Hotărârea Curții (Camera a treia) din 18 decembrie 2025.#„Lukoil Bulgaria” EOOD și „Lukoil Neftohim Burgas” AD împotriva Komisia za zashtita na konkurentsiata.#Trimitere preliminară – Concurență – Articolul 102 TFUE – Abuz de poziție dominantă – Piața stocării carburanților pentru autovehicule – Exploatare abuzivă – Refuz al accesului la o infrastructură esențială opus unor întreprinderi terțe – Infrastructură finanțată din fonduri publice – Privatizarea acestei infrastructuri.#Cauza C-245/24.

Cauza C‑245/24

„Lukoil Bulgaria” EOODși„Lukoil Neftohim Burgas” AD

împotriva

Komisia za zashtita na konkurentsiata

(cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Sofia‑oblast)

Hotărârea Curții (Camera a treia) din 18 decembrie 2025

„Trimitere preliminară – Concurență – Articolul 102 TFUE – Abuz de poziție dominantă – Piața stocării carburanților pentru autovehicule – Exploatare abuzivă – Refuz al accesului la o infrastructură esențială opus unor întreprinderi terțe – Infrastructură finanțată din fonduri publice – Privatizarea acestei infrastructuri”

Întrebări preliminare – Admisibilitate – Necesitatea unei decizii preliminare și pertinența întrebărilor adresate – Apreciere de către instanța națională – Prezumție de pertinență a întrebărilor adresate

(art. 267 TFUE)

(a se vedea punctele 21-25)

Poziție dominantă – Abuz – Refuzul unei întreprinderi în poziție dominantă de a permite unei alte întreprinderi să acceadă la un produs sau la un serviciu necesar activității sale – Refuz de acces la o infrastructură de transport și de stocare de produse petroliere – Refuz opus întreprinderilor terțe de două societăți care fac parte din aceeași întreprindere dominantă – Refuz care constituie mai multe încălcări în sensul dreptului național – Abuz de o poziție dominantă – Apreciere în raport cu comportamentul global reproșat întreprinderii dominante – Obligația autorității naționale de concurență de a examina abuzul de o poziție dominantă în raport cu fiecare încălcare în sensul dreptului național – Inexistență

(art. 102 TFUE)

(a se vedea punctele 30-42 și dispozitiv 1)

Poziție dominantă – Abuz – Refuzul unei întreprinderi în poziție dominantă de a permite unei alte întreprinderi să acceadă la un produs sau la un serviciu necesar activității sale – Refuz de acces la o infrastructură de transport și de stocare de produse petroliere – Infrastructură dezvoltată de autoritățile publice înainte de a fi dobândită de întreprinderea dominantă sau înainte de concesionarea unor drepturi exclusive acesteia din urmă – Aprecierea caracterului abuziv al refuzului de acces la această infrastructură – Apreciere potrivit criteriilor elaborate în raport cu refuzul de acces la o infrastructură dezvoltată de o întreprindere dominantă pentru nevoile propriei activități – Condiții – Autonomie decizională totală a întreprinderii dominante cu privire la accesul la infrastructura în cauză – Întreprindere dominantă care a dobândit infrastructura sau drepturile exclusive asupra acestei infrastructuri la un preț și în condiții care rezultă dintr‑o procedură concurențială

(art. 102 TFUE)

(a se vedea punctele 44-57 și dispozitiv 2)

Rezumat

Sesizată cu o trimitere preliminară, Curtea se pronunță cu privire la condițiile de aplicare a articolului 102 TFUE în cazul în care o întreprindere dominantă refuză accesul la o infrastructură esențială de care dispune ca urmare a privatizării unui fost monopol de stat.

Pe baza unui contract de privatizare încheiat în anul 1999, grupul economic Lukoil, din care fac parte întreprinderile „Lukoil Bulgaria” EOOD (denumită în continuare „Lukoil Bulgaria”) și „Lukoil Neftohim Burgas” AD (denumită în continuare „Lukoil Burgas”), a devenit proprietarul unei infrastructuri de transport și de stocare de produse petroliere exploatate anterior de o întreprindere de stat bulgară. Această infrastructură cuprinde trei oleoducte, șapte depozite, precum și terminale petroliere.

În urma acestei privatizări, Lukoil Burgas, principalul producător de produse petroliere din Bulgaria, operează rafinăria Burgas și dispune de o concesiune pentru exploatarea terminalului portuar Roseneț. Lukoil Bulgaria, care își desfășoară activitatea în domeniul distribuției de produse petroliere, dispune de depozite răspândite pe întreg teritoriul bulgar, de antrepozite fiscale, precum și de o rețea națională de benzinării.

După ce a constatat că, în luna martie a anului 2020, prețul cu amănuntul al carburanților scăzuse în Bulgaria mai puțin decât prețul petrolului pe piețele mondiale, Komisia za zashtita na konkurentsiata (Comisia pentru Protecția Concurenței, Bulgaria) (denumită în continuare „autoritatea bulgară de concurență”) a fost însărcinată să investigheze existența unor încălcări ale dreptului concurenței legate de stabilirea prețurilor de vânzare cu amănuntul a carburanților.

La finalul investigației, această autoritate a constatat că, între anii 2016 și 2021, Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas ar fi săvârșit mai multe forme diferite de abuz de poziția lor dominantă într‑un scop anticoncurențial comun prin faptul că au refuzat să acorde altor producători sau importatori de carburanți accesul la infrastructura de transport și de stocare pe care acestea le exploatau. Ele ar fi refuzat în special să acorde accesul la antrepozitele fiscale, la depozitele maritime, precum și la oleoductele de care dispun (în continuare „comportamentele în litigiu”).

Autoritatea bulgară de concurență a considerat că unele dintre aceste comportamente trebuiau să fie calificate drept „refuz nejustificat de a furniza bunuri sau servicii”, în sensul Legii bulgare privind protecția concurenței, în timp ce altele trebuiau calificate drept „limitare a producției, a comercializării sau a dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor” în sensul acestei legi. Cu toate acestea, integrarea acestor comportamente în cadrul unei strategii comune a grupului Lukoil a determinat această autoritate să le considere o încălcare unică atât a articolului 102 TFUE, cât și a dispozițiilor Legii privind protecția concurenței. Cu titlu de sancțiune, ea a aplicat amenzi întreprinderilor Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas.

Întrucât Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas au contestat această decizie la Administrativen sad Sofia‑oblast (Tribunalul Administrativ al Regiunii Sofia, Bulgaria), acesta a decis să sesizeze Curtea cu mai multe întrebări preliminare privind examinarea comportamentelor în litigiu în raport cu articolul 102 TFUE.

Aprecierea Curții

Amintind că, potrivit autorității bulgare de concurență, unele dintre comportamentele în litigiu sunt analizate ca refuz al accesului la instalații care fac parte din aceeași infrastructură esențială, în timp ce altele constituie restricții privind comerțul, instanța de trimitere solicită, în primul rând, să se stabilească dacă calificarea comportamentelor în litigiu drept abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE impune ca autoritatea bulgară de concurență să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție atât în privința comportamentelor calificate drept restricții privind comerțul, cât și în privința celor calificate drept refuz al accesului la instalațiile în cauză.

În această privință, Curtea constată că litigiul principal privește un comportament unilateral a două societăți care aparțin aceleiași întreprinderi, care au fost sancționate individual ca urmare, în esență, a refuzului lor de a acorda acces la mai multe instalații aflate sub controlul fiecăreia dintre ele, care ar constitui, împreună, pe piața relevantă, o infrastructură esențială. Prin urmare, se reproșează Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas că au avut, în raport cu articolul 102 TFUE, același tip de comportament abuziv, iar nu tipuri de comportament diferite.

Curtea amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, legislația Uniunii în materie de concurență, întrucât vizează activitățile întreprinderilor, consacră drept criteriu decisiv existența unui comportament unitar pe piață, fără ca separarea formală dintre diverse societăți rezultată din personalitatea lor juridică distinctă să poată să se opună unui asemenea caracter unitar în vederea aplicării normelor de concurență.

În lumina acestor considerații, Curtea răspunde instanței de trimitere că, pentru ca o autoritate de concurență să poată aprecia că comportamentele a două societăți care fac parte din aceeași întreprindere dominantă, constând, potrivit acestei autorități, în refuzul acordării accesului la instalații plasate sub controlul lor respectiv și care fac parte din aceeași infrastructură esențială controlată de această întreprindere și în restrângerea comerțului în această privință, constituie un abuz de poziție dominantă interzis de articolul 102 TFUE, autoritatea menționată nu este obligată să constate că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție în privința atât a comportamentelor considerate refuzuri nejustificate de acces la aceste instalații, cât și a comportamentelor considerate restricții comerciale, în măsura în care poate stabili că aceste condiții sunt îndeplinite în privința comportamentului abuziv global care este reproșat acestei întreprinderi.

În al doilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că condițiile enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner ( 1 ), care permit să se considere că un refuz de a acorda acces la o infrastructură poate constitui un abuz de poziție dominantă, sunt inaplicabile atunci când infrastructura respectivă nu a fost dezvoltată de întreprinderea dominantă pentru nevoile propriilor activități, ci de autoritățile publice și fie a făcut obiectul unei concesionări de servicii din partea statului către această întreprindere, fie a fost achiziționată de aceasta la finalul unei operațiuni de privatizare.

La punctul 41 din Hotărârea Bronner, Curtea a statuat în esență că refuzul de a acorda acces la o infrastructură dezvoltată de o întreprindere dominantă pentru nevoile propriilor activități și deținută de aceasta poate constitui un abuz de poziție dominantă, cu condiția nu numai ca acest refuz să fie de natură să elimine orice concurență pe piața în discuție din partea solicitantului accesului și să nu poată fi justificat în mod obiectiv, ci și ca infrastructura în sine să fie indispensabilă desfășurării activității acestuia, în sensul că nu ar exista niciun substitut real sau potențial pentru infrastructura respectivă.

În această privință, Curtea subliniază că în special necesitatea de a continua stimularea întreprinderilor aflate în poziție dominantă de a investi în dezvoltarea de produse sau de servicii de calitate, în interesul consumatorilor, este cea care justifică aplicarea condițiilor enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner în ipoteza în care o întreprindere aflată în poziție dominantă, pe de o parte, a dezvoltat o infrastructură pentru nevoile activităților proprii și, pe de altă parte, deține această infrastructură. Întrucât aceste două ultime criterii sunt cumulative, este suficient ca unul dintre ele să nu fie aplicabil pentru ca condițiile enunțate în Hotărârea Bronner să fie inaplicabile.

În ceea ce privește criteriul potrivit căruia întreprinderea aflată în poziție dominantă trebuie să dețină infrastructura în cauză, Curtea precizează că faptul că o întreprindere dominantă nu dispune de o autonomie decizională totală în ceea ce privește accesul la infrastructura pe care o exploatează este suficient pentru a exclude posibilitatea ca aceasta să fie considerată că o deține și, în consecință, pentru a exclude aplicarea condițiilor enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner. Într‑o asemenea situație, caracterul cumulativ al celor două criterii de aplicare a acestor condiții lipsește de orice relevanță aspectul dacă infrastructura în cauză a fost dezvoltată pentru nevoile propriilor activități ale întreprinderii dominante.

Contrar celor susținute de Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas, situația este aceeași atunci când o infrastructură, cu privire la care întreprinderea dominantă nu dispune de o autonomie decizională totală, a fost constituită și dezvoltată de autorități publice prin intermediul unor fonduri publice, apoi achiziționată de această întreprindere la un preț stabilit în mod concurențial și în care întreprinderea menționată a realizat investiții, indiferent de importanța prețului plătit și a investițiilor realizate.

În schimb, atunci când întreprinderea dominantă dispune de o asemenea autonomie decizională totală, nu se poate considera că faptul că o infrastructură a fost constituită sau dezvoltată de autorități publice sau prin intermediul unor fonduri publice este suficient pentru a exclude, în orice ipoteză, aplicarea condițiilor enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner. Astfel, din moment ce o întreprindere dominantă a dobândit, la un preț și în condiții care rezultă dintr‑o procedură concurențială, o asemenea infrastructură sau drepturi exclusive care îi conferă o autonomie decizională care îi permite să controleze în totalitate accesul la o asemenea infrastructură, ea se aseamănă cu o infrastructură constituită sau dezvoltată de această întreprindere. În schimb, dacă se stabilește că procedura de privatizare nu era aptă să garanteze natura concurențială a prețului și a condițiilor de achiziție, o astfel de asimilare ar trebui să fie exclusă.

Având în vedere cele ce precedă, Curtea răspunde instanței de trimitere că articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că condițiile enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner, care permit să se considere că un refuz de a acorda acces la o infrastructură poate constitui un abuz de poziție dominantă, sunt aplicabile unei infrastructuri care a fost dezvoltată de autoritățile publice înainte de a fi achiziționată de o întreprindere dominantă, la finalul unei operațiuni de privatizare, sau înainte de a fi utilizată de această întreprindere în temeiul unor drepturi exclusive care i‑au fost transferate de aceste autorități publice, cu condiția, pe de o parte, ca această operațiune de privatizare sau de transfer al drepturilor exclusive să se fi desfășurat în condiții apte să garanteze natura concurențială a prețului și a celorlalte condiții ale acestei privatizări și, pe de altă parte, ca întreprinderea menționată să dispună de o autonomie decizională totală cu privire la accesul la această infrastructură.

( 1 ) Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569).