Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 16 iunie 2026.#WebGroup Czech Republic, a.s. ș.a. împotriva Ministre de la Culture ș.a.#Trimitere preliminară – Comerț electronic – Directiva 2000/31/CE – Servicii ale societății informaționale – Articolul 2 litera (h) – Domeniu coordonat – Articolul 3 – Restricție privind libera circulație a serviciilor societății informaționale dintr‑un alt stat membru – Derogare – Articolul 14 – Stocare‑hosting – Articolul 15 – Absența obligației generale de supraveghere – Serviciu electronic de acces la conținut pornografic – Reglementare națională care interzice furnizarea unor astfel de conținuturi minorilor și care obligă furnizorul să instituie un sistem de verificare a vârstei – Articolele 1 și 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare – Reglementare națională care interzice redifuzarea informațiilor privind anumite controale rutiere.#Cauzele conexate C-188/24 și C-190/24.

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea Directivei 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic) (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257), precum și a articolelor 1 și 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii, primul fiind între WebGroup Czech Republic, a.s. și NKL Associates s. r. o., doi editori de site‑uri internet cu sediul în Republica Cehă care difuzează conținut pornografic, pe de o parte, și ministre de la Culture (ministrul culturii) și Premier ministre de la République française (prim‑ministrul Republicii Franceze), pe de altă parte, cu privire la legalitatea unui decret care precizează modalitățile de punere în aplicare a unei dispoziții legale care prevede punerea în întârziere a unei persoane a cărei activitate este de a edita un serviciu de comunicare publică online și care permite minorilor să aibă acces la un conținut pornografic cu încălcarea code pénal (Codul penal). Al doilea litigiu este între Coyote System, pe de o parte, și ministre de l’Intérieur et des Outre‑mer (ministrul de interne și al teritoriilor de peste mări), precum și Premier ministre de la République française (prim‑ministrul Republicii Franceze), pe de altă parte, cu privire la legalitatea unui decret prin care se interzice prestatorilor de servicii electronice de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare să redifuzeze informațiile transmise de utilizatorii lor cu privire la anumite controale rutiere, pentru a evita comportamentele de evitare a acestor controale.

Articolul 1 din cartă, intitulat „Demnitatea umană”, prevede: „Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.”

Articolul 24 din cartă, intitulat „Drepturile copilului”, prevede: „(1) Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate. (2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial. […]”

Considerentele (8), (18), (22), (26), (42) și (47) ale Directivei 2000/31 au următorul cuprins: „(8) Obiectivul prezentei directive este de a crea un cadru juridic pentru a asigura libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre și nu de a armoniza domeniul dreptului penal ca atare. […] (18) Serviciile societății informaționale cuprind o gamă largă de activități economice care se desfășoară on‑line. Aceste activități pot consta, în special, în vânzări de bunuri on‑line. Activități precum livrarea bunurilor ca atare sau furnizarea de servicii off‑line nu sunt acoperite. […] […] (22) Controlul serviciilor societății informaționale se face la sursa activității pentru a asigura o protecție eficientă a obiectivelor de interes general. În acest sens, este necesar să se garanteze că autoritatea competentă asigură o astfel de protecție nu numai cetățenilor propriei țări, ci și tuturor cetățenilor Comunității. Pentru a îmbunătăți încrederea reciprocă între statele membre, este esențial ca această responsabilitate să fie precizată clar de către statul membru de origine a serviciilor. De asemenea, în scopul asigurării eficiente a liberei prestări a serviciilor și a certitudinii juridice pentru furnizorii și destinatarii serviciilor, astfel de servicii ale societății informaționale trebuie, în principiu, să se supună regimului juridic din statul membru în care este stabilit furnizorul de servicii. […] (26) Statele membre, în conformitate cu condițiile prevăzute în prezenta directivă, pot aplica normele de drept intern de drept penal și de procedură penală în vederea angajării tuturor măsurilor de cercetare și a altor măsuri necesare pentru depistarea și urmărirea infracțiunilor, fără a fi necesară notificarea Comisiei [Europene] cu privire la aceste măsuri. […] (42) Derogările în materie de răspundere prevăzute în prezenta directivă se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societății informaționale se limitează la procesul tehnic de exploatare și de a acorda acces la o rețea de comunicații cu privire la care informațiile furnizate prin terți sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăți eficacitatea transmiterii. Această activitate are caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societății informaționale nu cunoaște și nici nu controlează informațiile transmise sau stocate. […] (47) Statele membre nu pot impune furnizorilor de servicii obligația de supraveghere decât în legătură cu obligațiile cu caracter general. Aceasta nu privește obligațiile de supraveghere aplicabile într‑un caz specific și, mai ales, nu afectează deciziile autorităților naționale luate în conformitate cu legislația internă.”

Potrivit articolului 1 din această directivă, intitulat „Obiectiv și sferă de aplicare”: „(1) Prezenta directivă își propune să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre. (2) Prezenta directivă apropie, în măsura necesară atingerii obiectivelor prevăzute la alineatul (1), anumite dispoziții de drept intern aplicabile serviciilor societății informaționale în ceea ce privește piața internă, stabilirea furnizorilor de servicii, comunicările comerciale, contractele încheiate prin mijloace electronice, răspunderea intermediarilor, codurile de conduită, soluționarea extrajudiciară a litigiilor, acțiunile în justiție și cooperarea între statele membre. (3) Prezenta directivă completează dreptul comunitar aplicabil serviciilor societății informaționale fără a aduce atingere nivelului de protecție, în special în materie de sănătate publică și interese ale consumatorilor, stabilit prin instrumente comunitare și prin legislația internă care le pune în aplicare în măsura în care aceasta nu restrânge libera prestare a serviciilor societății informaționale. (4) Prezenta directivă nu stabilește norme suplimentare de drept internațional privat și nici nu abordează competența instanțelor. (5) Prezenta directivă nu se aplică în: (a) domeniul fiscal; (b) chestiunile referitoare la serviciile societății informaționale reglementate de [Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO 1995, L 281, p. 31, Ediție specială 13/vol. 17, p. 10)] și de [Directiva 97/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind prelucrarea datelor personale și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor (JO 1998, L 24, p. 1)]; (c) chestiunile referitoare la acordurile sau practicile aflate sub incidența dreptului privind înțelegerile; (d) următoarele activități de servicii ale societății informaționale: – activitățile notarilor sau profesiilor echivalente, în măsura în care acestea presupun o participare directă și specifică exercitării autorității publice; – reprezentarea unui client și apărarea intereselor acestuia în instanță; – activitățile de jocuri pe bani care implică mize cu valoare monetară în jocuri de noroc, inclusiv loterii și tranzacții de tip pariu. (6) Prezenta directivă nu aduce atingere măsurilor luate la nivel comunitar sau național în conformitate cu dreptul comunitar în scopul de a promova diversitatea culturală și lingvistică și de a asigura apărarea pluralismului.”

Articolul 2 din Directiva 2000/31, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos: (a) «servicii ale societății informaționale»: servicii în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 98/34/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, al reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207)], astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO 1998, L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282)]; […] (h) «domeniu coordonat»: cerințele specificate în cadrul legislativ din statele membre, aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale, indiferent dacă sunt de natură generală sau concepute special pentru aceștia. (i) Domeniul coordonat se referă la cerințe pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte și care privesc: – accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele în materie de calificare, autorizare și notificare; – desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, cerințe legate de calitatea sau conținutul serviciului, inclusiv în materie de publicitate și contracte sau privind răspunderea furnizorului de servicii; (ii) Domeniul coordonat nu reglementează cerințe cum ar fi: – cerințe aplicabile bunurilor ca atare; – cerințe aplicabile livrării bunurilor; – cerințe aplicabile serviciilor care nu sunt furnizate prin mijloace electronice.”

Articolul 3 din Directiva 2000/31, intitulat „Piața internă”, are următorul cuprins: „(1) Fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat. (2) Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat. (3) Alineatele (1) și (2) nu se aplică domeniilor menționate în anexă. (4) Statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la alineatul (2) în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) măsurile sunt: (i) necesare, dintr‑unul din motivele următoare: – ordine publică, în special prevenirea, investigarea, depistarea și urmărirea infracțiunilor, în special protecția minorilor și lupta împotriva incitării la ură pe motiv de rasă, sex, religie sau naționalitate și împotriva atingerii aduse demnității umane; – protecția sănătății publice; – securitatea publică, inclusiv protecția securității și apărării naționale; – protecția consumatorilor, inclusiv a investitorilor; (ii) luate împotriva unui serviciu al societății informaționale care aduce atingere obiectivelor menționate la punctul (i) sau care prezintă risc serios și grav de prejudiciere a acestor obiective; (iii) proporționale cu aceste obiective; (b) înainte de a lua măsurile respective și fără a aduce atingere procedurilor judiciare, inclusiv procedurilor preliminare și acțiunilor desfășurate în cadrul anchetei penale, statul membru: – a cerut statului membru menționat la alineatul (1) să ia măsuri și acesta nu le‑a luat sau cele pe care le‑a luat nu au fost suficiente; – a notificat Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1) intenția de a lua astfel de măsuri. (5) Statele membre pot deroga, în cazuri de urgență, de la condițiile prevăzute la alineatul (4) litera (b). În acest caz, măsurile sunt notificate Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1) în cel mai scurt timp posibil, indicând motivul pentru care statul membru consideră că există o urgență. (6) Fără a aduce atingere posibilității statului membru de a adopta și de a aplica măsurile în cauză, Comisia examinează compatibilitatea măsurilor notificate cu dreptul comunitar, în cel mai scurt timp posibil; în cazul în care se ajunge la concluzia că măsura este incompatibilă cu dreptul comunitar, Comisia solicită statului membru în cauză să se abțină de la luarea măsurilor preconizate sau să înceteze de urgență aplicarea măsurilor în cauză.”

Potrivit articolului 14 din Directiva 2000/31, intitulat „Stocarea – hosting”: „(1) Statele membre veghează ca, atunci când un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca: (a) furnizorul să nu aibă cunoștință despre activitatea sau informația ilicită, iar în ceea ce privește acțiunile în daune, să nu aibă cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită sau (b) furnizorul, din momentul în care ia cunoștință despre acestea, acționează prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la acestea. (2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acționează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului. (3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină și nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informațiilor sau blocării accesului la acestea.”

Articolul 15 din această directivă, intitulat „Absența obligației generale în materie de supraveghere”, prevede: „(1) Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligația generală de supraveghere a informațiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la articolele 12, 13 și 14 și nici obligația generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite. […]”

Anexa la directiva menționată, intitulată „Derogări de la articolul 3”, are următorul cuprins: „Prevederile articolului 3 alineatul (3), articolului 3 alineatele (1) și (2) [a se citi «Astfel cum prevede articolul 3 alineatul (3), articolul 3 alineatele (1) și (2)»] nu se aplică: – drepturilor de autor și drepturilor conexe, drepturilor prevăzute de Directiva 87/54/CEE [a Consiliului din 16 decembrie 1986 privind protecția juridică a topografiilor produselor din materiale semiconductoare (JO 1987, L 24, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 7, p. 218)] și Directiva 96/9/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 1996 privind protecția juridică a bazelor de date (JO 1996, L 77, p. 20, Ediție specială 3/vol. 17, p. 102)], precum și drepturilor de proprietate industrială; – emisiilor de bani electronici de către instituții pentru care statele membre au aplicat una din derogările prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/46/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 18 septembrie 2000 privind inițierea, exercitarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor de bani electronici (JO 2000, L 275, p. 39, Ediție specială 06/vol. 4, p. 15)]; – articolului 44 alineatul (2) din Directiva 85/611/CEE [a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO 1985, L 375, p. 3, Ediție specială 06/vol. 1, p. 138)]; – articolului 30 și titlului IV din Directiva 92/49/CEE [a Consiliului din 18 iunie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE (a treia directivă privind «asigurarea generală») (JO 1992, L 228, p. 1, Ediție specială 06/vol. 2, p. 53)], titlului IV din Directiva 92/96/CEE [a Consiliului din 10 noiembrie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea de viață și de modificare a Directivelor 79/267/CEE și 90/619/CEE (A treia directivă privind asigurarea de viață) (JO 1992, L 360, p. 1)], articolelor 7 și 8 din Directiva 88/357/CEE [a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea generală directă, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei 73/239/CEE (JO 1988, L 172, p. 1, Ediție specială 06/vol. 1, p. 197)] și articolului 4 din [A doua directivă] 90/619/CEE [a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor care să faciliteze exercitarea efectivă a liberei prestări a serviciilor și de modificare a Directivei 79/267/CEE (JO 1990, L 330, p. 50)]; – libertății părților de a alege dreptul aplicabil contractului lor; – obligațiilor contractuale privind contractele încheiate de consumatori; – validității formale a contractelor care creează sau transferă drepturi asupra bunurilor imobiliare, în cazul în care aceste contracte sunt supuse unor cerințe formale imperative din legislația statului membru în care este situat bunul imobiliar; – autorizării comunicărilor comerciale nesolicitate prin poșta electronică.”

Considerentul (59) al Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO 2010, L 95, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/1808 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 noiembrie 2018 (JO 2018, L 303, p. 69) (denumită în continuare „Directiva 2010/13”) enunță: „Prezența conținutului dăunător în serviciile mass‑media audiovizuale este o preocupare a legiuitorilor, a industriei media și a părinților. Vor exista, de asemenea, noi provocări, în special în legătură cu noi platforme și noi produse. Prin urmare, sunt necesare norme pentru protecția dezvoltării fizice, mentale și morale a minorilor, precum și a demnității umane în toate serviciile mass‑media audiovizuale, inclusiv în comunicațiile audiovizuale comerciale.”

Articolul 1 din această directivă prevede: „(1) În sensul prezentei directive: […] (aa) «serviciu de platformă de partajare a materialelor video» înseamnă un serviciu astfel cum este definit la articolele 56 și 57 [TFUE], scopul principal al serviciului respectiv sau al unei secțiuni disociabile a acestuia sau o funcționalitate esențială a acestuia fiind furnizarea către publicul larg de programe, de materiale video generate de utilizatori sau de ambele, în scop informativ, de divertisment sau educativ, pentru care furnizorul platformei de partajare a materialelor video nu are responsabilitate editorială, prin rețele de comunicații electronice în înțelesul articolului 2 litera (a) din Directiva 2002/21/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195)], și a căror organizare este stabilită de către furnizorul platformei de partajare a materialelor video, inclusiv prin mijloace automate sau algoritmi, în special prin afișare, marcare și secvenționare; […]”

Articolul 6a alineatul (1) din Directiva 2010/13 prevede: „Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a garanta că serviciile mass‑media audiovizuale prestate de furnizorii de servicii mass‑media aflați în jurisdicția lor care pot afecta dezvoltarea fizică, mintală sau morală a minorilor sunt puse la dispoziție numai într‑un mod care să asigure că, în mod normal, minorii nu le vor auzi sau vedea. Printre măsurile respective se pot număra selectarea orei de difuzare, instrumente de verificare a vârstei sau alte măsuri tehnice. Acestea trebuie să fie proporționale cu potențialele efecte negative ale programului. Conținutul cel mai dăunător, cum ar fi violența nejustificată și pornografia, face obiectul celor mai stricte măsuri.”

Articolul 28b din această directivă prevede: „(1) Fără a aduce atingere articolelor 12-15 din [Directiva 2000/31], statele membre se asigură că furnizorii de platforme de partajare a materialelor video aflați în jurisdicția lor iau măsuri corespunzătoare pentru a proteja: (a) minorii de programele, de materialele video generate de utilizatori și de comunicările comerciale audiovizuale care le pot afecta dezvoltarea fizică, mintală sau morală, în conformitate cu articolul 6a alineatul (1); […] (3) În sensul alineatelor (1) și (2), măsurile corespunzătoare se stabilesc în funcție de natura conținutului în cauză, de daunele pe care le poate cauza, de caracteristicile categoriei de persoane care trebuie protejate, precum și de drepturile și interesele legitime aflate în joc, inclusiv cele ale furnizorilor de platforme de partajare a materialelor video și ale utilizatorilor care au creat și/sau au încărcat conținutul, precum și de interesul public general. Statele membre se asigură că toți furnizorii de platforme de partajare a materialelor video aflați în jurisdicția lor aplică aceste măsuri. Măsurile respective trebuie să fie fezabile și proporționale, ținând seama de amploarea serviciului de platformă de partajare a materialelor video și de natura serviciului furnizat. Respectivele măsuri nu conduc la nicio măsură de control ex‑ante sau la filtrarea conținutului la încărcare care nu sunt în conformitate cu articolul 15 din [Directiva 2000/31]. În scopul protecției minorilor, prevăzut la alineatul (1) litera (a) de la prezentul articol, conținutul cel mai dăunător face obiectul celor mai stricte măsuri de control al accesului. După caz, aceste măsuri constau în: […] (f) instituirea și utilizarea unor sisteme care să permită verificarea vârstei utilizatorilor de platforme de partajare a materialelor video în ceea ce privește conținutul care poate afecta dezvoltarea fizică, mintală sau morală a minorilor; […]”

Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1) definește un „serviciu” ca fiind „orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”.

Considerentul (45) al Regulamentului (UE) 2024/1083 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 aprilie 2024 de stabilire a unui cadru comun pentru serviciile mass‑media în cadrul pieței interne și de modificare a Directivei 2010/13/UE (Regulamentul european privind libertatea mass‑mediei) (JO L, 2024/1083) enunță: „Având în vedere caracterul paneuropean al platformelor de partajare a materialelor video, autoritățile sau organismele naționale de reglementare trebuie să dispună de un instrument specific pentru a‑i proteja pe utilizatorii serviciilor de platformă de partajare a materialelor video de anumite conținuturi ilegale și dăunătoare, inclusiv comunicări comerciale. Se impune îndeosebi, fără a aduce atingere principiului țării de origine, un mecanism care să permită autorităților sau organismelor naționale de reglementare relevante să solicite omologilor săi să ia măsurile necesare și proporționale pentru a asigura respectarea de către furnizorii platformelor de partajare a materialelor video a obligațiilor în temeiul articolului 28b alineatele (1), (2) și (3) din Directiva [2010/13]. Acest lucru este esențial pentru a se asigura că publicul, în special minorii, sunt protejați în mod efectiv în întreaga Uniune [Europeană] atunci când accesează conținutul pe platformele de partajare a materialelor video și că se pot baza pe un nivel adecvat de transparență în ceea ce privește comunicările comerciale online. Medierea și avizele furnizate de comitet ar contribui la asigurarea unor rezultate reciproc acceptabile și satisfăcătoare pentru autoritățile sau organismele naționale de reglementare în cauză. În cazul în care utilizarea unui astfel de mecanism nu conduce la o soluție amiabilă, libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale dintr‑un alt stat membru poate fi restricționată numai dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 din Directiva [2000/31] și în conformitate cu procedura prevăzută la articolul respectiv.”

Articolul 15 din acest regulament, intitulat „Cereri de asigurare a respectării obligațiilor de către furnizorii de platforme de partajare a materialelor video”, prevede: „(1) Fără a aduce atingere articolului 3 din Directiva [2000/31], autoritatea solicitantă poate transmite o cerere justificată în mod corespunzător unei autorități solicitate care este competentă în ceea ce privește obiectul cererii să ia măsurile necesare și proporționale pentru asigurarea respectării efective a obligațiilor impuse furnizorilor de platforme de partajare a materialelor video în temeiul articolului 28b alineatele (1), (2) și (3) din Directiva [2010/13]. (2) Autoritatea solicitată informează autoritatea solicitantă, fără întârzieri nejustificate, cu privire la acțiunile pe care le‑a întreprins sau intenționează să le întreprindă sau cu privire la motivele pentru care nu au fost întreprinse acțiuni, ca urmare a unei cereri de asigurare a respectării obligațiilor formulate în temeiul alineatului (1). Comitetul stabilește termenele în acest scop în regulamentul său de procedură. (3) În cazul unui dezacord între autoritatea solicitantă și autoritatea solicitată cu privire la acțiunile întreprinse sau planificate sau la inacțiunea ca urmare a unei cereri de asigurare a respectării obligațiilor în temeiul alineatului (1), oricare dintre autorități poate sesiza comitetul cu o cerere de mediere în scopul identificării unei soluții amiabile. În cazul neidentificării unei soluții amiabile în urma medierii de către comitet, autoritatea solicitantă sau autoritatea solicitată pot cere comitetului să emită aviz cu privire la această chestiune. În avizul său, comitetul evaluează dacă cererii de asigurare a respectării obligațiilor în temeiul alineatul (1) i s‑a dat curs în mod suficient. În cazul în care comitetul consideră că autoritatea solicitată nu a dat curs în mod suficient cererii de asigurare a respectării obligațiilor, comitetul recomandă acțiuni pentru a da curs cererii. Comitetul emite avizul, în consultare cu Comisia, fără întârzieri nejustificate. (4) După primirea unui aviz astfel cum se menționează la alineatul (3) al doilea paragraf, autoritatea solicitată informează, fără întârzieri nejustificate și într‑un termen care urmează să fie stabilit de comitet în regulamentul său de procedură, comitetul, Comisia și organismul solicitant cu privire la acțiunile întreprinse sau planificate în legătură cu avizul.”

Articolul 227-24 din Codul penal prevede: „Faptul fie de a fabrica, de a transporta, de a difuza indiferent de mijloc și de suport un mesaj cu caracter violent, care incită la terorism, pornografie, inclusiv imagini pornografice care implică unul sau mai multe animale, sau de natură să aducă atingere în mod grav demnității umane sau să incite minorii să participe la jocuri care îi pun în pericol din punct de vedere fizic, fie de a comercializa un asemenea mesaj se pedepsește cu închisoare de 3 ani și cu amendă de 75000 de euro atunci când acest mesaj poate fi văzut sau perceput de un minor. În cazul în care infracțiunile prevăzute la prezentul articol sunt săvârșite prin intermediul presei scrise sau audiovizuale sau al comunicării publice online, dispozițiile speciale ale legilor care reglementează aceste materii sunt aplicabile în ceea ce privește determinarea persoanelor responsabile. Infracțiunile prevăzute la prezentul articol sunt constituite inclusiv în cazul în care accesul unui minor la mesajele menționate la primul paragraf rezultă dintr‑o simplă declarație a acestuia prin care indică faptul că are cel puțin 18 ani.”

Articolul 23 din loi no 2020-936, du 30 juillet 2020, visant à protéger les victimes de violences conjugales (Legea nr. 2020-936 din 30 iulie 2020 privind protecția victimelor violenței conjugale) (JORF din 31 iulie 2020, textul nr. 2), astfel cum a fost modificată prin loi no 2021-1382, du 25 octobre 2021, relative à la régulation et à la protection de l’accès aux œuvres culturelles à l’ère numérique (Legea nr. 2021-1382 din 25 octombrie 2021 privind reglementarea și protecția accesului la operele culturale în era digitală) (JORF din 26 octombrie 2021, textul nr. 2) (denumită în continuare „Legea nr. 2020-936”), avea următorul cuprins: „Atunci când constată că o persoană a cărei activitate constă în editarea unui serviciu de comunicare publică online permite minorilor să aibă acces la un conținut pornografic cu încălcarea articolului 227-24 din Codul penal, președintele Autorité de régulation de la communication audiovisuelle et numérique [Autoritatea de Reglementare a Comunicațiilor Audiovizuale și Digitale (ARCOM)] adresează acestei persoane o punere în întârziere prin care o somează să ia orice măsură de natură să împiedice accesul minorilor la conținutul incriminat. Destinatarul somației dispune de un termen de 15 zile pentru a‑și prezenta observațiile. La expirarea acestui termen, în cazul neexecutării somației prevăzute la primul paragraf al prezentului articol și dacă conținutul rămâne accesibil minorilor, președintele [ARCOM] poate sesiza președintele tribunal judiciaire de Paris [Tribunalul Judiciar din Paris, Franța] pentru a dispune, potrivit procedurii accelerate pe fond, ca persoanele menționate la articolul 6 alineatul I punctul 1 din loi no 2004-575 du 21 juin 2004 pour la confiance dans l’économie numérique [Legea nr. 2004-575 din 21 iunie 2004 privind încrederea în economia digitală] [(JORF din 22 iunie 2004, textul nr. 2)] să pună capăt accesului la acest serviciu. Procureur de la République [Procurorul Republicii] este informat cu privire la decizia președintelui tribunalului. Președintele [ARCOM] poate sesiza, la cerere, președintele tribunal judiciaire de Paris [Tribunalul Judiciar din Paris] în același scop atunci când serviciul de comunicare publică online este accesibil de la o altă adresă. Președintele [ARCOM] poate de asemenea să solicite președintelui tribunal judiciaire de Paris [Tribunalul Judiciar din Paris] să dispună, potrivit procedurii accelerate pe fond, orice măsură destinată să înceteze afișarea serviciului de comunicare online de către un motor de căutare sau de către un anuar. Președintele [ARCOM] poate acționa din oficiu sau la sesizarea ministère public [Ministerului Public] sau a oricărei persoane fizice sau juridice care are interesul de a exercita acțiunea. Condițiile de aplicare a prezentului articol sunt precizate prin decret.”

Articolul 1 din décret no 2021-1306, du 7 octobre 2021, relatif aux modalités de mise en œuvre des mesures visant à protéger les mineurs contre l’accès à des sites diffusant un contenu pornographique (Decretul nr. 2021-1306 din 7 octombrie 2021 privind modalitățile de punere în aplicare a măsurilor de protecție a minorilor împotriva accesului la site‑uri care difuzează un conținut pornografic) (JORF din 8 octombrie 2021, textul nr. 25) prevede: „Punerea în întârziere adresată de președintele Conseil supérieur de l’audiovisuel [Consiliul superior al audiovizualului] în cazul prevăzut la primul paragraf al articolului 23 din Legea [nr. 2020-936] se notifică prin poștă potrivit modalităților prevăzute la alineatul I al articolului 2 din prezentul decret. Punerea în întârziere expune faptele constatate și modul în care acestea încalcă articolul 227-24 din Codul penal. Prin aceeași scrisoare, președintele conseil supérieur de l’audiovisuel [Consiliul Superior al Audiovizualului] invită persoana destinatară a somației să își prezinte observațiile scrise în termenul prevăzut la primul paragraf al articolului 23 din Legea din 30 iulie 2020 menționată mai sus, potrivit modalităților prevăzute la alineatul II al articolului 2 din prezentul decret.”

Potrivit articolului 3 din acest decret: „Pentru a aprecia, în temeiul primului paragraf al articolului 23 din Legea [nr. 2020-936], dacă persoana a cărei activitate este de a edita un serviciu de comunicare publică online permite minorilor să aibă acces la un conținut pornografic cu încălcarea articolului 227-24 din Codul penal, președintele [ARCOM] ține seama de nivelul de fiabilitate a procedeului tehnic instituit de această persoană pentru a se asigura că utilizatorii care doresc să aibă acces la serviciu sunt majori.”

Potrivit articolului 5 din decretul menționat: „Atunci când s‑a dispus încetarea accesului la un serviciu de comunicare publică online printr‑o hotărâre judecătorească în condițiile definite la articolul 23 din Legea [nr. 2020-936], persoanele menționate la articolul 6 alineatul I punctul 1 din Legea [nr. 2004-575] pun în aplicare această hotărâre prin orice mijloc adecvat, printre altele prin utilizarea protocolului de blocare prin nume de domeniu (DNS). Utilizatorii serviciilor de comunicare publică online cărora le este interzis accesul sunt direcționați către o pagină informativă [a ARCOM] care indică motivele măsurii de blocare. […]”

Articolul L. 130-11 din Codul rutier prevede: „I.- Atunci când, pe un drum deschis sau nu circulației publice, se realizează un control rutier care implică interceptarea vehiculelor și care are drept scop fie să se efectueze operațiunile prevăzute la articolele L. 234-9 sau L. 235-2 din prezentul cod sau la articolele 78-2-2 sau 78-2-4 din code de procédure pénale [Codul de procedură penală], fie să se verifice dacă conducătorii auto sau pasagerii nu fac obiectul unor căutări dispuse de autoritățile judiciare pentru infracțiuni pedepsite cu închisoarea de cel puțin trei ani sau nu sunt înscriși în fișierul menționat la articolul 230-19 din același cod din cauza amenințării pe care o reprezintă pentru ordinea sau securitatea publică sau pentru că fac obiectul unei decizii de internare obligatorie într‑o instituție psihiatrică sau au evadat dintr‑o astfel de instituție, autoritatea administrativă poate interzice oricărui operator al unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare să redifuzeze prin intermediul acestui serviciu orice mesaj sau indicație transmisă de utilizatorii serviciului respectiv atunci când această redifuzare este susceptibilă să permită celorlalți utilizatori să se sustragă de la control. Interdicția de redifuzare menționată la primul paragraf al prezentului alineat I constă, pentru orice operator al unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare, în ocultarea, pentru toate drumurile sau porțiunile de drum care îi sunt desemnate de autoritatea competentă, a tuturor mesajelor și indicațiilor pe care le‑ar fi redifuzat în mod obișnuit către utilizatori într‑un mod normal de funcționare a serviciului. Durata acestei interdicții nu poate depăși 2 ore în cazul în care controlul rutier privește o operațiune prevăzută la articolele L. 234-9 sau L. 235-2 din prezentul cod sau 12 ore în cazul în care privește o altă operațiune menționată la primul paragraf al prezentului alineat I. Drumurile sau porțiunile de drum în cauză nu se pot extinde dincolo de o rază de 10 kilometri în jurul punctului de control rutier atunci când acesta este situat în afara localității și dincolo de 2 kilometri în jurul punctului de control rutier atunci când acesta este situat în localitate. II.- Interdicția menționată la alineatul I al prezentului articol nu se aplică evenimentelor sau împrejurărilor prevăzute la articolul 3 din Regulamentul delegat (UE) nr. 886/2013 al Comisiei din 15 mai 2013 de completare a Directivei 2010/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește datele și procedurile pentru furnizarea către utilizatori, în mod gratuit, atunci când este posibil, a unor informații minime universale în materie de trafic referitoare la siguranța rutieră [(JO 2013, L 247, p. 6)]. III.- Modalitățile de stabilire a drumurilor sau a porțiunilor de drum vizate de interdicția menționată la alineatul I, modalitățile de comunicare cu operatorii de servicii electronice de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare în scopul punerii în aplicare a acestei interdicții, precum și măsurile destinate să asigure confidențialitatea informațiilor transmise acestor operatori sunt definite printr‑un decret al Conseil d’État [Consiliul de Stat].”

Articolul L. 130-12 din Codul rutier prevede sancțiunile aplicabile în cazul încălcării interdicției de difuzare menționate la articolul L. 130-11 din acest cod.

Décret no 2021-468, du 19 avril 2021, portant application de l’article L. 130-11 du code de la route (Decretul nr. 2021-468 din 19 aprilie 2021 de punere în aplicare a articolului L. 130-11 din Codul rutier) (JORF din 20 aprilie 2021, textul nr. 48) stabilește modalitățile dispozitivului prevăzut la acest articol L. 130-11, în special modalitățile de determinare a drumurilor sau a porțiunilor de drum vizate de interdicție, modalitățile de comunicare cu operatorii de servicii electronice de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare în scopul punerii în aplicare a acestei interdicții, precum și măsurile destinate să asigure confidențialitatea informațiilor transmise acestor operatori.

Potrivit articolului R. 130-12 din Codul rutier, introdus prin articolul 1 din acest decret: „I.- […] Decizia de interzicere a redifuzării precizează drumurile sau porțiunile de drum vizate și definește data și orele de începere și de încetare a acestei interdicții. II.- Informațiile referitoare la interdicția de redifuzare, cu excluderea oricărei informații referitoare la motivele controlului rutier în cauză, sunt comunicate operatorilor unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație […]”

WebGroup Czech Republic și NKL Associates sunt societăți al căror sediu social este situat în Praga (Republica Cehă) și care exploatează site‑uri internet cu caracter pornografic.

Aceste societăți au făcut obiectul unei puneri în întârziere de către președintele ARCOM, în temeiul Decretului nr. 2021/1306 privind punerea în aplicare a Legii nr. 2020-936 și al articolului 227-24 din Codul penal, articol care interzice oricărei persoane să difuzeze un mesaj cu caracter pornografic care poate fi văzut de un minor, această infracțiune fiind constituită, potrivit ultimului paragraf al acestui articol 227-24, inclusiv dacă accesul unui minor la mesajele în discuție rezultă dintr‑o simplă declarație a acestuia prin care indică faptul că are vârsta de cel puțin 18 ani.

Societățile menționate au contestat punerile în întârziere care le‑au fost adresate la tribunal judiciaire de Paris (Tribunalul Judiciar din Paris) și au sesizat în paralel, în primă și ultimă instanță, Conseil d’État (Consiliul de Stat), care este instanța de trimitere, cu cereri de anulare a acestui decret, printre altele pentru încălcarea dreptului Uniunii.

În acest scop, aceleași societăți au invocat printre altele lipsa notificării Legii nr. 2020-936 și a Decretului nr. 2021-1306 către Comisie și către Republica Cehă, cu încălcarea articolului 3 din Directiva 2000/31, precum și nerespectarea obiectivelor acestei directive în măsura în care această lege și acest decret impun măsuri cu caracter general și abstract – și anume instituirea unor dispozitive tehnice de blocare a accesului minorilor la conținuturile pornografice – care vizează o categorie de anumite servicii ale societății informaționale descrisă în termeni generali și care se aplică fără distincție oricărui furnizor din această categorie.

Instanța de trimitere arată că întrebările adresate în cauza C‑188/24 sunt determinante pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată și că acestea prezintă o dificultate serioasă. În special, aceasta ridică problema dacă dispoziții penale destinate să asigure protecția minorilor, precum și măsuri care impun instituirea unor dispozitive tehnice de blocare a accesului minorilor la conținuturile pornografice intră sub incidența „domeniului coordonat” și constituie o „cerință” referitoare la desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, în sensul Directivei 2000/31. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere ridică problema modului în care trebuie conciliate cerințele care rezultă din această directivă cu cele care decurg din protecția demnității umane, precum și a interesului superior al copilului, astfel cum sunt consacrate printre altele la articolele 1 și 24 din cartă.

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) În primul rând, trebuie să se considere că dispoziții din dreptul penal, în special dispoziții generale și abstracte care desemnează anumite fapte ca reprezentând o infracțiune susceptibilă de urmărire penală, țin de «domeniul coordonat» de [Directiva 2000/31] atunci când se pot aplica atât comportamentului unui furnizor de servicii ale societății informaționale, cât și celui al oricărei alte persoane fizice sau juridice sau trebuie să se considere, din moment ce [respectiva] directivă are ca obiectiv doar armonizarea anumitor aspecte juridice ale acestor servicii fără a armoniza domeniul dreptului penal ca atare și stabilește doar cerințe aplicabile serviciilor, că astfel de dispoziții penale nu pot fi considerate cerințe aplicabile accesului și desfășurării activității unor servicii ale societății informaționale care țin de «domeniul coordonat» de directiva menționată? În special, dispoziții penale menite să asigure protecția minorilor intră în sfera acestui «domeniu coordonat»? 2) Trebuie să se considere că faptul de a impune editorilor de servicii de comunicare online să pună în aplicare mecanisme menite să prevină posibilitatea ca minorii să aibă acces la conținuturile pornografice pe care le difuzează ține de «domeniul coordonat» de [Directiva 2000/31], care armonizează doar anumite aspecte juridice ale serviciilor în cauză, în condițiile în care, deși această obligație privește desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, în măsura în care se referă la comportamentul furnizorului de servicii, la cerințe legate de calitatea sau conținutul serviciului, ea nu privește însă nici stabilirea furnizorului, nici comunicările comerciale, nici contractele încheiate prin mijloace electronice, nici regimul răspunderii intermediarilor, nici codurile de conduită, nici soluționarea extrajudiciară a litigiilor, nici acțiunile în justiție și cooperarea între statele membre și, prin urmare, nu privește niciuna dintre materiile reglementate de dispozițiile de armonizare din capitolul II din aceasta? 3) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările anterioare, cum trebuie efectuată concilierea între cerințele rezultate din Directiva [2000/31] și cele care decurg din protecția drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, în special din protecția demnității umane și a interesului superior al copilului, garantate de articolele 1 și 24 din [cartă] și de articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [semnată la Roma la 4 noiembrie 1950], atunci când doar adoptarea de măsuri individuale luate în privința unui anumit serviciu nu este de natură să asigure protecția efectivă a acestor drepturi? Există un principiu general al dreptului Uniunii Europene care ar permite statelor membre să ia, în special în caz de urgență, măsurile – inclusiv atunci când acestea sunt generale și abstracte în privința unei categorii de furnizori de servicii – pe care le impune protecția minorilor față de atingerile aduse demnității și integrității lor, derogând atunci când acest lucru este necesar, în privința furnizorilor de servicii reglementate de Directiva [2000/31], de la principiul reglementării acestora de către statul lor de origine stabilit de directiva menționată?”

Coyote System, societate cu sediul în Franța, furnizează un serviciu care corespunde în dreptul francez calificării drept „serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare” prevăzute la articolul L. 130-11 din Codul rutier.

Acest articol L. 130-11 prevede, în scopuri de ordine publică, de securitate și de siguranță publică, instituirea unui mecanism care permite autorității administrative competente să interzică operatorilor acestui tip de servicii să redifuzeze, pentru o perioadă și într‑un perimetru geografic limitate, mesajele utilizatorilor lor care ar putea dezvălui localizarea controalelor privind alcoolemia și utilizarea stupefiantelor, precum și anumite operațiuni de poliție judiciară, de exemplu împotriva unor persoane căutate pentru infracțiuni grave (inclusiv acte de terorism) sau pentru că ar fi evadat dintr‑o instituție psihiatrică. Acest mecanism a fost instituit prin Decretul nr. 2021-468 de punere în aplicare a articolului L. 130-11 menționat.

Coyote System a solicitat Conseil d’État (Consiliul de Stat), care este instanța de trimitere, anularea acestui decret, în special pentru nerespectarea Directivei 2000/31, și a invocat același motiv pe calea excepției împotriva articolului L. 130‑11 din Codul rutier.

În susținerea acțiunii formulate, această societate susține, pe de o parte, că dispozitivul de interzicere a redifuzării prevăzut la articolul L. 130-11 din Codul rutier și instituit prin Decretul nr. 2021-468 încalcă obiectivele Directivei 2000/31. Pe de altă parte, acest dispozitiv de interzicere a redifuzării ar încălca articolul 15 din această directivă în măsura în care ar impune operatorilor unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare o obligație generală de supraveghere a informațiilor pe care le transmit.

Instanța de trimitere arată că întrebările adresate în cauza C‑190/24 sunt determinante pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată și că acestea prezintă o dificultate serioasă. În această privință, instanța de trimitere ridică problema dacă o astfel de interdicție de redifuzare ține de „domeniul coordonat” și constituie o „cerință” referitoare la desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, în sensul Directivei 2000/31, și dacă este vorba despre o obligație generală în materie de supraveghere, interzisă de articolul 15 din această directivă.

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Interdicția impusă operatorilor unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare de a redifuza prin intermediul acestui serviciu orice mesaj sau orice indicație emisă de utilizatori care ar putea permite celorlalți utilizatori să se sustragă de la anumite controale rutiere trebuie considerată ca făcând parte din «domeniul coordonat», astfel cum este prevăzut de [Directiva 2000/31], în condițiile în care, deși privește desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, în măsura în care se referă la comportamentul furnizorului de servicii, la calitatea sau la conținutul serviciului, aceasta nu privește însă nici stabilirea furnizorilor de servicii, nici comunicările comerciale, nici contractele încheiate prin mijloace electronice, nici răspunderea intermediarilor, nici codurile de conduită, nici soluționarea extrajudiciară a litigiilor, nici acțiunile în justiție și nici cooperarea între statele membre și, prin urmare, nu se referă la niciuna dintre materiile reglementate de dispozițiile de armonizare din capitolul II din aceasta? 2) O interdicție de redifuzare al cărei obiect este de a evita, printre altele, ca persoanele căutate pentru infracțiuni sau care prezintă o amenințare pentru ordinea sau securitatea publică să se poată sustrage de la controale rutiere intră în sfera cerințelor referitoare la desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale pe care un stat membru nu ar putea să le impună unor furnizori de servicii proveniți dintr‑un alt stat membru, în condițiile în care considerentul (26) al [Directivei 2000/31] precizează că aceasta nu privează statele membre de posibilitatea de a aplica normele de drept intern de drept penal și de procedură penală în vederea efectuării tuturor măsurilor de cercetare și a altor măsuri necesare pentru depistarea și urmărirea infracțiunilor? 3) Articolul 15 din [Directiva 2000/31], care interzice să se impună furnizorilor de servicii vizați la acest articol o obligație generală în materie de supraveghere, cu excepția obligațiilor aplicabile într‑un caz specific, trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unui mecanism care se limitează să prevadă că se poate impune operatorilor unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare să nu redifuzeze punctual, în cadrul acestui serviciu, anumite categorii de mesaje sau de indicații, fără ca pentru aceasta operatorul să trebuiască să ia cunoștință de conținutul lor?”

Prin decizia din 11 februarie 2025, Curtea a conexat cauzele C‑188/24 și C‑190/24 pentru buna desfășurare a fazei scrise și a celei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Astfel cum reiese din deciziile de trimitere, instanța de trimitere ridică problema dacă reglementările a căror anulare a fost solicitată în fața sa țin de „domeniul coordonat” și constituie „cerințe” referitoare la accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale sau la desfășurarea acesteia, în sensul Directivei 2000/31.

Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul primelor trei întrebări adresate în cauza C‑188/24, precum și prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări în cauza C‑190/24, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2000/31 se opune ca un stat membru să impună furnizorilor de servicii ale societății informaționale stabiliți în alte state membre o obligație generală și abstractă care intră sub incidența dreptului penal, care urmărește să prevină accesul minorilor la conținuturi pornografice (cauza C‑188/24) și să interzică unor astfel de furnizori redifuzarea de informații referitoare la anumite controale rutiere (cauza C‑190/24). În acest context, instanța menționată solicită, prin intermediul celei de a treia întrebări în cauza C‑188/24, și explicații cu privire la modul de conciliere, dacă este cazul, a cerințelor care rezultă din această directivă cu cele care decurg din protecția demnității umane, precum și din interesul superior al copilului, astfel cum sunt consacrate la articolele 1 și 24 din cartă.

Conform articolului 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31, interpretat în lumina considerentului (8) al directivei menționate, aceasta are ca obiectiv să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin crearea unui cadru juridic care să asigure libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre, apropiind, în măsura necesară realizării acestui obiectiv, anumite dispoziții de drept intern aplicabile acestor servicii [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 257].

Articolul 2 litera (a) din directiva menționată coroborat cu articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 definește „serviciile societății informaționale” ca fiind „orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”, înțelegându‑se, astfel cum rezultă din considerentul (18) al Directivei 2000/31, că aceste servicii cuprind o gamă largă de activități economice care se desfășoară online [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 258].

Articolul 3 din Directiva 2000/31 este, la rândul său, o dispoziție centrală în economia și în sistemul instituit prin aceasta, în măsura în care consacră principiul controlului în statul membru de origine, care este menționat și în considerentul (22) al acestei directive, care enunță că „controlul serviciilor societății informaționale se face la sursa activității” [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 259 și jurisprudența citată].

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată, fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și care țin de domeniul coordonat, acest domeniu acoperind, astfel cum prevede articolul 2 litera (h) din aceeași directivă, cerințele specificate în cadrul legislativ din statele membre, aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale sau serviciilor societății informaționale, indiferent dacă sunt de natură generală sau concepute special pentru aceștia [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 260].

Conform articolului 2 litera (h) punctul (i) din Directiva 2000/31, „domeniul coordonat” se referă la cerințe pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte și care privesc accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele în materie de calificare, de autorizare sau de notificare, precum și la cerințe privind desfășurarea activității unui astfel de serviciu, cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, calitatea sau conținutul serviciului sau răspunderea furnizorului de servicii.

Articolul 3 alineatul (2) din această directivă prevede, pe de altă parte, că statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive care țin de domeniul coordonat [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 262].

Astfel, directiva menționată se întemeiază pe aplicarea principiului controlului în statul membru de origine și a principiului recunoașterii reciproce, astfel încât, în cadrul domeniului coordonat definit la articolul 2 litera (h) din aceeași directivă, serviciile societății informaționale sunt reglementate numai în statul membru pe teritoriul căruia sunt stabiliți furnizorii acestor servicii [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 263 și jurisprudența citată].

În speță, instanța de trimitere ridică problema dacă reglementările a căror anulare a fost solicitată în fața sa și care sunt aplicabile unor servicii care pot fi calificate drept servicii ale societății informaționale, în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2000/31, nu ar trebui considerate ca fiind excluse de la bun început din domeniul coordonat definit la articolul 2 litera (h) din această directivă, ca urmare, pe de o parte, a faptului că nu privesc niciuna dintre cerințele sau materiile reglementate de dispozițiile de armonizare din capitolele II și III din directiva menționată și, pe de altă parte, a faptului că acestea decurg dintr‑o obligație generală și abstractă rezultată din dreptul penal (cauza C‑188/24) sau urmăresc obiective de ordine, de securitate și de siguranță publice (cauza C‑190/24).

Prin urmare, este necesar să se verifice dacă, având în vedere termenii articolului 2 litera (h) din Directiva 2000/31, contextul în care se înscrie acesta și obiectivele directivei menționate, domeniul coordonat, în sensul acestei dispoziții, este limitat în aceste două privințe, ceea ce ar însemna că reglementările în discuție în litigiile principale nu intră sub incidența mecanismului consacrat la articolul 3 din directiva menționată.

În ceea ce privește, în primul rând, aspectul dacă domeniul coordonat se limitează la cerințele și la materiile reglementate de dispozițiile de armonizare cuprinse în capitolele II și III din Directiva 2000/31, este necesar să se observe, primo, că din termenii articolului 2 litera (h) punctele (i) și (ii) din această directivă reiese că domeniul coordonat vizat de această dispoziție acoperă toate cerințele prevăzute de sistemele juridice ale statelor membre în ceea ce privește accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale sau desfășurarea acesteia, cu excepția unor cerințe precum cele aplicabile bunurilor, livrării bunurilor și serviciilor care nu sunt furnizate prin mijloace electronice. În special, această definiție nu subordonează domeniul coordonat condiției potrivit căreia doar materiile armonizate de directiva menționată ar fi acoperite.

Secundo, în ceea ce privește contextul în care se înscrie dispoziția menționată, trebuie arătat că articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2000/31 coroborat cu anexa la aceasta prevede că mecanismul prevăzut la acest articol 3 alineatele (1) și (2) nu se aplică în esență dreptului de proprietate intelectuală, emisiilor de bani electronici, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare, asigurărilor, anumitor aspecte ale contractelor și autorizării comunicărilor comerciale nesolicitate prin poșta electronică. Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 62 din concluzii, nu ar fi fost necesar să se excludă astfel de aspecte ale mecanismului menționat dacă domeniul coordonat s‑ar limita la cerințele și la materiile reglementate de capitolele II și III din aceeași directivă.

Tertio, în ceea ce privește obiectivul Directivei 2000/31, trebuie amintit că din articolul 1 alineatele (1) și (2) din această directivă coroborat cu considerentul (8) al directivei menționate reiese că aceasta urmărește să contribuie la buna funcționare a pieței interne. Pe de o parte, aceasta creează un cadru juridic care asigură libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre și care constă printre altele în aplicarea mecanismului prevăzut la acest articol 3 alineatele (1) și (2), în temeiul căruia, în cadrul domeniului coordonat, serviciile societății informaționale sunt reglementate numai în statul membru pe teritoriul căruia sunt stabiliți furnizorii acestor servicii. Pe de altă parte, aceeași directivă prevede, printre altele în capitolele II și III, dispoziții care apropie, în măsura necesară realizării acestui obiectiv, anumite dispoziții naționale aplicabile acestor servicii.

Astfel, articolul 2 litera (h) și articolul 3 din Directiva 2000/31, pe de o parte, și dispozițiile capitolelor II și III din aceasta, pe de altă parte, constituie două mijloace care sunt distincte, deși complementare în raport cu obiectivul lor. Într‑adevăr, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 56 din concluzii, principiile stabilite la articolul 3 din această directivă prezintă, înainte de toate, un interes atunci când este vorba despre dispoziții naționale pentru care aceasta nu prevede o armonizare. În aceste condiții, a exclude din domeniul coordonat orice cerință sau materie care nu ar fi acoperită de capitolele II și III din directiva menționată ar echivala cu a aduce atingere obiectivului acesteia, lipsind de efect, pentru alte cerințe și materii decât cele reglementate de aceste capitole, principiile cardinale ale controlului în statul membru de origine și recunoașterii reciproce, prevăzute la articolul 3 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă.

Rezultă că domeniul coordonat prevăzut la articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31 nu se limitează la cerințele și la materiile reglementate de dispozițiile de armonizare cuprinse în capitolele II și III din această directivă.

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă domeniul coordonat se aplică de asemenea reglementărilor generale și abstracte din dreptul penal al statelor membre, precum și reglementărilor naționale care urmăresc obiective de ordine, de securitate și de siguranță publice, trebuie arătat, primo, că reiese chiar din termenii articolului 2 litera (h) din Directiva 2000/31 că, pe de o parte, caracterul general și abstract al unei reglementări nu poate avea ca efect excluderea acestei reglementări din domeniul coordonat.

Pe de altă parte, reiese de aici că reglementările care țin de dreptul penal sau urmăresc obiectivele sus‑menționate fac parte, în principiu, din domeniul coordonat în măsura în care prevăd cerințe privind accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale sau desfășurarea acesteia, care nu sunt excluse potrivit articolului 2 litera (h) punctul (ii) din directiva menționată. În această privință, este necesar să se constate că reglementările în discuție în litigiile principale nu intră în mod vădit sub incidența cerințelor excluse din domeniul coordonat în temeiul acestei din urmă dispoziții, precum cele aplicabile bunurilor ca atare, livrării lor sau serviciilor care nu sunt furnizate pe cale electronică.

Secundo, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31, este necesar să se observe că numai reglementările adoptate în domeniul fiscal, al protecției datelor, al înțelegerilor, al notariatului, al reprezentării în justiție și al jocurilor pe bani sunt excluse în mod specific din domeniul de aplicare al respectivei directive prin articolul 1 alineatul (5) din aceasta. În consecință, în măsura în care nu privesc domeniile excluse de această dispoziție, reglementările de drept penal sau care urmăresc obiective de ordine, de securitate și de siguranță publice pot intra în domeniul de aplicare al directivei menționate și, astfel, în domeniul coordonat, în sensul articolului 2 litera (h) menționat.

Or, este cert că reglementările în discuție în litigiile principale nu privesc domeniile excluse de articolul 1 alineatul (5) din Directiva 2000/31.

Aceste reglementări nu intră nici sub incidența derogărilor menționate în anexa la Directiva 2000/31 și amintite la punctul 53 din prezenta hotărâre, care privesc cazurile în care, în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din această directivă, alineatele (1) și (2) ale acestui articol 3 nu sunt aplicabile. Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 62 din concluzii, excluderea expresă, prin această anexă, a anumitor domenii nearmonizate de directiva menționată de la mecanismul prevăzut la alineatele (1) și (2) menționate are un caracter exhaustiv, ceea ce înseamnă că celelalte domenii nearmonizate, cum ar fi dreptul penal, precum și apărarea ordinii, securității și siguranței publice, intră în sfera domeniului coordonat și a acestui mecanism.

În plus, în ceea ce privește mai precis reglementările naționale care urmăresc obiective de ordine, de securitate și de siguranță publică, această interpretare este confirmată de dispoziția care figurează la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, potrivit căreia statele membre pot, în anumite condiții, să adopte măsuri derogatorii de la alineatul (2) al acestui articol 3 în cazul în care aceste măsuri sunt necesare pentru motive, printre altele, de ordine publică și de securitate publică, inclusiv de protecție a securității naționale. Această dispoziție prevede, așadar, ea însăși posibilitatea statelor membre, altele decât cel pe teritoriul căruia este stabilit un furnizor de servicii ale societății informaționale, de a lua măsuri care intră în sfera domeniului coordonat, în cazul în care acestea sunt necesare pentru unul dintre motivele menționate.

În ceea ce privește reglementările care intră sub incidența dreptului penal, considerentul (8) al Directivei 2000/31 enunță că această directivă are ca obiectiv asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale, și nu armonizarea domeniului dreptului penal „ca atare”. Astfel, directiva menționată nu supune niciunei armonizări cerințele în materie penală prevăzute de sistemele juridice ale statelor membre și aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale sau serviciilor menționate. Considerentul (26) al aceleiași directive precizează că statele membre pot aplica normele lor naționale de drept penal și de procedură penală în conformitate cu condițiile prevăzute de aceasta. Astfel, distincția efectuată de Directiva 2000/31 între, pe de o parte, apropierea anumitor dispoziții naționale prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din această directivă și, pe de altă parte, domeniul coordonat definit la articolul 2 litera (h) din aceasta susține concluzia că, fără a face totuși obiectul unei armonizări, dispozițiile de drept penal pot intra în acest domeniu coordonat.

Tertio, excluderea în mod general din domeniul coordonat a oricărei reglementări de drept penal și/sau care urmărește obiective de ordine publică, de securitate și de siguranță publică ar aduce atingere, în lipsa unei indicații exprese a legiuitorului Uniunii, alta decât cele menționate la punctele 58-61 din prezenta hotărâre, obiectivului care constă în asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale.

În aceste condiții, Directiva 2000/31 acoperă dispozițiile care stabilesc cerințe referitoare la accesul la activitatea serviciilor societății informaționale sau la desfășurarea acesteia, indiferent de natura sau de domeniul din care fac parte potrivit dreptului național, cu excepția cerințelor sau a domeniilor care, în temeiul articolului 1 alineatul (5), al articolului 2 litera (h) punctul (ii) sau al articolului 3 alineatul (3) din această directivă, sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare al acesteia, din domeniul coordonat sau din mecanismul prevăzut la acest articol 3 alineatele (1) și (2). Prin urmare, reglementările naționale de drept penal și/sau care urmăresc obiective de ordine, de securitate și de siguranță publice nu sunt, ca atare, excluse din domeniul de aplicare al domeniului coordonat.

Rezultă astfel din cuprinsul punctelor 57-65 din prezenta hotărâre că reglementările în discuție în litigiile principale intră în domeniul coordonat, cu condiția să cuprindă asemenea cerințe referitoare la accesul la activitatea serviciilor societății informaționale sau la desfășurarea acesteia, în sensul articolului 2 litera (h) punctul (i) din Directiva 2000/31.

Trebuie amintit, în ceea ce privește cauza C‑188/24, că Curtea a statuat deja că o măsură națională care impune furnizorului unui serviciu al societății informaționale să condiționeze, prin intermediul unei obligații de informare, accesul la serviciul său constituie o cerință privind desfășurarea unei activități, în sensul articolului 2 litera (h) punctul (i) din Directiva 2000/31 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2020, A (Publicitate și vânzare de medicamente online), C‑649/18, EU:C:2020:764, punctul 88].

Or, un dispozitiv de verificare a vârstei utilizatorilor unui serviciu al societății informaționale care permite accesul la conținuturi pornografice urmărește să condiționeze accesul acestor utilizatori la respectivul serviciu.

În ceea ce privește cauza C‑190/24, este necesar să se observe că interdicția impusă operatorilor unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare de a redifuza informațiile transmise de utilizatorii lor cu privire la anumite controale rutiere implică o limitare a funcționalităților curente ale unui astfel de serviciu, care are ca obiect aducerea la cunoștința utilizatorilor săi a informațiilor rutiere. O astfel de interdicție constituie, așadar, o cerință privind conținutul acestui serviciu.

Rezultă că reglementările în discuție în litigiile principale cuprind cerințe privind desfășurarea activității de prestare de servicii ale societății informaționale, în sensul articolului 2 litera (h) punctul (i) a doua liniuță din Directiva 2000/31. Aceste reglementări intră, așadar, în sfera domeniului coordonat și, astfel, a mecanismului prevăzut la articolul 3 alineatele (1) și (2) din această directivă.

Astfel cum s‑a arătat la punctele 45-49, 54 și 55 din prezenta hotărâre, în aplicarea acestui mecanism – care se întemeiază pe principiile cardinale ale controlului în statul membru de origine și recunoașterii reciproce, înscrise la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31 – în cadrul domeniului coordonat, serviciile societății informaționale sunt reglementate numai în statul membru pe teritoriul căruia sunt stabiliți furnizorii acestor servicii.

În special, acest articol 3 alineatul (2) prevede că statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat.

În aceste condiții, trebuie să se verifice dacă reglementările în discuție în litigiile principale restrâng libera circulație a acestor servicii.

În această privință, din dosarul de care dispune Curtea reiese că reglementarea în discuție în cauza C‑188/24 obligă operatorii de site‑uri pornografice, în caz contrar expunându‑se unor sancțiuni administrative și penale, să condiționeze accesul utilizatorilor la aceste site‑uri prin intermediul unui dispozitiv de verificare a vârstei acestor utilizatori prin care se urmărește interzicerea accesului respectiv minorilor. Astfel, obligația de a prevedea un asemenea dispozitiv, în măsura în care este aplicabilă furnizorilor acestor servicii stabiliți în celelalte state membre, constituie o restricție privind libera circulație a serviciilor menționate, în sensul articolului 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31.

În ceea ce privește reglementarea în discuție în cauza C‑190/24, este necesar să se arate că această reglementare prevede o posibilitate de a interzice operatorilor unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare să redifuzeze informațiile transmise de utilizatorii lor cu privire la anumite controale rutiere, în caz contrar expunându‑se unor sancțiuni penale. Prin urmare, în temeiul reglementării menționate, acești operatori pot fi constrânși să limiteze funcționalitățile respectivului serviciu pe teritoriul francez.

În această privință, din decizia de trimitere reiese că Decretul nr. 2021-468 de aplicare a articolului L. 130-11 din Codul rutier este aplicabil oricărui operator de serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare, indiferent dacă este stabilit pe teritoriul francez sau pe cel al unui alt stat membru.

Prin urmare, este necesar să se constate că această reglementare, în măsura în care se aplică și operatorilor unui astfel de serviciu stabiliți în alte state membre, poate implica o restricție privind libera circulație a acestui serviciu.

Acestea fiind precizate, trebuie amintit că articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 permite, în anumite condiții, să se deroge de la principiul prevăzut la acest articol 3 alineatul (2). Prin urmare, este necesar să se examineze dacă reglementările în discuție în litigiile principale sunt susceptibile să respecte aceste condiții.

Trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31, statele membre pot adopta, în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale, măsuri derogatorii de la alineatul (2) al acestui articol 3 cu condiția, în primul rând, ca ele să fie necesare pentru a garanta ordinea publică, protecția sănătății publice, securitatea publică sau protecția consumatorilor, în al doilea rând, ca ele să fie luate împotriva unui serviciu al societății informaționale care aduce efectiv atingere obiectivelor menționate sau care prezintă un risc serios și grav de prejudiciere a acestor din urmă obiective și, în al treilea rând, ca ele să fie proporționale cu obiectivele menționate [Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 303 și jurisprudența citată].

Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată supune această posibilitate respectării unui regim de natură procedurală, și anume o invitație fără rezultat adresată statului membru în care sunt stabiliți prestatorii în cauză de a lua măsuri suficiente, precum și adresarea unei notificări către statul membru de stabilire și către Comisie cu privire la intenția de a lua astfel de măsuri.

În ceea ce privește prima dintre condițiile enumerate la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31, este necesar să se verifice dacă obiectivele urmărite de reglementările în discuție în litigiile principale corespund celor vizate de această dispoziție și dacă se poate considera că măsurile impuse de aceste reglementări sunt necesare pentru a garanta obiectivele menționate.

În ceea ce privește reglementarea în discuție în cauza C‑188/24, din articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) prima liniuță din Directiva 2000/31 reiese că noțiunea de „ordine publică” care figurează în acesta vizează în special protecția minorilor și combaterea atingerilor aduse demnității persoanei umane, ceea ce corespunde obiectivelor urmărite de această reglementare.

În ceea ce privește reglementarea în discuție în cauza C‑190/24, trebuie să se observe că, pe lângă ordinea publică și în special prevenirea, investigarea, depistarea și urmărirea infracțiunilor, prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) prima liniuță din Directiva 2000/31, securitatea publică și securitatea națională figurează, la rândul lor, la a treia liniuță a acestei dispoziții. Motive de ordine publică, de siguranță și de securitate publică pot justifica astfel de interdicții de redifuzare a informațiilor referitoare la controalele rutiere, precum cele prevăzute de această reglementare.

În ceea ce privește a doua dintre condițiile enumerate la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31, potrivit căreia măsurile care derogă de la alineatul (2) al acestui articol 3 trebuie să fie luate împotriva unui anumit serviciu al societății informaționale care aduce efectiv atingere obiectivelor menționate la punctele 81-83 din prezenta hotărâre sau care prezintă un risc serios și grav de prejudiciere a acestora din urmă, trebuie amintit că această condiție trebuie interpretată în sensul că ea nu este îndeplinită de măsuri generale și abstracte care vizează o categorie descrisă în termeni generali de anumite servicii ale societății informaționale și care se aplică fără distincție oricărui furnizor al acestei categorii de servicii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Google Ireland ș.a., C‑376/22, EU:C:2023:835, punctul 60, Hotărârea din 30 mai 2024, Airbnb Ireland și Amazon Services Europe, C‑662/22 și C‑667/22, EU:C:2024:432, punctul 70, precum și Hotărârea din 21 aprilie 2026, Comisia/Ungaria (Valorile Uniunii), C‑769/22, EU:C:2026:326, punctul 309].

În speță, în ceea ce privește reglementarea în discuție în cauza C‑188/24, din dosarul de care dispune Curtea reiese că articolul 227-24 din Codul penal interzice în general oricărei persoane să fabrice, să transporte sau să difuzeze prin orice mijloace, indiferent de suport, anumite conținuturi sau mesaje care pot fi văzute sau percepute de minori. Astfel, conform jurisprudenței citate la punctul precedent din prezenta hotărâre, este vorba despre o reglementare generală și abstractă care vizează printre altele o întreagă serie de categorii de servicii ale societății informaționale descrise în termeni care se aplică fără distincție unor furnizori care fac parte din aceste categorii și care sunt stabiliți, eventual, într‑un alt stat membru. O astfel de reglementare nu poate, așadar, îndeplini a doua dintre condițiile enumerate la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31.

În aceste condiții, din decizia de trimitere reiese că, dincolo de interdicția generală prevăzută de legea penală, articolul 23 din Legea nr. 2020-936 prevede că o autoritate administrativă determinată, și anume președintele ARCOM, pune în întârziere, în mod individual, un furnizor al unui serviciu de comunicare publică online care difuzează un conținut pornografic, să ia orice măsură de natură să împiedice accesul minorilor la acest conținut. În plus, în cazul în care acest furnizor nu se conformează unei astfel de puneri în întârziere, respectiva autoritate administrativă poate să exercite o acțiune în justiție în scopul adoptării unor măsuri tehnice destinate să împiedice difuzarea conținutului menționat.

Or, articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31 nu exclude posibilitatea ca un stat membru să adopte dispoziții legale care să prevadă, cu respectarea condițiilor prevăzute de această dispoziție, o punere în întârziere individuală a furnizorilor unui serviciu al societății informaționale, precum serviciile de comunicare publică care difuzează un conținut pornografic. Având în vedere caracterul lor individualizat, asemenea puneri în întârziere pot fi calificate astfel drept măsuri luate împotriva unui anumit serviciu al societății informaționale care aduce atingere obiectivelor vizate la punctul 82 din prezenta hotărâre sau care constituie un risc serios și grav de prejudiciere a acestora din urmă, în sensul dispoziției menționate.

În ceea ce privește reglementarea în discuție în cauza C‑190/24, din articolul L. 130-11 din Codul rutier, precum și din Decretul nr. 2021-468 reiese că autoritatea administrativă competentă poate interzice oricărui operator al unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare să redifuzeze, prin intermediul acestui serviciu, orice mesaj sau orice indicație emisă de utilizatorii respectivului serviciu în cazul în care această redifuzare este susceptibilă să permită celorlalți utilizatori să se sustragă anumitor controale rutiere.

În această privință, articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31 permite unui stat să adopte reglementări care prevăd luarea de măsuri împotriva unui anumit serviciu al societății informaționale care aduce atingere obiectivelor menționate la punctul 83 din prezenta hotărâre sau care constituie un risc serios și grav de prejudiciere a acestora din urmă, în sensul dispoziției menționate.

Rezultă că măsuri care pot fi adoptate în temeiul reglementărilor menționate la punctele 85 și 88 din prezenta hotărâre, precum puneri în întârziere individuale ale furnizorilor de servicii de comunicare publică care difuzează un conținut pornografic sau decizii de interdicție, adresate operatorilor unui anumit serviciu, de a redifuza anumite informații, pot constitui măsuri adoptate împotriva unui anumit serviciu al societății informaționale, în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31.

În ceea ce privește a treia dintre condițiile enumerate la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31, și anume proporționalitatea măsurilor adoptate în raport cu obiectivele urmărite de reglementările în discuție în litigiile principale, trebuie arătat, în ceea ce privește cauza C‑188/24, că articolul 28b alineatul (3) litera (f) din Directiva 2010/13, aplicabil ratione temporis începând cu 19 septembrie 2020 serviciilor al căror obiect este furnizarea de programe și de materiale video, precum serviciile în discuție în această cauză, identifică instituirea unor sisteme de verificare a vârstei utilizatorilor de platforme de partajare a materialelor video ca permițând protecția minorilor față de conținuturi susceptibile să dăuneze dezvoltării lor fizice, mentale sau morale.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 1 din cartă, demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată. În plus, articolul 24 alineatul (1) din cartă prevede că copiii au dreptul printre altele la protecția necesară bunăstării lor.

Considerentul (59) al Directivei 2010/13 reflectă caracterul fundamental al dreptului la demnitatea umană și luarea în considerare a interesului superior al copilului care rezultă din articolele 1 și 24 din cartă, în măsura în care subliniază importanța protecției dezvoltării fizice, mentale și morale a minorilor, precum și a demnității umane în toate serviciile mass‑media audiovizuale. Această importanță impune, astfel cum reiese din articolele 6a și 28b din această directivă, să se asigure împiedicarea efectivă a accesului minorilor la conținuturi pornografice, cu ocazia punerii în aplicare a Directivelor 2000/31 și 2010/13 de către statele membre și potrivit modalităților principiului recunoașterii reciproce.

Rezultă că o măsură națională care impune furnizorului unui anumit serviciu instituirea unui sistem de verificare a vârstei utilizatorilor site‑urilor pornografice trebuie considerată ca fiind proporțională cu obiectivul de protecție a minorilor și a demnității umane, în sensul articolului 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31, atunci când acest furnizor nu a luat măsurile adecvate prevăzute la articolul 28b din Directiva 2010/13.

Pe de altă parte, articolul 15 din Regulamentul 2024/1083, aplicabil ratione temporis începând cu 8 mai 2025 serviciilor în discuție în cauza C‑188/24, a instituit o cooperare structurată între autoritățile solicitante și autoritățile solicitate, care permite transmiterea unei cereri justificate în mod corespunzător unei autorități solicitate care este competentă în ceea ce privește obiectul cererii să ia măsurile necesare și proporționale pentru asigurarea respectării efective a obligațiilor impuse în temeiul articolului 28b alineatele (1)-(3) din Directiva 2010/13. Astfel cum reiese din considerentul (45) al acestui regulament, atunci când utilizarea mecanismului instituit la acest articol 15 nu conduce la o soluție amiabilă între statele membre în cauză, libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale dintr‑un alt stat membru poate fi restricționată numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 din Directiva 2000/31 în conformitate cu procedura prevăzută la acest articol 3.

În ceea ce privește cauza C‑190/24, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, rezultă că posibilitatea unei interdicții de redifuzare prevăzute de reglementarea în discuție în această cauză este proporțională cu obiectivele de ordine, de securitate și de siguranță publice urmărite de această reglementare.

Așa fiind, reglementări precum cele în discuție în cauzele C‑188/24 și C‑190/24 nu pot fi puse în aplicare decât în măsura în care se asigură respectarea obligațiilor procedurale prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2000/31.

În ceea ce privește aceste obligații procedurale, și anume cea de a adresa o cerere prealabilă și fără rezultat statului membru de stabilire al furnizorului în cauză pentru ca acesta să ia el însuși măsuri și cea de notificare prealabilă a Comisiei și a acestui stat membru, trebuie amintit că aceste obligații constituie cerințe procedurale fundamentale care justifică inopozabilitatea față de particulari a măsurilor nenotificate care restrâng libera circulație a serviciilor societății informaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Airbnb Ireland, C‑390/18, EU:C:2019:1112, punctul 94).

În ceea ce privește cauza C‑190/24, reiese, desigur, din expresia „fără a aduce atingere” care figurează la articolul 3 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2000/31 că obligațiile procedurale prevăzute de această dispoziție nu se aplică în cadrul procedurilor judiciare, inclusiv al procedurilor preliminare și al acțiunilor desfășurate în cadrul anchetei penale, aspect confirmat de asemenea de considerentul (26) al acestei directive în ceea ce privește obligația de notificare a Comisiei.

Cu toate acestea, trebuie să se constate, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că interdicțiile de redifuzare prevăzute de reglementarea în discuție în această cauză nu par să intre, în sine, sub incidența unor astfel de proceduri și a unor astfel de acțiuni, cu excepția cazului în care controlul rutier vizat de interdicție este dispus în cadrul unei anchete penale.

Așa fiind, un stat membru poate, în temeiul articolului 3 alineatul (5) din Directiva 2000/31, să deroge de la obligațiile procedurale prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată în caz de urgență. În această ipoteză, măsurile sunt notificate în cel mai scurt timp, indicându‑se motivele pentru care statul membru consideră că există urgență.

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, dacă este cazul, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (4) sau la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2000/31.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la primele trei întrebări în cauza C‑188/24 și la prima și la a doua întrebare în cauza C‑190/24 că articolul 2 litera (h) și articolul 3 din Directiva 2000/31 trebuie interpretate în sensul că: – domeniul coordonat, menționat la prima dintre aceste dispoziții, nu se limitează la cerințele și materiile reglementate de dispozițiile de armonizare din capitolele II și III din această directivă și poate acoperi atât reglementări generale și abstracte din dreptul penal, cât și reglementări care urmăresc obiective de ordine, de securitate și de siguranță publice, în măsura în care aceste reglementări prevăd cerințe referitoare la accesul la activitatea serviciilor societății informaționale sau la desfășurarea acesteia, care nu sunt excluse din domeniul coordonat în temeiul acestui articol 2 litera (h) punctul (ii), și privesc domenii care nu sunt excluse nici din domeniul de aplicare al directivei menționate în temeiul articolului 1 alineatul (5) din aceasta, nici din mecanismul prevăzut la articolul 3 alineatele (1) și (2), în temeiul alineatului (3) al acestuia; – se opun ca un stat membru să aplice furnizorilor de servicii ale societății informaționale stabiliți în alte state membre o obligație generală și abstractă din dreptul penal care urmărește să prevină accesul minorilor la conținut pornografic; – nu se opun ca un stat membru, cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, citite în lumina articolelor 1 și 24 din cartă și fără a aduce atingere aplicării articolului 3 alineatul (5) din această directivă, să prevadă adoptarea unor măsuri prin care să oblige furnizorii unui anumit serviciu stabiliți în alte state membre să instituie un sistem de verificare a vârstei utilizatorilor site‑urilor pornografice, atunci când acești furnizori nu au luat măsurile corespunzătoare prevăzute la articolul 28b din Directiva 2010/13; – nu se opun ca un stat membru, cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 și fără a aduce atingere aplicării articolului 3 alineatul (5) din aceasta, să prevadă adoptarea unor măsuri prin care să se interzică furnizorilor unui anumit serviciu stabiliți în alte state membre, din motive de ordine, de securitate sau de siguranță publice, redifuzarea de informații referitoare la anumite controale rutiere.

Prin intermediul celei de a treia întrebări în cauza C‑190/24, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Din motivarea deciziei de trimitere, precum și din observațiile scrise și orale prezentate în fața Curții în prezenta cauză reiese că această întrebare se întemeiază pe premisa că operatorul unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare intră sub incidența articolului 14 din Directiva 2000/31.

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (1) și articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 trebuie interpretate în sensul că operatorul unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare intră sub incidența acestor dispoziții și dacă acest articol 15 alineatul (1) se opune unei reglementări naționale care permite să se interzică acestui operator redifuzarea de informații referitoare la anumite controale rutiere.

În ceea ce privește, în primul rând, articolul 14 din Directiva 2000/31, acesta privește stocarea, și anume, astfel cum reiese din alineatul (1) al acestui articol 14, un „serviciu al societății informaționale [care] constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului”. Această definiție nu exclude posibilitatea ca un serviciu care are de asemenea ca obiect difuzarea sau schimbul de astfel de informații să intre, în anumite condiții, în sfera noțiunii de „stocare” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2012, SABAM, C‑360/10, EU:C:2012:85, punctul 27, Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 106, precum și Hotărârea din 26 aprilie 2022, Polonia/Parlamentul și Consiliul, C‑401/19, EU:C:2022:297, punctul 28).

Așa fiind, faptul că serviciul furnizat de un operator include stocarea informațiilor care îi sunt transmise nu este suficient în sine pentru a concluziona că acest serviciu aparține în orice ipoteză domeniului de aplicare al articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2011, L’Oréal ș.a., C‑324/09, EU:C:2011:474, punctul 111, precum și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie amintit că, pentru ca aceasta să fie situația, este esențial ca furnizorul serviciului în cauză să fie un „furnizor de servicii intermediar” în sensul dispozițiilor secțiunii 4 din capitolul II din Directiva 2000/31. Astfel cum enunță considerentul (42) al acesteia, derogările în materie de răspundere prevăzute în prezenta directivă, printre care cele consacrate la articolul 14 din aceasta, se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii se limitează la procesul tehnic de exploatare și de a acorda acces la o rețea de comunicații. Tot potrivit acestui considerent (42), această activitate are caracter pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societății informaționale nu cunoaște și nici nu controlează informațiile transmise sau stocate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 105).

Astfel, pentru a aprecia dacă operatorul unui asemenea serviciu poate fi exonerat, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, de răspunderea sa pentru conținuturile stocate, trebuie să se examineze dacă rolul exercitat de acest operator este neutru, cu alte cuvinte dacă comportamentul său este pur tehnic, automat și pasiv, presupunând lipsa cunoașterii ori a controlului conținuturilor pe care le stochează, sau dacă, dimpotrivă, operatorul menționat joacă un rol activ de natură să îi confere o cunoaștere sau un control al acestor conținuturi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 106, precum și jurisprudența citată).

Având în vedere considerentul (42) al Directivei 2000/31, aceste două condiții de cunoaștere și de control trebuie înțelese ca fiind alternative și autonome una față de cealaltă. Prin urmare, operatorul unui serviciu al societății informaționale care controlează informațiile stocate este exclus de la beneficiul articolului 14 alineatul (1) din această directivă, chiar dacă nu ia cunoștință de aceste informații ca urmare a automatizării prelucrării lor.

Or, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 239 din concluzii, un asemenea operator exercită un control asupra informațiilor stocate printre altele prin intermediul algoritmului utilizat. Atât timp cât a prestabilit, prin intermediul acestui algoritm, condițiile difuzării sau nedifuzării unei astfel de informații, este irelevant dacă acest operator nu efectuează el însuși intervenții suplimentare care au ca efect promovarea, modificarea sau ștergerea informațiilor stocate în vederea difuzării lor.

În această privință, trebuie precizat că, deși, dincolo de o simplă clasificare și indexare a informațiilor în vederea unei mai bune accesibilități a acestora, algoritmul utilizat stabilește, în interesul operatorului sau al serviciului său, în ce condiții, în ce mod și în ce ordine de prioritate aceste informații sunt difuzate sau nu, operatorul menționat exercită un control asupra acestora, astfel încât serviciul pe care îl propune nu poate fi calificat drept „serviciu al societății informaționale [care] constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului”, în sensul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 martie 2010, Google France și Google, C‑236/08-C‑238/08, EU:C:2010:159, punctele 115 și 117, Hotărârea din 12 iulie 2011, L’Oréal ș.a., C‑324/09, EU:C:2011:474, punctul 116, precum și Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 114).

Într‑o asemenea ipoteză, în conformitate cu termenii săi care condiționează aplicarea sa de existența unei prestări de servicii prevăzute printre altele la articolul 14 din Directiva 2000/31, obligațiile pe care articolul 15 alineatul (1) din această directivă le impune statelor membre nu sunt aplicabile operatorului unui astfel de serviciu care exercită un control în sensul punctului precedent din prezenta hotărâre.

Revine instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare în acest scop.

În al doilea rând, în cazul în care instanța de trimitere ar concluziona că rolul unui furnizor de servicii precum Coyote System este neutru în sensul jurisprudenței amintite la punctul 109 din prezenta hotărâre și că serviciul pe care îl propune poate fi, așadar, calificat drept „serviciu al societății informaționale [care] constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului”, în sensul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, ea ar trebui să examineze dacă un astfel de furnizor poate face obiectul unei interdicții de redifuzare referitoare la anumite controale rutiere în temeiul acestui articol 14 alineatul (3) și dacă o asemenea interdicție este compatibilă cu articolul 15 alineatul (1) din directiva menționată.

În ceea ce privește, primo, articolul 14 alineatul (3) din Directiva 2000/31, această dispoziție prevede că articolul 14 menționat nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină. Curtea a precizat că o astfel de somație poate fi adresată și în ipoteza în care furnizorul nu este considerat ca fiind răspunzător, în sensul alineatului (1) al articolului 14 menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Glawischnig‑Piesczek, C‑18/18, EU:C:2019:821, punctele 24 și 25, precum și Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 131). În plus, astfel cum prevede alineatul (3) al acestuia, articolul 14 din directiva menționată nu aduce atingere nici posibilității statelor membre de a institui proceduri de reglementare a eliminării informațiilor stocate sau a blocării accesului la acestea.

Articolul 14 alineatul (3) din Directiva 2000/31 coroborat cu alineatul (1) al acestuia trebuie interpretat în sensul că privește somații prin care se urmărește ca furnizorul unui serviciu al societății informaționale, în sensul acestui alineat (1), să pună capăt oricărei încălcări din partea destinatarului serviciului ca urmare printre altele a prezenței unor informații ilicite stocate pe site‑ul său ori pe platforma sa prin eliminarea acestor informații sau prin blocarea accesului ori prevenirea oricărei alte încălcări de acest gen, în special prin eliminarea informațiilor ilicite sau prin blocarea accesului la informațiile ilicite al căror conținut este identic sau echivalent cu informații deja declarate ilicite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Glawischnig‑Piesczek, C‑18/18, EU:C:2019:821, punctele 24 și 37).

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica în special dacă interdicția de a redifuza informații referitoare la anumite controale rutiere prevăzută de reglementarea în discuție în litigiul principal urmărește să blocheze accesul la informațiile ilicite stocate pe platforma Coyote System sau să pună capăt unei activități ilicite ori unei încălcări din partea utilizatorilor serviciului sau să prevină o astfel de activitate sau de încălcare, în sensul articolului 14 alineatul (3) din Directiva 2000/31.

În ceea ce privește, secundo, aspectul dacă articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 se opune unei astfel de reglementări, trebuie amintit că interdicția impusă statelor membre de a impune furnizorilor de servicii intermediare o obligație generală de supraveghere este precizată în considerentul (47) al acestei directive în sensul că nu privește obligațiile de supraveghere„aplicabile într‑un caz specific” și printre altele nu împiedică deciziile autorităților naționale luate în conformitate cu legislația națională și care privesc un astfel de caz (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Glawischnig‑Piesczek, C‑18/18, EU:C:2019:821, punctul 34).

În această privință, Curtea a statuat deja că o somație adresată unui furnizor de servicii de stocare de a elimina elemente precise ale conținutului stocat, identic sau similar unui conținut declarat ilicit de o instanță națională, nu este de natură să impună acestui furnizor de servicii de stocare o obligație de a supraveghea, în general, informațiile pe care le stochează. În special, o asemenea somație nu obligă furnizorul de servicii de stocare să efectueze o apreciere autonomă a conținutului stocat, din moment ce se poate limita la identificarea conținuturilor vizate de somație prin intermediul unor căutări automatizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Glawischnig‑Piesczek, C‑18/18, EU:C:2019:821, punctele 46 și 47).

Or, instanța de trimitere subliniază în mod expres că operatorul unui serviciu electronic de asistență pentru conducătorii auto sau la navigație prin geolocalizare se poate conforma interdicțiilor de a redifuza informații referitoare la anumite controale rutiere prevăzute de reglementarea în discuție în litigiul principal, fără a trebui să ia cunoștință de conținutul mesajelor transmise de utilizatorii săi care semnalează astfel de controale rutiere. Astfel, este clar că informațiile care fac obiectul acestor interdicții de redifuzare sunt delimitate în așa fel încât redifuzarea lor poate fi împiedicată în mod automat de operatorul în cauză.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare în cauza C‑190/24 că articolul 14 alineatul (1) și articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 trebuie interpretate în sensul că: – atunci când, prin intermediul unui algoritm, operatorul unui serviciu al societății informaționale care constă în special în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului stabilește, în interesul său propriu sau al serviciului său, în ce condiții, în ce mod și în ce ordine de prioritate aceste informații sunt sau nu sunt difuzate în cadrul acestui serviciu, el exercită un control asupra acestor informații, astfel încât nu poate fi calificat drept furnizor al unui „serviciu al societății informaționale [care] constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului”, în sensul acestui articol 14 alineatul (1), iar acest articol 15 alineatul (1) nu îi este, așadar, aplicabil; – nu se opun ca un stat membru să interzică, din motive de ordine, de securitate sau de siguranță publice, operatorilor unui serviciu electronic care poate fi calificat drept „serviciu al societății informaționale [care] constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului”, în sensul articolului 14 alineatul (1) menționat, redifuzarea de informații referitoare la anumite controale rutiere.

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

16 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Carta

Directiva 2000/31

Directiva 2010/13/UE

Directiva (UE) 2015/1535

Regulamentul (UE) 2024/1083

Dreptul francez

Cauza C‑188/24

Cauza C‑190/24

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cauza C‑188/24

Cauza C‑190/24

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la primele trei întrebări în cauza C‑188/24, precum și cu privire la prima și la a doua întrebare în cauza C‑190/24

Cu privire la întinderea domeniului coordonat, în sensul articolului 2 litera (h) din Directiva 2000/31

Cu privire la existența unei cerințe, în sensul articolului 2 litera (h) punctul (i) din Directiva 2000/31

Cu privire la mecanismul prevăzut la articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2000/31

Cu privire la condițiile unei derogări prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31

Cu privire la a treia întrebare în cauza C‑190/24

Cu privire la cheltuielile de judecată