Hotărârea Curții (Camera a patra) din 13 noiembrie 2025.#AK împotriva lui RU.#Cererea de decizie preliminară formulată de Mestský súd Bratislava IV.#Trimitere preliminară – Directiva 2011/7/UE – Combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale – Domeniu de aplicare – Articolul 2 punctele 1 și 3 – Noțiunea de întreprindere – Noțiunea de tranzacție comercială – Contract de prestare de servicii juridice în cadrul înființării unei societăți comerciale – Directiva 93/13/CEE – Articolul 2 litera (b) – Noțiunea de consumator – Persoană fizică care a apelat la serviciile unui avocat în vederea înființării unei societăți comerciale.#Cauza C-197/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2), a articolului 2 punctele 1 și 3 și a articolului 6 din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale (JO 2011, L 48, p. 1), precum și a articolului 2 litera (b) și a articolului 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între AK, o societate care prestează servicii juridice, pe de o parte, și RU, persoană fizică, pe de altă parte, în legătură cu plata unor onorarii datorate pentru prestarea de servicii juridice.

Considerentul (8) al Directivei 2011/7 are următorul cuprins: „Domeniul de aplicare al prezentei directive ar trebui să se limiteze la plățile efectuate ca remunerație pentru tranzacții comerciale. Prezenta directivă nu ar trebui să reglementeze tranzacțiile cu consumatorii […]”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (2): „Prezenta directivă se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale.”

Potrivit articolului 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: (1) «tranzacții comerciale» înseamnă tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost; […] (3) «întreprindere» înseamnă orice organizație, alta decât o autoritate publică, care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, chiar dacă respectiva activitate este desfășurată de o singură persoană; […]”

Articolul 6 din aceeași directivă, intitulat „Compensația pentru costurile de recuperare”, prevede la alineatul (1): „Statele membre se asigură că, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale devine exigibilă în conformitate cu articolul 3 sau 4, creditorul are dreptul de a obține de la debitor o sumă fixă de 40 EUR, în calitate de despăgubire minimă.”

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede: „Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] și un consumator.”

Potrivit articolului 2 litera (b) din această directivă: „În sensul prezentei directive: […] (b) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale”.

Articolul 8 din directiva menționată prevede: „Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

Articolul 369 din zákon č. 513/1991 Zb. Obchodný zákonník (Legea nr. 513/1991 privind Codul comercial), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul comercial”), prevede la alineatele (1) și (2): „(1) În cazul întârzierii debitorului, creditorul […] are dreptul la o compensație forfetară pentru costurile de recuperare, fără a fi necesară o notificare separată. Cuantumul compensației forfetare pentru costurile de recuperare este stabilit prin regulament de Guvernul Republicii Slovace. (2) Dispoziția de la alineatul (1) nu se aplică în cazul în care creanța rezultă dintr‑un contract încheiat cu un consumator, iar debitor este consumatorul.”

Articolul 52 din zákon č. 40/1964 Zb. Občiansky zákonník (Legea nr. 40/1964 privind Codul civil) din 26 februarie 1964, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), prevede: „(1) Prin «contract încheiat cu un consumator» se înțelege orice contract, indiferent de forma juridică, încheiat între un profesionist și un consumator. (2) Dispozițiile privind contractele încheiate cu consumatori, precum și orice alte dispoziții care reglementează raporturile juridice la care este parte consumatorul se aplică ori de câte ori este favorabil unei părți la contract care este consumatorul. Sunt nule convențiile sau acordurile contrare al căror conținut sau scop este eludarea acestei dispoziții. Dispozițiile Codului civil se aplică întotdeauna cu prioritate tuturor raporturilor juridice la care consumatorul este parte, chiar dacă, în mod normal, ar trebui să se aplice dispozițiile de drept comercial. (3) Profesionistul este persoana care, în momentul încheierii și pe durata executării contractului încheiat cu un consumator, acționează în cadrul activității sale comerciale sau al unei alte activități economice. (4) Consumatorul este persoana fizică care, în momentul încheierii și pe durata executării contractului încheiat cu un consumator, nu acționează în cadrul activității sale comerciale sau al unei alte activități economice.”

Articolul 18 alineatul (4) din zákon č. 586/2003 Z. z. o advokácii a o zmene a doplnení zákona č. 455/1991 Zb. o živnostenskom podnikaní (živnostenský zákon) v znení neskorších predpisov [Legea nr. 586/2003 privind profesia de avocat, precum și de modificare și de completare a Legii nr. 455/1991 privind exercitarea unei profesii independente (Legea privind profesiile independente)], în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea privind profesia de avocat”), prevede: „În cazul prestării de servicii juridice, avocatul este obligat să informeze clientul, consumator al serviciilor juridice, cu privire la remunerarea activității de servicii juridice chiar înainte de începerea acestei activități. În caz contrar, acesta nu are dreptul la remunerație […]”

AK, o societate care prestează servicii juridice, a sesizat Mestský súd Bratislava IV (Tribunalul Municipal din Bratislava IV, Republica Slovacă), care este instanța de trimitere, pentru a obține obligarea lui RU, persoană fizică, la plata unor onorarii datorate pentru prestarea de servicii juridice și a unei sume forfetare de 40 de euro în vederea rambursării cheltuielilor legate de recuperarea creanței, în conformitate cu articolul 369c din Codul comercial, care pune în aplicare articolul 6 din Directiva 2011/7.

Din decizia de trimitere reiese că RU, care dorea să constituie o societate cu răspundere limitată de drept slovac al cărei cofondator, asociat și administrator ar fi, a contactat în anul 2022 o avocată devenită ulterior asociată a reclamantei din litigiul principal. Ar fi fost încheiat un contract verbal pentru prestarea de servicii juridice în schimbul unei remunerații forfetare.

Potrivit instanței de trimitere, s‑a întocmit un proiect de contract de societate, precum și alte documente, trimise ulterior lui RU, precum și o factură care nu ar fi fost achitată la data scadenței sale, și anume la 17 ianuarie 2023.

În cadrul procedurii principale, RU contestă că ar fi încheiat un contract de prestare de servicii juridice, precum și existența unui acord privind remunerarea acestor servicii, contractul de societate, precum și celelalte documente fiindu‑i adresate fără o cerere prealabilă în acest sens. De asemenea, acesta apreciază că, având în vedere calitatea sa de consumator, litigiul ar trebui să fie guvernat de dispozițiile dreptului civil, în timp ce AK susține că este vorba despre un litigiu comercial, guvernat de dispozițiile dreptului comercial.

În aceste condiții, Mestský súd Bratislava IV (Tribunalul Municipal din Bratislava IV) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 1 alineatul (2) din Directiva [2011/7] coroborat cu articolul 2 punctele 1 și 3 și cu articolul 6 alineatul (1) din această directivă trebuie interpretat în sensul că (i) este considerată «întreprindere» persoana fizică care, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, a apelat la serviciile juridice ale unui avocat în vederea înființării unei societăți în care aceasta trebuia să devină administratorul și unul dintre cei doi fondatori și asociați și (ii) este considerată «tranzacție comercială» tranzacția care, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, conduce la prestarea de servicii de către un avocat unei asemenea persoane fizice în vederea înființării unei societăți? 2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, noțiunea de «consumator» prevăzută la articolul 2 litera (b) din Directiva [93/13] coroborat cu articolul 8 din această directivă trebuie interpretată în sensul că, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, include și persoana fizică vizată de recuperarea unei creanțe rezultate dintr‑un contract de prestări de servicii juridice, dacă acest contract avea ca obiect servicii prestate în vederea înființării unei societăți, iar acea persoană fizică trebuia să devină administratorul și unul dintre cei doi fondatori și asociați ai societății respective?”

Trebuie arătat că acțiunea introdusă de AK se întemeiază în special pe articolul 369c din Codul comercial, care transpune în dreptul slovac articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2011/7, vizat în cadrul primei întrebări. Acesta impune statelor membre să se asigure că, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale devine exigibilă, creditorul are dreptul de a obține de la debitor o sumă forfetară de 40 de euro, în calitate de despăgubire minimă.

Cu toate acestea, din cererea de decizie preliminară reiese că întrebările instanței de trimitere privesc mai precis noțiunile de „tranzacție comercială” și de „întreprindere” în sensul acestei directive.

Astfel, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2011/7 coroborat cu articolul 2 punctele 1 și 3 din această directivă trebuie interpretat în sensul că faptul că o persoană fizică a apelat la serviciile unui avocat în vederea înființării unei societăți comerciale, în care urma să devină cofondator, asociat și administrator, este suficient în sine pentru a califica această persoană drept „întreprindere” și, prin urmare, tranzacția încheiată cu acest avocat drept „comercială”, în sensul acestor dispoziții.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2011/7, aceasta se aplică tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru „tranzacții comerciale”. Această noțiune este definită la articolul 2 punctul 1 din directivă ca incluzând acele „tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost”. Această din urmă dispoziție trebuie interpretată în lumina considerentului (8) al directivei, care precizează că sunt excluse din domeniul de aplicare al acesteia tranzacțiile cu consumatori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2016, Nemec,C‑256/15, EU:C:2016:954, punctul 30, și Hotărârea din 13 ianuarie 2022, New Media Development & Hotel Services, C‑327/20, EU:C:2022:23, punctul 31, precum și jurisprudența citată).

În temeiul articolului 2 punctul 3 din Directiva 2011/7, prin „întreprindere” trebuie să se înțeleagă orice organizație, alta decât o autoritate publică, care desfășoară o activitate economică sau profesională independentă, chiar dacă respectiva activitate este desfășurată de o singură persoană.

Trebuie arătat de asemenea că Directiva 2011/7 a înlocuit Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale (JO 2000, L 200, p. 35, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 226). Or, Curtea a statuat deja, în legătură cu dispozițiile acesteia din urmă echivalente cu cele menționate la punctele 21 și 22 din prezenta hotărâre, că cerința ca o persoană să acționeze în calitate de organizație în cadrul unei activități economice sau profesionale independente presupune ca această persoană, oricare ar fi forma sa și statutul său juridic în dreptul național, să exercite această activitate în mod structurat și stabil. Aceasta nu se poate limita la o prestație punctuală și izolată, iar tranzacția în cauză trebuie să se înscrie în cadrul activității respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2016, Nemec,C‑256/15, EU:C:2016:954, punctele 33 și 34).

În cadrul unei asemenea aprecieri, trebuie luate în considerare toate împrejurările care însoțesc tranzacția în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2016, Nemec,C‑256/15, EU:C:2016:954, punctul 41).

În speță, din decizia de trimitere nu reiese că RU, care este persoană fizică, exercita în mod structurat și stabil o activitate economică sau profesională independentă în cadrul căreia să se înscrie tranzacția prin intermediul căreia a apelat la serviciile unei avocate.

Această considerație se opune de asemenea ipotezei, evocată de instanța de trimitere, potrivit căreia RU ar putea fi calificat drept întreprindere în temeiul faptului că a solicitat servicii juridice în vederea unei viitoare activități profesionale. Astfel, cerința potrivit căreia tranzacția în cauză trebuie să se înscrie în cadrul activității economice sau profesionale independente a persoanei în cauză trebuie apreciată la momentul încheierii acestei tranzacții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2024, Agenciart – Management Artístico, C‑643/23, EU:C:2024:959, punctul 35). În această privință, posibilitatea modificării calității acestei persoane, în special ca urmare a tranzacției încheiate, nu este de natură să modifice calitatea acesteia la data încheierii tranzacției (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Directiva 93/13, Hotărârea din 20 martie 2025, Arce, C‑365/23, EU:C:2025:192, punctul 51).

De asemenea, deși din jurisprudența evocată la punctul 24 din prezenta hotărâre rezultă că legătura dintre tranzacția în cauză și scopul urmărit de persoana care o încheie poate fi unul dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a aprecia dacă Directiva 2011/7 este aplicabilă într‑un anumit caz, acesta nu poate fi suficient în sine pentru a considera că RU a acționat în calitate de întreprindere în sensul articolului 2 punctul 3 din Directiva 2011/7 atunci când a încheiat tranzacția în discuție în litigiul principal.

În această privință, instanța de trimitere ridică problema eventualei relevanțe, în cadrul prezentei cauze, a jurisprudenței Curții rezultate din Hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa (C‑269/95, EU:C:1997:337), precum și din Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna (C‑419/11, EU:C:2013:165), în măsura în care, în cauzele în care s‑au pronunțat aceste hotărâri, anumite împrejurări de fapt au fost luate în considerare pentru a concluziona că persoana în cauză desfășura o activitate comercială.

Trebuie amintit însă că aceste două cauze priveau interpretarea normelor de competență jurisdicțională în materia contractelor încheiate de consumatori și că, în acestea, Curtea a interpretat noțiunea de „consumator” în sensul acestor norme de competență jurisdicțională. Or, pe de o parte, deși considerentul (8) al Directivei 2011/7 precizează că tranzacțiile cu consumatorii nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive, aplicabilitatea acesteia este definită în mod pozitiv, la articolul 1, prin referire la „tranzacții comerciale” între „întreprinderi”.

Pe de o parte, așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 40 din concluzii, Directiva 2011/7 urmărește descurajarea întârzierilor în efectuarea plăților și protecția eficientă a creditorului împotriva unor asemenea întârzieri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2024, Tusnia, C‑725/23, EU:C:2024:1015, punctul 29 și jurisprudența citată). Aceste obiective sunt, așadar, diferite de cele vizate de normele de competență interpretate în hotărârile citate la punctul 28 din prezenta hotărâre.

În consecință, este necesar să se concluzioneze că considerațiile reținute de Curte în aceste hotărâri nu pot fi transpuse în cazul interpretării noțiunii de „întreprindere”, în sensul Directivei 2011/7.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2011/7 coroborat cu articolul 2 punctele 1 și 3 din această directivă trebuie interpretat în sensul că faptul că o persoană fizică a apelat la serviciile unui avocat în vederea înființării unei societăți comerciale, în care urma să devină cofondator, asociat și administrator nu ar fi suficient în sine pentru a califica această persoană drept „întreprindere” și, prin urmare, tranzacția încheiată cu acest avocat drept „comercială”, în sensul acestor dispoziții.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 8 din această directivă trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică împotriva căreia este invocată o creanță care decurge dintr‑un contract de prestare de servicii juridice având ca obiect înființarea unei societăți comerciale în care urma să devină cofondator, asociat și administrator intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei directive.

Instanța de trimitere arată că litigiul principal nu privește problematica clauzelor abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator. Ea consideră însă că interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13 solicitată este necesară în cazul în care persoana fizică cu calitatea de pârâtă în litigiul principal nu ar intra sub incidența noțiunii de „întreprindere”, în sensul articolului 2 punctul 3 din Directiva 2011/7, dat fiind că noțiunea de „consumator” prevăzută la articolul 52 alineatul (4) din Codul civil, care transpune în dreptul slovac articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13, este preluată la articolul 18 alineatul (4) din Legea privind profesia de avocat, care este în discuție în litigiul principal.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea este competentă să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care, deși situația de fapt din litigiul principal nu intră direct în domeniul de aplicare al acestui drept, dispozițiile dreptului menționat au devenit aplicabile prin intermediul dreptului național ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții (Hotărârea din 7 noiembrie 2018, K și B, C‑380/17, EU:C:2018:877, punctul 34, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 noiembrie 2022, Cafpi și Aviva assurances, C‑691/21, EU:C:2022:926, punctul 30).

Astfel, în asemenea cazuri, există un interes cert al Uniunii Europene ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă (Hotărârea din 7 noiembrie 2018, K și B, C‑380/17, EU:C:2018:877, punctul 35, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 noiembrie 2022, Cafpi și Aviva assurances, C‑691/21, EU:C:2022:926, punctul 31).

Așadar, o interpretare dată de Curte dispozițiilor dreptului Uniunii în situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestora este justificată atunci când dispozițiile menționate au devenit aplicabile în mod direct și necondiționat în asemenea situații prin intermediul dreptului național pentru a se asigura un tratament identic acestor situații și situațiilor care intră în domeniul de aplicare al respectivelor dispoziții (Hotărârea din 7 noiembrie 2018, K și B, C‑380/17, EU:C:2018:877, punctul 36, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 noiembrie 2022, Cafpi și Aviva assurances, C‑691/21, EU:C:2022:926, punctul 32).

În speță, instanța de trimitere, singura competentă să interpreteze dreptul național în cadrul sistemului de cooperare judiciară stabilit la articolul 267 TFUE, arată că legiuitorul slovac a decis să aplice în mod direct și necondiționat noțiunea de „consumator” prevăzută la articolul 52 alineatul (4) din Codul civil și în domeniul onorariilor datorate avocaților prin intermediul articolului 18 alineatul (4) din Legea privind profesia de avocat. Pentru acest motiv, interpretarea acestei noțiuni este necesară pentru a‑i permite să soluționeze litigiul pendinte în fața sa.

Această instanță arată de asemenea că, pe de o parte, articolul 52 alineatul (1) din Codul civil se aplică, la fel ca Directiva 93/13, „oricărui contract, indiferent de forma sa juridică, atunci când este încheiat între un profesionist și un consumator” și că, pe de altă parte, articolul 52 alineatul (4) din Codul civil transpune în dreptul slovac articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13, preluând în esență modul de redactare a acestei dispoziții.

În aceste condiții, există un interes cert al Uniunii ca Curtea să se pronunțe cu privire la interpretarea solicitată.

Prin urmare, este necesar să se considere că Curtea este competentă să răspundă la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere.

Trebuie arătat de la bun început că articolul 8 din Directiva 93/13 permite statelor membre, cu respectarea Tratatului FUE, să asigure un nivel de protecție mai ridicat prin dispoziții naționale mai stricte decât cele din directiva menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2023, mBank (Registrul polonez al clauzelor ilicite), C‑139/22, EU:C:2023:692, punctul 39]. Cu toate acestea, în speță, a doua întrebare adresată de instanța de trimitere privește definiția noțiunii de „consumator”, iar nu aprecierea unui eventual caracter mai strict al dispozițiilor naționale în cauză.

Rezultă că acest articol 8 nu este relevant pentru un răspuns util la această a doua întrebare.

În ceea ce privește articolul 2 litera (b) din această directivă, acesta definește „consumatorul” ca fiind orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de această directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.

Astfel, calitatea de „consumator” a persoanei în cauză trebuie determinată având în vedere un criteriu funcțional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii. În plus, Curtea a avut ocazia să precizeze că noțiunea de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real [Hotărârea din 8 iunie 2023, YYY. (Noțiunea de consumator), C‑570/21, EU:C:2023:456, punctul 30 și jurisprudența citată].

Prin urmare, Directiva 93/13 definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu în scopuri legate de activitatea lor profesională (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 23, precum și jurisprudența citată).

În speță, astfel cum s‑a arătat la punctul 25 din prezenta hotărâre și sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, niciunul dintre elementele furnizate de această instanță nu indică faptul că persoana fizică cu calitatea de pârâtă în litigiul principal desfășura, la momentul încheierii contractului de prestare de servicii juridice, o activitate economică sau profesională independentă în cadrul căreia acest contract s‑ar fi putut înscrie.

Această apreciere nu poate fi infirmată de împrejurarea că scopul urmărit de RU era de a desfășura o activitate comercială.

Astfel, Curtea a stabilit deja că calitatea de „consumator” a unei persoane în sensul Directivei 93/13 trebuie apreciată în momentul încheierii contractului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2025, Arce, C‑365/23, EU:C:2025:192, punctul 49 și jurisprudența citată).

În această privință, faptul că situația persoanei fizice cu calitatea de pârâtă în litigiul principal se putea modifica nu este de natură să modifice calitatea pe care o deținea la data încheierii contractului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 2025, Arce, C‑365/23, EU:C:2025:192, punctul 51).

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei dispoziții, o persoană fizică care a încheiat un contract având ca obiect prestarea de servicii juridice în vederea înființării unei societăți comerciale în care urma să devină cofondator, asociat și administrator, cu condiția ca această persoană să nu fi exercitat, la momentul încheierii contractului, o activitate economică sau profesională independentă în cadrul căreia s‑ar fi putut înscrie acest contract.

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

13 noiembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2011/7

Directiva 93/13

Dreptul slovac

Codul comercial

Codul civil

Legea privind profesia de avocat

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la competența Curții

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată