Hotărârea Curții (Camera a treia) din 5 iunie 2025.#A.B. împotriva Ministerstvo vnitra, Odbor azylové a migrační politiky.#Cerere de decizie preliminară formulată de Krajský soud v Brně.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Politica în materie de azil – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95/UE – Articolul 3 – Standarde mai favorabile – Protecție subsidiară – Motiv care nu are legătură cu situația din țara de origine – Logica protecției internaționale.#Cauza C-349/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între A.B., un resortisant al unei țări terțe, pe de o parte, și Ministerstvo vnitra, Odbor azylové a migrační politiky (Ministerul de Interne, Departamentul pentru politica în materie de azil și migrație, Republica Cehă) (denumit în continuare „ministerul”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acestuia din urmă de a refuza să îi acorde lui A.B. protecție internațională.

Articolul 5 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98) prevede: „La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită: (a) intereselor superioare ale copilului; (b) vieții de familie; (c) stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei țări terțe și respectă principiul nereturnării.”

Considerentul (14) al Directivei 2011/95 are următorul cuprins: „Statele membre ar trebui să aibă competența de a prevedea sau de a menține dispoziții mai favorabile pentru resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care solicită unui stat membru protecție internațională decât standardele stabilite în prezenta directivă atunci când se consideră că o astfel de solicitare se realizează ca urmare a faptului că persoana în cauză este un refugiat […] sau este o persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară.”

Articolul 2 literele (d) și (f) din această directivă precizează: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] (d) «refugiat» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându‑se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 12; […] (f) «persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid care nu poate fi considerat refugiat, dar în privința căruia există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine sau, în cazul unui apatrid, în țara în care avea reședința obișnuită, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave definite la articolul 15 și căruia nu i se aplică articolul 17 alineatele (1) și (2) și nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește protecția respectivei țări”.

Articolul 3 din directiva menționată prevede: „Statele membre pot adopta sau menține standarde mai favorabile pentru a decide care sunt persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat sau care sunt persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară, precum și pentru a stabili conținutul protecției internaționale, în măsura în care respectivele standarde sunt compatibile cu prezenta directivă.”

Articolul 4 alineatul (3) litera (a) din aceeași directivă prevede: „Evaluarea unei cereri de protecție internațională se efectuează la nivel individual, luându‑se în considerare următoarele elemente: (a) toate faptele pertinente privind țara de origine în momentul luării unei decizii privind cererea, inclusiv actele cu putere de lege și actele administrative ale țării de origine și modul lor de aplicare”.

Articolul 6 din Directiva 2011/95 este redactat astfel: „Agenții de persecuție sau vătămări grave pot fi: (a) statul; (b) partidele sau organizațiile care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul acestuia; (c) agenți neguvernamentali, în cazul în care se poate demonstra că agenții menționați la literele (a) și (b), inclusiv organizațiile internaționale, nu pot sau nu doresc să acorde o protecție împotriva persecuțiilor sau a vătămărilor grave în sensul articolului 7.”

Articolul 8 alineatul (1) din această directivă prevede: „În cadrul evaluării cererii de protecție internațională, statele membre pot stabili că un solicitant nu are nevoie de protecție internațională atunci când, într‑o parte din țara de origine, acesta: (a) nu are niciun motiv întemeiat de a se teme că va fi persecutat sau nu există niciun risc real de a fi supus unor vătămări grave sau (b) are acces la protecție împotriva persecuției sau a vătămărilor grave […] și poate călători în siguranță și în mod legal către acea parte din țară, poate fi admis în acea parte din țară și se poate presupune în mod rezonabil că se va stabili acolo.”

Articolul 10 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată prevede: „Atunci când evaluează motivele persecuției, statele membre țin seama de următoarele elemente: […] (d) un grup este considerat un anumit grup social în special atunci când: – membrii săi împărtășesc o caracteristică înnăscută sau o istorie comună ce nu poate fi modificată sau o caracteristică sau o credință atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta, precum și – respectivul grup are o identitate proprie în țara în cauză, fiind perceput ca diferit de societatea înconjurătoare. În funcție de condițiile predominante din țara de origine, un grup social specific poate fi un grup ai cărui membri au drept caracteristică comună orientarea sexuală. Orientarea sexuală nu se poate înțelege ca incluzând acte considerate delicte în conformitate cu legislația internă a statelor membre. […]”

Articolul 15 din aceeași directivă are următorul cuprins: „Vătămările grave sunt: (a) pedeapsa cu moartea sau execuția; (b) tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara de origine; (c) amenințările grave și individuale la adresa vieții sau a persoanei unui civil ca urmare a violenței generalizate în caz de conflict armat intern sau internațional.”

Articolul 14a din zákon č. 325/1999 Sb. o azylu (Legea nr. 325/1999 Sb. privind azilul) din 11 noiembrie 1999, în versiunea în vigoare până la 30 iunie 2023 (denumită în continuare „Legea privind azilul”), prevedea: „(1) Protecția subsidiară se acordă resortisantului străin care nu îndeplinește condițiile pentru a i se acorda azil dacă, în cadrul procedurii de acordare a protecției internaționale, se stabilește că, în cazul său, există motive legitime de a se teme că, dacă este trimis în statul al cărui cetățean este sau, în cazul unui apatrid, în statul în care a avut ultimul său domiciliu permanent, ar fi expus unui risc real de a suferi o vătămare gravă în sensul alineatului (2) și s‑a stabilit că, din cauza acestui risc, nu poate beneficia de protecția statului al cărui resortisant este sau în care se află ultimul său domiciliu permanent sau că nu dorește să beneficieze de aceasta. (2) În sensul prezentei legi, prin vătămare gravă se înțelege a) pedeapsa cu moartea sau execuția; b) tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante aplicate unui solicitant de protecție internațională; c) amenințările grave la adresa vieții unui civil sau a demnității sale umane ca urmare a violenței generalizate în caz de conflict armat internațional sau intern ori d) incompatibilitatea îndepărtării resortisantului străin cu obligațiile internaționale ale Republicii Cehe.”

A.B. a sosit în Republica Cehă în luna iulie 2006. Șederea sa pe teritoriul acestui stat membru a fost legală în cea mai mare parte a perioadei cuprinse între intrarea sa pe acest teritoriu și respingerea de către autoritățile cehe a unei cereri de prelungire a permisului său de ședere depuse în luna august 2018. Ulterior, în luna aprilie 2019, el a depus o cerere de protecție internațională în același stat membru.

Această cerere a fost respinsă prima dată printr‑o decizie a ministerului adoptată în luna februarie 2020. Prin hotărârea din 17 iunie 2021, Krajský soud v Praze (Curtea Regională din Praga, Republica Cehă) a anulat această primă decizie.

Ministerul a reexaminat cererea de protecție internațională depusă de A.B. și a respins‑o a doua oară printr‑o decizie din 20 octombrie 2022. Prin hotărârea din 17 mai 2023, Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno, Republica Cehă), care este instanța de trimitere, a anulat această a doua decizie.

Motivarea anulărilor acestor două decizii se întemeia în esență pe caracterul lacunar al informațiilor colectate de minister privind viața privată și de familie a lui A.B. și pe constatarea că ministerul nu examinase în mod suficient anumite elemente legate de această viață privată și de familie, precum durata șederii sale în Republica Cehă, integrarea sa în acest stat membru, starea sa de sănătate, decesul soției sale în statul membru menționat sau lipsa unor legături sociale și familiale în țara sa de origine.

Printr‑o decizie din 9 noiembrie 2023, ministerul a respins pentru a treia oară cererea de protecție internațională depusă de A.B., în principal pentru motivul că, în urma unei examinări a tuturor elementelor relevante, a rezultat că A.B. nu avea legături sociale sau private puternice în Republica Cehă. A.B. a introdus o acțiune împotriva acestei a treia decizii la instanța de trimitere.

Instanța de trimitere precizează că hotărârile din 17 iunie 2021 și 17 mai 2023, la fel ca aprecierea ministerului, se întemeiau pe o interpretare a articolului 14a alineatul (2) litera d) din Legea privind azilul urmată în mod constant de instanțele cehe. Potrivit acestei interpretări, dispoziția menționată era aplicabilă în toate situațiile în care îndepărtarea solicitantului ar conduce la o încălcare a obligațiilor internaționale ale Republicii Cehe. În conformitate cu interpretarea amintită, aceeași dispoziție implica printre altele acordarea protecției subsidiare resortisanților țărilor terțe al căror drept la viață privată și de familie ar fi încălcat în cazul îndepărtării din Republica Cehă.

Totuși, printr‑o ordonanță din 15 februarie 2024, Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă, Republica Cehă), statuând în cameră extinsă, ar fi adoptat o altă interpretare a articolului 14a alineatul (2) litera d) din Legea privind azilul. Această instanță ar fi statuat astfel că protecția subsidiară nu putea fi acordată, în temeiul acestei dispoziții, unui resortisant al unei țări terțe decât dacă îndepărtarea sa l‑ar expune, în țara sa de origine, unei încălcări a obligațiilor internaționale ale Republicii Cehe. În consecință, potrivit acestei alte interpretări, protecția subsidiară nu ar mai putea fi acordată solicitantului pentru motivul unei atingeri aduse vieții private sau de familie a acestuia în Republica Cehă, în caz de îndepărtare.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu articolul 3 din Directiva 2011/95 a acestei alte interpretări. Astfel, ea apreciază că aceasta din urmă permite acordarea unei protecții internaționale în ipoteze care nu se circumscriu protecției subsidiare, așa cum este definită de respectiva directivă, și care depășesc cazurile pe care statele membre ar putea decide să le circumscrie acestei protecții subsidiare în temeiul articolului 3 menționat, care autorizează statele membre să adopte standarde mai favorabile pentru acordarea acestei protecții, cu condiția ca standardele respective să fie compatibile cu directiva amintită.

Instanța de trimitere consideră, în consecință, că articolul 14a alineatul (2) litera d) din Legea privind azilul este, în orice caz, incompatibil cu Directiva 2011/95 și că respectiva dispoziție nu poate fi interpretată în conformitate cu această directivă. Totuși aplicarea dispoziției menționate nu ar putea fi înlăturată în cauza principală, din moment ce nu ar fi posibil să se aplice direct o dispoziție a unei directive în detrimentul unui particular. Prin urmare, în ipoteza în care interpretarea articolului 14a alineatul (2) litera d) din Legea privind azilul adoptată în ordonanța Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă) din 15 februarie 2024, pronunțată în cameră extinsă, nu ar fi compatibilă cu Directiva 2011/95, instanța de trimitere consideră că ar trebui să interpreteze această dispoziție urmând abordarea adoptată de instanțele cehe înainte de respectiva ordonanță.

În aceste condiții, Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 3 din Directiva [2011/95] trebuie interpretat în sensul că poate fi considerată ca fiind un standard mai favorabil pentru a decide care sunt persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară, în sensul dispoziției respective, reglementarea unui stat membru care permite acordarea protecției subsidiare unui solicitant de protecție internațională chiar și în cazul în care există un risc real de vătămare gravă de o natură care nu este menționată la articolul 15 din directiva în cauză și care constă în faptul că obligația de a părăsi teritoriul statului membru, impusă unui solicitant de protecție internațională, ar fi contrară obligațiilor internaționale ale acestui stat membru, cu condiția ca, în același timp, această incompatibilitate cu obligațiile internaționale ale statului membru să fie legată de situația din țara de origine a solicitantului de protecție internațională?”

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privință, îi revine sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 1984, Haug‑Adrion, 251/83, EU:C:1984:397, punctul 9, și Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat), C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 78].

În speță, din termenii întrebării adresate reiese că aceasta vizează un motiv de protecție subsidiară întemeiat pe situația din țara de origine a solicitantului de protecție internațională.

Rezultă însă din decizia de trimitere că, în cauza principală, motivul preconizat de protecție subsidiară nu este întemeiat pe situația din țara de origine a solicitantului de protecție internațională, ci pe riscul ca acest solicitant să suporte o încălcare a dreptului său la viață privată ca urmare a ruperii legăturilor dintre solicitantul menționat și statul membru care examinează cererea sa de protecție internațională, în cazul îndepărtării către această țară.

Prin urmare, întrebarea adresată trebuie înțeleasă în sensul că se solicită Curții să stabilească dacă articolul 3 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare națională, care prevede acordarea protecției subsidiare unui resortisant al unei țări terțe care, dacă ar fi îndepărtat către țara sa de origine, ar fi supus unui risc real de a suferi o încălcare a dreptului său la viață privată ca urmare a ruperii legăturilor sale cu statul membru ce examinează cererea de protecție internațională, să fie considerată o normă mai favorabilă ce poate fi adoptată în conformitate cu acest articol.

Potrivit articolului 2 litera (f) din Directiva 2011/95, protecția subsidiară trebuie acordată oricărui resortisant al unei țări terțe care nu poate fi considerat refugiat, dar în privința căruia există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave definite la articolul 15 din această directivă, acest resortisant al unei țări terțe neintrând sub incidența unei clauze de excludere și neputând sau, ca urmare a acestui risc, nedorind să beneficieze de protecția respectivei țări.

Potrivit articolului 15 din directiva menționată, vătămările grave sunt pedeapsa cu moartea sau execuția, tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara sa de origine ori amenințările grave și individuale la adresa vieții sau a persoanei unui civil ca urmare a violenței generalizate în caz de conflict armat intern sau internațional.

Rezultă că, după cum arată instanța de trimitere, încălcarea dreptului la viață privată nu figurează printre vătămările grave care justifică, în temeiul Directivei 2011/95, acordarea protecției subsidiare.

Totuși, articolul 3 din această directivă permite statelor membre să adopte sau să mențină „standarde mai favorabile pentru a decide care sunt persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat sau care sunt persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară, precum și pentru a stabili conținutul protecției internaționale, în măsura în care respectivele standarde sunt compatibile cu [această] directivă”.

Reiese din acest text coroborat cu considerentul (14) al Directivei 2011/95 că standardele mai favorabile prevăzute la articolul 3 din directiva amintită pot consta printre altele într‑o flexibilizare a condițiilor în care un resortisant al unei țări terțe poate beneficia de statutul conferit prin protecție subsidiară [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2018, Ahmedbekova, C‑652/16, EU:C:2018:801, punctul 70, și Hotărârea din 9 noiembrie 2021, Bundesrepublik Deutschland (Menținerea unității familiei), C‑91/20, EU:C:2021:898, punctul 39].

În ceea ce privește precizarea cuprinsă în articolul 3 menționat, potrivit căreia orice standard mai favorabil trebuie să fie compatibil cu Directiva 2011/95, Curtea a statuat că aceasta înseamnă că respectivul standard nu trebuie să aducă atingere economiei generale sau obiectivelor acestei directive. Sunt interzise în special standardele care vizează recunoașterea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară unor resortisanți din țări terțe sau unor apatrizi aflați în situații fără nicio legătură cu logica protecției internaționale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, M’Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctul 44, Hotărârea din 4 octombrie 2018, Ahmedbekova, C‑652/16, EU:C:2018:801, punctul 71, și Hotărârea din 9 noiembrie 2021, Bundesrepublik Deutschland (Menținerea unității familiei), C‑91/20, EU:C:2021:898, punctul 40].

Or, mai multe dispoziții ale Directivei 2011/95 menționează că protecția internațională este legată de situația solicitantului nu în statul membru care examinează cererea sa de protecție internațională, ci în țara sa de origine, în cazul în care ar trebui să se întoarcă în această țară.

Astfel, reiese în primul rând din definiția noțiunilor de „refugiat” și de „persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară”, enunțate la articolul 2 literele (d) și (f) din această directivă, că protecția internațională are ca obiect să se substituie protecției țării de origine atunci când solicitantul nu poate sau, ținând seama de anumite temeri sau de anumite riscuri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări.

În această privință, Curtea a precizat că aprecierea capacității țării de origine de a asigura o protecție împotriva unor acte de persecuție, care constituie un element decisiv al aprecierii care conduce la acordarea statutului de refugiat, trebuie, la fel ca aprecierea existenței unei temeri fondate de a fi persecutat, să se întemeieze pe examinarea împrejurărilor existente în țara de origine [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2013, X ș.a., C‑199/12-C‑201/12, EU:C:2013:720, punctul 43, Hotărârea din 19 noiembrie 2020, Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Serviciu militar și azil), C‑238/19, EU:C:2020:945, punctul 21, precum și Hotărârea din 20 ianuarie 2021, Secretary of State for the Home Department,C‑255/19, EU:C:2021:36, punctele 36 și 57].

În al doilea rând, articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95, care enumeră elementele care trebuie luate în considerare cu ocazia evaluării individuale a unei cereri de protecție internațională, nu menționează analizarea situației solicitantului în statul membru care examinează cererea de protecție internațională sau analizarea consecințelor ruperii legăturilor dintre solicitant și acest stat membru. Această dispoziție impune, în schimb, examinarea tuturor faptelor pertinente privind țara de origine în momentul luării unei decizii referitoare la cerere.

În al treilea rând, elementele reținute de legiuitorul Uniunii pentru a caracteriza mai precis temerile și riscurile de natură să justifice acordarea protecției internaționale arată că aceste temeri și aceste riscuri se referă la situația din țara de origine și, în orice caz, că nu au legătură cu situația din statul membru care examinează cererea de protecție internațională.

Primo, articolul 6 din Directiva 2011/95 identifică „agenții de persecuție sau vătămări grave” ca fiind statul, partidele sau organizațiile care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul acestuia ori agenți neguvernamentali împotriva cărora statul sau aceste organizații nu pot sau nu doresc să acorde o protecție.

Întrucât „statul” vizat la acest articol 6 nu poate fi în mod logic statul membru a cărui protecție este dorită pentru a se proteja de practicile agenților de persecuție sau vătămări grave, nu se poate considera că o rupere a legăturilor dintre solicitant și acest stat membru provine din comportamentul unuia dintre acești agenți.

Secundo, articolul 8 din această directivă permite statelor membre să excludă acordarea protecției internaționale atunci când solicitantul este efectiv susceptibil să nu fie supus unor acte de persecuție și unor vătămări grave sau să beneficieze de o protecție împotriva acestor acte și a acestor vătămări într‑o parte din țara sa de origine.

Tertio, în ceea ce privește motivele persecuției, este necesar în special să se arate că din al doilea paragraf al articolului 10 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată reiese că existența unui „grup social”, în sensul acestui articol 10 alineatul (1) litera (d), trebuie stabilită în funcție de condițiile predominante din țara de origine. De asemenea, Curtea a statuat că existența unor opinii politice, precum și legătura de cauzalitate dintre acestea și actele de persecuție trebuie evaluate în raport cu contextul general al țării de origine a solicitantului de protecție internațională [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Migracijos departamentas (Motive de persecuție întemeiate pe opinii politice), C‑280/21, EU:C:2023:13, punctul 33].

Quarto, din articolul 15 litera (b) din aceeași directivă rezultă că vătămarea gravă prevăzută la această dispoziție nu se aplică decât atunci când tratamentele inumane sau degradante au loc în țara de origine a solicitantului de protecție internațională (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 decembrie 2014, M’Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctul 33).

Din ansamblul acestor elemente rezultă că acordarea unui permis de ședere pentru un motiv care nu se raportează la situația din țara de origine a solicitantului trebuie privită ca fiind lipsită de orice legătură cu logica protecției internaționale, astfel încât un stat membru nu poate acorda protecția subsidiară, în sensul Directivei 2011/95, întemeindu‑se pe un asemenea motiv, fără a încălca articolul 3 din această directivă.

Din moment ce din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere intenționează să interpreteze reglementarea în discuție în litigiul principal în sensul că permite acordarea protecției subsidiare pe baza unui motiv care nu se raportează la situația din țara de origine a solicitantului, trebuie amintit că o instanță națională este obligată, atunci când aplică dispozițiile din dreptul său intern adoptate pentru a transpune obligațiile prevăzute de o directivă, să asigure o interpretare conformă a dreptului național în cauză pentru a asigura, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer ș.a., C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctul 114, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C‑554/14, EU:C:2016:835, punctul 58).

Desigur, principiul interpretării conforme a dreptului național cunoaște anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului său intern este limitată de principiile generale de drept, în special de principiile securității juridice și neretroactivității, și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler ș.a., C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 110, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank ș.a., C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 222).

Cu toate acestea, principiul interpretării conforme a dreptului național impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului lor intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer ș.a., C‑397/01-C‑403/01, EU:C:2004:584, punctele 118 și 119, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2024, KUBERA,C‑144/23, EU:C:2024:881, punctul 51).

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă), statuând în cameră extinsă, a interpretat, în ordonanța din 15 februarie 2024, dispoziția națională în discuție în sensul că vizează exclusiv riscul unor încălcări ale drepturilor fundamentale legate de situația din țara de origine a solicitantului. Rezultă astfel, sub rezerva verificărilor care incumbă instanței de trimitere, că această dispoziție națională poate fi interpretată în așa fel încât să conducă, în litigiul principal, la o soluție conformă cu obiectivul urmărit de Directiva 2011/95.

Pe de altă parte, articolul 3 din Directiva 2011/95 nu interzice unui stat membru să acorde o protecție națională însoțită de drepturi care să permită persoanelor care nu au statutul de refugiat și care nu beneficiază de protecție subsidiară să locuiască pe teritoriul său, dat fiind că acordarea unei asemenea protecții nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive. Așadar, un stat membru poate să acorde, exclusiv în temeiul dreptului său intern, un drept de ședere pentru motive umanitare resortisanților țărilor terțe a căror returnare în țara lor de origine ar aduce atingere dreptului lor la viață privată ca urmare a ruperii legăturii lor cu acest stat membru, cu condiția ca acest drept de ședere să nu poată fi confundat cu statutul de refugiat sau de beneficiar de protecție subsidiară, în sensul acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctele 117-120, precum și Hotărârea din 12 septembrie 2024, Changu, C‑352/23, EU:C:2024:748, punctele 48 și 49).

În plus, în măsura în care respingerea cererii de protecție internațională ar putea, dacă este cazul, să determine autoritățile competente să aibă în vedere adoptarea unei decizii de returnare împotriva lui A.B., trebuie amintit că articolul 5 din Directiva 2008/115 constituie o normă generală de care statele membre sunt ținute de îndată ce pun în aplicare această directivă, în toate stadiile procedurii de returnare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 55].

Or, deși articolul 5 din Directiva 2008/115 nu menționează viața privată a resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală într‑un stat membru printre elementele pe care statele membre trebuie să le ia în considerare atunci când pun în aplicare această directivă, nu este mai puțin adevărat că statele membre sunt obligate să respecte drepturile fundamentale care sunt recunoscute resortisantului unei țări terțe prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și că, în consecință, o decizie de returnare sau o măsură de îndepărtare nu poate fi adoptată dacă încalcă dreptul la respectarea vieții private a resortisantului în cauză al unei țări terțe [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 92].

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că se opune să se considere drept o normă mai favorabilă, ce poate fi adoptată în conformitate cu acest articol 3, o reglementare națională care prevede acordarea protecției subsidiare unui resortisant al unei țări terțe care, dacă ar fi îndepărtat către țara sa de origine, ar fi supus unui risc real de a suferi o încălcare a dreptului său la viață privată ca urmare a ruperii legăturilor sale cu statul membru ce examinează cererea de protecție internațională.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

5 iunie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2008/115/CE

Directiva 2011/95

Dreptul ceh

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată