragraf din Acordul de retragere are următorul cuprins: „Partea a doua și partea a treia, cu excepția articolului 19, a articolului 34 alineatul (1), a articolului 44, a articolului 96 alineatul (1), precum și [titlul] I din partea a șasea și [articolele] 169-181 se aplică din momentul încheierii perioadei de tranziție.”

Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO 1980, L 266, p. 1, JO 2007, L 347, p. 1, denumită în continuare „Convenția de la Roma”), prevede la articolul 3 alineatul (1): „Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din condițiile contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.”

Articolul 14 alineatul (1) din Convenția de la Roma prevede: „Legea care reglementează contractul în temeiul prezentei convenții se aplică în măsura în care, în materie de obligații contractuale, stabilește prezumții legale sau atribuie sarcina probei.”

Articolul 24 din Regulamentul Roma I, intitulat „Raportul cu Convenția de la Roma”, prevede: „(1) În statele membre, prezentul regulament înlocuiește [Convenția de la Roma], cu excepția teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenții și cărora nu li se aplică prezentul regulament, în temeiul articolului 299 [CE]. (2) În măsura în care prezentul regulament înlocuiește dispozițiile [Convenției de la Roma], orice trimitere la convenția respectivă se interpretează ca trimitere la prezentul regulament.”

În conformitate cu articolul 29 al doilea paragraf, Regulamentul Roma I se aplică de la 17 decembrie 2009, cu excepția articolului 26 care se aplică de la 17 iunie 2009.

Considerentul (30) al Directivei 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (JO 2006, L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262), enunță: „Adoptarea unor reguli referitoare la sarcina probei joacă un rol important în ceea ce privește posibilitatea de a pune efectiv în aplicare principiul egalității de tratament. După cum a afirmat Curtea de Justiție, este necesar, prin urmare, să se adopte dispoziții astfel încât sarcina probei să revină pârâtului atunci când există un caz aparent de discriminare, cu excepția procedurilor în care investigarea faptelor revine jurisdicției sau instanței naționale competente. Cu toate acestea, trebuie precizat că evaluarea faptelor care permit să se presupună existența unei discriminări directe sau indirecte rămâne de competența instanței naționale respective, în conformitate cu dreptul național și/sau cu practicile naționale. În plus, statelor membre le revine sarcina de a prevedea, indiferent de stadiul procedurii, un regim probatoriu mai favorabil reclamantului.”

Articolul 17 din această directivă, intitulat „Apărarea drepturilor”, prevede la alineatul (1): „Statele membre se asigură că, după un eventual recurs la alte instanțe competente, inclusiv, atunci când consideră oportun, la proceduri de conciliere, procedurile judiciare având ca scop asigurarea respectării obligațiilor care decurg din prezenta directivă sunt accesibile tuturor persoanelor care se consideră lezate de neaplicarea în privința lor a principiului egalității de tratament, chiar și după încetarea relațiilor în cadrul cărora se presupune că a apărut discriminarea.”

Articolul 19 din directiva menționată, intitulat „Sarcina probei”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Statele membre, în conformitate cu sistemul lor judiciar, iau măsurile necesare pentru ca, din momentul în care o persoană se consideră lezată de nerespectarea, în privința sa, a principiului egalității de tratament și prezintă, în fața unei jurisdicții sau a unei alte instanțe competente, fapte care îi permit să presupună existența discriminării directe sau indirecte, pârâtului îi revine sarcina de a dovedi că nu a existat o încălcare a principiului egalității de tratament. (2) Alineatul (1) nu împiedică statele membre să impună un probatoriu mai favorabil reclamanților.”

Articolul 136 din Equality Act 2010 (Legea din 2010 privind egalitatea), intitulat „Sarcina probei”, prevede: „(1) Prezentul articol se aplică în toate procedurile care au ca obiect încălcări ale prezentei legi. (2) În cazul în care există fapte pe baza cărora o instanță poate decide, în lipsa oricărei alte explicații, că o persoană (A) a încălcat dispozițiile în cauză, această instanță trebuie să considere că această încălcare este dovedită. (3) Alineatul (2) nu se aplică însă în cazul în care A demonstrează că nu a încălcat dispozițiile în cauză.”

Reclamanta din litigiul principal a fost angajată de CACIB în temeiul unui contract de muncă încheiat la 17 ianuarie 2007 și reglementat de dreptul Regatului Unit, în cadrul căruia a ocupat ultima dată funcția de „agent pentru sistemele informatice ale clienților din Regatul Unit”. Începând cu 28 august 2013, ea a intrat în concediu medical.

La 23 septembrie 2013, considerându‑se victima unei discriminări pe motive de sex și a unor fapte de hărțuire morală, reclamanta din litigiul principal a sesizat un conseil de prud’hommes (Tribunalul pentru Litigii de Muncă, Franța) în vederea plății a diverse sume în temeiul executării acestui contract de muncă și cu titlu de despăgubire.

Printr‑o hotărâre din 26 iunie 2019, acest conseil de prud’hommes a respins cererile reclamantei din litigiul principal. Aceasta din urmă a formulat apel împotriva acestei sentințe la cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles, Franța).

Printr‑o hotărâre din 27 mai 2021, cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles) a considerat că reclamanta din litigiul principal nu demonstrase existența unei discriminări sau a unei hărțuiri discriminatorii și a unor represalii, în sensul Legii din 2010 privind egalitatea, care transpune Directiva 2006/54 în dreptul Regatului Unit.

Reclamanta din litigiul principal a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), care este instanța de trimitere. Ea susține în special că cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles), prin faptul că a statuat, după ce a examinat succesiv fiecare dintre situațiile discriminatorii invocate, că ea nu a reușit să prezinte fapte primare susceptibile să demonstreze o discriminare, în sensul Legii din 2010 privind egalitatea, s‑a pronunțat în temeiul unei interpretări a acestei legislații neconforme cu articolul 19 din Directiva 2006/54, care ar impune instanței să efectueze o apreciere globală a faptelor pentru a stabili dacă acestea permit să se presupună existența unei discriminări. În plus, atunci când a statuat că împrejurarea, invocată de reclamanta din litigiul principal, că din înscrisurile comunicate de aceasta din urmă reieșea că salariații expatriați în cadrul CACIB erau în esență bărbați era insuficientă pentru a se presupune existența unei discriminări față de femei în lipsa oricărui element privind candidatura femeilor la o astfel de expatriere, această curte de apel s‑ar fi întemeiat de asemenea pe o interpretare a Legii din 2010 privind egalitatea neconformă cu articolul 19 din Directiva 2006/54, întrucât i‑a impus reclamantei din litigiul principal sarcina probei privind discriminarea invocată.

În primul rând, instanța de trimitere subliniază că litigiul principal ridică problema efectului retragerii Regatului Unit din Uniune asupra atribuțiilor instanței dintr‑un stat membru care trebuie să aplice dreptul Regatului Unit care transpune o directivă cu ocazia unei proceduri judiciare inițiate înainte de încheierea perioadei de tranziție, în cazul în care instanța sesizată este chemată să se pronunțe după încheierea acestei perioade. Astfel, dacă la data faptelor din litigiul principal sau la data la care acțiunea judiciară în cauză a fost introdusă de reclamanta din litigiul principal și la cea la care s‑a pronunțat conseil des prud’hommes menționat Regatul Unit era încă membru al Uniunii, această situație nu se mai regăsea la data la care cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles) s‑a pronunțat.

În aceste condiții, instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul Uniunii era aplicabil la data la care cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles) s‑a pronunțat, întrucât, la această dată, ulterioară datei retragerii Regatului Unit din Uniune, dreptul Uniunii încetase să își producă efectele în ordinea juridică a Regatului Unit. În plus, aceasta ridică problema dacă Acordul de retragere a repus în discuție retroactiv aplicarea dreptului Uniunii în litigiile apărute înainte de încheierea perioadei de tranziție și, prin urmare, obligația instanței dintr‑un stat membru de a interpreta dreptul Regatului Unit aplicabil acestor litigii în conformitate cu dreptul Uniunii. În această privință, instanța de trimitere formulează două ipoteze: fie s‑ar putea considera că, după încheierea perioadei de tranziție, o parte a dreptului Uniunii a fost menținută în dreptul Regatului Unit, dar nu mai există obligația de a interpreta acest din urmă drept în conformitate cu cel al Uniunii, fie s‑ar putea considera că, întrucât faptele din litigiul principal sunt anterioare încheierii perioadei de tranziție și întrucât procedura în cauză a fost inițiată înainte de încheierea acesteia, legislația din Regatul Unit care transpune Directiva 2006/54, și anume Legea din 2010 privind egalitatea, trebuie interpretată de către instanța forului în conformitate cu dreptul Uniunii, chiar dacă aceasta se pronunță după încheierea perioadei de tranziție.

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că litigiul principal ridică problema dacă principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii care se impune instanței dintr‑un stat membru este aplicabil și atunci când această instanță trebuie să aplice dreptul unui alt stat membru. Ea amintește că, potrivit jurisprudenței Curții, principiul încrederii reciproce impune fiecăruia dintre statele membre să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta [Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 191]. Cu toate acestea, din această jurisprudență ar reieși de asemenea că, atunci când aplică dreptul național, indiferent dacă este vorba despre dispoziții anterioare sau ulterioare directivei în cauză, instanța națională chemată să îl interpreteze este obligată să îl interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității directivei pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 TFUE (Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C‑106/89, EU:C:1990:395, punctul 8).

Instanța de trimitere consideră că nu este exclus ca aceeași situație să se regăsească în ipoteza în care aceeași instanță ar trebui să aplice dreptul unui alt stat membru. Jurisprudența Curții potrivit căreia instanței sesizate cu un litigiu îi revine sarcina de a aplica legislația statului ale cărui instanțe sunt desemnate într‑o clauză atributivă de competență, interpretând această legislație în conformitate cu dreptul Uniunii și în special cu o directivă, ar confirma o asemenea abordare (Hotărârea din 18 noiembrie 2020, DelayFix, C‑519/19, EU:C:2020:933, punctul 51, precum și Hotărârea din 8 decembrie 2022, Luxury Trust Automobil, C‑247/21, EU:C:2022:966, punctul 67). Totuși, Curtea nu s‑ar fi pronunțat încă în mod expres cu privire la un astfel de aspect.

În al treilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă atribuțiile instanței dintr‑un stat membru care aplică dreptul altui stat membru și care constată că îi este imposibil să îi dea o interpretare conformă cu dreptul Uniunii sunt identice cu cele pe care le exercită atunci când aplică propriul drept național și dacă, eventual, principiul nediscriminării consacrat la articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, concretizat în Directiva 2006/54, o poate determina, chiar și într‑un litigiu între particulari, să lase neaplicat acest drept.

În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) [Acordul de retragere] trebuie interpretat în sensul că o reglementare din Regatul Unit care transpune articolul 19 din [Directiva 2006/54] trebuie considerată, de către instanța care se pronunță după încheierea perioadei de tranziție, o reglementare a unui stat membru de transpunere a unei directive, în măsura în care faptele sunt anterioare acestei date și/sau procedura a fost inițiată înainte de această dată? 2) Articolul 288 [TFUE] trebuie interpretat în sensul că o instanță dintr‑un stat membru sesizată cu un litigiu între particulari, care este obligată să aplice dreptul unui alt stat membru, trebuie să efectueze o interpretare a dispozițiilor acestui drept în conformitate cu o directivă, fără ca principiul încrederii reciproce să se opună? 3) În cazul în care o instanță dintr‑un stat membru consideră că este imposibil să efectueze o asemenea interpretare conformă, trebuie, astfel cum ar proceda în cazul propriului drept național, să lase neaplicat acest drept atunci când este în discuție un principiu general al dreptului Uniunii sau o dispoziție de drept primar, care se concretizează într‑o directivă?”

CACIB și Comisia invocă inadmisibilitatea întrebărilor adresate de instanța de trimitere.

Acestea susțin că din modul de redactare a articolului 136 din Legea din 2010 privind egalitatea reiese că acest articol conține o normă de adaptare a sarcinii probei, identică cu cea prevăzută la articolul 19 din Directiva 2006/54. Astfel, articolul 136 menționat ar fi conform cu dreptul Uniunii. Acestea consideră, în plus, că problema pe care trebuie să o soluționeze instanța de trimitere nu privește interpretarea aceluiași articol 136 în raport cu dreptul Uniunii, ci numai modul în care instanțele de fond au apreciat elementele de fapt pe care le invoca reclamanta din litigiul principal pentru a se presupune existența unei discriminări.

CACIB susține că, indiferent de situație, primo, instanța de trimitere nu furnizează datele factuale reținute sau respinse de cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles), nici vreo informație referitoare la motivarea sau la analiza acestei curți și nu explică suficient utilitatea întrebărilor adresate pentru soluționarea litigiului principal. Prin urmare, aceste întrebări ar trebui respinse ca inadmisibile, pentru motivul că ar fi generale și ipotetice. Secundo, în temeiul jurisprudenței instanței de trimitere, aceasta din urmă nu ar fi competentă să controleze respectarea de către curțile de apel a interpretării și a aplicării unei legi străine, o astfel de chestiune constituind o chestiune de fapt care nu poate face obiectul controlului exercitat de instanța de trimitere în calitate de instanță de recurs. Tertio, instanța de trimitere nu ar fi competentă să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară după perioada de tranziție.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 21 aprilie 1988, Pardini, 338/85, EU:C:1988:194, punctul 8, și Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 61, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE reiese că decizia preliminară solicitată trebuie să fie necesară pentru a permite instanței de trimitere să pronunțe o hotărâre în cauza cu care este sesizată. Astfel, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [Hotărârea din 16 mai 2024, INSS (Concedii ale unei mame dintr‑o familie monoparentală), C‑673/22, EU:C:2024:407, punctele 22, 23 și 25, precum și jurisprudența citată].

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale impune ca aceasta să respecte cu strictețe cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară și care figurează în mod explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții. În special, după cum prevede articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, este indispensabil ca decizia de trimitere să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2023, Commune d’Ans, C‑148/22, EU:C:2023:924, punctele 44 și 46, precum și jurisprudența citată).

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere ridică, în cadrul unui litigiu cu care este sesizată, problema efectului retragerii Regatului Unit din Uniune asupra atribuțiilor instanței dintr‑un stat membru care trebuie să aplice dreptul Regatului Unit care transpune o directivă cu ocazia unei proceduri judiciare inițiate înainte de încheierea perioadei de tranziție, în cazul în care instanța sesizată este chemată să se pronunțe după încheierea acestei perioade. Instanța de trimitere subliniază în plus că litigiul principal ridică problema dacă principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii care se impune instanței dintr‑un stat membru este aplicabil și atunci când această instanță trebuie să aplice dreptul unui alt stat membru.

În ceea ce privește, în primul rând, argumentul CACIB potrivit căruia instanța de trimitere nu este competentă să sesizeze Curtea, după încheierea perioadei de tranziție, cu o trimitere preliminară privind interpretarea conformă a dreptului Regatului Unit care transpune o directivă în ordinea sa juridică internă, este suficient să se arate că întrebările adresate de instanța de trimitere privesc interpretarea dreptului Uniunii, inclusiv a Acordului de retragere care face parte din acest drept. Prin urmare, în conformitate cu articolul 267 TFUE, instanța de trimitere, care este o instanță de ultim grad de jurisdicție dintr‑un stat membru, avea dreptul și, în principiu, era obligată să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară. Articolul 86 alineatul (2) din Acordul de retragere conferă Curții competența de a se pronunța cu privire la cererile de decizie preliminară introduse de instanțe judecătorești din Regatul Unit înainte de încheierea perioadei de tranziție, având în vedere că, după retragerea acestui stat din Uniune, articolul 267 TFUE nu mai este aplicabil instanțelor sale. Acest articol 86 alineatul (2) nu poate fi interpretat astfel încât să se opună posibilității sau, după caz, obligației instanțelor statelor membre de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară în vederea interpretării dreptului Uniunii în cauze care au legătură cu Regatul Unit.

În al doilea rând, trebuie să se constate că instanța de trimitere nu a prezentat, astfel cum impune articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, motivele pentru care ar considera că este imposibil să se efectueze o interpretare a Legii din 2010 privind egalitatea în conformitate cu dreptul Uniunii și, așadar, motivul pentru care un răspuns la această întrebare îi este necesar pentru a pronunța o hotărâre în cauza cu care este sesizată.

În aceste condiții, în ceea ce privește a treia întrebare, care vizează această ipoteză, Curtea nu dispune de elementele necesare pentru a da un răspuns util instanței de trimitere. Prin urmare, această întrebare trebuie declarată inadmisibilă.

În al treilea rând, prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește în esență să se stabilească dacă aplicabilitatea dreptului Uniunii într‑un litigiu precum cel principal a fost repusă în discuție de Acordul de retragere și, în caz contrar, dacă o instanță dintr‑un stat membru trebuie să efectueze o interpretare în conformitate cu dreptul Uniunii a dreptului unui alt stat membru sau a unui stat asimilat, aplicabil în litigiul cu care este sesizată.

Pe de o parte, un răspuns la prima întrebare referitoare la aplicabilitatea dreptului Uniunii este necesar pentru a permite instanței de trimitere să pronunțe o hotărâre în cauza cu care este sesizată. În aceste condiții, obiecția întemeiată pe inaplicabilitatea acestui drept nu privește admisibilitatea cererii de decizie preliminară, ci ține de fondul întrebării adresate.

Pe de altă parte, argumentul CACIB potrivit căruia această instanță nu ar fi competentă, potrivit propriei jurisprudențe, să controleze respectarea de către instanțele de apel a interpretării și a aplicării dreptului străin nu poate afecta admisibilitatea celei de a doua întrebări în măsura în care acest argument privește interpretarea dreptului național, care este de competența exclusivă a instanței menționate.

În consecință, prima și a doua întrebare sunt admisibile.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 50 alineatul (3) TUE coroborat cu articolele 126 și 127 din Acordul de retragere trebuie interpretat în sensul că acest acord a repus în discuție aplicabilitatea articolului 19 din Directiva 2006/54 unui litigiu pendinte la data încheierii perioadei de tranziție, în legătură cu pretinse fapte de discriminare survenite anterior acestei date în cadrul executării unui contract de muncă reglementat de dreptul Regatului Unit.

Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 50 alineatul (3) TUE, tratatele încetează să se aplice statului care se retrage din Uniune de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea intenției de retragere, cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.

Astfel, în temeiul articolului 50 alineatul (3) TUE, tratatele au încetat să se mai aplice Regatului Unit la data intrării în vigoare a Acordului de retragere, la 1 februarie 2020, astfel încât acest stat nu mai este, de la această dată, un stat membru (Hotărârea din 9 iunie 2022, Préfet du Gers și Institut national de la statistique et des études économiques, C‑673/20, EU:C:2022:449, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, în conformitate cu al șaptelea paragraf din preambulul său, Acordul de retragere are ca obiectiv să asigure o retragere ordonată prin diverse dispoziții de separare, cu scopul de a preveni perturbările și de a oferi securitate juridică cetățenilor și operatorilor economici, precum și autorităților judiciare și administrative din Uniune și din Regatul Unit.

În acest sens, Acordul de retragere prevede în mod expres prelungirea aplicării dreptului Uniunii Regatului Unit, cu câteva excepții, până la 31 decembrie 2020, data încheierii perioadei de tranziție. Astfel, al optulea paragraf al preambulului Acordului de retragere enunță că atât Uniunea, cât și Regatul Unit au interesul de a stabili o perioadă de tranziție în decursul căreia dreptul Uniunii, inclusiv acordurile internaționale, ar trebui să se aplice Regatului Unit și în Regatul Unit și, ca regulă generală, cu același efect în ceea ce privește statele membre, pentru a evita perturbările în cursul perioadei în care va (vor) fi negociat (negociate) acordul (acordurile) privind relațiile viitoare.

Potrivit articolului 126 din Acordul de retragere, perioada de tranziție, reglementată de partea a patra din acest acord, este cuprinsă între data intrării în vigoare a acordului menționat, și anume 1 februarie 2020, și 31 decembrie 2020. Articolul 127 alineatul (1) din același acord prevede că, în absența unor dispoziții contrare, în cursul acestei perioade dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia. Articolul 127 alineatul (3) din Acordul de retragere precizează că, în cursul perioadei de tranziție, dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1) produce, în privința și pe teritoriul Regatului Unit, aceleași efecte juridice pe care le produce în Uniune și în statele sale membre și se interpretează și se aplică în conformitate cu aceleași metode și principii generale ca cele aplicabile în Uniune. În plus, articolul 127 alineatul (6) din acordul menționat prevede că, în absența unor dispoziții contrare în acest acord, în cursul perioadei de tranziție orice trimitere la statele membre în dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1), inclusiv astfel cum este pus în aplicare și executat de statele membre, se interpretează ca incluzând Regatul Unit.

Trebuie arătat, în primul rând, că Acordul de retragere nu cuprinde o dispoziție generală care să reglementeze problema aplicabilității dreptului Uniunii în litigiile pendinte la încheierea perioadei de tranziție, în legătură cu raporturi contractuale născute anterior acestei date.

Astfel fiind, Acordul de retragere recunoaște în mod expres că dreptul Uniunii se poate aplica chiar și după încheierea perioadei de tranziție anumitor relații contractuale și anumitor litigii. Astfel, articolul 185 al patrulea paragraf din Acordul de retragere prevede că, pe de o parte, partea a doua și partea a treia, care cuprind articolele 9-125 din acest acord, cu excepția articolului 19, a articolului 34 alineatul (1), a articolului 44, a articolului 96 alineatul (1), precum și, pe de altă parte, nu numai titlul I din partea a șasea a acordului menționat, care cuprinde articolele 158-163, ci și articolele 169-181, care figurează în titlul III din aceeași parte, se aplică din momentul încheierii perioadei de tranziție.

Partea a treia din Acordul de retragere, intitulată „Dispoziții privind separarea”, prevede în special în titlul VI, intitulat „Acțiuni de cooperare judiciară în materie civilă și comercială aflate în desfășurare”, că, după încheierea perioadei de tranziție, anumite norme de drept al Uniunii continuă să se aplice litigiilor născute înainte de încheierea acestei perioade și încă pendinte după încheierea perioadei menționate.

Această situație se regăsește în special, astfel cum prevede articolul 66 din Acordul de retragere, în cazul Regulamentului Roma I care continuă să se aplice Regatului Unit pentru contractele încheiate înainte de încheierea perioadei de tranziție și al Regulamentului nr. 864/2007 în ceea ce privește faptele cauzatoare de prejudicii survenite înainte de această dată.

De asemenea, articolul 67 din Acordul de retragere prevede că anumite norme ale Uniunii privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești continuă să se aplice procedurilor judiciare intentate înainte de încheierea perioadei de tranziție. Prin urmare, instanțele statelor membre pot fi chemate să recunoască în anumite împrejurări competența instanțelor Regatului Unit, iar statele membre sunt obligate în principiu să execute anumite hotărâri pronunțate de aceste din urmă instanțe.

În consecință, din economia generală a Acordului de retragere rezultă că părțile la acesta au dorit să mențină stabilitatea situațiilor juridice existente înainte de încheierea perioadei de tranziție în conformitate cu principiul securității juridice.

În această privință, este adevărat, astfel cum rezultă din al doilea și din al unsprezecelea paragraf ale preambulului Acordului de retragere, că acest acord a fost încheiat în vederea stabilirii condițiilor de retragere a Regatului Unit, în special, din Uniune „ținând seama de cadrul relațiilor lor viitoare”, și aceasta „(respectând) pe deplin autonomia ordinii juridice a Uniunii și a celei a Regatului Unit, precum și statutul de țară terță al Regatului Unit”, dreptul Uniunii, inclusiv principiile sale generale și în special principiul securității juridice, nemaifiind, în principiu, aplicabil acestei țări după perioada de tranziție. În această privință, trebuie amintit că acordul menționat are ca temei juridic articolul 50 TUE, al cărui alineat (2) atribuie Uniunii competența de a negocia și de a încheia un acord de stabilire a condițiilor pentru retragere care are vocația de a reglementa, în toate domeniile care intră sub incidența tratatelor, toate chestiunile referitoare la separarea dintre Uniune și statul care se retrage din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Governor of Cloverhill Prison ș.a., C‑479/21 PPU, EU:C:2021:929, punctele 48 și 50). În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin același acord, părțile respective au intenționat, în acest scop, să pună în aplicare printre altele principiul securității juridice, astfel cum face parte din dreptul Uniunii.

Astfel, Acordul de retragere trebuie interpretat în lumina principiului securității juridice, a cărui respectare urmărește să o garanteze.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul securității juridice, care îl are drept corolar pe cel al protecției încrederii legitime, impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile pentru persoanele fizice și pentru întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2009, Aventis Pasteur, C‑358/08, EU:C:2009:744, punctul 47, și Hotărârea din 5 septembrie 2024, Novo Banco ș.a., C‑498/22-C‑500/22, EU:C:2024:686, punctul 95).

Principiul securității juridice se opune ca o nouă normă de drept material să se aplice retroactiv, și anume unei situații împlinite anterior intrării sale în vigoare, și impune ca orice situație de fapt să fie apreciată în mod normal, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, în lumina normelor de drept contemporane cu aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2024, Twenty First Capital, C‑174/23, EU:C:2024:654, punctul 59 și jurisprudența citată).

Rezultă că, în temeiul principiului securității juridice, a cărui respectare urmărește să o garanteze Acordul de retragere, acest acord nu poate, în lipsa unei dispoziții exprese, să fie interpretat în sensul că Uniunea și Regatul Unit au convenit să pună capăt retroactiv aplicării cvasitotalității dreptului Uniunii în privința raporturilor juridice născute dintr‑un contract reglementat de dreptul Regatului Unit încheiat înainte de încheierea perioadei de tranziție.

Pe de altă parte, trebuie să se constate că articolul 50 alineatul (3) TUE nu indică în mod expres că dreptul Uniunii nu mai este aplicabil unor situații anterioare din statul în cauză după o retragere a acestuia din Uniune.

O asemenea interpretare este confirmată de articolul 70 alineatul (1) din Convenția de la Viena, care reglementează încetarea tratatelor internaționale și care, astfel cum a subliniat doamna avocată generală la punctul 58 din concluzii, codifică dreptul internațional cutumiar.

Astfel, deși Convenția de la Viena nu este obligatorie pentru Uniune și nici pentru toate statele membre, unele dintre dispozițiile sale reflectă normele de drept internațional cutumiar care, în sine, sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și fac parte din ordinea juridică a acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 1998, RackeC‑162/96, EU:C:1998:293, punctele 24, 45 și 46, Hotărârea din 25 februarie 2010, Brita, C‑386/08, EU:C:2010:91, punctul 42, și Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign UK, C‑266/16, EU:C:2018:118, punctul 58).

Or, deși, asemenea articolului 50 alineatul (3) TUE, Convenția de la Viena prevede, la articolul 70 alineatul (1) litera a), că rezilierea unui tratat internațional liberează părțile de obligația de a continua executarea tratatului, litera b) a acestei dispoziții precizează că o asemenea reziliere nu aduce atingere niciunui drept, niciunei obligații și niciunei situații juridice a părților, create prin executarea tratatului înainte ca acesta să fi luat sfârșit. Articolul 70 alineatul (1) din Convenția de la Viena precizează, pe de altă parte, că aceste principii se aplică, cu excepția cazului în care tratatul menționat dispune sau părțile nu convin altfel.

În aceste condiții, ținând seama de importanța fundamentală a principiului securității juridice, nu se poate considera, în lipsa unei dispoziții exprese în tratate și în Acordul de retragere, că Uniunea și Regatul Unit au convenit să pună capăt retroactiv aplicării dreptului Uniunii unui litigiu pendinte la data încheierii perioadei de tranziție, în legătură cu pretinse fapte de discriminare survenite anterior acestei date în cadrul executării unui contract de muncă reglementat de dreptul Regatului Unit.

În al doilea rând, în ceea ce privește, mai precis, norma prevăzută la articolul 19 din Directiva 2006/54, considerentul (30) al acestei directive arată că adoptarea unor reguli referitoare la sarcina probei joacă un rol important în ceea ce privește posibilitatea de a pune efectiv în aplicare principiul egalității de tratament. Rezultă că nu se poate considera că acest articol 19 alineatul (1) prevede o simplă normă de procedură care ar înceta să se aplice Regatului Unit la încheierea perioadei de tranziție. Norma prevăzută la articolul 19 alineatul (1) menționat constituie mai degrabă o normă de drept material care reglementează raportul de muncă creat printr‑un contract încheiat înainte de încheierea perioadei de tranziție, astfel încât această normă continuă să se aplice, chiar și după încheierea acestei perioade, litigiilor în legătură cu acest raport.

Orice interpretare contrară ar avea drept consecință crearea unei limitări grave a domeniului de aplicare al principiului securității juridice, precum și a punerii în aplicare efective a principiului egalității de tratament, care face obiectul Directivei 2006/54. Astfel, întinderea protecției conferite de această directivă ar depinde, așadar, de împrejurarea fortuită că procedurile referitoare la litigiile privind drepturile și obligațiile create prin directiva menționată au fost sau nu închise înainte de încheierea perioadei de tranziție. Astfel, un particular care, precum reclamanta din litigiul principal, a introdus acțiunea la instanțele competente ale unui stat membru înainte de încheierea perioadei de tranziție și, prin urmare, atunci când nu exista nicio îndoială cu privire la faptul că dreptul Regatului Unit trebuia interpretat în conformitate cu dreptul Uniunii, nu ar mai putea, pentru simplul motiv că instanța națională în cauză s‑a pronunțat după încheierea perioadei de tranziție, să mai invoce în fața acestei instanțe drepturile care îi sunt conferite de dreptul Uniunii.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 50 alineatul (3) TUE coroborat cu articolele 126 și 127 din Acordul de retragere trebuie interpretat în sensul că acest acord nu a repus în discuție aplicabilitatea articolului 19 din Directiva 2006/54 unui litigiu pendinte la data încheierii perioadei de tranziție, în legătură cu pretinse fapte de discriminare survenite anterior acestei date în cadrul executării unui contract de muncă reglementat de dreptul Regatului Unit.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 288 TFUE trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care instanța dintr‑un stat membru interpretează și aplică dreptul unui alt stat membru care pune în aplicare o directivă, aceasta este obligată, la fel ca atunci când interpretează și aplică propriul drept, să respecte principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii.

Trebuie amintit că dreptul Uniunii se caracterizează prin faptul că este izvorât dintr‑o sursă independentă, constituită de tratate, prin supremația sa în raport cu dreptul statelor membre, precum și prin efectul direct al unei întregi serii de dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților acestora. Aceste caracteristici esențiale ale dreptului Uniunii au dat naștere unei rețele structurate de principii, de norme și de relații juridice reciproc interdependente care leagă, reciproc, Uniunea însăși și statele sale membre, precum și statele membre între ele (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 33, și Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 52 și jurisprudența citată).

Principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităților acestor state să dea efect deplin diferitelor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate afecta efectul recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul acelorași state (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 53 și 54, precum și jurisprudența citată).

Pentru a asigura efectivitatea ansamblului dispozițiilor dreptului Uniunii, principiul supremației impune, printre altele, instanțelor naționale să dea, în măsura posibilului, dreptului lor național o interpretare conformă cu dreptul Uniunii (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 57).

Acest principiu al interpretării conforme este inerent sistemului tratatelor, în măsura în care permite instanței dintr‑un stat membru să asigure, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când soluționează litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 55 și jurisprudența citată).

Potrivit unei jurisprudențe constante, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare în privința sa (Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer ș.a., C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctul 108, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C‑555/07, EU:C:2010:21, punctul 46). Cu toate acestea, obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv, în limitele competențelor acestora, autorităților jurisdicționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson și Kamann, 14/83, EU:C:1984:153, punctul 26, Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer ș.a., C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctul 110, și Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C‑555/07, EU:C:2010:21, punctul 47).

Rezultă că instanțele statelor membre sunt obligate, ca, aplicând dreptul intern și în special dispozițiile unei reglementări adoptate în mod specific pentru a pune în aplicare cerințele unei directive, să îl interpreteze, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității acestei directive pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer ș.a., C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctul 113, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2024, Getin Holding ș.a., C‑118/23, EU:C:2024:1013, punctul 75).

Desigur, Curtea a statuat că principiul interpretării conforme a dreptului național cunoaște anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului său intern este limitată de principiile generale ale dreptului, în special de principiile securității juridice și neretroactivității, și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național în cauză (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler ș.a., C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 110, precum și Hotărârea din 5 iunie 2025, Nuratau, C‑349/24, EU:C:2025:397, punctul 45).

Cu toate acestea, principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii impune ca instanțele statelor membre să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului lor intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler ș.a., C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 111, precum și Hotărârea din 5 iunie 2025, Nuratau, C‑349/24, EU:C:2025:397, punctul 46 și jurisprudența citată).

În cazul în care o astfel de interpretare conformă nu este posibilă, instanțele statelor membre sunt obligate să asigure, în cadrul competențelor lor, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din dreptul Uniunii și să garanteze efectul deplin al acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care sunt sesizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 61, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2024, Getin Holding ș.a., C‑118/23, EU:C:2024:1013, punctul 76).

În cazul în care o instanță dintr‑un stat membru, sesizată cu un litigiu între particulari, este chemată să aplice legislația unui alt stat membru care pune în aplicare o directivă, aceasta este obligată, cu respectarea principiilor generale ale dreptului, să interpreteze dispozițiile acestei legislații în conformitate cu dreptul Uniunii.

În această privință, Curtea a statuat deja că revine instanței dintr‑un stat membru, sesizată cu un litigiu în care este în discuție validitatea unei clauze atributive de competență, care trebuie, conform articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, să fie apreciată în temeiul legislației statului ale cărui instanțe sunt desemnate în această clauză, să aplice această legislație interpretând‑o în conformitate cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2020, DelayFix, C‑519/19, EU:C:2020:933, punctul 51).

În plus, Curtea a considerat că o instanță austriacă, sesizată cu un litigiu în materie de taxă pe valoarea adăugată (TVA), are obligația de a interpreta dreptul aplicabil acestui litigiu, indiferent dacă este vorba despre dreptul statului membru al clientului intermediar sau despre cel al clientului final, în conformitate cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2022, Luxury Trust Automobil, C‑247/21, EU:C:2022:966, punctul 67).

Rezultă că, în cadrul unui litigiu precum cel principal, atunci când, în temeiul normelor Convenției de la Roma pe care Regulamentul Roma I a înlocuit‑o, instanțele unui stat membru sesizate cu un litigiu trebuie să aplice dreptul unui alt stat membru, ele sunt obligate să respecte, în ceea ce privește dreptul celuilalt stat membru, principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii.

Trebuie adăugat că aplicarea principiului interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii, în măsura în care urmărește să garanteze conformitatea cu dreptul Uniunii a deciziilor pronunțate de autoritățile și de instanțele statelor membre, contribuie la respectarea principiului încrederii reciproce între statele membre, acesta din urmă având, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală [Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 191].

Acest principiu al încrederii reciproce impune fiecăruia dintre statele membre să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2024, Tudmur, C‑185/24 și C‑189/24, EU:C:2024:1036, punctul 31 și jurisprudența citată). Rezultă că o instanță dintr‑un stat membru care interpretează o dispoziție de drept al unui alt stat membru în conformitate cu dreptul Uniunii nu face decât ceea ce are dreptul să prezume, în conformitate cu principiul încrederii reciproce, că ar face instanțele celuilalt stat membru, dacă ar fi chemate să interpreteze aceeași dispoziție.

În consecință, principiul încrederii reciproce impune instanțelor statelor membre o obligație de încredere în ceea ce privește aplicarea corectă, în celelalte state membre, a dreptului Uniunii. În special, în cazul în care aceste instanțe aplică dreptul unui alt stat membru, într‑un litigiu în materie civilă și comercială, în temeiul normelor Convenției de la Roma pe care Regulamentul Roma I a înlocuit‑o, ele depun eforturi, în conformitate cu principiile aplicabile atribuțiilor instanței forului, pentru a examina conținutul dreptului celuilalt stat membru și interpretarea dată acestui drept de instanțele din acest din urmă stat și trebuie să prezume că acest drept și această interpretare sunt conforme cu dreptul Uniunii.

[Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 8 iulie 2026] Astfel, în ipoteza în care instanțele unui stat membru ar avea îndoieli serioase cu privire la conformitatea unei reglementări dintr‑un alt stat membru cu o directivă pe care ea o transpune, aceste instanțe trebuie să se asigure de interpretarea care trebuie dată acestei reglementări utilizând, dacă este cazul, mecanismele de cooperare judiciară, în special mecanismele care permit obținerea de informații cu privire la dreptul străin, precum Rețeaua Judiciară Europeană în materie civilă și comercială instituită prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului din 28 mai 2001 de creare a unei Rețele Judiciare Europene în materie civilă și comercială (JO 2001, L 174, p. 25, Ediție specială 19/vol. 3, p. 162) sau Convenția europeană în domeniul informației cu privire la dreptul străin din 7 iunie 1968 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 720-II, nr. 10346, p. 147).

În cazul în care subzistă îndoieli, instanțele menționate au de asemenea posibilitatea sau chiar obligația, după caz, de a sesiza Curtea pe cale preliminară. Astfel, Curtea a considerat că, în prezența unor întrebări destinate să permită unei instanțe dintr‑un stat membru să aprecieze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a dispozițiilor unui alt stat membru, ea poate furniza elementele de interpretare a dreptului Uniunii care vor permite acestei instanțe să soluționeze problema juridică cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 noiembrie 1989, Eau de Cologne & Parfümerie‑Fabrik 4711, C‑150/88, EU:C:1989:594, punctul 12, precum și jurisprudența citată).

Din aceste considerații rezultă că, în aplicarea principiului încrederii reciproce, controlul conformității dreptului unui stat membru cu dreptul Uniunii revine în principal instanței din acest stat membru și, cu titlu subsidiar, instanțelor celorlalte state membre care sunt chemate, eventual, să aplice dreptul național în discuție unui litigiu cu care sunt sesizate.

În cazul în care, în temeiul normelor Regulamentului Roma I sau, precum în cauza principală, al celor ale Convenției de la Roma, o instanță dintr‑un stat membru este chemată să aplice dreptul unui alt stat membru unui litigiu cu care este sesizată, aceasta trebuie să se asigure de respectarea dreptului Uniunii și, prin urmare, este obligată, precum instanța din acest alt stat membru, să aplice dreptul național în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii și, dacă este cazul, să lase neaplicată orice dispoziție a dreptului național în cauză despre care consideră că nu poate face obiectul unei astfel de aplicări conforme.

Considerațiile care precedă sunt valabile și în ipoteza în care, precum în litigiul principal, o instanță dintr‑un stat membru ar fi chemată să aplice o legislație din Regatul Unit care pune în aplicare articolul 19 din Directiva 2006/54 unui litigiu pendinte la data încheierii perioadei de tranziție prevăzute la articolul 126 din Acordul de retragere, în legătură cu pretinse fapte de discriminare survenite anterior acestei date în cadrul executării unui contract de muncă reglementat de dreptul Regatului Unit care a fost încheiat înainte de încheierea perioadei de tranziție prevăzute la articolul 126 din Acordul de retragere. Astfel, după cum reiese din răspunsul la prima întrebare, acest articol 19 rămâne aplicabil acestui litigiu chiar și după încheierea acestei perioade.

Din decizia de trimitere și din observațiile scrise prezentate în fața Curții rezultă că, în cadrul recursului pe care l‑a introdus la instanța de trimitere, reclamanta din litigiul principal reproșează hotărârii cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles) faptul că conține o interpretare a dreptului Regatului Unit aplicabil litigiului principal neconformă cu dreptul Uniunii, în special cu Directiva 2006/54.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de trimitere, menționată în decizia de trimitere, „instanțele de fond aplică și interpretează în mod suveran legea străină”. În plus, din dosarul de care dispune Curtea reiese că atribuțiile instanței de casație sunt limitate la controlul viciilor de motivare și al denaturării dreptului străin, astfel încât aceasta se limitează la a controla dacă instanțele de fond au examinat conținutul acestui drept, fără să permită cenzurarea erorilor de interpretare sau de aplicare a dreptului menționat.

În ședința în fața Curții, guvernul francez a arătat că, deși, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de trimitere, aceasta califică dreptul unui alt stat drept „normă de drept”, ea asimilează acest drept cu un element de fapt, astfel încât, atunci când este sesizată, în cadrul unui recurs, cu un litigiu care intră sub incidența acestui drept străin, controlul său privind conformitatea aplicării de către instanțele de fond a dreptului străin menționat cu dreptul Uniunii este limitat.

În consecință, rezultă că, în cazul în care instanța de trimitere este sesizată cu un litigiu între particulari care intră sub incidența dreptului unui alt stat membru sau al unui stat asimilat, posibilitatea de a controla, în cadrul unui recurs, conformitatea aplicării acestui drept de către instanțele de fond cu dreptul Uniunii este de asemenea limitată.

După cum rezultă din considerațiile care precedă, articolul 288 TFUE trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care instanța unui stat membru interpretează și aplică dreptul unui alt stat membru care pune în aplicare o directivă, aceasta este obligată, la fel ca atunci când interpretează și aplică propriul drept, să respecte principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii.

Or, cu excepția cazului în care s‑ar încălca obligația care decurge din articolul 288 al treilea paragraf TFUE, potrivit căreia toate autoritățile statelor membre, inclusiv instanțele, sunt obligate să atingă rezultatul prevăzut de o directivă, controlul efectuat de instanța de casație ca răspuns la un motiv întemeiat pe interpretarea de către o instanță de grad inferior a dreptului unui alt stat membru, cu încălcarea unei directive, nu poate fi limitat pentru simplul motiv că, în general, această instanță asimilează dreptul străin cu un element de fapt. Acest control trebuie să privească respectarea de către instanța de grad inferior a obligației de interpretare conformă cu rezultatul prevăzut de directivă, care, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 84 și 94 din prezenta hotărâre, există independent de aspectul dacă dreptul care trebuie interpretat este cel al forului sau al unui alt stat membru.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 288 TFUE trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care instanța dintr‑un stat membru interpretează și aplică dreptul unui alt stat membru care pune în aplicare o directivă, aceasta este obligată, la fel ca atunci când interpretează și aplică propriul drept, să respecte principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

19 mai 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul Uniunii

Tratatele UE și FUE

Acordul de retragere

Convenția de la Roma

Regulamentul Roma I

Directiva 2006/54/CE

Dreptul Regatului Unit

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată