Hotărârea Curții (Camera a patra) din 9 iulie 2026.#Comisia Europeană împotriva Republica Federală Germania.#Recurs – Ajutoare de stat – Sectorul cogenerării de energie termică și electrică – Reforma schemei de sprijin pentru cogenerare – Decizia Comisiei Europene prin care ajutoarele sunt declarate compatibile cu piața internă – Noțiunea de «ajutor de stat» – Măsuri acordate prin intermediul resurselor de stat – Condiția privind existența unei contribuții obligatorii.#Cauza C-242/24 P.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

9 iulie 2026(*)

„ Recurs – Ajutoare de stat – Sectorul cogenerării de energie termică și electrică – Reforma schemei de sprijin pentru cogenerare – Decizia Comisiei Europene prin care ajutoarele sunt declarate compatibile cu piața internă – Noțiunea de «ajutor de stat» – Măsuri acordate prin intermediul resurselor de stat – Condiția privind existența unei contribuții obligatorii ”

În cauza C‑242/24 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 3 aprilie 2024,

Comisia Europeană, reprezentată de A. Bouchagiar, C.‑M. Carrega și C. Kovács, în calitate de agenți,

recurentă,

cealaltă parte din procedură fiind:

Republica Federală Germania, reprezentată de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți,

reclamantă în primă instanță,

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul I. Jarukaitis, președinte de cameră, domnul T. von Danwitz, vicepreședintele Curții, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a patra, domnii M. Condinanzi (raportor) și N. Jääskinen și doamna R. Frendo, judecători,

avocat general: domnul D. Spielmann,

grefier: domnul D. Dittert, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 iunie 2025,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 23 octombrie 2025,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 24 ianuarie 2024, Germania/Comisia (T‑409/21, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2024:34), prin care acesta a anulat Decizia C(2021) 3918 final a Comisiei din 3 iunie 2021 privind ajutorul de stat SA.56826 (2020/N) – Germania – Reforma din 2020 a schemei de sprijin pentru cogenerare și privind ajutorul de stat SA.53308 (2019/N) – Germania – Modificarea schemei de sprijin pentru centralele existente de cogenerare a energiei termice și electrice [articolul 13 din Gesetz zur Neuregelung des Kraft‑Wärme‑Kopplungsgesetzes (Legea privind noua reglementare a Legii privind cogenerarea energiei termice și electrice) din 21 decembrie 2015 (BGBl. 2015 I, p. 2498, denumită în continuare „KWKG din 2016”)] (denumită în continuare „decizia atacată”), prin care aceasta a constatat că diverse măsuri (denumite în continuare „măsurile în litigiu”) care vizează sprijinul pentru producția de energie electrică de către centralele de cogenerare de energie termică și electrică (combined heat and power, denumită în continuare „CHP”) constituie ajutoare de stat.

Istoricul litigiului și decizia în litigiu

2 Istoricul litigiului și decizia în litigiu sunt expuse la punctele 2-26 din hotărârea atacată. În scopul prezentei hotărâri, acestea pot fi rezumate după cum urmează.

Măsurile în litigiu și finanțarea acestora

3 La 28 ianuarie 2019 și la 23 septembrie 2020, autoritățile germane au notificat Comisiei o serie de măsuri rezultate din amendamentele aduse KWKG din 2016, dintre care unele au fost din nou amendate în cursul lunii decembrie 2020. Aceste amendamente, luate împreună, și măsurile pe care le includ corespund legislației privind sprijinul acordat CHP în vigoare de la 1 ianuarie 2021 (denumită în continuare „KWKG din 2020”), la care se adaugă un ultim amendament referitor la plafonarea contribuției în favoarea producătorilor de hidrogen, astfel cum se prevede la articolul 27 din KWKG din 2020.

4 KWKG din 2020 are ca obiectiv printre altele îmbunătățirea eficienței energetice și a protecției climei și a mediului prin creșterea producției nete de energie electrică CHP până în anul 2025.

5 În acest scop, ea prevede o serie de măsuri de sprijin, în primul rând, pentru producția de energie electrică în centralele CHP de înaltă eficiență nou‑construite, modernizate și renovate, în al doilea rând, pentru rețelele de încălzire și de răcire centralizată eficiente din punct de vedere energetic, în al treilea rând, pentru instalațiile de stocare a energiei termice și frigorifice și, în al patrulea rând, pentru producția de energie electrică în centralele CHP existente, de înaltă eficiență și alimentate cu gaz, în sectorul termoficării centralizate (denumite în continuare, împreună, „măsurile de sprijin pentru CHP”). În al cincilea rând, KWKG din 2020 prevede de asemenea o măsură de sprijin pentru sectorul fabricării de gaze industriale în care producția de hidrogen constituie majoritatea valorii adăugate totale.

6 Aceste diferite măsuri, care constituie măsurile în litigiu, iau forma fie a unei prime, care poate în anumite cazuri să fie însoțită de un bonus, care se adaugă la veniturile obținute din vânzarea la prețul pieței a energiei electrice produse, fie, numai în cazul sectorului fabricării de gaze industriale, în care producția de hidrogen constituie majoritatea valorii adăugate totale, a unei plafonări a cuantumului contribuției care poate fi recuperată de la producătorii de hidrogen de către operatorii de rețea.

7 Sprijinul se acordă fie prin intermediul unor cereri de ofertă organizate de autoritatea națională de reglementare, și anume Bundesnetzagentur (Agenția Federală a Rețelelor, Germania) (denumită în continuare „BNetzA”), fie direct în temeiul KWKG din 2020. În acest din urmă caz, beneficiarii sprijinului respectiv au dreptul să îl primească atunci când îndeplinesc criteriile de eligibilitate, prin depunerea unei cereri care este verificată de Bundesamt für Wirtschaft und Ausfuhrkontrolle (Oficiul Federal pentru Economie și Controlul Exporturilor, Germania) (denumit în continuare „BAFA”). În cazul în care beneficiarii îndeplinesc toate aceste criterii, BAFA trebuie să acorde o autorizație care să le confirme eligibilitatea.

8 Mecanismul de finanțare a măsurilor de sprijin pentru CHP este descris de Tribunal după cum urmează.

9 Pe de o parte, orice operator de distribuție sau de transport și de sistem este obligat în mod legal să plătească beneficiarilor măsurilor de sprijin pentru CHP racordați la rețeaua sa sumele prevăzute de KWKG din 2020, iar acești beneficiari au dreptul să le primească (denumit în continuare „sprijinul KWKG”).

10 În special, operatorii de distribuție plătesc sprijinul KWKG pentru energia electrică produsă prin cogenerare în centrale de cogenerare de înaltă eficiență nou‑construite, modernizate și renovate, precum și în centrale de cogenerare existente și amortizate, de înaltă eficiență și alimentate cu gaz.

11 Operatorii de transport și de sistem plătesc sprijinul KWKG pentru construirea și extinderea rețelelor de încălzire și răcire centralizată eficiente din punct de vedere energetic, precum și pentru construirea și renovarea instalațiilor de stocare a energiei termice și frigorifice.

12 Pentru ca fiecare operator de rețea să fie compensat pentru sarcina financiară suplimentară ce rezultă din obligațiile sale în temeiul KWKG din 2020, aceasta a instituit un mecanism prin care sarcina respectivă este repartizată în mod echitabil între operatorii de rețea (de distribuție sau de transport și de sistem) proporțional cu consumul clienților conectați la rețeaua lor și apoi compensată.

13 Astfel, într‑o primă etapă, operatorii de transport și de sistem rambursează operatorilor de distribuție suma totală pe care aceștia din urmă au plătit‑o beneficiarilor măsurilor de sprijin pentru CHP.

14 Într‑o a doua etapă, operatorii de transport și de sistem calculează suma totală a plăților pe care le‑au efectuat către beneficiarii măsurilor de sprijin pentru CHP și, respectiv, către operatorii de distribuție, astfel cum se arată la punctele 11 și 13 din prezenta hotărâre. Această sumă totală este apoi împărțită la consumul total de energie electrică.

15 Rezultatul acestei operațiuni reprezintă sarcina medie pe kilowatt‑oră (kWh) de energie electrică pentru măsurile în litigiu. Operatorii de distribuție sunt obligați să plătească operatorilor de transport și de sistem o sumă corespunzătoare acestei sarcini medii pentru fiecare kWh de energie electrică pe care l‑au distribuit clienților finali (denumită în continuare „contribuția KWKG”).

16 Cuantumul contribuției KWKG este calculat în fiecare an de operatorii de transport și de sistem potrivit metodologiei prevăzute de KWKG din 2020 și sub controlul BAFA și al BNetzA. Acesta este exprimat sub forma unui cuantum uniform pe KWh de energie electrică consumată, sub rezerva ratei reduse de care beneficiază anumite categorii de utilizatori.

17 Pe de altă parte, operatorii de rețea dispun de dreptul, fără a fi obligați prin lege, să repercuteze contribuția KWKG în calculul tarifelor de rețea pe care le solicită clienților lor pentru fiecare kWh de energie electrică furnizată în Germania de rețeaua electrică. Prin derogare, operatorii de transport și de sistem au dreptul de a solicita o contribuție KWKG redusă pentru utilizatorii mari consumatori de energie, cum ar fi producătorii de hidrogen.

18 KWKG din 2020 prevede o limită bugetară anuală de 1,8 miliarde de euro pentru finanțarea măsurilor în litigiu și, prin urmare, pentru contribuția KWKG totală.

Decizia în litigiu

19 La 3 iunie 2021, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

20 Comisia a calificat măsurile în litigiu drept ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, constatând printre altele că acestea sunt finanțate prin intermediul resurselor de stat. În special, la punctele 220 și 221 din această decizie, pe de o parte, Comisia a concluzionat că măsurile de sprijin pentru CHP erau finanțate din veniturile provenite dintr‑o contribuție obligatorie de iure impusă de stat, gestionate și alocate în conformitate cu dispozițiile legislației. Pe de altă parte, Comisia a considerat că măsura privind plafonarea taxei KWKG în favoarea producătorilor de hidrogen constituie o renunțare la resurse de stat.

21 Comisia a constatat însă că măsurile în litigiu sunt compatibile cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, astfel încât a decis să nu ridice obiecții.

Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

22 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 9 iulie 2021, Republica Federală Germania a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu în măsura în care prin aceasta se constată că măsurile în litigiu constituie ajutoare de stat. În susținerea acțiunii formulate, aceasta a invocat un motiv unic, întemeiat pe interpretarea și pe aplicarea eronată a articolului 107 alineatul (1) TFUE, întrucât Comisia constatase că întreprinderile vizate de măsurile în litigiu beneficiau de ajutoare acordate prin intermediul resurselor de stat.

23 La punctul 36 din hotărârea atacată, Tribunalul, întemeindu‑se pe Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES (C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1, punctele 38, 39 și 42), a considerat că pot fi calificate drept resurse de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, pe de o parte, fonduri alimentate printr‑o taxă sau alte contribuții obligatorii în temeiul legislației naționale și administrate și repartizate în conformitate cu această legislație, precum și, pe de altă parte, sume care rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente, aceste două criterii constituind criterii alternative ale noțiunii de „resurse de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

24 Într‑o primă etapă, Tribunalul a analizat, la punctele 41-118 din hotărârea atacată, dacă măsurile de sprijin pentru CHP erau finanțate prin intermediul resurselor de stat și, într‑o a doua etapă, a examinat, la punctele 119-126 din hotărârea respectivă, dacă plafonarea contribuției KWKG în favoarea producătorilor de hidrogen era finanțată prin astfel de resurse.

25 În ceea ce privește măsurile de sprijin pentru CHP, mai întâi, Tribunalul a examinat, la punctele 56-90 din hotărârea atacată, dacă sprijinul KWKG sau contribuția KWKG constituiau o taxă sau o altă contribuție obligatorie, în sensul primului dintre criteriile menționate la punctul 23 din prezenta hotărâre. În continuare, la punctele 91-100 din hotărârea atacată, Tribunalul a verificat dacă cuantumurile sprijinului KWKG sau ale contribuției KWKG rămâneau sub un control public constant, în sensul celui de al doilea dintre aceste criterii. În sfârșit, Tribunalul a respins, la punctele 101-117 din hotărârea respectivă, argumentele Comisiei referitoare la aplicarea în speță a jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160).

26 În primul rând, în ceea ce privește primul dintre criteriile menționate, Tribunalul a amintit, la punctul 57 din hotărârea atacată, jurisprudența potrivit căreia fondurile trebuie considerate „resurse de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, dacă provin din contribuții obligatorii impuse de legislația statului membru în cauză și dacă sunt administrate și repartizate în conformitate cu această legislație.

27 Aplicând în speță această jurisprudență, Tribunalul a considerat mai întâi, la punctul 67 din hotărârea atacată, în special că plățile obligatorii efectuate de operatorii de rețea către beneficiarii măsurilor de sprijin pentru CHP, și anume plățile care au loc într‑un stadiu pe care l‑a identificat ca fiind „primul nivel” al lanțului de aprovizionare cu energie electrică, au legătură numai cu alocarea fondurilor conformă cu legea, în măsura în care acești operatori sunt obligați în mod legal să acorde un sprijin financiar beneficiarilor respectivi. Tribunalul a considerat însă că aceste plăți nu oferă nicio indicație cu privire la originea fondurilor utilizate de operatorii de rețea. Potrivit Tribunalului, a considera că plățile menționate constituie o taxă sau o altă contribuție obligatorie ar însemna să se considere că finanțarea măsurilor de sprijin pentru CHP se confundă cu acordarea de fonduri beneficiarilor acestora.

28 În continuare, la punctele 68-70 din această hotărâre, Tribunalul a făcut distincție între situația din speță, în care operatorii de rețea nu au nicio obligație legală de a repercuta contribuția KWKG asupra clienților lor din aval, și anume într‑un stadiu pe care l‑a identificat ca fiind „al doilea nivel” al lanțului de aprovizionare cu energie electrică, de cea vizată de jurisprudența pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a susține că fondurile utilizate de operatorii de rețea pentru a‑și executa obligațiile de plată către beneficiarii măsurilor de sprijin pentru CHP au o origine de stat.

29 În plus, la punctele 71 și 72 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat că Comisia nu a explicat la ce moment și de către cine este efectuată gestionarea fondurilor.

30 În sfârșit, Tribunalul a considerat, la punctele 73-77 din aceeași hotărâre, că posibilitatea operatorilor de rețea de a impune clienților lor sarcina măsurilor de sprijin pentru CHP este suficientă pentru a exclude ca acești operatori să fie „debitorii finali ai acestei sarcini” și, în consecință, să fie supuși unei contribuții obligatorii în drept.

31 În al doilea rând, în ceea ce privește al doilea dintre criteriile menționate la punctul 23 din prezenta hotărâre, și anume controlul public constant asupra sumelor în cauză, Tribunalul a constatat, la punctele 93 și 94 din hotărârea atacată, că Comisia nu a verificat în decizia în litigiu dacă este îndeplinit, dar că o asemenea împrejurare nu constituie o eroare de drept, cele două criterii în discuție fiind alternative. În orice caz, Tribunalul a considerat, la punctul 98 din hotărârea respectivă, că acest al doilea criteriu nu este îndeplinit în speță.

32 În al treilea rând, Tribunalul a considerat, la punctele 101-117 din hotărârea atacată, că Comisia a exclus în mod eronat în speță aplicarea jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160), întemeindu‑se pe faptul că măsurile de sprijin pentru CHP nu constituie o „simplă reglementare a prețurilor”, în sensul acestei hotărâri.

33 Întrucât a concluzionat că măsurile de sprijin pentru CHP nu sunt finanțate prin intermediul resurselor de stat, Tribunalul a considerat, la punctele 119-126 din hotărârea atacată, că plafonarea contribuției KWKG în favoarea producătorilor de hidrogen nu poate fi asimilată nici unei renunțări la resurse de stat.

34 Pe baza acestei motivări, Tribunalul a admis motivul unic invocat de Republica Federală Germania și a anulat decizia în litigiu.

Concluziile părților

35 Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții:

– anularea hotărârii atacate;

– respingerea acțiunii în primă instanță ca nefondată;

– cu titlu subsidiar:

– anularea hotărârii atacate în măsura în care privește măsurile menționate în considerentul (198) literele (a)-(d) al deciziei în litigiu, și anume măsurile de sprijin pentru CHP;

– respingerea acțiunii în primă instanță ca nefondată și

– obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în recurs.

36 Republica Federală Germania solicită Curții:

– respingerea recursului și

– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la recurs

37 În susținerea recursului formulat, Comisia invocă un motiv unic, întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal în interpretarea noțiunii de „resurse de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și în calificarea juridică a faptelor.

38 Acest motiv cuprinde două aspecte referitoare, primul, la o eroare de drept în ceea ce privește aprecierea sarcinii financiare a măsurilor de sprijin pentru CHP și, al doilea, la nerespectarea jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160).

Cu privire la primul aspect al motivului unic

Argumentația părților

39 Prin intermediul primului aspect al motivului unic, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că sarcina financiară a măsurilor de sprijin pentru CHP asumată de operatorii de distribuție nu constituie o taxă sau o altă contribuție obligatorie în sensul jurisprudenței Curții și că, prin urmare, în speță nu au fost mobilizate resurse de stat.

40 Ea arată că Tribunalul s‑a întemeiat în această privință pe trei aprecieri, toate afectate de o eroare de drept.

41 Mai întâi, potrivit Comisiei, Tribunalul a considerat, la punctele 65-70 și 89 din hotărârea atacată, că, pentru a stabili existența unor resurse de stat, este necesar să nu se confunde utilizarea fondurilor cu originea acestora. Astfel, persoana obligată la plata unei contribuții obligatorii ar trebui diferențiată de persoana debitoare a ajutorului, care plătește în acest temei beneficiarului sumele corespunzătoare unei asemenea contribuții. Din moment ce în speță o singură persoană ar avea aceste două calități, fiecare operator de distribuție fiind obligat la plata contribuției KWKG, precum și responsabil cu plata sprijinului KWKG către beneficiarii măsurilor de sprijin pentru CHP, Tribunalul a considerat că nu există resurse de stat.

42 În schimb, Comisia consideră că niciun element din articolul 107 alineatul (1) TFUE și nici din jurisprudența pe care s‑a întemeiat Tribunalul nu permite să se impună existența unei relații triunghiulare între persoana obligată la plata contribuției obligatorii, persoana responsabilă cu acordarea ajutorului și beneficiarul acestuia. Numai existența unei contribuții obligatorii ar fi determinantă.

43 În al doilea rând, Comisia arată că Tribunalul a statuat, la punctele 71, 72 și 88 din hotărârea atacată, că ea nu a demonstrat că fondurile generate de contribuția KWKG sunt colectate și gestionate în conformitate cu legislația națională. Tribunalul ar considera că aceasta este o condiție suplimentară față de cea a existenței unei contribuții obligatorii.

44 În schimb, Comisia este de părere că nu este necesar să fie îndeplinite alte criterii, cum ar fi cele privind administrarea și repartizarea fondurilor în conformitate cu legislația națională, simpla calitate de taxă sau de contribuție obligatorie fiind suficientă pentru a stabili existența resurselor de stat, înțelegându‑se că o taxă poate fi percepută și de entități private. În speță, ar fi efectiv vorba despre o obligație de plată impusă unilateral prin lege unei categorii specifice de persoane și, prin urmare, despre o taxă sau o contribuție obligatorie.

45 Referirea, cuprinsă la punctul 35 din Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES (C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1), la faptul că sumele „sunt administrate și repartizate în conformitate cu […] legislați[a]” ar fi legată de necesitatea de a distinge situația în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre de cele în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 15 iulie 2004, Pearle ș.a. (C‑345/02, EU:C:2004:448), și Hotărârea din 30 mai 2013, Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE (C‑677/11, EU:C:2013:348), în care autoritățile publice s‑ar fi limitat să facă obligatorie o contribuție instituită și administrată de o asociație de drept privat pentru un grup de entități juridice de asemenea de drept privat. Aceste situații nu ar fi comparabile cu cea din speță, dat fiind că, potrivit Comisiei, statul german este cel care a introdus sprijinul KWKG și a luat toate măsurile necesare pentru „a administra și a repartiza” sumele corespunzătoare în conformitate cu legislația germană. Prin faptul că a considerat contrariul, Tribunalul ar fi săvârșit de asemenea o eroare de calificare juridică a faptelor.

46 Cu titlu subsidiar, Comisia adaugă că, în orice caz, primele două aprecieri ale Tribunalului se întemeiază pe o altă eroare, săvârșită la punctele 71 și 72 din hotărârea atacată, în măsura în care acesta a considerat în mod eronat că mecanismul de repartizare a sarcinii financiare între operatorii de rețea nu poate fi considerat o „gestionare de fonduri” pentru motivul că acest mecanism instituie numai o compensare a acestei sarcini între operatorii de rețea. În realitate, pe de o parte, sarcina financiară suportată de operatorii de distribuție nu ar fi rezultat din plata sprijinului KWKG, care le‑ar fi fost rambursat de operatorii de transport și de sistem, ci din plata contribuției KWKG pe care operatorii de distribuție ar fi trebuit să le plătească acestora din urmă. Pe de altă parte, Tribunalul nu ar fi ținut seama de rolul BAFA și al BNetzA în alegerea beneficiarilor măsurilor de sprijin pentru CHP și în stabilirea cuantumului plăților în temeiul legii. Un asemenea mecanism ar permite, așadar, „administrarea și repartizarea” sarcinii financiare referitoare la aceste măsuri.

47 În al treilea rând, Comisia observă că Tribunalul a considerat, la punctele 73-76 din hotărârea atacată, că ea nu a demonstrat că operatorii de distribuție sunt supuși efectiv unei contribuții obligatorii, dat fiind că aceștia din urmă ar fi avut posibilitatea de a repercuta contribuția KWKG asupra clienților lor.

48 Or, potrivit Comisiei, simpla posibilitate de a repercuta costurile suplimentare asupra terților este inoperantă în vederea constatării existenței unor resurse de stat, astfel cum reiese, în opinia sa, din Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 65-71).

49 Republica Federală Germania consideră că trebuie respinsă întreaga argumentație invocată în susținerea primului aspect al motivului unic.

Aprecierea Curții

50 Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru calificarea ca „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea a patru condiții, și anume să existe o intervenție a statului sau „prin intermediul resurselor de stat”, această intervenție să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, intervenția menționată să acorde un avantaj selectiv beneficiarului său și aceeași intervenție să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (Hotărârea din 26 septembrie 2024, Covestro Deutschland și Germania/Comisia, C‑790/21 P și C‑791/21 P, EU:C:2024:792, punctul 146, precum și jurisprudența citată).

51 În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, reiese dintr‑o jurisprudență de asemenea constantă că o măsură poate fi calificată drept intervenție a statului sau drept ajutor acordat „prin intermediul resurselor de stat” dacă, pe de o parte, măsura este acordată direct sau indirect prin intermediul acestor resurse și, pe de altă parte, măsura este imputabilă unui stat membru (Hotărârea din 26 septembrie 2024, Covestro Deutschland și Germania/Comisia, C‑790/21 P și C‑791/21 P, EU:C:2024:792, punctul 147, precum și jurisprudența citată).

52 În ceea ce privește, mai precis, condiția ca avantajul să fie acordat „prin intermediul resurselor de stat”, Curtea a identificat, de‑a lungul jurisprudenței sale, două criterii care permit să se stabilească faptul că fondurile prin intermediul cărora se acordă un avantaj tarifar, în temeiul legislației naționale, constituie „resurse de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 26 septembrie 2024, Covestro Deutschland și Germania/Comisia, C‑790/21 P și C‑791/21 P, EU:C:2024:792, punctul 148, precum și jurisprudența citată).

53 Astfel, în primul rând, fondurile alimentate printr‑o taxă sau prin alte contribuții obligatorii în temeiul legislației naționale și administrate și repartizate în conformitate cu această legislație constituie „resurse de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 26 septembrie 2024, Covestro Deutschland și Germania/Comisia, C‑790/21 P și C‑791/21 P, EU:C:2024:792, punctul 149, precum și jurisprudența citată). În această privință, faptul că sarcina financiară a unei asemenea contribuții este suportată de fapt de o categorie definită de persoane nu este suficient pentru a stabili că fondurile provenite din această contribuție au caracterul de „resurse de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Este în plus necesar ca respectiva contribuție să fie obligatorie în temeiul dreptului național (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES, C‑702/20 și 17/21, EU:C:2023:1, punctul 36).

54 În al doilea rând, faptul că anumite sume rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente este suficient pentru calificarea lor drept „resurse de stat”, în sensul acestei dispoziții (Hotărârea din 26 septembrie 2024, Covestro Deutschland și Germania/Comisia, C‑790/21 P și C‑791/21 P, EU:C:2024:792, punctul 150, precum și jurisprudența citată).

55 Criteriile menționate la punctele 53 și 54 din prezenta hotărâre constituie criterii alternative care permit să se stabilească faptul că o măsură este acordată „prin intermediul resurselor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 26 septembrie 2024, Covestro Deutschland și Germania/Comisia, C‑790/21 P și C‑791/21 P, EU:C:2024:792, punctul 151, precum și jurisprudența citată).

56 Rezultă că caracterul de stat al resurselor, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, poate fi stabilit prin două criterii alternative care se referă, unul, la existența unei sarcini obligatorii care revine consumatorilor sau clienților finali, iar celălalt, la controlul public asupra gestionării sistemului și în special asupra fondurilor sau a gestionarilor acestor fonduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2024, Covestro Deutschland și Germania/Comisia, C‑790/21 P și C‑791/21 P, EU:C:2024:792, punctul 152).

57 Or, din cuprinsul punctului 93 din hotărârea atacată, necontestat în cadrul recursului, reiese că în decizia în litigiu Comisia s‑a limitat să aplice primul dintre aceste două criterii. Este adevărat că, după ce a examinat la punctele 56-90 din hotărârea atacată acest prim criteriu, Tribunalul a verificat totuși la punctele 91-100 din hotărârea respectivă dacă al doilea dintre criteriile menționate la punctul 56 din prezenta hotărâre este îndeplinit în speță, dar a considerat că niciunul dintre aceste criterii nu este îndeplinit. Cu toate acestea, întrucât primul aspect al motivului unic nu vizează decât analiza efectuată de Tribunal la punctele 65-89 din hotărârea atacată, în cadrul acestui aspect este în discuție numai primul dintre criteriile menționate.

58 În ceea ce privește argumentația prezentată în susținerea aspectului menționat, în primul rând, în măsura în care Comisia arată în esență, prin intermediul primei critici, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctele 65-70 și 89 din hotărârea atacată atunci când a considerat că identificarea resurselor de stat impune existența unei „relații triunghiulare” între persoana obligată la plata contribuției obligatorii, persoana responsabilă cu acordarea ajutorului și beneficiarul acestuia, este suficient să se arate că, deși acești termeni au fost utilizați de Republica Federală Germania în cadrul acțiunii sale în primă instanță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 47 din această hotărâre, ei nu au fost preluați de Tribunal la respectivele puncte contestate din hotărârea atacată. În consecință, această critică este neîntemeiată în fapt.

59 Cu toate acestea, prin intermediul acestei critici, Comisia arată de asemenea că existența unei contribuții obligatorii este determinantă pentru identificarea unor „resurse de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și reproșează Tribunalului că a considerat că alocarea obligatorie de fonduri de care dispune o categorie de operatori economici privați în beneficiul unei alte categorii de operatori economici privați nu este suficientă pentru a stabili angajarea resurselor de stat.

60 În această privință, trebuie arătat că, la punctul 64 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit în mod întemeiat jurisprudența expusă la punctul 53 din prezenta hotărâre, potrivit căreia, pentru ca fondurile să fie considerate „resurse de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, acestea trebuie să provină în special din taxe sau din alte contribuții obligatorii în temeiul legislației naționale.

61 Aplicând acest principiu în speță, Tribunalul a apreciat, la punctele 67 și 70 din hotărârea atacată, că Comisia a considerat în mod eronat că obligația care revine operatorilor de rețea de a plăti sprijinul KWKG beneficiarilor măsurilor de sprijin pentru CHP este suficientă pentru a constata existența unei taxe sau a unei alte contribuții obligatorii de natură să caracterizeze angajarea resurselor de stat. Tribunalul a precizat că această împrejurare permite numai să se constate o alocare a fondurilor în conformitate cu legea, fără a oferi indicații cu privire la proveniența fondurilor utilizate de operatorii de rețea pentru punerea în aplicare a obligațiilor lor. Pentru a susține această constatare, Tribunalul s‑a referit, la punctele 68 și 69 din această hotărâre, la criteriul repercutării asupra unui terț a sarcinii financiare care decurge din alocarea fondurilor pentru a identifica proveniența fondurilor în cauză și, în consecință, eventuala angajare a resurselor de stat.

62 Or, Curtea a statuat deja că, pentru a constata angajarea resurselor de stat, nu este suficient ca operatorii de rețea să repercuteze asupra prețului de vânzare a energiei electrice către clienții lor finali costurile suplimentare ocazionate de obligația lor de a cumpăra energia electrică produsă din surse de energie regenerabile la tarifele stabilite prin lege, atunci când această compensare rezultă numai dintr‑o practică, iar nu dintr‑o obligație legală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 70 și 71, precum și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES, C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1, punctul 37).

63 De altfel, existența unei sarcini obligatorii suportate de consumatorii finali de energie electrică la „al doilea nivel” al lanțului de aprovizionare cu energie electrică care alimentează fondurile utilizate pentru acordarea unui sprijin la „primul nivel” al acestui lanț a fost în esență, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 66 și 67 din concluzii, luată în considerare în mod constant în jurisprudență și în special în Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord ș.a. (C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 66), în Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! ș.a. (C‑262/12, EU:C:2013:851, punctele 22-24), în Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 64-71), în Hotărârea din 15 mai 2019, Achema ș.a. (C‑706/17, EU:C:2019:407, punctele 57 și 64), în Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES (C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1, punctele 30, 36 și 37), în Hotărârea din 7 martie 2024, Fallimento Esperia și GSE (C‑558/22, EU:C:2024:209, punctele 76 și 77), în Hotărârea din 26 septembrie 2024, Covestro Deutschland și Germania/Comisia (C‑790/21 P și C‑791/21 P, EU:C:2024:792, punctul 178), precum și în Hotărârea din 26 septembrie 2024, WEPA Hygieneprodukte ș.a./Comisia (C‑795/21 P și C‑796/21 P, EU:C:2024:807, punctul 124).

64 Jurisprudența amintită la punctele 62 și 63 din prezenta hotărâre reflectă faptul că, pentru a putea califica drept ajutor de stat sprijinul acordat beneficiarului, este necesar ca acest sprijin să greveze bugetul de stat, ceea ce presupune existența unei legături suficient de directe între, pe de o parte, sprijinul menționat și, pe de altă parte, o diminuare a bugetului respectiv sau chiar un risc economic suficient de concret de sarcini care să îl greveze pe acesta. Din această perspectivă, Curtea a statuat de asemenea că, în ceea ce privește entități distincte de autoritatea publică supuse unei obligații de cumpărare de energie electrică, elementul decisiv în această privință este reprezentat de faptul că astfel de entități sunt mandatate de stat să gestioneze o resursă de stat, iar nu doar că sunt supuse unei obligații de cumpărare prin intermediul resurselor financiare proprii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 58-60 și jurisprudența citată).

65 Rezultă că, în lipsa oricărei repercutări obligatorii asupra clienților finali a sarcinii financiare care corespunde unui supliment datorat de operatorii de rețea la prețul de vânzare a energiei electrice, nu se poate considera că fondurile care alimentează acest supliment provin dintr‑o taxă sau dintr‑o altă contribuție obligatorie și că acestea constituie, așadar, resurse de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

66 În speță, din constatările efectuate de Tribunal la punctul 60 din hotărârea atacată, pe care Comisia nu le contestă, reiese că operatorii de distribuție, deși sunt obligați să plătească sprijinul KWKG beneficiarilor măsurilor în cauză, au, desigur, dreptul de a repercuta asupra clienților lor finali sarcina financiară care rezultă din acesta, corespunzătoare contribuției KWKG, dar nu sunt obligați din punct de vedere juridic să procedeze astfel. În aceste condiții, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a considerat că Comisia nu a demonstrat că măsurile de sprijin pentru CHP implică angajarea de resurse de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

67 În consecință, argumentele invocate în susținerea primei critici din cadrul primului aspect al motivului unic al Comisiei, îndreptate împotriva punctelor 65-70 și 89 din hotărârea atacată, nu sunt întemeiate.

68 În al doilea rând, în ceea ce privește a doua critică invocată de Comisie, îndreptată împotriva punctelor 71, 72 și 88 din hotărârea atacată, în care în esență Tribunalul a considerat că nu este suficient, pentru ca fondurile să constituie resurse de stat, ca acestea să fie alimentate printr‑o taxă sau prin alte contribuții obligatorii în temeiul legislației naționale, fondurile respective trebuind de asemenea să fie administrate și repartizate în conformitate cu această legislație, este suficient să se constate că această critică este inoperantă.

69 Astfel, conform jurisprudenței amintite la punctul 53 din prezenta hotărâre, la care Tribunalul s‑a referit în mod întemeiat la punctele 57 și 64 din hotărârea atacată, criteriul administrării și al repartizării fondurilor în cauză în conformitate cu legislația națională se adaugă celui potrivit căruia fondurile trebuie să provină dintr‑o taxă sau din alte contribuții obligatorii. În această privință, Comisia efectuează o interpretare eronată a punctului 35 din Hotărârea din 12 ianuarie 2023, DOBELES HES (C‑702/20 și C‑17/21, EU:C:2023:1), atunci când susține că menționarea primului dintre aceste criterii urmărește numai să distingă situația care era în discuție în această hotărâre de cele care erau în discuție în hotărârile menționate la punctul 45 din prezenta hotărâre, întrucât nicio limitare în acest sens nu reiese din respectiva Hotărâre din 12 ianuarie 2023. De altfel, criteriul menționat a fost stabilit drept criteriu autonom de caracterizare a angajării resurselor de stat, care se adaugă celui al provenienței fondurilor în cauză, începând cu Hotărârea din 2 iulie 1974, Italia/Comisia (173/73, EU:C:1974:71, punctul 35).

70 Or, din cuprinsul punctelor 58-66 din prezenta hotărâre reiese că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că fondurile care alimentează măsurile în litigiu nu constituie o contribuție obligatorie.

71 În consecință, chiar presupunând că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea criteriului potrivit căruia fondurile alimentate printr‑o contribuție obligatorie trebuie să fie administrate și repartizate în conformitate cu legislația națională, o asemenea eroare nu ar avea nicio consecință asupra temeiniciei constatării lipsei în speță a unei astfel de prelevări.

72 Este de asemenea inoperantă, pentru aceleași motive, argumentația invocată cu titlu subsidiar de Comisie și expusă la punctul 46 din prezenta hotărâre, potrivit căreia în esență Tribunalul ar fi aplicat în mod eronat criteriul care impune ca fondurile să fie administrate și repartizate în conformitate cu legislația națională.

73 În al treilea rând, în ceea ce privește a treia critică invocată de Comisie, care vizează punctele 73-76 din hotărârea atacată, este suficient să se arate că din analiza primei critici din cadrul prezentului aspect al motivului unic reiese că repercutarea obligatorie a sarcinii financiare a măsurilor de sprijin pentru CHP era efectiv relevantă pentru aprecierea existenței unor resurse de stat. În special, din cuprinsul punctului 62 din prezenta hotărâre rezultă că Comisia efectuează o interpretare eronată a Hotărârii din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268), atunci când susține că Curtea a statuat în aceasta că simpla posibilitate de a transfera costurile suplimentare asupra terților nu are incidență asupra aspectului dacă sunt angajate resurse de stat. În consecință, această critică este nefondată.

74 Ținând seama de ceea ce precedă, primul aspect al motivului unic de recurs trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect al motivului unic

Argumentația părților

75 Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului unic, invocat cu titlu subsidiar, Comisia arată că, la punctele 101-117 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a respectat jurisprudența rezultată din Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160).

76 Mai întâi, Comisia consideră că, prin această jurisprudență, Curtea se limitează să considere că numai cazurile în care statul intervine prin reglementarea prețurilor pieței – de exemplu prin stabilirea unor prețuri minime sau reglementate sau a unor volume minime de achiziții – nu conduc la angajarea de resurse de stat. Or, în speță, KWKG din 2020 nu ar prevedea o asemenea reglementare a prețurilor. Astfel, operatorii de rețea ar fi obligați să plătească sprijinul KWKG beneficiarilor măsurilor de sprijin pentru CHP conectați la rețeaua lor, independent de orice achiziție de energie electrică de către aceștia din urmă. Așadar, statul ar impune obligații de plată directe între părți private, fără ca aceste obligații să fie întemeiate pe vreun raport contractual.

77 În continuare, potrivit Comisiei, o interpretare extensivă a excepției vizate de această jurisprudență ar echivala cu a permite unui stat membru, care ar introduce obligații de plată în sarcina operatorilor economici privați, să promoveze orice sector industrial sau orice întreprindere în particular.

78 În sfârșit, Comisia amintește jurisprudența rezultată în special din Hotărârea din 11 august 1995, Dubois și Général cargo services (C‑16/94, EU:C:1995:268, punctele 15 și 21), privind noțiunea de „taxă”, în sensul articolelor 30 și 110 TFUE. Aceasta apreciază că se poate deduce de aici că elementul determinant este acela dacă plata constituie contrapartida unui serviciu determinat, prestat efectiv și individual operatorului economic, caz în care această plată nu intră în sfera noțiunii de „taxă”, sau dacă servește la finanțarea îndeplinirii unei misiuni de serviciu public, caz în care intră sub incidența acesteia. Într‑un astfel de context, originea privată a resurselor, pe care s‑ar întemeia Tribunalul, nu ar fi pertinentă, întrucât orice formă de contribuție recurge la resurse private. În această privință, Comisia se prevalează de asemenea de Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268), care ar fi fost interpretată eronat de Tribunal la punctul 111 din hotărârea atacată, și de Hotărârea din 7 martie 2024, Fallimento Esperia și GSE (C‑558/22, EU:C:2024:209), care ar confirma că situația unei „obligații de cumpărare” trebuie diferențiată de cea în care statul impune o obligație de plată, care ar fi în realitate o contribuție obligatorie.

79 Republica Federală Germania contestă această argumentație.

Aprecierea Curții

80 Pentru a statua cu privire la acest aspect al motivului unic, trebuie amintit că, la punctul 59 din Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160), Curtea a constatat că obligația, impusă unor întreprinderi private de aprovizionare cu energie electrică, de a cumpăra la prețuri minime stabilite energia electrică produsă din surse de energie regenerabile nu determină niciun transfer direct sau indirect de resurse de stat către întreprinderile producătoare de acest tip de energie electrică. La punctele 60 și 61 din această hotărâre, Curtea a dedus în esență că, în lipsa unui astfel de transfer de resurse de stat, faptul că obligația de cumpărare este impusă de lege și conferă un avantaj incontestabil anumitor întreprinderi nu este de natură să îi confere caracterul unui ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

81 Astfel, este suficient să se arate mai întâi că, contrar celor pretinse de Comisie, Tribunalul a apreciat în esență în mod întemeiat, la punctele 105-108 din hotărârea atacată, că Curtea nu a considerat că numai o reglementare a prețurilor impusă de legislația unui stat membru nu poate fi calificată drept ajutor de stat. În realitate, aceasta s‑a limitat să arate că faptul de a impune unor întreprinderi private de aprovizionare cu energie electrică obligația de a cumpăra la prețuri minime stabilite energia electrică produsă din surse de energie regenerabile nu constituie un ajutor de stat atunci când această obligație nu determină niciun transfer direct sau indirect de resurse de stat către întreprinderile producătoare de acest tip de energie electrică.

82 Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160), plata rezultată din diferența dintre prețul pieței și prețul minim impus de lege nu era alimentată din resurse de stat, ci era acoperită de resursele financiare proprii ale întreprinderilor de aprovizionare cu energie electrică în cauză, această sarcină fiind repartizată numai între aceste întreprinderi și operatorii privați de rețele de energie electrică în amonte.

83 Or, din analiza primului aspect al prezentului motiv unic rezultă că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că situația este aceeași în speță.

84 Rezultă că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept nici atunci când a considerat, la punctul 112 din hotărârea atacată, că, pentru a exclude aplicarea jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160), Comisia trebuia să stabilească, independent de aspectul dacă măsurile de sprijin pentru CHP constituie sau nu o măsură de „simplă reglementare a prețurilor”, că avantajul în favoarea beneficiarilor acestor măsuri nu era acordat de operatorii de rețea, care sunt entități private, prin intermediul resurselor lor financiare proprii. Tribunalul nu a săvârșit o eroare nici atunci când a concluzionat, la punctul 114 din hotărârea atacată, că, întrucât Comisia nu a stabilit că unul dintre criteriile alternative menționate la punctele 53 și 54 din prezenta hotărâre era îndeplinit, operatorii de rețea își utilizează resursele financiare proprii pentru a acorda sumele prevăzute de KWKG din 2020 beneficiarilor măsurilor de sprijin pentru CHP, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160).

85 Rezultă de aici, în continuare, că critica referitoare la necesitatea de a interpreta restrictiv o pretinsă excepție care decurge din această jurisprudență este de asemenea nefondată. Astfel, după cum reiese deja din cuprinsul punctului 80 din prezenta hotărâre, în Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160), Curtea nu a introdus o excepție, ci s‑a limitat să interpreteze articolul 107 alineatul (1) TFUE și în special cerința prevăzută de această dispoziție potrivit căreia, după cum s‑a amintit la punctul 50 din prezenta hotărâre, calificarea drept „ajutor de stat” presupune printre altele că există o intervenție a statului sau „prin intermediul resurselor de stat”.

86 Or, în măsura în care Comisia consideră că această interpretare ar echivala cu a permite unui stat membru care ar introduce obligații de plată în sarcina operatorilor economici privați să promoveze orice sector industrial sau orice întreprindere în particular, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai avantajele acordate direct sau indirect prin intermediul resurselor de stat sunt considerate ajutoare de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Astfel, distincția stabilită în această dispoziție între „ajutoarele acordate de state” și ajutoarele acordate „prin intermediul resurselor de stat” nu înseamnă că toate avantajele consimțite de un stat constituie ajutoare, indiferent dacă sunt sau nu finanțate prin intermediul resurselor de stat, ci vizează doar includerea în această noțiune a avantajelor care sunt acordate direct de stat, precum și a celor care sunt acordate prin intermediul unui organism public sau privat, desemnat sau înființat de acest stat în vederea gestionării ajutorului (Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C‑379/98, EU:C:2001:160, punctul 58, și Hotărârea din 27 ianuarie 2022, Fondul Proprietatea, C‑179/20, EU:C:2022:58, punctul 91).

87 În sfârșit, în ceea ce privește relevanța jurisprudenței pe care se întemeiază Comisia, trebuie arătat, în primul rând, că, în Hotărârea din 11 august 1995, Dubois și Général cargo services (C‑16/94, EU:C:1995:268), Curții nu i se solicita să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 107 TFUE, ci cu privire la aspectul dacă o sarcină impusă asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera intră sau nu sub incidența interdicției prevăzute la articolele din Tratatul CE care au fost înlocuite prin articolele 28 și 30 TFUE. În plus, deși Curtea a statuat, la punctul 21 din hotărârea respectivă, că aceste din urmă dispoziții se aplică unei „taxe de trecere” destinate să compenseze suportarea de către o întreprindere privată a cheltuielilor care rezultă din îndeplinirea unei misiuni de serviciu public, în speță, nici sprijinul KWKG, nici contribuția KWKG nu sunt destinate, la primul nivel al lanțului de aprovizionare cu energie electrică, să compenseze suportarea cheltuielilor care rezultă din îndeplinirea unei misiuni de serviciu public. Prin urmare, Comisia invocă fără succes hotărârea menționată pentru a demonstra că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că aceasta nu a demonstrat că măsurile de sprijin pentru CHP sunt finanțate prin intermediul resurselor de stat.

88 În al doilea rând, în ceea ce privește Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268), este suficient să se constate că, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 108 și 109 din concluzii, această hotărâre nu conține motive care să permită să se considere că numai existența unei reglementări a prețurilor pieței care intervine în cadrul unei relații de contrapartidă între particulari justifică constatarea unei lipse a angajării resurselor de stat.

89 În al treilea rând, situația este aceeași în ceea ce privește Hotărârea din 7 martie 2024, Fallimento Esperia și GSE (C‑558/22, EU:C:2024:209). Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 74-77 din această hotărâre, motivul pentru care angajarea resurselor de stat a putut fi constatată este faptul că o entitate asimilabilă statului cumpăra certificatele verzi excedentare în discuție în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, recurgând la veniturile provenite dintr‑o componentă tarifară impusă de legislația națională consumatorilor de energie electrică și plătită, în vederea cumpărării acestor certificate, entității menționate.

90 Având în vedere ceea ce precedă, al doilea aspect al motivului unic este de asemenea nefondat, astfel încât recursul trebuie respins în totalitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată

91 În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

92 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

93 Întrucât Republica Federală Germania a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții cu privire la motivul său unic, se impune obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Republica Federală Germania cu ocazia prezentului recurs.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște:

1) Respinge recursul.

2) Obligă Comisia Europeană să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și cheltuielile de judecată efectuate de Republica Federală Germania cu ocazia prezentului recurs.

Semnături

* Limba de procedură: germana.