Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 ianuarie 2026.#Meliá Hotels International, S.A. împotriva Associação Ius Omnibus.#Cererea de decizie preliminară formulată de Supremo Tribunal de Justiça.#Trimitere preliminară – Acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene – Directiva 2014/104/UE – Articolul 5 alineatul (1) – Domeniu de aplicare – Acțiune în constatare specială având ca obiect divulgarea de documente prealabilă introducerii eventuale a unei acțiuni în despăgubire – Aprecierea plauzibilității unei cereri de despăgubire.#Cauza C-286/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Meliá Hotels International, S.A. (denumită în continuare „Meliá”), pe de o parte, și Associação Ius Omnibus (denumită în continuare „Ius Omnibus”), pe de altă parte, în cadrul unei acțiuni în constatare speciale introduse de aceasta din urmă în vederea divulgării de documente în legătură cu încălcarea dreptului concurenței săvârșită de Meliá.

Articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), intitulat „Constatarea și încetarea încălcării”, prevede la alineatul (1) prima teză: „Atunci când Comisia, acționând ca urmare a unei plângeri sau din oficiu, constată că există o încălcare a articolului [101] sau [102 TFUE], poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare.”

Articolul 16 din acest regulament, intitulat „Aplicarea uniformă a dreptului comunitar al concurenței”, prevede la alineatul (1): „Atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul [101] sau articolul [102 TFUE], care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. Acestea trebuie de asemenea să evite să ia decizii care pot intra în conflict cu o decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor inițiate de aceasta. În acest scop, instanța națională poate evalua dacă este necesar să suspende procedura pe care a inițiat‑o. Această obligație nu aduce atingere drepturilor și obligațiilor în temeiul articolului [267 TFUE].”

Considerentele (6), (14)-(16), (22), (27) și (47) ale Directivei 2014/104 au următorul cuprins: „(6) În scopul asigurării existenței unor acțiuni eficace de asigurare a respectării normelor la nivel privat în temeiul dreptului civil și al asigurării respectării normelor la nivel public de către autoritățile în materie concurență, ambele instrumente trebuie să interacționeze pentru a asigura eficacitatea maximă a aplicării normelor de concurență. […] […] (14) Acțiunile în despăgubire pentru încălcări ale legislației Uniunii și ale legislației naționale în materie de concurență necesită de regulă o analiză faptică și economică complexă. Adeseori probele necesare pentru susținerea unei cereri de despăgubire sunt deținute exclusiv de către partea adversă sau de terți și nu sunt suficient de cunoscute sau accesibile reclamantului. În astfel de circumstanțe, cerințe juridice stricte ca reclamanții să prezinte în detaliu toate elementele de fapt ale cauzei lor la începutul unei acțiuni și să ofere, în mod precis, probe în susținerea cererii lor ar putea împiedica în mod nejustificat exercitarea dreptului la despăgubiri garantat de [Tratatul FUE]. (15) Mijloacele de probă sunt un element important în introducerea acțiunilor în despăgubire în caz de încălcare a legislației Uniunii sau a legislației naționale în materie de concurență. Cu toate acestea, întrucât litigiile în domeniul dreptului concurenței se caracterizează printr‑o asimetrie informațională, este adecvat să se asigure faptul că reclamanților li se acordă dreptul de a obține divulgarea probelor relevante pentru cererea acestora, fără a fi necesar să specifice mijloace de probă individuale. Pentru a asigura egalitatea de forțe, modalitățile respective ar trebui să se afle, de asemenea, la dispoziția pârâților în acțiunile în despăgubire, astfel încât aceștia să poată solicita divulgarea probelor de către reclamanții respectivi. Instanțele naționale ar trebui să poată dispune, de asemenea, divulgarea probelor de către terți, inclusiv de către autoritățile publice. […] (16) Instanțele naționale ar trebui să aibă posibilitatea, sub controlul lor strict, mai ales în ceea ce privește necesitatea și proporționalitatea măsurilor de divulgare, de a dispune divulgarea unor elemente de probă sau a unor categorii de probe specificate la cererea unei părți. Din cerința de proporționalitate rezultă că divulgarea poate fi dispusă numai când un reclamant a prezentat temeiuri plauzibile, pe baza faptelor cunoscute de acesta în mod rezonabil, pentru a se presupune că acesta a suferit un prejudiciu care a fost cauzat de către pârât. […] […] (22) Pentru a asigura protecția eficientă a dreptului la despăgubiri, nu este necesară divulgarea către reclamant a fiecărui document referitor la o procedură în temeiul articolului 101 sau 102 din TFUE pe motiv că reclamantul are intenția de a introduce o acțiune în despăgubire, întrucât este foarte puțin probabil ca acțiunea în despăgubire să trebuiască să se bazeze pe toate probele din dosarul referitor la procedura respectivă. […] (27) Normele prevăzute în prezenta directivă privind divulgarea documentelor, altele decât declarațiile de clemență și propunerile de încheiere a unei tranzacții, asigură părților prejudiciate suficiente alte posibilități de a obține acces la probele relevante necesare pentru pregătirea acțiunilor lor în despăgubire. […] […] (47) Pentru a remedia asimetria informațională și o parte dintre dificultățile aferente cuantificării prejudiciului în cauzele din domeniul dreptului concurenței, precum și pentru a asigura eficacitatea cererilor de despăgubire, este necesară existența prezumției că încălcările sub forma unui cartel cauzează prejudicii, în special printr‑un efect asupra prețurilor. În funcție de elementele de fapt ale cauzei, existența cartelurilor duce la o creștere a prețurilor sau previne scăderea prețurilor care ar fi survenit în absența cartelului. Prezumția nu ar trebui să acopere cuantumul concret al prejudiciului. Ar trebui să se permită autorilor încălcării să răstoarne o astfel de prezumție. Este necesar ca această prezumție simplă să fie limitată la carteluri, dată fiind natura secretă a cartelurilor, care sporește asimetria informațională și îngreunează obținerea probelor necesare de către reclamanți pentru dovedirea prejudiciului.”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede: „(1) Prezenta directivă prevede anumite norme necesare pentru a asigura că orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență de către o întreprindere sau o asociație de întreprinderi își poate exercita în mod efectiv dreptul de a solicita respectivei întreprinderi sau asociații de întreprinderi o despăgubire integrală pentru prejudiciul respectiv. Aceasta prevede norme care promovează concurența nedenaturată pe piața internă și care îndepărtează obstacolele în calea funcționării adecvate a acesteia prin asigurarea unei protecții echivalente pe întregul cuprins al Uniunii pentru orice persoană care a suferit un astfel de prejudiciu. (2) Prezenta directivă prevede norme pentru coordonarea asigurării respectării normelor de concurență de către autoritățile în materie de concurență și asigurarea respectării normelor respective prin acțiunile în despăgubire introduse în fața instanțelor naționale.”

Articolul 2 punctele 4 și 14 din aceeași directivă are următorul cuprins: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 4. «acțiune în despăgubire» înseamnă o acțiune în temeiul legislației naționale prin care o cerere de despăgubire este adusă în fața unei instanțe naționale de către o parte care pretinde a fi prejudiciată sau de către o persoană care acționează în numele uneia sau mai multor părți care pretind a fi prejudiciate, în cazul în care legislația Uniunii sau legislația națională prevede această posibilitate, sau de către o persoană fizică sau juridică ce i‑a succedat în drepturi părții care a pretins a fi fost prejudiciată, inclusiv persoana care a achiziționat drepturile litigioase; […] 14. «cartel» înseamnă o înțelegere sau o practică concertată între doi sau mai mulți concurenți care urmărește coordonarea comportamentului concurențial al acestora pe piață sau influențarea parametrilor relevanți ai concurenței prin practici care includ, printre altele, fixarea sau coordonarea prețurilor de achiziție sau de vânzare sau a altor condiții comerciale […]”.

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Divulgarea probelor”, prevede la alineatele (1)-(3) și (8): „(1) Statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor dintr‑o acțiune în despăgubire din Uniune la cererea unui reclamant care a prezentat o justificare întemeiată conținând faptele și mijloacele de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente pentru a dovedi caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubire, instanțele naționale pot dispune divulgarea de către pârât sau de către un terț a probelor relevante pe care le controlează, sub rezerva condițiilor prevăzute în prezentul capitol. Statele membre se asigură că instanțele naționale pot, la cererea pârâtului, dispune divulgarea de probe relevante de către reclamant sau de către un terț. […] (2) Statele membre se asigură că instanțele naționale sunt în măsură să dispună divulgarea unor elemente specificate de probă sau a unor categorii relevante de probe delimitate în motivare pe cât de precis și de strict posibil, pe baza unor elemente de fapt disponibile în mod rezonabil. (3) Statele membre se asigură că instanțele naționale limitează divulgarea probelor la ceea ce este proporțional. La stabilirea proporționalității divulgării solicitate de către o parte, instanțele naționale iau în considerare interesele legitime ale tuturor părților și terților vizați. În special, acestea iau în considerare: (a) măsura în care cererea sau apărarea este susținută cu fapte și probe disponibile care să justifice cererea de divulgare de probe; (b) amploarea și costul divulgării, în special pentru eventualii terți implicați, inclusiv pentru a evita căutarea de informații nespecifice, care este puțin probabil să fie relevantă pentru părțile în procedură; (c) dacă probele a căror divulgare se cere conțin informații confidențiale, în special informații privind eventuali terți, precum și ce mecanisme sunt disponibile pentru protecția unor astfel de informații confidențiale. […] (8) Fără a aduce atingere alineatelor (4) și (7) și articolului 6, prezentul articol nu împiedică statele membre să mențină sau să introducă norme care ar conduce la o divulgare mai amplă a probelor.”

Articolul 6 din Directiva 2014/104, intitulat „Divulgarea de probe incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență”, prevede la alineatul (4) litera (b): „La evaluarea, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3), a proporționalității unui ordin de divulgare de informații, instanțele naționale examinează, de asemenea, următoarele: […] (b) dacă partea care solicită divulgarea realizează acest lucru în ceea ce privește o acțiune în despăgubire în fața unei instanțe naționale […]”.

Articolul 17 din această directivă, intitulat „Cuantificarea prejudiciului”, prevede la alineatul (2): „Se presupune că încălcările sub forma unor carteluri provoacă prejudicii. Autorul încălcării are dreptul de a răsturna o astfel de prezumție.”

Directiva 2014/104 a fost transpusă în dreptul portughez prin Lei n.° 23/2018 (Legea nr. 23/2018) din 5 iunie 2018 (Diário da República, seria I, nr. 290 din 5 iunie 2018).

Articolul 12 din Legea nr. 23/2018, intitulat „Divulgarea elementelor de probă în cadrul unei acțiuni în despăgubire”, prevede la alineatele 1-4: „1 – La cererea oricărei părți la acțiunea în despăgubire, judecătorul poate dispune ca cealaltă parte sau un terț, inclusiv entități publice, să divulge mijloace de probă pe care le controlează, sub rezerva limitărilor enunțate în prezentul capitol. 2 – Cererea vizată la alineatul precedent este întemeiată pe fapte și mijloace de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente pentru a demonstra caracterul plauzibil al cererii de despăgubire sau al apărării și menționează faptele care trebuie dovedite. 3 – Cererea identifică pe cât de precis și de strict posibil mijloacele de probă sau categoriile de elemente de probă a căror divulgare este solicitată, pe baza faptelor pe care se întemeiază aceasta. 4 – Instanța dispune divulgarea elementelor de probă în cazul în care consideră că acest lucru este proporțional și relevant pentru soluționarea cauzei, cererile care implică căutări nespecifice de informații fiind respinse.”

Articolul 13 din această lege, intitulat „Accesul la mijloacele de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire”, prevede: „1 – Orice persoană care, conform cu și în sensul articolelor 573-576 din Codul civil, dorește să obțină informații sau divulgarea unor mijloace de probă, inclusiv a celor pe care persoana care le controlează nu dorește să i le furnizeze, poate, justificând necesitatea măsurii și sub rezerva celorlalte limitări enunțate în prezentul capitol, să solicite instanței competente să fie chemat autorul refuzului pentru a le divulga la data, la ora și în locul indicate de instanță, în condițiile prevăzute la articolele 1045-1047 din Codul de procedură civilă. 2 – Dispozițiile alineatelor 2-9 ale articolului precedent se aplică mutatis mutandis cererilor de acces menționate la alineatul anterior.”

La 21 februarie 2020, Comisia a adoptat Decizia C(2020) 893 final referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE [Cazul AT.40528 – Meliá (Holiday Pricing)] al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 2 iunie 2020 (JO 2020, C 182, p. 9).

În această decizie, adresată Meliá, Comisia a constatat că, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2014 și 31 decembrie 2015, Meliá a încălcat articolul 101 TFUE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3) prin punerea în aplicare pe cale contractuală a unor practici verticale care diferențiau consumatorii în funcție de cetățenia ori naționalitatea acestora sau de țara lor de reședință, restrângând astfel vânzările active și pasive de cazare în hoteluri pe care le administrează sau pe care le deține la consumatorii naționali sau rezidenți ai statelor membre pe care le definea însăși.

Ius Omnibus a introdus la instanța de prim grad de jurisdicție competentă o acțiune în constatare specială în temeiul articolului 13 din Legea nr. 23/2018. Prin această acțiune se urmărea obținerea divulgării unor documente deținute de Meliá pe care Ius Omnibus le considera necesare pentru a stabili și pentru a dovedi, pe de o parte, domeniul de aplicare și efectele practicii anticoncurențiale constatate de Comisie, precum și, pe de altă parte, prejudiciul cauzat consumatorilor ca urmare a acestei practici și cuantificarea sa. Ius Omnibus a subliniat că această acțiune preceda introducerea eventuală a unei acțiuni colective în despăgubire, pe care intenționa să o inițieze prin exercitarea dreptului la acțiune populară în numele consumatorilor prejudiciați cu reședința în Portugalia, în ipoteza în care, pe baza documentelor solicitate, ar putea dovedi o atingere adusă intereselor acestor consumatori, a căror cauză s‑ar regăsi în practica anticoncurențială a Meliá constatată de Comisie.

Această instanță a admis acțiunea în constatare specială formulată de Ius Omnibus. În urma apelului declarat de Meliá, Tribunal da Relação (Curtea de Apel, Portugalia) a confirmat în totalitate hotărârea pronunțată în primă instanță.

Meliá a formulat atunci un recurs extraordinar în fața Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia), instanța de trimitere.

Această instanță subliniază că îi revine sarcina de a interpreta, pentru prima dată, articolul 5 alineatele (1)-(3) din Directiva 2014/104, precum și articolele 12 și 13 din Legea nr. 23/2018, care a transpus această directivă în ordinea juridică portugheză. Ar fi necesar, în această privință, să se stabilească modul în care trebuie apreciate criteriile de plauzibilitate, de necesitate și de proporționalitate în cadrul unei acțiuni în constatare speciale în vederea divulgării de documente, precum cea formulată de Ius Omnibus. Printre altele, instanța menționată invocă problema dacă simpla invocare a unei decizii a Comisiei este suficientă pentru a justifica prezentarea documentelor solicitate.

În aceste condiții, Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 5 alineatul (1) din [Directiva 2014/104] este aplicabil unei acțiuni prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de exercitarea unei acțiuni în despăgubire în sensul articolului 2 punctul 4 din directiva menționată? În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară: 2) Cerința privind caracterul plauzibil al prejudiciului, care se desprinde din articolul 5 alineatul (1) din [Directiva 2014/104], impune întotdeauna ca solicitantul să facă dovada că, în speță, ipoteza de a li se fi cauzat prejudicii consumatorilor reprezentați, în acest caz rezidenților în Portugalia, este mai probabilă decât ipoteza contrară? 3) Instanțele naționale pot justifica îndeplinirea criteriului privind caracterul plauzibil al prejudiciului, potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva [2014/104], prin simpla existență a unei decizii adoptate de autoritățile competente în materie de concurență[?] În special, ce efect are asupra acestei analize faptul că este vorba despre o decizie adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacționare referitoare la o încălcare de tip vertical prin obiect a legislației Uniunii în materie de concurență?”

Cu titlu preliminar, trebuie amintit în această privință că, în cadrul procedurii de cooperare dintre instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței de trimitere un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, îi revine Curții, dacă este cazul, sarcina de a reformula întrebarea care i‑a fost adresată (a se vedea Hotărârea din 17 iulie 1997, Krüger, C‑334/95, EU:C:1997:378, punctele 22 și 23, Hotărârea din 28 noiembrie 2000, Roquette Frères, C‑88/99, EU:C:2000:652, punctul 18, și Hotărârea din 16 februarie 2023, Tráficos Manuel Ferrer, C‑312/21, EU:C:2023:99, punctul 31).

În speță, trebuie remarcat că, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 23 din concluzii, prima întrebare se înscrie în contextul dreptului portughez care prevede în mod explicit posibilitatea de a formula o cerere de divulgare a probelor înainte de exercitarea unei acțiuni în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării legislației în materie de concurență. Prin urmare, în prezenta cauză nu este necesar să se stabilească dacă Directiva 2014/104 le impune statelor membre să prevadă o astfel de posibilitate.

În schimb, trebuie stabilit dacă, atunci când este prevăzută de dreptul național, o acțiune prealabilă prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de eventuala introducere a unei acțiuni în despăgubire intră sub incidența articolului 5 alineatul (1) din această directivă.

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că se aplică unei acțiuni prealabile prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire, în sensul articolului 2 punctul 4 din această directivă, atunci când o astfel de acțiune prealabilă este prevăzută de dreptul național.

În această privință, trebuie amintit că articolul 5 din directiva menționată prevede un anumit număr de norme cu caracter general în materie de divulgare de probe în procedurile referitoare la acțiunile în despăgubire pentru încălcările dreptului concurenței (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, RegioJet, C‑57/21, EU:C:2023:6, punctul 55).

Potrivit articolului 5 alineatul (1) primul paragraf prima teză din Directiva 2014/104, statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor dintr‑o acțiune în despăgubire din Uniune la cererea unui reclamant care a prezentat o justificare întemeiată conținând faptele și mijloacele de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente pentru a dovedi caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubire, instanțele naționale pot dispune divulgarea de către pârât sau de către un terț a probelor relevante pe care le controlează, sub rezerva condițiilor prevăzute în capitolul II din directiva menționată, care privește divulgarea probelor.

În vederea interpretării acestei dispoziții, trebuie să se țină seama, conform jurisprudenței constante a Curții, nu numai de formularea dispoziției dreptului Uniunii care trebuie să fie interpretată, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, și Hotărârea din 10 noiembrie 2022, PACCAR ș.a., C‑163/21, EU:C:2022:863, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

În primul rând, în ceea ce privește interpretarea literală a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, este necesar să se observe că termenii acestei dispoziții variază în funcție de versiunile lingvistice.

Astfel, mențiunea „procedurile referitoare la acțiunile în despăgubire” este utilizată printre altele în versiunile în limbile franceză, spaniolă („procedimientos relativos a acciones por daños”), cehă („řízeních týkajících se žaloby o náhradu škody”), estonă („kahju hüvitamise hagiga seotud menetluses”), engleză („proceedings relating to an action for damages in the Union”), italiană („procedimenti relativi a un’azione per il risarcimento del danno”) a dispoziției menționate. În aceste versiuni, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 este formulată, așadar, în termeni largi ca urmare a utilizării expresiei cu caracter nedeterminat „proceduri referitoare la”. Această dispoziție este, astfel, susceptibilă să cuprindă, pe lângă acțiunea în despăgubire stricto sensu, în sensul articolului 2 punctul 4 din Directiva 2014/104, o acțiune prealabilă acesteia, precum o acțiune având ca obiect obținerea, în temeiul dreptului național, a unor mijloace de probă în legătură cu o viitoare acțiune în despăgubire.

În aceste condiții, alte versiuni lingvistice ale articolului 5 alineatul (1) din această directivă, cum sunt cele în limbile greacă („διαδικασίες αγωγής αποζημίωσης”) sau polonă („w postępowaniu o odszkodowanie”), sunt formulate într‑un sens mai restrâns, în măsura în care evocă numai „procedurile privind acțiuni în despăgubire”, respectiv, „procedurile în despăgubire”. Acești termeni ar putea fi interpretați în sensul că dispoziția menționată nu are vocația de a se aplica unei acțiuni prealabile celei în despăgubire și având ca obiect obținerea de documente doveditoare.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții din dreptul Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Necesitatea unei interpretări și a unei aplicări uniforme a fiecărei dispoziții de drept al Uniunii exclude posibilitatea ca aceasta să fie analizată în mod izolat în una dintre versiunile sale lingvistice și impune ca ea să fie interpretată în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 1969, Stauder, 29/69, EU:C:1969:57, punctele 2 și 3, precum și Hotărârea din 29 februarie 2024, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Convertire religioasă ulterioară), C‑222/22, EU:C:2024:192, punctul 42].

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, trebuie să se observe, primo, că, astfel cum reiese din titlul acestei directive și din cuprinsul articolului 1 din aceasta, directiva menționată prevede anumite norme necesare pentru a asigura că orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea legislației în materie de concurență își poate exercita în mod efectiv dreptul de a solicita despăgubiri integrale pentru acest prejudiciu și stabilește normele care coordonează asigurarea respectării normelor în materie de concurență de către autoritățile în materie de concurență și asigurarea respectării acestor norme în cadrul acțiunilor în despăgubire introduse în fața instanțelor naționale.

Pe baza articolului 1 din Directiva 2014/104, Curtea a statuat deja că domeniul de aplicare material al acestei directive este limitat numai la acțiunile în despăgubire introduse pentru încălcări ale normelor în materie de concurență și, prin urmare, nu se extinde la alte tipuri de acțiuni având ca obiect încălcări ale dispozițiilor legislației în materie de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2023, Repsol Comercial de Productos Petrolíferos, C‑25/21, EU:C:2023:298, punctele 30 și 31). Deși Curtea a intenționat astfel să excludă din domeniul de aplicare al directivei menționate, printre altele, acțiunile în declararea nulității introduse în temeiul articolului 101 alineatul (2) TFUE, ea nu s‑a pronunțat, în schimb, cu privire la aplicabilitatea aceleiași directive, în special a articolului 5 alineatul (1) din aceasta, unor acțiuni prealabile celor în despăgubire și având ca obiect obținerea accesului la elemente de probă.

Secundo, trebuie arătat că anumite dispoziții ale Directivei 2014/104 exprimă voința legiuitorului Uniunii de a nu exclude din domeniul de aplicare al directivei aceste acțiuni prealabile.

Astfel, articolul 6 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2014/104 precizează, cu privire la probele care figurează în dosarul unei autorități în materie de concurență, că, atunci când instanțele naționale examinează proporționalitatea unui ordin de divulgare de informații conform articolului 5 alineatul (3) din această directivă, ele examinează de asemenea dacă „partea care solicită divulgarea realizează acest lucru în ceea ce privește o acțiune în despăgubire în fața unei instanțe naționale”.

În acest context, considerentul (22) al Directivei 2014/104 evocă în mod explicit, în vederea asigurării unei protecții efective a dreptului la despăgubiri, comunicarea de documente unui solicitant care „intenționează să introducă o acțiune în despăgubire”. În același sens, considerentul (27) al acestei directive subliniază și mai clar că normele directivei menționate referitoare la divulgarea de documente garantează părților prejudiciate posibilitatea de a avea acces la probele relevante necesare „pentru a‑și pregăti acțiunile în despăgubire”.

Astfel, legiuitorul Uniunii nu a intenționat, în principiu, să excludă din domeniul de aplicare al Directivei 2014/104 orice acțiune prealabilă având ca obiect obținerea accesului la mijloace de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului cauzat ca urmare a încălcării legislației în materie de concurență. Dimpotrivă, rezultă că, cel puțin în anumite împrejurări, această directivă acoperă în mod explicit ipoteza în care o cerere de divulgare a probelor este formulată anterior unei acțiuni în despăgubire, în scopul pregătirii acesteia.

Aceste elemente confirmă, așadar, o interpretare largă a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, potrivit căreia acesta se aplică unei acțiuni prealabile prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire, atunci când o astfel de acțiune este prevăzută de dreptul național.

Tertio, obiectivele urmărite de Directiva 2014/104 sunt de asemenea de natură să susțină o astfel de interpretare.

În această privință, trebuie amintit că, prin adoptarea Directivei 2014/104, legiuitorul Uniunii a pornit de la constatarea că combaterea comportamentelor anticoncurențiale din inițiativa sferei publice, și anume a Comisiei și a autorităților naționale în materie de concurență, nu era suficientă pentru a se asigura respectarea deplină a articolelor 101 și 102 TFUE și că era important să se faciliteze posibilitatea ca sfera privată să contribuie la îndeplinirea acestui obiectiv, așa cum este ilustrat în considerentul (6) al directivei respective (Hotărârea din 10 noiembrie 2022, PACCAR ș.a., C‑163/21, EU:C:2022:863, punctul 55).

Atingerea acestor obiective presupunea punerea în aplicare a unor instrumente de natură să remedieze asimetria informațională dintre părțile la litigiile privind acțiunile în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcărilor legislației în materie de concurență, care caracterizează, în principiu, litigiile respective în detrimentul persoanei prejudiciate, după cum se amintește în considerentul (15) al Directivei 2014/104, și care face mai dificilă pentru această persoană obținerea informațiilor necesare pentru formularea unei acțiuni în despăgubire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2022, PACCAR ș.a., C‑163/21, EU:C:2022:863, punctele 32 și 59).

Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/104 urmărește tocmai să remedieze această asimetrie informațională, în măsura în care obligă statele membre să confere instanțelor naționale competențe speciale în cadrul examinării litigiilor privind acțiunile în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcărilor legislației în materie de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2022, PACCAR ș.a., C‑163/21, EU:C:2022:863, punctul 32, precum și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, RegioJet, C‑57/21, EU:C:2023:6, punctul 41).

Or, o interpretare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 în sensul că s‑ar aplica numai acțiunilor în despăgubire stricto sensu, cu excluderea acțiunilor prealabile, prevăzute de dreptul național și prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă, ar fi contrară obiectivelor acestei directive care constau în facilitarea exercitării dreptului la despăgubiri, ținând seama de necesitatea de a remedia asimetria informațională care caracterizează aceste litigii, și în asigurarea astfel a eficacității punerii în aplicare a dreptului concurenței în sfera privată.

Astfel, o acțiune prealabilă prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire este tocmai de natură să contribuie la efectivitatea acestei din urmă acțiuni și să remedieze această asimetrie informațională.

O astfel de interpretare permite de asemenea protejarea intereselor legitime ale tuturor părților și terților vizați.

Astfel, din moment ce este inclusă în domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, o asemenea acțiune prealabilă este supusă normelor cu caracter general în materie de divulgare a probelor în procedurile referitoare la acțiunile în despăgubire pentru încălcările legislației în materie de concurență prevăzute la articolul 5 din această directivă. Acesta stabilește, la alineatele (2) și (3), în același timp în interesul de a garanta efectivitatea exercitării dreptului la daune interese și de a evita recurgerea abuzivă la astfel de acțiuni, un mecanism de evaluare comparativă a intereselor legitime ale tuturor părților și terților în cauză, sub controlul strict al instanțelor naționale sesizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2022, PACCAR ș.a., C‑163/21, EU:C:2022:863, punctele 57 și 64).

Supunerea acțiunilor prealabile, prevăzute de dreptul național și prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire, acestor norme cu caracter general permite astfel să se prevină „pescuitul de informații”, și anume, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) litera (b) din directiva menționată, orice căutare nespecifică de informații care este puțin probabil să fie relevantă pentru părțile la procedură.

În lumina motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că se aplică unei acțiuni prealabile prin care se urmărește obținerea accesului la mijloace de probă înainte de introducerea unei acțiuni în despăgubire în sensul articolului 2 punctul 4 din această directivă, atunci când o astfel de acțiune prealabilă este prevăzută de dreptul național.

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe, asemenea Comisiei, că a treia întrebare, care trebuie examinată înaintea celei de a doua întrebări, privește interpretarea articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 și, mai precis, a criteriului care ar fi întemeiat pe „caracterul plauzibil al prejudiciului”.

În această privință, trebuie subliniat că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 condiționează obținerea probelor solicitate de prezentarea de către solicitant a unei justificări motivate care să conțină fapte și probe disponibile în mod rezonabil suficiente pentru a susține „caracterul plauzibil al cererii sale de daune interese”.

În plus, reiese din jurisprudența constantă a Curții că orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când există o legătură de cauzalitate între prejudiciul respectiv și o încălcare a legislației Uniunii în materie de concurență. Astfel, prejudiciul este doar unul dintre elementele indispensabile pentru o acțiune în despăgubiri, celelalte două fiind existența unei încălcări a dreptului concurenței și existența unei legături de cauzalitate între aceasta și prejudiciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi ș.a., C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 61, precum și Hotărârea din 22 iunie 2022, Volvo și DAF Trucks, C‑267/20, EU:C:2022:494, punctele 58 și 60).

În aceste condiții, este necesar, conform jurisprudenței amintite la punctul 21 din prezenta hotărâre și pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns util, să se reformuleze a treia întrebare.

Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că o decizie a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii care a luat forma unei restrângeri verticale prin obiect este suficientă pentru a stabili plauzibilitatea unei cereri de despăgubire și dacă răspunsul la această întrebare este afectat de împrejurarea că această decizie a fost pronunțată în urma unei proceduri de tranzacție.

Așa cum reiese din cuprinsul punctelor 50 și 51 din prezenta hotărâre, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 impune în esență ca persoana prejudiciată de o încălcare a legislației în materie de concurență să prezinte, în susținerea cererii sale de divulgare a probelor, o justificare motivată care să conțină fapte și probe disponibile în mod rezonabil suficiente pentru a stabili plauzibilitatea cererii sale de despăgubire, cu alte cuvinte, plauzibilitatea existenței unei încălcări, a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între această încălcare și acest prejudiciu.

În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul 101 TFUE care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie.

Conform jurisprudenței Curții, această obligație a instanței naționale de a nu lua decizii contrare unei decizii a Comisiei prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE se impune instanței naționale chiar și atunci când această decizie nu este încă definitivă. Astfel, pe de o parte, articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 nu impune ca decizia Comisiei să fi rămas definitivă pentru ca instanța națională să fie obligată să se conformeze acesteia. Pe de altă parte, o decizie a Comisiei care nu este încă definitivă, în care aceasta constată o încălcare a legislației în materie de concurență, are efect obligatoriu atât timp cât nu a fost anulată și revine instanței naționale sarcina de a desprinde consecințele corespunzătoare ale acesteia în cadrul procedurii cu care este sesizată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctele 74 și 77].

Rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că obligația menționată a instanței naționale de a nu lua decizii contrare unei decizii a Comisiei de constatare a unei încălcări a articolului 101 TFUE îi impune acesteia să admită existența unei înțelegeri sau a unei practici interzise. În schimb, existența unui prejudiciu și a unei legături directe de cauzalitate între acest prejudiciu și înțelegerea sau practica în cauză rămâne supusă aprecierii instanței naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis ș.a., C‑199/11, EU:C:2012:684, punctul 65).

Rezultă că, așa cum a arătat domnul avocat general la punctele 43 și 45 din concluzii, o decizie a Comisiei prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE permite instanței naționale să constate că existența și, a fortiori, plauzibilitatea infracțiunii sunt dovedite. Incidența unei astfel de constatări, întemeiată pe această decizie, nu privește însă decât natura încălcării, precum și domeniul său de aplicare material, personal, temporal și teritorial, astfel cum a fost stabilit de Comisie. În schimb, decizia menționată nu este suficientă, ca atare, pentru a susține, în toate împrejurările, plauzibilitatea unei cereri de despăgubire. În acest scop, trebuie de asemenea să se demonstreze plauzibilitatea prejudiciului și a legăturii de cauzalitate.

În acest sens, trebuie amintit, în al doilea rând, că, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104, se prezumă că încălcările comise în contextul unui cartel cauzează un prejudiciu. Autorul încălcării are însă dreptul de a răsturna o astfel de prezumție.

Din modul de redactare a dispoziției menționate reiese că aceasta stabilește o prezumție simplă privind existența prejudiciului rezultat dintr‑un cartel. Astfel cum reiese din considerentul (47) al Directivei 2014/104, legiuitorul Uniunii a limitat această prezumție la cauzele privind cartelurile, dată fiind natura lor secretă, care sporește asimetria informațională și îngreunează obținerea de către persoanele prejudiciate a probelor necesare pentru dovedirea prejudiciului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2022, Volvo și DAF Trucks, C‑267/20, EU:C:2022:494, punctul 91).

Or, din cuprinsul articolului 2 punctul 14 din această directivă rezultă că, în sensul acesteia, prin cartel se înțelege o restrângere orizontală a concurenței între doi sau mai mulți concurenți.

Prin urmare, prezumția relativă a existenței unui prejudiciu prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2014/104 nu este aplicabilă în cazul unei restrângeri verticale a concurenței care implică întreprinderi neconcurente ce operează la niveluri diferite ale lanțului de producție sau de distribuție.

Rezultă că, în prezența unei decizii a Comisiei prin care se constată o înțelegere interzisă de articolul 101 TFUE, plauzibilitatea prejudiciului cauzat de încălcare trebuie considerată demonstrată, cu excepția răsturnării prezumției de către pârât.

În schimb, o decizie a Comisiei prin care se constată încălcarea articolului 101 TFUE sub forma unei restrângeri verticale a concurenței nu permite, în sine, să se constate că plauzibilitatea prejudiciului cauzat de încălcare este dovedită.

Această concluzie se impune și atunci când restrângerea verticală constatată în decizia Comisiei este o restrângere „prin obiect” a concurenței.

În această privință, trebuie amintit că articolul 101 alineatul (1) TFUE distinge clar între noțiunea de restrângere „prin obiect” și cea de restrângere „prin efect”, fiecare fiind supusă unui regim probatoriu diferit [Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) ș.a., C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 63]. Astfel, atunci când obiectul anticoncurențial al unui acord este dovedit, nu este necesar să se examineze efectele sale asupra concurenței (Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 25 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas, C‑211/22, EU:C:2023:529, punctul 31).

Cu toate acestea, așa cum a arătat avocatul general la punctul 53 din concluzii, constatarea unei restrângeri verticale a concurenței prin obiect nu implică faptul că a fost cauzat un prejudiciu unei persoane în special și nici că există o legătură de cauzalitate între această restricție și acest eventual prejudiciu. Prin urmare, așa cum a precizat și domnul avocat general la punctul 54 din concluzii, gradul de plauzibilitate necesar pentru o cerere de divulgare a probelor în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie să fie susținut și de reclamant în ceea ce privește prejudiciul și legătura de cauzalitate.

În aceste condiții, o decizie de constatare a unei restrângeri verticale prin obiect poate cuprinde elemente pertinente în vederea aprecierii plauzibilității prejudiciului și a legăturii de cauzalitate coroborate cu celelalte fapte și elemente de probă disponibile în mod rezonabil pentru reclamant și prezentate de acesta din urmă.

În speță, din cuprinsul punctelor 46 și 49 din Decizia Comisiei din 21 februarie 2020 reiese că contractele în cauză limitau capacitatea operatorilor de turism de a vinde în mod liber cazare în toate statele Spațiului Economic European (SEE). Această constatare a Comisiei constituie un indiciu că încălcarea în cauză era susceptibilă să fi afectat consumatorii portughezi. Acest indiciu poate, împreună cu celelalte fapte și elemente de probă disponibile în mod rezonabil prezentate de Ius Omnibus, să fie luate în considerare în vederea aprecierii plauzibilității prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acesta din urmă și încălcarea respectivă.

În al treilea rând, ținând seama de întrebările instanței de trimitere, trebuie adăugat că împrejurarea că decizia Comisiei de constatare a unei încălcări a articolului 101 TFUE a fost adoptată în cadrul unei proceduri de tranzacție este lipsită de relevanță în cadrul răspunsului la a treia întrebare.

Astfel, o decizie adoptată la finalul unei proceduri de tranzacție constituie o decizie în temeiul articolelor 7 și 23 din Regulamentul nr. 1/2003, prin care Comisia constată participarea destinatarilor deciziei la o încălcare a dreptului concurenței.

În lumina motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că o decizie a Comisiei prin care se constată existența unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii care a luat forma unei restricții verticale prin obiect nu este suficientă pentru a stabili plauzibilitatea unei cereri de despăgubire, din moment ce aceasta impune demonstrarea nu numai a plauzibilității unei asemenea încălcări, stabilită printr‑o astfel de decizie, ci și a celei a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu și această încălcare. Împrejurarea că această decizie a fost pronunțată în urma unei proceduri de tranzacție nu necesită un răspuns diferit.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie reformulată în conformitate cu considerațiile prezentate la punctele 21 și 50-52 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că demonstrarea plauzibilității unei cereri de despăgubire, în sensul acestei dispoziții, impune să se dovedească faptul că este mai probabil decât improbabil să fie îndeplinite condițiile de angajare a răspunderii pentru încălcarea dreptului concurenței.

Așa cum s‑a amintit la punctul 54 din prezenta hotărâre, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 impune în esență ca persoana prejudiciată printr‑o încălcare a legislației în materie de concurență să prezinte, în susținerea cererii sale de divulgare a probelor, o justificare motivată care să conțină fapte și probe disponibile în mod rezonabil suficiente pentru a dovedi plauzibilitatea cererii sale de despăgubire.

În această privință, trebuie arătat că Directiva 2014/104 nici nu definește ceea ce trebuie să se înțeleagă prin „plauzibilitate”, nici nu face trimitere la dreptul statelor membre pentru a defini o astfel de noțiune. Aceasta din urmă trebuie, așadar, să primească o interpretare autonomă în dreptul Uniunii, care să țină seama nu numai de termenii acestei dispoziții, ci și de contextul lor și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro, 327/82, EU:C:1984:11, punctul 11, și Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat, C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 109, și Hotărârea din 9 ianuarie 2025, Delda, C‑583/23, EU:C:2025:6, punctul 27].

În primul rând, potrivit sensului său obișnuit, noțiunea de „plauzibilitate” face trimitere la verosimilitate, credibilitate sau probabilitate. Ceea ce este plauzibil este ceea ce pare să poată fi admis, acceptat sau considerat adevărat, ceea ce este acceptabil, admisibil, credibil, posibil, plauzibil sau verosimil.

Înțeleasă astfel, noțiunea de „plauzibilitate” nu impune demonstrarea de către persoana pretins prejudiciată printr‑o încălcare a dreptului concurenței a unui grad deosebit de ridicat de probabilitate a îndeplinirii celor 3 condiții de angajare a răspunderii. Dimpotrivă, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 76 din concluzii, având în vedere sensul său obișnuit, noțiunea de „plauzibilitate” a cererii de despăgubire sugerează că este necesar și suficient ca această persoană să convingă instanța națională care se pronunță asupra cererii sale de divulgare a probelor că ipoteza potrivit căreia aceste trei condiții sunt îndeplinite este acceptabilă în mod rezonabil.

În al doilea rând, această interpretare este confirmată de o analiză contextuală a noțiunii de „plauzibilitate” a cererii de despăgubire care figurează la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104.

În această privință, trebuie observat, în primul rând, că, în economia generală a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, interpretat în special în lumina considerentelor (6), (14) și (15) ale acesteia din urmă, demonstrarea caracterului plauzibil al cererii de despăgubire nu conduce la acordarea unei despăgubiri în cadrul unei acțiuni pe fond, ci la obținerea unui ordin de divulgare prealabilă a unor elemente de probă care este necesar pentru efectivitatea unei astfel de acțiuni. Or, pentru a nu confunda regimurile procedurale ale acțiunii pe fond și ale cererii de divulgare a mijloacelor de probă și pentru a face excesiv de dificilă sau chiar imposibilă exercitarea acestora, nivelul probatoriu necesar pentru obținerea elementelor de probă necesare în vederea acțiunii pe fond trebuie să se situeze la un nivel inferior celui necesar pentru stabilirea îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii pe fond.

În al doilea rând, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, plauzibilitatea cererii de despăgubire trebuie să fie susținută de solicitant prin furnizarea unei „justificări întemeiate conținând faptele și mijloacele de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente”. De asemenea, așa cum reiese din considerentul (16) al acestei directive, „[d]in cerința de proporționalitate [prevăzută la articolul 5 alineatul (3) din directiva menționată] rezultă că divulgarea poate fi dispusă numai când un reclamant a prezentat temeiuri plauzibile, pe baza faptelor cunoscute de acesta în mod rezonabil, pentru a se presupune că acesta a suferit un prejudiciu care a fost cauzat de către pârât”.

În lumina acestor elemente, este necesar să se considere că împrejurarea că „plauzibilitatea” cererii de despăgubire trebuie stabilită numai pe baza elementelor de fapt și a probelor „disponibile în mod rezonabil” pentru solicitant reflectă voința legiuitorului Uniunii de a nu impune acestui solicitant o sarcină a probei excesivă. Dimpotrivă, pentru reclamantul menționat este vorba doar despre „a susține în mod plauzibil” că o încălcare a dreptului concurenței i‑a cauzat un prejudiciu.

Aceste elemente confirmă astfel interpretarea, evocată la punctul 77 din prezenta hotărâre, potrivit căreia demonstrarea de către solicitant a plauzibilității cererii sale de despăgubire impune în mod necesar, dar exclusiv, ca acesta să reușească să convingă instanța națională care se pronunță asupra cererii sale de divulgare a probelor că ipoteza potrivit căreia cele trei condiții cumulative de angajare a răspunderii sunt întrunite este acceptabilă în mod rezonabil.

În al treilea rând, această interpretare este de asemenea singura compatibilă cu obiectivele Directivei 2014/104.

În această privință, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 40-42 din prezenta hotărâre, această directivă urmărește în special să faciliteze exercitarea dreptului la despăgubire și să asigure astfel eficacitatea asigurării respectării legislației în materie de concurență în sfera privată.

În acest scop, directiva menționată urmărește în special să remedieze asimetria informațională care caracterizează, astfel cum reiese din considerentul (14) al acesteia, acțiunile în despăgubire pentru încălcarea legislației în materie de concurență. Astfel, așa cum se subliniază în acest considerent, adeseori probele necesare pentru susținerea unei cereri de despăgubire sunt deținute exclusiv de partea adversă sau de terți și nu sunt suficient de cunoscute sau accesibile reclamantului. În aceste condiții, astfel cum reiese din considerentele (14)-(16) ale Directivei 2014/104, solicitantul nu trebuie să fie supus unor „cerințe juridice stricte” care ar putea împiedica în mod nejustificat exercitarea efectivă a dreptului său la despăgubiri.

Or, faptul de a constrânge reclamantul să dovedească, în sprijinul cererii sale de divulgare a mijloacelor de probă necesare în scopul acțiunii sale în despăgubire, că este mai probabil decât improbabil să fie întrunite condițiile de angajare a răspunderii pentru încălcarea dreptului concurenței ar constitui o cerință juridică strictă susceptibilă să împiedice în mod nejustificat exercitarea efectivă a dreptului său la despăgubiri. O asemenea cerință probatorie ar fi ireconciliabilă cu obiectivul de a facilita acțiunile în despăgubire, din moment ce nivelul probatoriu necesar ar fi de așa natură încât ar face aproape imposibilă sau excesiv de dificilă pentru reclamant exercitarea acțiunii sale în despăgubire.

Obiectivele Directivei 2014/104 susțin, așadar, interpretarea noțiunii de „plauzibilitate” a cererii de despăgubire și a sarcinii probei care îi revine reclamantului, potrivit căreia acesta din urmă trebuie, pe baza elementelor disponibile în mod rezonabil pentru el, să convingă instanța națională care se pronunță cu privire la cererea sa de divulgare a probelor că ipoteza potrivit căreia sunt îndeplinite cele trei condiții cumulative de angajare a răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței este acceptabilă în mod rezonabil.

În lumina motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că demonstrarea plauzibilității unei cereri de despăgubire, în sensul acestei dispoziții, nu necesită stabilirea faptului că este mai probabil decât improbabil ca condițiile de angajare a răspunderii pentru o încălcare a dreptului concurenței să fie îndeplinite. Este suficient ca solicitantul să demonstreze că ipoteza potrivit căreia aceste condiții sunt îndeplinite este acceptabilă în mod rezonabil.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

29 ianuarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul (CE) nr. 1/2003

Directiva 2014/104

Dreptul portughez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată