Hotărârea Curții (Camera a patra) din 21 mai 2026.#TQ împotriva Mr Green Limited.#Cererea de decizie preliminară formulată de Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 655/2014 – Procedura pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială – Condiții pentru emitere – Articolul 7 alineatul (1) – Urgență – Riscul real ca, în lipsa unei asemenea ordonanțe, executarea ulterioară a creanței să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil – Natura acestui risc – Circumstanțe care pot demonstra existența riscului respectiv – Acțiunile anterioare ale debitorului – Obstacole în calea recuperării în statul membru de reședință al acestuia – Legislație a unui stat membru care prevede inadmisibilitatea oricărei acțiuni în justiție referitoare la legalitatea furnizării de servicii de jocuri de noroc din acest stat membru, autorizată de reglementarea acestuia, și obligația instanțelor din statul membru respectiv de a refuza recunoașterea și executarea oricărei hotărâri judecătorești străine pronunțate în urma unei asemenea acțiuni.#Cauza C-198/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 655/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială (JO 2014, L 189, p. 59).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între TQ, o persoană fizică care locuiește în Austria, pe de o parte, și Mr Green Limited, un operator de jocuri de noroc online cu sediul în Malta, pe de altă parte, în legătură cu cererea de emitere a unei ordonanțe asigurătorii europene de indisponibilizare a conturilor bancare ale acestui operator.

Considerentele (5), (11) și (14) ale Regulamentului nr. 655/2014 au următorul cuprins: „(5) Proceduri naționale pentru obținerea unor măsuri asigurătorii, cum ar fi ordonanțele de indisponibilizare a conturilor bancare, există în toate statele membre, însă condițiile în care se dispun astfel de măsuri și eficacitatea executării acestora variază considerabil. Mai mult, recursul la măsurile asigurătorii naționale se poate dovedi dificil în cauzele cu implicații transfrontaliere, în special atunci când creditorul încearcă că indisponibilizeze mai multe conturi bancare situate în state membre diferite. Prin urmare, pare necesară și adecvată adoptarea unui instrument juridic al Uniunii cu caracter obligatoriu și direct aplicabil, care să stabilească o procedură nouă la nivelul Uniunii [Europene] care să permită indisponibilizarea, în mod eficient și rapid, a fondurilor existente în conturile bancare, în cauzele transfrontaliere. […] (11) Procedura ordonanței asigurătorii ar trebui să poată fi solicitată de un creditor care dorește să garanteze executarea unei hotărâri judecătorești ulterioare pe fond înainte de inițierea procedurilor pe fond și în orice moment pe parcursul unei astfel de proceduri. Ar trebui de asemenea să poată fi solicitată de un creditor care a obținut deja o hotărâre judecătorească, o tranzacție judiciară sau un act autentic care impune debitorului să plătească creanța creditorului. […] (14) Condițiile pentru emiterea ordonanței asigurătorii ar trebui să garanteze un echilibru corespunzător între interesul creditorului de a obține o ordonanță și interesul debitorului de a împiedica utilizarea abuzivă a ordonanței. […] Mai mult, în toate situațiile, inclusiv atunci când a obținut deja o hotărâre judecătorească, creditorului ar trebui să i se solicite să demonstreze convingător pentru instanță că creanța sa are nevoie urgentă de protecție judiciară și că, în lipsa ordonanței, executarea unei hotărâri judecătorești existente sau viitoare poate să fie împiedicată sau îngreunată în mod substanțial pentru că există un risc real ca, până la momentul când creditorul poate executa hotărârea judecătorească existentă sau una viitoare, debitorul să risipească, să ascundă, sau să distrugă activele sale sau să le înstrăineze sub valoarea lor, într‑o măsură neobișnuită sau printr‑o acțiune neobișnuită. Instanța ar trebui să evalueze probele înaintate de creditor în sprijinul existenței unui astfel de risc. Probele respective ar putea fi legate, de exemplu, de comportamentul debitorului cu privire la creanța creditorului sau, într‑un litigiu anterior între părți, de istoricul creditului debitorului, de natura activelor debitorului și de orice acțiune recentă întreprinsă de debitor în legătură cu activele sale. În evaluarea probelor, instanța poate considera că retragerile din conturi și cheltuielile făcute de debitor pentru a susține cursul normal al afacerii sale sau cheltuielile familiale recurente nu sunt, în sine, neobișnuite. Simpla neplată sau contestare a creanței sau simplul fapt că debitorul are mai mulți creditori nu ar trebui, în sine, să fie considerate probe suficiente pentru a justifica emiterea unei ordonanțe. De asemenea, simplul fapt că situația financiară a debitorului este deficitară sau în curs de deteriorare nu ar trebui să constituie o bază suficientă pentru emiterea unei ordonanțe. Cu toate acestea, instanța poate lua acești factori în considerare în evaluarea globală a existenței riscului.”

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Obiect”, prevede la alineatul (1): „Prezentul regulament instituie o procedură la nivelul Uniunii care permite unui creditor să obțină o ordonanță asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare (denumită în continuare «ordonanță asigurătorie» sau «ordonanță»), prin care să împiedice punerea în pericol a executării ulterioare a creanței creditorului prin transferul sau prin retragerea fondurilor, până la concurența cuantumului specificat în ordonanță, pe care îl deține debitorul sau care este deținut în numele lui într‑un cont bancar deținut într‑un stat membru.”

Articolul 7 din regulament, intitulat „Condiții pentru emiterea unei ordonanțe asigurătorii”, stipulează la alineatul (1): „Instanța emite ordonanța asigurătorie atunci când creditorul a prezentat probe suficiente pentru a convinge instanța că se impune de urgență o măsură asigurătorie sub forma unei ordonanțe asigurătorii, deoarece există un risc real ca, în lipsa unei astfel de măsuri, executarea ulterioară a creanței creditorului împotriva debitorului să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil.”

Articolul 8 din același regulament, intitulat „Cererea de emitere a unei ordonanțe asigurătorii”, prevede: „(1) Cererile de emitere a unei ordonanțe asigurătorii se depun utilizându‑se formularul stabilit în conformitate cu procedura de consultare menționată la articolul 52 alineatul (2). (2) Cererea cuprinde următoarele informații: […] (j) o descriere a tuturor circumstanțelor relevante care justifică emiterea ordonanței asigurătorii, astfel cum se prevede la articolul 7 alineatul (1).”

Articolul 17 din Regulamentul nr. 655/2014, intitulat „Hotărârea privind cererea de emitere a ordonanței asigurătorii” stipulează la alineatul (1): „Instanța sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe asigurătorii examinează dacă sunt îndeplinite condițiile și cerințele stabilite în prezentul regulament.”

Potrivit articolului 22 din același regulament, intitulat „Recunoașterea și caracterul executoriu”: „O ordonanță asigurătorie emisă într‑un stat membru în conformitate cu prezentul regulament este recunoscută în celelalte state membre fără a se impune nicio procedură specială și este executorie în celelalte state membre fără să fie necesară o hotărâre de încuviințare a executării.”

TQ, care locuiește în Austria, a participat de pe teritoriul acestui stat membru la jocuri de noroc online propuse de Mr Green, o societate cu sediul în Malta care deține o licență malteză pentru jocuri de noroc online, dar nu și licența austriacă corespunzătoare în temeiul Bundesgesetz zur Regelung des Glücksspielwesens (Glücksspielgesetz) – GSpG) [Legea federală privind reglementarea jocurilor de noroc (Legea privind jocurile de noroc) – GSpG)] din 28 noiembrie 1989 (BGBl. I, 620/1989). În perioada cuprinsă între 3 ianuarie 2017 și 25 aprilie 2019, el a pierdut suma totală de 62878 de euro.

TQ a introdus la Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Tribunalul Regional pentru cauze civile din Viena, Austria), care este instanța de trimitere, o acțiune împotriva societății Mr Green având ca obiect restituirea sumelor pierdute sus‑menționate, în care a susținut că, din moment ce Mr Green nu deține o licență în temeiul acestei legi federale privind jocurile de noroc, contractul de jocuri încheiat era nul și neavenit, ceea ce implică obligația acestei societăți de a‑i rambursa mizele pierdute. Prin hotărârea din 2 decembrie 2021, instanța a admis cererea formulată de TQ și a obligat Mr Green să îi ramburseze suma totală de 62878 de euro, majorată cu dobânzi, cheltuieli de judecată și alte costuri.

Mr Green a introdus apel împotriva acestei hotărâri la Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria), care l‑a respins prin decizia din 21 februarie 2022. Această decizie, precum și hotărârea menționată au rămas definitive și au devenit executorii la 13 aprilie 2022.

Întrucât sumele sus‑menționate nu i‑au fost rambursate, TQ a sesizat Bezirksgericht Innere Stadt Wien (Tribunalul Districtual din Viena‑Centru, Austria), la 13 februarie 2024, cu o cerere de emitere a unei ordonanțe asigurătorii europene (denumită în continuare „ordonanța asigurătorie”), în temeiul Regulamentului nr. 655/2014, în legătură cu creanța care i‑a fost recunoscută prin hotărârea din 2 decembrie 2021 și decizia din 21 februarie 2022, cerere ce viza conturile bancare pe care Mr Green le deținea, în opinia sa, în Irlanda, Luxemburg, Malta și Suedia.

În fața acestei instanțe, TQ a arătat că, în esență, în vederea adoptării acestei ordonanțe, trebuie să se țină seama de faptul că, după pronunțarea în luna ianuarie 2021 a mai multe hotărâri de încuviințare a executării silite de către instanțele austriece în cauze asemănătoare celei în care s‑a pronunțat hotărârea din 2 decembrie 2021 a Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Tribunalul Regional pentru cauze civile din Viena), introduse împotriva societății Mr Green de alți jucători care locuiesc în Austria, această societate a reziliat contractul pe care îl încheiase cu Dimoco Europe GmbH (denumită în continuare „Dimoco”), un prestator de servicii de plată austriac la care avea un sold creditor și care, până la începutul lunii februarie 2021, plătea creanțele în numele său în calitate de terț debitor. În consecință, potrivit lui TQ, exista riscul ca Mr Green să acționeze în același mod în statele membre menționate la punctul precedent din prezenta hotărâre pentru a‑și sustrage activele de la urmărirea de către creditorii săi, transferându‑le în Malta, unde, începând din luna iunie 2023, există o lege care interzice executarea hotărârilor judecătorești străine împotriva operatorilor de jocuri de noroc deținători ai unei licențe malteze.

Prin hotărârea din 15 februarie 2024, Bezirksgericht Innere Stadt Wien (Tribunalul Districtual din Viena‑Centru) a respins cererea de emitere a unei ordonanțe asigurătorii formulată de TQ pentru motivul că, pe de o parte, evenimentele care au avut loc în cursul anului 2021 nu permiteau să se rețină că executarea creanței sale a devenit imposibilă sau considerabil mai dificilă în anul 2024 și, pe de altă parte, că nu părea să existe o urgență, din moment ce TQ a introdus această cerere abia după trei ani de la obținerea titlului care impunea Mr Green să plătească creanța în cauză. În plus, această instanță a considerat, în ceea ce privește argumentația lui TQ referitoare la reglementarea malteză, că, deși este adevărat că instanțele malteze de prim grad refuză executarea hotărârilor judecătorești austriece, nu s‑a demonstrat că și instanțele superioare din acest stat membru se pronunță în același sens.

TQ a introdus la instanța de trimitere o cale de atac împotriva acestei hotărâri solicitând modificarea acesteia în sensul încuviințării cererii sale de emitere a unei ordonanțe asigurătorii de indisponibilizare a conturilor bancare în cauză ale societății Mr Green.

În această privință, instanța de trimitere arată mai întâi că, potrivit interpretării articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014, trebuie îndeplinite două condiții pentru emiterea unei ordonanțe asigurătorii, și anume, pe de o parte, ca indisponibilizarea să se impună de urgență și, pe de altă parte, să existe riscul ca, în lipsa acestei indisponibilizări, executarea creanțelor în cauză să fie împiedicată sau să fie îngreunată în mod considerabil. Potrivit instanței menționate, în conformitate cu considerentul (14) al acestui regulament, existența unui asemenea risc trebuie dovedită printr‑o acțiune recent întreprinsă de debitor înainte de introducerea cererii de indisponibilizare a conturilor bancare în cauză. Or, deși, după rezilierea contractului dintre Mr Green și Dimoco, procedurile de executare silită inițiate în Austria împotriva societății Mr Green nu s‑au bucurat de succes, această societate refuzând să efectueze plăți pe baza hotărârilor judecătorești austriece prin care se dispunea rambursarea creanțelor respective, această reziliere nu ar fi o „acțiune recentă”, în sensul acestui considerent (14), întrucât TQ ar fi introdus cererea sa de emitere a unei ordonanțe asigurătorii la puțin mai mult de trei ani după acea reziliere și nu ar fi invocat alte acțiuni ale Mr Green, pentru a justifica necesitatea unei asemenea ordonanțe. În plus, potrivit aceleiași instanțe, neplata creanței în cauză nu poate constitui nici ea o „acțiune recentă”, care ar putea fi luată în considerare în sensul considerentului (14) menționat. Astfel, instanța de trimitere apreciază că, în lipsa urgenței, nu este necesar să autorizeze indisponibilizarea conturilor bancare ale debitorului pe baza acțiunilor acestuia care datează de trei ani sau mai mult.

În continuare, instanța de trimitere ridică problema pertinenței, în cadrul aprecierii condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014, a modificării din 12 iunie 2023 a Legii malteze privind jocurile de noroc (denumită în continuare „modificarea legii malteze privind jocurile de noroc”), care a introdus articolul 56 A (denumit în continuare „articolul 56 A”), în temeiul căruia orice acțiune împotriva operatorilor de jocuri de noroc care dețin o licență malteză este interzisă ca fiind contrară ordinii publice, iar instanțele din Malta trebuie să refuze orice recunoaștere și/sau executare în acest stat membru a unei decizii străine și/sau a unei hotărâri judecătorești străine pronunțate în urma unei asemenea acțiuni.

În acest cadru, instanța de trimitere apreciază că, pe de o parte, având în vedere termenii săi, articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 ar putea fi înțeles în sensul că „riscul real” ca, în lipsa indisponibilizării, executarea creanțelor să fie împiedicată sau să fie îngreunată în mod considerabil nu ar depinde numai de acțiunile debitorului, ci ar putea rezulta și din comportamentul unor terți. Astfel, modificarea legii malteze privind jocurile de noroc ar putea avea incidență în cauza principală din moment ce ar contraveni, prin modul său de redactare, articolului 22 din acest regulament și ar trebui, prin urmare, să fie considerată un obstacol la executarea creanței lui TQ în Malta.

Pe de altă parte, considerentul (14) al Regulamentului nr. 655/2014 ar da o importanță hotărâtoare evaluării comparative a intereselor creditorului și a celor ale debitorului și ar face referire, în ceea ce privește riscul în cauză, la un comportament imputabil debitorului, fără să menționeze acțiunile unor terți. În fapt, din moment ce nici creditorul, nici debitorul nu ar fi avut o influență asupra adoptării modificării legii malteze privind jocurile de noroc, instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la posibilitatea de a ține seama de comportamentul legiuitorului maltez în cadrul litigiului principal.

În sfârșit, potrivit instanței de trimitere, reclamanții austrieci au încercat, în situații comparabile, să pună în executare în Malta hotărâri pronunțate în favoarea lor în cauze referitoare la jocurile de noroc, iar Prim’Awla tal‑Qorti Bouyivili (Camera întâi a Tribunalului Civil, Malta) ar fi refuzat să sesizeze Curtea cu titlu preliminar cu privire la aspectul dacă modificarea legii malteze privind jocurile de noroc este contrară dreptului Uniunii. Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că este imposibil să se stabilească dacă hotărârile pronunțate în acest sens au dobândit autoritate de lucru judecat sau dacă executarea deciziilor austriece în cauzele privind jocurile de noroc a fost refuzată în Malta prin decizii care au dobândit autoritate de lucru judecat.

În aceste condiții, Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien (Tribunalul Regional pentru cauze civile din Viena) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 655/2014] trebuie interpretat în sensul că nu trebuie să se țină seama de acțiunile debitorului întreprinse în urmă cu trei ani sau mai mult și nici de obstacolele la executarea hotărârii în statul membru al debitorului?”

Prin înscrisurile depuse la grefa Curții la 21 și 24 noiembrie 2025, guvernul maltez și Mr Green au solicitat să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții.

În susținerea cererii sale, Mr Green arată în esență că domnul avocat general a prezentat în mod inexact, la punctul 66 din concluzii, poziția acestei societăți în ceea ce privește pretinsa sa intenție de a invoca articolul 56 A din Legea malteză privind jocurile de noroc pentru a se opune executării deciziilor în cauză în Malta.

Guvernul maltez arată, la rândul său, în susținerea cererii sale, că concluziile domnului avocat general conțin mai multe inexactități în ceea ce privește aplicarea articolului 56 A de către instanțele malteze și faptul că această dispoziție ar permite „ascunderea” de creditor a fondurilor debitorului.

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2025, Storstocholms Lokaltrafik, C‑422/24, EU:C:2025:980, punctul 21, și Hotărârea din 29 ianuarie 2026, Keladis I și Keladis II, C‑72/24 și C‑73/24, EU:C:2026:51, punctul 63, precum și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea ca părțile sau persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. În consecință, dezacordul unei părți față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2025, Storstocholms Lokaltrafik, C‑422/24, EU:C:2025:980, punctul 22, și Hotărârea din 29 ianuarie 2026, Keladis I și Keladis II, C‑72/24 și C‑73/24, EU:C:2026:51, punctul 64, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că, întrucât prin cererile lor de redeschidere a fazei orale a procedurii guvernul maltez și Mr Green încearcă să răspundă la poziția exprimată de domnul avocat general în concluziile sale și să precizeze anumite elemente de fapt, se impune respingerea acestor cereri.

Cu siguranță, potrivit articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu toate acestea, în speță, Curtea consideră că dispune, la finalul fazei scrise a procedurii și al ședinței de audiere a pledoariilor care s‑a desfășurat în fața sa, de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la cererea de decizie preliminară. Nici elementele invocate de guvernul maltez și de Mr Green în susținerea cererilor lor de redeschidere a fazei orale a procedurii nu constituie fapte noi de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei pe care Curtea este chemată să o pronunțe în prezenta cauză.

În ceea ce privește, mai precis, elementele de ordin factual care figurează la punctele 23 și 24 din prezenta hotărâre, trebuie amintit că nu revine Curții sarcina de a stabili dacă faptele invocate sunt dovedite, ci doar aceea de a proceda la interpretarea dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sunt adresate de o instanță națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bezirkshauptmannschaft Landeck (Tentativă de accesare a datelor cu caracter personal stocate pe un telefon mobil), C‑548/21, EU:C:2024:830, punctul 41 și jurisprudența citată].

În aceste condiții, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că nu este necesar să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

Prin intermediul întrebării unice formulate, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 trebuie interpretat în sensul că o instanță națională, sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe asigurătorii, poate ține seama, pentru a stabili dacă adoptarea acestei ordonanțe se impune de urgență, pe de o parte, de comportamentul debitorului manifestat cu mai mulți ani înainte de introducerea acestei cereri și, pe de altă parte, de existența în statul membru în care este stabilit debitorul a unei legi susceptibile să împiedice executarea creanței respective.

În temeiul articolului 1 din Regulamentul nr. 655/2014, acesta instituie o procedură la nivelul Uniunii care permite unui creditor să obțină o ordonanță asigurătorie de indisponibilizare a conturilor bancare, prin care să împiedice punerea în pericol a executării ulterioare a creanței sale prin transferul sau retragerea fondurilor, până la concurența cuantumului specificat în ordonanță, pe care debitorul îl deține sau care este deținut în numele lui într‑un cont bancar deschis într‑un stat membru. Această ordonanță se află la dispoziția creditorului ca alternativă la măsurile asigurătorii prevăzute în dreptul intern.

În conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din acest regulament, instanța sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe asigurătorii examinează dacă sunt îndeplinite condițiile și cerințele prevăzute în regulamentul menționat.

Condițiile pentru emiterea unei ordonanțe asigurătorii sunt prevăzute la articolul 7 din Regulamentul nr. 655/2014.

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014, instanța emite ordonanța asigurătorie atunci când creditorul a prezentat probe suficiente pentru a convinge instanța că se impune de urgență o măsură asigurătorie sub forma unei ordonanțe asigurătorii deoarece există un risc real ca, în lipsa unei astfel de măsuri, executarea ulterioară a creanței creditorului împotriva debitorului să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil.

Așa cum a statuat Curtea, articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 prevede că, pentru a obține emiterea unei ordonanțe asigurătorii în temeiul acestei dispoziții, creditorul nu trebuie să demonstreze decât caracterul urgent al acestei măsuri datorat existenței unui pericol iminent pentru executarea ulterioară a creanței sale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, K.H.K. (Indisponibilizare asigurătorie a conturilor bancare), C‑555/18, EU:C:2019:937, punctul 40, și Hotărârea din 20 aprilie 2023, Starkinvest, C‑291/21, EU:C:2023:299, punctul 50].

Astfel, după cum a subliniat și domnul avocat general la punctul 49 din concluzii, reiese fără ambiguitate din textul articolului 7 alineatul (1) că acesta prevede obligația creditorului de a demonstra că „se impune de urgență” emiterea unei ordonanțe asigurătorii, o asemenea urgență fiind caracterizată de existența unui „risc real” ca, în lipsa unei asemenea măsuri, executarea ulterioară a creanței să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil. Caracterul urgent al necesității de a emite o asemenea ordonanță și acest „risc real” constituie, așadar, două aspecte indisociabile ale uneia și aceleiași condiții, iar nu două condiții distincte.

În consecință, articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 trebuie interpretat în sensul că emiterea unei ordonanțe asigurătorii este urgentă atunci când există riscul real ca, în lipsa unei astfel de ordonanțe, executarea creanței în momentul în care creditorul este în măsură să obțină executarea unei hotărâri existente sau viitoare să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil.

Rezultă din cele ce precedă că relevanța circumstanțelor pe care le‑a menționat instanța de trimitere în întrebarea preliminară trebuie apreciată în raport cu condiția urgenței privind necesitatea emiterii unei ordonanțe asigurătorii, caracterizată prin existența unui asemenea risc real. În această privință, trebuie să se definească noțiunea de „risc real” în sensul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 și să se examineze în special care sunt circumstanțele care pot fi luate în considerare de instanța sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe asigurătorii pentru a verifica dacă este îndeplinită această condiție.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama atât de modul de redactare a acesteia, cât și de contextul în care se înscrie această dispoziție și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, EU:C:1983:335, punctul 12, Hotărârea din 18 decembrie 2025, E. (Compensarea creanțelor), C‑481/24, EU:C:2025:996, punctul 29, și Hotărârea din 22 ianuarie 2026, NOVIS, C‑18/24, EU:C:2026:33, punctul 49].

În această privință, în legătură, în primul rând, cu noțiunea de „risc real” în sensul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 și în special cu textul acestei dispoziții, este necesar să se constate că reiese cu claritate din acest text și mai ales din utilizarea adjectivului calificativ„real” că această noțiune trebuie interpretată în sensul că vizează riscul concret și actual la momentul introducerii cererii de emitere a unei ordonanțe asigurătorii, așadar, nu numai un risc potențial sau eventual.

În legătură cu contextul în care se înscrie articolul 7 alineatul (1) menționat, trebuie arătat că considerentul (14) al Regulamentului nr. 655/2014 aduce precizări cu privire la înțelesul noțiunii menționate.

În această privință, reiese în esență din al treilea paragraf al acestui considerent (14) că, pentru a convinge instanța sesizată că creanța sa are nevoie urgentă de protecție judiciară, creditorul trebuie să demonstreze că există riscul real ca, până în momentul în care acest creditor poate executa hotărârea judecătorească, debitorul să risipească, să ascundă ori să distrugă activele sale sau să le înstrăineze sub valoarea lor, într‑o măsură neobișnuită sau printr‑o acțiune neobișnuită. Al patrulea paragraf al considerentului (14) precizează că simplul fapt că debitorul are mai mulți creditori ori faptul că situația sa financiară este deficitară sau în curs de deteriorare nu ar trebui să fie considerate, în sine, probe suficiente pentru a justifica emiterea unei ordonanțe.

Prin coroborarea celui de al treilea și a celui de al patrulea paragraf ale considerentului (14), „riscul real”, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014, trebuie înțeles ca fiind riscul cauzat printr‑o acțiune intenționată a debitorului și în special prin luarea de către acesta a unor măsuri precum risipirea, ascunderea, distrugerea ori înstrăinarea activelor sale sub valoarea lor, menite să împiedice plata datoriei sale, iar nu orice altă amenințare pentru recuperarea creanței în cauză, care nu ar fi rezultatul unei asemenea fapte a debitorului.

Această interpretare este confirmată de lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 655/2014 și în special de Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a ordonanței asigurătorii europene de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a debitelor în materie civilă și comercială [COM(2011) 445 final]. Astfel, din aceste lucrări reiese că legiuitorul Uniunii nu a reținut formularea mai largă a așa‑numitei condiții „periculum in mora” în privința riscului referitor la dificultățile de recuperare a creanței în cauză, care ar viza toate cazurile în care există riscul unei simple diminuări a patrimoniului debitorului.

Interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 care figurează la punctul 45 din prezenta hotărâre este confirmată și de obiectivele acestui regulament, ce are drept scop nu numai instituirea unei proceduri la nivelul Uniunii, la dispoziția creditorului ca alternativă la măsurile asigurătorii prevăzute în dreptul intern, care să permită, prin intermediul unor dispoziții cu caracter obligatoriu și direct aplicabile, indisponibilizarea în mod eficient și rapid a fondurilor deținute în conturile bancare în cauză, ci urmărește în același timp stabilirea unui just echilibru între interesele creditorului și cele ale debitorului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2019, K.H.K. (Indisponibilizare asigurătorie a conturilor bancare), C‑555/18, EU:C:2019:937, punctele 31 și 32, și Hotărârea din 20 aprilie 2023, Starkinvest, C‑291/21, EU:C:2023:299, punctele 49 și 50].

Astfel, ținând seama de impactul potențial negativ al unei ordonanțe asigurătorii asupra patrimoniului debitorului și în special asupra posibilității sale de a dispune în mod liber de acesta, o interpretare a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 potrivit căreia orice amenințare la adresa recuperării creanței ar constitui un „risc real”, în sensul acestei dispoziții, ar putea aduce atingere echilibrului vizat la punctul anterior din prezenta hotărâre.

În ceea ce privește circumstanțele susceptibile să demonstreze existența unui „risc real”, astfel cum este definit la punctele 42 și 45 din prezenta hotărâre, trebuie amintit, mai întâi, că articolul 8 din Regulamentul nr. 655/2014, care privește cererea de emitere a unei ordonanțe asigurătorii, prevede la alineatul (2) litera (j) că revine creditorului sarcina de a furniza instanței sesizate o descriere a tuturor circumstanțelor relevante care justifică emiterea unei asemenea ordonanțe.

În această privință, considerentul (14) al Regulamentului nr. 655/2014 conține, la al patrulea paragraf, o listă de circumstanțe care pot fi invocate de creditor pentru a justifica emiterea ordonanței asigurătorii și care pot fi luate în considerare de instanța sesizată atunci când examinează existența unui „risc real” în sensul articolului 7 alineatul (1) din acest regulament.

Această listă include comportamentul debitorului cu privire la creanța creditorului sau, într‑un litigiu anterior între părți, istoricul creditului debitorului, natura activelor sale și orice acțiune recentă pe care a întreprins‑o în legătură cu acestea. În cuprinsul considerentului (14) figurează și o serie de alte circumstanțe pe care instanța sesizată le poate lua în considerare, deși acestea nu ar trebui, în sine, să fie considerate suficiente pentru a justifica emiterea unei ordonanțe asigurătorii.

Totodată, având în vedere obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 655/2014, astfel cum au fost amintite la punctul 47 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că, pe de o parte, pentru a asigura respectarea unui just echilibru între interesele creditorului și cele ale debitorului, precum și efectul util al articolului 7 alineatul (1) din acest regulament, standardul probatoriu necesar nu poate fi înțeles ca fiind atât de ridicat încât creditorul să fie obligat să facă dovada intenției debitorului de a se sustrage de la plata creanței, dat fiind că o asemenea cerință ar fi adesea dificil de îndeplinit în practică.

Pe de altă parte, cererea creditorului de emitere a unei asemenea ordonanțe trebuie să se întemeieze pe indicii concrete de natură să dovedească existența probabilității ca, în cazul în care ordonanța nu este adoptată, debitorul să risipească, să ascundă, să distrugă ori să înstrăineze activele sale sub valoarea lor până la momentul în care intervin eventuale măsuri de executare silită.

Prin urmare, atât din modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014, cât și din contextul în care se înscrie această dispoziție și din finalitatea urmărită de acest regulament reiese că instanța sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe asigurătorii poate efectua o evaluare globală a circumstanțelor invocate de creditor, inclusiv, dacă este cazul, a factorilor menționați la punctul 51 din prezenta hotărâre, pentru a stabili dacă, pe baza acestor circumstanțe, există „riscul real” ca, în lipsa unei ordonanțe asigurătorii, debitorul să poată lua măsuri, cum ar fi risipirea, ascunderea, distrugerea ori înstrăinarea activelor sale sub valoarea lor, care, până la momentul în care creditorul va fi în măsură să obțină executarea unei hotărâri judecătorești existente sau viitoare, ar împiedica sau cel puțin ar îngreuna în mod considerabil executarea creanței.

Ținând seama de ceea ce precedă, ar reveni instanței de trimitere, singura competentă să se pronunțe cu privire la fapte, sarcina de a efectua o evaluare globală a circumstanțelor invocate de TQ în susținerea cererii sale de emitere a unei ordonanțe asigurătorii și de a stabili dacă aceste circumstanțe constituie indicii suficiente ale existenței unui asemenea „risc real”.

În speță, această instanță ridică problema relevanței acțiunilor pe care debitorul le‑a săvârșit cu mai mulți ani înainte de introducerea cererii de emitere a unei ordonanțe asigurătorii și în special a rezilierii de către aceasta a raportului comercial pe care îl avea cu un prestator de servicii de plată care acționa în numele său în calitate de terț debitor în statul membru de domiciliu al creditorului, precum și a modificării unei legi a statului membru în care este stabilit debitorul care ar putea fi susceptibilă să împiedice executarea creanței.

În legătură cu prima dintre aceste circumstanțe, trebuie arătat că, pe de o parte, după cum reiese din cuprinsul punctelor 51 și 54 din prezenta hotărâre, instanța sesizată poate ține seama de comportamentul anterior al debitorului în cadrul evaluării globale pe care va trebui să o efectueze pentru a examina necesitatea emiterii urgente a unei ordonanțe asigurătorii. În plus, nimic din Regulamentul nr. 655/2014 nu indică faptul că relevanța acestui comportament depinde în mod necesar de momentul în care s‑a manifestat. Mai mult, așa cum a subliniat domnul avocat general la punctul 70 din concluzii, acest regulament nu impune creditorului obligația de a depune cererea chiar în momentul în care ia naștere riscul invocat pentru executarea creanței sale în vederea obținerii unei asemenea ordonanțe. Astfel, este relevant în acest scop aspectul dacă acest risc persistă la momentul introducerii cererii respective.

Pe de altă parte, după cum a observat domnul avocat general la punctul 68 din concluzii, pentru societățile care își desfășoară activitățile online, ale căror active fizice sunt limitate sau inexistente în afara statului membru de stabilire, soldul creditor pe care îl dețin la un operator de plată poate fi unul dintre puținele active pe care creditorul le‑ar putea executa pentru recuperarea creanței sale. Prin urmare, rezilierea contractului cu un asemenea operator poate constitui un indiciu al unei strategii mai largi a debitorului în cauză constând în a se sustrage de la plata datoriilor sale în statul membru în cauză sau cel puțin în a face mai dificilă recuperarea acestor creanțe.

În ceea ce privește, în al doilea rând, modificarea legii malteze privind jocurile de noroc, care ar putea, potrivit creditorului, să împiedice executarea creanței sale, în special în măsura în care ar obliga instanțele din statul membru în care este stabilit debitorul să refuze recunoașterea forței executorii pe teritoriul acestuia a hotărârilor judecătorești străine, precum cele care impun debitorului să plătească creanța în cauză, trebuie amintit că, după cum reiese din cuprinsul punctului 45 din prezenta hotărâre, articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 nu vizează existența oricărei amenințări pentru executarea unei creanțe, ci existența riscului real privind intenția debitorului de a se sustrage de la plata acestei creanțe. În orice caz, acest risc trebuie să fie concret și actual la momentul introducerii cererii de emitere a ordonanței asigurătorii.

Rezultă că, așa cum arată în esență domnul avocat general la punctul 65 din concluzii, simpla invocare de către creditor a unei legislații naționale precum cea descrisă la punctul anterior din prezenta hotărâre nu poate fi suficientă pentru a dovedi existența „riscului real” în sensul acestui articol 7 alineatul (1). Această constatare este valabilă cu atât mai mult în ceea ce privește evaluarea necesității de a emite o ordonanță asigurătorie privind conturile bancare deținute de debitor în alte state membre decât cel care a instituit această legislație.

Cu toate acestea, o instanță sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe asigurătorii în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014, atunci când efectuează o evaluare globală a circumstanțelor relevante invocate de creditor, poate ține seama de o legislație națională precum cea menționată la punctul 59 din prezenta hotărâre ca element contextual care permite să se aprecieze domeniul acțiunilor debitorului pentru a stabili existența intenției sale de a se sustrage de la plata creanței în cauză.

Rezultă din tot ceea ce precedă că articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 655/2014 trebuie interpretat în sensul că o instanță națională sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe asigurătorii europene poate ține seama, pentru a stabili dacă adoptarea acestei ordonanțe se impune de urgență, pe de o parte, de comportamentul debitorului care s‑a manifestat cu mai mulți ani înainte de introducerea acestei cereri și, pe de altă parte, de existența în statul membru în care este stabilit debitorul a unei legi susceptibile să împiedice executarea creanței respective.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

21 mai 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la cererile de redeschidere a fazei orale a procedurii

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată