Hotărârea Curții (Camera a patra) din 5 martie 2026.#A împotriva Rikoskomisario B.#Cererea de decizie preliminară formulată de Korkein oikeus.#Trimitere preliminară – Politica privind imigrarea – Standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115/CE – Luare în custodie publică în scopul îndepărtării – Articolul 15 alineatele (5) și (6) – Calculul duratei luării în custodie publică deja efectuate – Însumare a tuturor perioadelor anterioare de luare în custodie publică – Condiții – Executarea uneia și aceleiași decizii de returnare – Articolul 15 alineatul (3) a doua teză – Luare în custodie publică prelungită după expirarea duratei maxime inițiale stabilite în temeiul articolului 15 alineatul (5) – Control judiciar – Legislație națională care condiționează punerea în aplicare a acestui control de cererea persoanei luate în custodie publică – Momentul la care trebuie efectuat un astfel de control – Consecință a lipsei unui control în timp util.#Cauza C-150/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 15 alineatul (3) a doua teză și alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între A, un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în Finlanda, pe de o parte, și Rikoskomisario B (inspector din cadrul poliției judiciare B), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea celei de a treia perioade de luare în custodie publică a lui A în scopul îndepărtării către țara sa de origine.

Considerentele (2), (4) și (16) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins: „(2) Consiliul European de la Bruxelles din 4 și 5 noiembrie 2004 a recomandat instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și returnare, bazată pe standarde comune, pentru ca persoanele în cauză să fie returnate într‑o manieră umană și cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale și a demnității lor. […] (4) Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente și echitabile care să asigure o politică de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației. […] (16) Folosirea luării în custodie publică în scopul îndepărtării ar trebui limitată și ar trebui să facă obiectul aplicării principiului proporționalității în privința mijloacelor utilizate și a obiectivelor urmărite. Luarea în custodie publică este justificată numai pentru pregătirea returnării sau în efectuarea procesului de îndepărtare și dacă aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive nu ar fi suficientă.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, are următorul cuprins: „(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. (2) Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care: […] (b) fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau fac obiectul unor proceduri de extrădare. […]”

Articolul 3 din directiva menționată are următorul cuprins: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] 4. «decizie de returnare» înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care șederea unui resortisant al unei țări terțe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală și prin care se impune sau se stabilește obligația de returnare; 5. «îndepărtare» înseamnă executarea obligației de returnare, respectiv transportul fizic în afara statului membru; […]”

Capitolul II din aceeași directivă este intitulat „Încheierea șederii ilegale” și cuprinde articolele 6-11 din aceasta.

Articolul 6 din Directiva 2008/115, intitulat „Decizia de returnare”, prevede la alineatul (1): „Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).”

Potrivit articolului 8 din această directivă, intitulat „Îndepărtarea”: „(1) Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată în conformitate cu articolul 7. […] (3) Statele membre pot adopta separat o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se dispune îndepărtarea. […]”

Articolul 15 din directiva menționată figurează în capitolul IV din aceasta, referitor la „Luarea în custodie publică în scopul îndepărtării”. Intitulat „Luarea în custodie publică”, acest articol prevede: „(1) Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care: (a) există riscul de sustragere sau (b) resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare. (2) Autoritățile administrative sau judiciare dispun măsurile de luare în custodie publică. Luarea în custodie publică se ordonă în scris, menționându‑se motivele de fapt și de drept. Atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autoritățile administrative, statele membre: (a) fie asigură un control judiciar rapid al legalității luării în custodie publică, asupra căreia se pronunță într‑un termen cât mai scurt de la începerea luării în custodie publică, (b) fie acordă resortisantului în cauză al unei țări terțe dreptul de a intenta o acțiune în justiție în virtutea căreia legalitatea măsurii de luare în custodie publică face obiectul unui control judiciar rapid inițiat cât mai rapid posibil de la inițierea procedurilor pertinente. În acest caz, statele membre informează imediat resortisanții în cauză ai țărilor terțe asupra posibilității intentării unei astfel de acțiuni. Resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală. (3) În toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei țări terțe, fie din oficiu. În cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar. (4) În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat. (5) Luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni. (6) Statele membre nu pot extinde perioada menționată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația [lor] națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită: (a) lipsei de cooperare a resortisantului în cauză al unei țări terțe sau (b) întârzierilor în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe.”

Articolul 17 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31), intitulat „Clauze discreționare”, prevede la alineatul (1): „Prin derogare de la articolul 3 alineatul (1), fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în prezentul regulament.”

Ulkomaalaislaki (301/2004) [Legea privind străinii (301/2004)] din 30 aprilie 2004, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea privind străinii”), prevede la articolul 117a: „Condiții generale pentru adoptarea de măsuri asigurătorii Un străin poate face obiectul unei măsuri asigurătorii în temeiul articolelor 118-122 și 122a din această lege, dacă acest lucru este necesar și proporțional, pentru: 1) a clarifica condițiile intrării sale sau ale șederii sale în țară; sau 2) a pregăti sau a asigura executarea unei decizii de îndepărtare care îl privește sau pentru a supraveghea plecarea sa din țară în orice alt mod. […] Cu excepția cazului în care se prevede altfel mai jos, o măsură asigurătorie rămâne în vigoare până la stabilirea condițiilor de intrare sau de ședere în țară, până la executarea deciziei de părăsire a țării sau până la închiderea dosarului într‑un alt mod. Cu toate acestea, măsura asigurătorie trebuie ridicată de îndată ce nu mai este necesară pentru a garanta adoptarea deciziei sau executarea acesteia.”

Articolul 121 din această lege prevede: „Condiții de luare în custodie publică În cazul în care măsurile asigurătorii prevăzute la articolele 118-120 nu sunt suficiente, străinul poate fi luat în custodie publică pe baza unei evaluări individuale în cazul în care: 1) ținând seama de situația personală sau de altă natură a străinului, există motive rezonabile să se creadă că străinul riscă să se ascundă, să fugă sau, în orice alt mod, să împiedice în mod semnificativ adoptarea unei decizii care îl privește sau executarea unei decizii de îndepărtare; 2) luarea în custodie publică este necesară pentru a stabili identitatea străinului; 3) străinul a săvârșit sau este suspectat de săvârșirea unei infracțiuni, iar luarea în custodie publică este necesară pentru a garanta pregătirea sau executarea deciziei de îndepărtare; 4) în cursul menținerii sale în custodie publică, străinul a depus o nouă cerere de protecție internațională în principal în scopul de a întârzia sau de a împiedica executarea unei decizii de îndepărtare; […]”

Articolul 123 din legea menționată definește autoritățile administrative competente să decidă cu privire la luarea în custodie publică. Articolul 124 alineatele 1 și 2 din aceasta prevede obligația autorității administrative competente de a notifica fără întârziere käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță, Finlanda) cu privire la măsura de luare în custodie, precum și obligația instanței menționate de a soluționa cauza privind luarea în custodie publică în termen de patru zile de la luarea în custodie publică. În temeiul articolului 126 alineatul 1 din aceeași lege, käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță) dispune eliberarea imediată a străinului luat în custodie publică dacă nu sunt îndeplinite condițiile luării în custodie publică.

Articolul 127 din Legea privind străinii prevede: „Eliberarea persoanei luate în custodie publică Autoritatea care instrumentează cauza trebuie să dispună eliberarea persoanei luate în custodie publică de îndată ce condițiile luării în custodie publică nu mai sunt îndeplinite. Persoana luată în custodie publică trebuie eliberată în termen de cel mult șase luni de la adoptarea deciziei de luare în custodie publică. Cu toate acestea, perioada de luare în custodie publică poate fi mai lungă, fără a putea depăși 12 luni, în cazul în care persoana luată în custodie publică nu cooperează la executarea returnării sau în cazul în care documentele de returnare necesare nu au fost obținute din țara terță, iar executarea îndepărtării este întârziată din aceste motive. […]”

Potrivit articolului 128 din această lege: „Revizuirea cauzei de către käräjäoikeus [Tribunalul de Primă Instanță] În cazul în care nu s‑a dispus eliberarea străinului luat în custodie publică, käräjäoikeus [Tribunalul de Primă Instanță] în a cărui rază teritorială se află locul luării în custodie publică a persoanei luate în custodie publică trebuie, la cererea acesteia din urmă, să reexamineze cauza privind luarea în custodie publică […]. Cauza trebuie examinată fără întârziere și în termen de cel mult patru zile de la data la care a fost depusă cererea. Cu toate acestea, nu este necesar să se reexamineze o cauză privind luarea în custodie publică înainte de expirarea unui termen de două săptămâni de la decizia käräjäoikeus [Tribunalul de Primă Instanță] prin care se dispune prelungirea măsurii de luare în custodie publică a persoanei în cauză în locul de luare în custodie publică respectiv. […] La cererea persoanei luate în custodie publică, käräjäoikeus [Tribunalul de Primă Instanță] trebuie să reexamineze cauza chiar înainte de termenul prevăzut la alineatul 1, dacă acest lucru este necesar ca urmare a unui fapt care a apărut după examinarea anterioară. Autoritatea sesizată cu cauza trebuie să informeze de îndată persoana luată în custodie publică și pe reprezentantul acesteia cu privire la orice modificare semnificativă a circumstanțelor care determină o revizuire, cu excepția cazului în care persoana luată în custodie publică a făcut obiectul unei decizii de eliberare în temeiul articolului 127 alineatul 1. […]”

A, un resortisant marocan, a sosit ilegal în Finlanda la 10 septembrie 2022, deși făcea obiectul unei interdicții de intrare care acoperea spațiul Schengen, care fusese emisă de Regatul Țărilor de Jos după dispariția sa în cursul procedurii de examinare a unei cereri de azil pe care o inițiase în acest stat. Înainte de a ajunge în Finlanda, A solicitase de asemenea protecție internațională în Suedia și în Elveția.

În ziua sosirii sale, A a fost luat în custodie publică în Finlanda în temeiul motivelor prevăzute la articolul 121 primul paragraf punctele 1-3 din Legea privind străinii, care corespunde în esență articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115. Această luare în custodie publică a durat până la 23 noiembrie 2022.

Prin decizia din 25 octombrie 2022, Maahanmuuttovirasto (Oficiul pentru Imigrație, Finlanda) a dispus returnarea lui A în Maroc.

La 29 octombrie 2022, A a formulat o cerere de protecție internațională în Finlanda. La 24 noiembrie 2022, Oficiul pentru Imigrație a respins această cerere ca vădit nefondată, a dispus returnarea lui A în Maroc și a pronunțat în privința acestuia o interdicție de intrare în spațiul Schengen pentru o perioadă de doi ani.

La 5 decembrie 2022, A a fost luat în custodie publică pentru a doua oară. Această luare în custodie publică a durat până la 15 martie 2023.

Prin ordonanța din 5 ianuarie 2023, Turun hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Turku, Finlanda) a respins cererea lui A de interzicere a executării deciziei prin care s‑a dispus îndepărtarea sa și, prin decizia din 19 decembrie 2023, a respins acțiunea lui A privind cererea sa de protecție internațională. În această din urmă privință, instanța menționată a considerat printre altele că, dat fiind că cererile de reprimire formulate de Oficiul pentru Imigrație către alte state membre nu avuseseră succes, acesta din urmă era îndreptățit, în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 604/2013, să se considere în mod întemeiat ca fiind autoritatea competentă să examineze această cerere de protecție internațională.

La 11 septembrie 2023, A a fost luat în custodie publică a treia oară, în temeiul unei decizii a poliției din aceeași zi. Potrivit acestei decizii, la această dată și ținând seama de perioadele anterioare de luare în custodie publică, A fusese deja luat în custodie publică pentru o perioadă totală de cinci luni și 23 de zile, însă erau îndeplinite condițiile unei depășiri a perioadei maxime inițiale de șase luni, având în vedere că executarea îndepărtării fusese întârziată din cauza, pe de o parte, a lipsei de cooperare din partea lui A și, pe de altă parte, a faptului că documentele necesare nu fuseseră încă obținute din partea Regatului Maroc. În aceste condiții, poliția a sesizat Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) pentru ca acesta să examineze condițiile luării în custodie publică. Ea i‑a prezentat de asemenea decizia din 11 septembrie 2023 care, potrivit indicațiilor care figurează în aceasta, i‑a fost de asemenea notificată lui A. La 15 septembrie 2023 a avut loc o ședință în fața acestei instanțe, în urma căreia A a fost menținut în custodie publică.

Această a treia perioadă de luare în custodie publică a fost examinată din nou, la 7 decembrie 2023, de Etelä‑Karjalan käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Carelia de Sud, Finlanda), care a organizat o ședință din oficiu atunci când a reieșit că este posibil ca durata maximă inițială de șase luni de luare în custodie publică să fi fost depășită. În decizia pe care a pronunțat‑o la aceeași dată, instanța menționată a apreciat, în primul rând, că duratele diferitelor perioade de luare în custodie publică trebuiau adunate, din moment ce era vorba despre garantarea executării aceleiași decizii de îndepărtare, în al doilea rând, că erau îndeplinite condițiile unei depășiri a perioadei inițiale de șase luni, precum și toate celelalte condiții de fond pentru prelungirea măsurii de luare în custodie publică și, în al treilea rând, că A nu trebuia eliberat pentru simplul motiv că nu se organizase o ședință din oficiu decât după ce durata totală a luării în custodie publică depășise cele șase luni. Prin urmare, aceasta a dispus menținerea lui A în custodie publică.

În aceeași zi, A a declarat apel împotriva acestei decizii la Itä‑Suomen hovioikeus (Curtea de Apel din Finlanda de Est). Acest apel a fost respins prin decizia din 19 decembrie 2023 în special pentru motivul că, în conformitate cu articolul 128 din Legea privind străinii, revizuirea unei cauze în materie de luare în custodie publică de către käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță) este condiționată de cererea persoanei luate în custodie publică și că A nu solicitase o astfel de revizuire, deși decizia poliției din 11 septembrie 2023 menționa condițiile unei depășiri a duratei maxime inițiale de șase luni a luării în custodie publică. În consecință, Itä‑Suomen hovioikeus (Curtea de Apel din Finlanda de Est) a considerat că A nu trebuia pus în libertate pentru simplul motiv că käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță) nu se pronunțase din oficiu cu privire la aceste condiții înainte de expirarea acestei durate.

A a solicitat anularea acestei decizii la Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda), care este instanța de trimitere. În susținerea cererii sale, el invocă nelegalitatea luării sale în custodie publică pentru motivul că problema depășirii duratei maxime de șase luni nu a fost examinată în conformitate cu normele de procedură aplicabile. Inspectorul din cadrul poliției judiciare B solicită respingerea acestei cereri. Acesta consideră că, pe de o parte, ținând seama de schimbările împrejurărilor care au avut loc, a treia perioadă de luare în custodie publică este nouă, astfel încât durata maximă inițială de șase luni nu a fost depășită, și, pe de altă parte, în orice caz, A nu ar fi trebuit să fie eliberat pe baza motivului pe care îl invocă, condițiile care permit justificarea luării în custodie publică fiind îndeplinite.

Instanța de trimitere arată că această a treia perioadă de luare în custodie publică a continuat până la 18 ianuarie 2024, dată la care A a fugit în Danemarca. După ce a fost trimis înapoi din Danemarca în Finlanda, poliția a dispus luarea în custodie publică a lui A pentru a patra oară, la 7 februarie 2024. Acesta a fost pus în libertate la 13 martie 2024, prin decizia poliției din aceeași zi.

Instanța de trimitere subliniază, mai întâi, că litigiul cu care este sesizată are ca unic obiect legalitatea celei de a treia perioade de luare în custodie publică a lui A. În continuare, ea precizează că toate perioadele de luare în custodie publică a lui A erau întemeiate pe necesitatea de a garanta pregătirea îndepărtării sau a executării deciziei privind această îndepărtare, în conformitate cu articolul 121 primul paragraf punctele 1 și 3 din Legea privind străinii, precum și, într‑o primă etapă, și pe necesitatea de a stabili identitatea lui A, în conformitate cu punctul 2 din această dispoziție. Aceasta adaugă că, pentru perioadele de luare în custodie publică cuprinse între 29 octombrie 2022, data depunerii de către A a cererii sale de protecție internațională, și 5 ianuarie 2023, data ordonanței Turun hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Turku) de respingere a cererii lui A având ca obiect interzicerea executării deciziei prin care s‑a dispus îndepărtarea sa, luarea în custodie publică se întemeia de asemenea pe necesitatea de a garanta soluționarea cererii sale de protecție internațională, în conformitate cu articolul 121 primul paragraf punctul 1 din Legea privind străinii.

Instanța de trimitere precizează, în sfârșit, că elementele invocate de poliție pentru a justifica luarea în custodie publică a lui A cuprindeau dispariția sa în mai multe state membre, printre care Finlanda, în cursul procedurii de examinare a cererii sale de protecție internațională, opoziția sa față de perspectiva întoarcerii în Maroc, infracțiunile pe care le‑a săvârșit pe durata șederii sale în Finlanda, declarația sa falsă privind vârsta și identitatea sa la sosirea sa în Finlanda, precum și nerespectarea obligației de a se prezenta în fața autorităților în cursul verii anului 2023 ca măsură alternativă la luarea în custodie publică. Această instanță subliniază că unele dintre aceste motive nu au apărut decât după sfârșitul celei de a doua perioade de luare în custodie publică și constituiau, așadar, motive noi pentru a justifica a treia perioadă de luare în custodie publică, care a început la 11 septembrie 2023. Cu toate acestea, în opinia sa, condițiile invocate pentru a justifica depășirea duratei maxime de șase luni a luării în custodie publică nu au fost examinate în ședința care a avut loc la 15 septembrie 2023 în fața Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki), iar aceste condiții nici nu au fost menționate în decizia pronunțată de acesta din urmă.

În acest context, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema modului în care trebuie să se aprecieze dacă duratele maxime de luare în custodie publică vizate la articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115 sunt atinse într‑un anumit caz și, mai precis, problema dacă perioadele consecutive de luare în custodie publică, întrerupte de perioade de libertate, trebuie adunate fără excepție sau dacă și, eventual, pentru ce motive pot fi excluse din calcul perioade anterioare de luare în custodie publică.

Ea precizează în această privință că, ținând seama de împrejurările cauzei cu care este sesizată, nu este necesar ca Curtea să se pronunțe cu privire la modul în care trebuie tratate perioadele de luare în custodie publică a lui A în condițiile în care acesta introdusese o cerere de protecție internațională, iar examinarea acesteia era în curs, precum și perioadele în care luarea în custodie publică a lui A pare să fi fost întemeiată atât pe Directiva 2008/115, cât și pe un alt temei juridic. Ea explică, în această privință, că dispoziția referitoare la durata maximă de șase luni a luării în custodie publică, prevăzută la articolul 127 alineatul 1 din Legea privind străinii, se aplică oricărei măsuri de luare în custodie publică a unui străin, indiferent de temeiul său juridic, național sau al Uniunii, și că, în orice caz, luarea în custodie publică a lui A s‑a întemeiat, aproape tot timpul și cel puțin în principal, pe Directiva 2008/115. Astfel, ea consideră că problema dacă luarea în custodie publică a lui A a fost motivată de alte cauze decât cele prevăzute de Directiva 2008/115 nu este relevantă pentru litigiul cu care este sesizată.

Pe fond, în opinia acesteia, o interpretare potrivit căreia toate perioadele de luare în custodie publică efectuate trebuie luate în considerare pentru a aprecia dacă durata maximă a luării în custodie publică este sau a fost atinsă se poate justifica prin faptul că, în aceste perioade, luarea în custodie publică a lui A se întemeia, în pofida anumitor modificări ale motivelor invocate în mod specific în susținerea luării în custodie publică, pe același temei juridic, și anume garantarea îndepărtării sale. Cu toate acestea, faptul că, înainte de a treia perioadă de luare în custodie publică, A a fost pus în libertate timp de aproape șase luni, în cursul cărora nu a respectat măsura coercitivă mai puțin severă care îi fusese impusă și a părăsit Finlanda pentru a se îndrepta spre Suedia, acest din urmă stat membru trimițându‑l ulterior înapoi în Finlanda, ar putea susține o interpretare contrară.

În al doilea rând, instanța de trimitere apreciază că, având în vedere jurisprudența Curții, este posibil să se considere că un stat membru are obligația de a se asigura că controlul jurisdicțional prevăzut la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 se efectuează indiferent de situație atunci când durata maximă de șase luni a luării în custodie publică prevăzută la articolul 15 alineatul (5) din această directivă este depășită. Aceasta dorește totuși, din motive de claritate și pentru a aprecia legalitatea luării în custodie publică a lui A, să verifice dacă articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 se opune ca instituirea unui control jurisdicțional al depășirii duratei maxime de șase luni prevăzute la articolul 15 alineatul (5) din această directivă să fie condiționată de o cerere în acest sens a persoanei luate în custodie publică.

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema cerințelor privind termenul la care este supus controlul jurisdicțional vizat în a doua teză, întrucât aceasta nu precizează dacă el trebuie efectuat înainte de depășirea acestei durate maxime sau dacă poate fi exercitat și a posteriori și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce termen. În această privință, ea consideră că cerința temporală care decurge din articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/115 ar trebui cel puțin să fie aplicată prin analogie acestui control jurisdicțional, ținând seama în special de faptul că luarea în custodie publică și prelungirea sa sunt de aceeași natură pentru persoana menținută în custodie publică.

Stabilirea acestor cerințe are, în opinia sa, o importanță concretă pentru a aprecia natura și gravitatea nelegalității eventual săvârșite în cauza cu care este sesizată, precum și, prin urmare, consecințele juridice care trebuie atribuite acesteia. În cazul în care controlul jurisdicțional trebuia să aibă loc înainte de depășirea duratei maxime de șase luni, luarea în custodie publică a lui A ar fi fost lipsită de temei legal încă de la 18 septembrie 2023 în ipoteza în care pentru a calcula dacă este atinsă durata maximă inițială ar trebui adunate toate perioadele anterioare de luare în custodie publică. În schimb, în cazul în care controlul jurisdicțional poate fi efectuat a posteriori, eventuala neregularitate a privării de libertate ar putea să nu fi apărut decât mai târziu și, eventual, să constituie o nelegalitate mai puțin gravă.

În al treilea rând, în ipoteza în care, ținând seama de răspunsurile date de Curte, ea ar trebui să constate neregularitatea controlului jurisdicțional al depășirii duratei maxime inițiale de șase luni a luării în custodie publică, ea ridică problema consecințelor concrete care trebuie să se deducă în temeiul dreptului Uniunii dintr‑o asemenea constatare și, mai precis, a aspectului dacă Etelä‑Karjalan käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Carelia de Sud) ar fi trebuit să îl pună în libertate pe A la 7 decembrie 2023, deși condițiile de fond ale luării în custodie publică erau considerate îndeplinite în totalitate la acel moment.

În această privință, ea subliniază că articolul 15 alineatele (2) și (4) din Directiva 2008/115 prevede obligația de a elibera o persoană a cărei luare în custodie publică este ilegală, dar că aceste dispoziții nu exclud posibilitatea ca un viciu care afectează condițiile luării în custodie publică să poată să fie reparat pentru viitor, astfel încât o eliberare imediată nu ar fi în mod necesar justificată. Astfel, considerațiile prezentate de Curte în Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R. (C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533), cu privire la consecințele încălcării dreptului la apărare al unei persoane luate în custodie publică, ar sugera că instanța națională dispune de o putere de apreciere pentru a evalua necesitatea unei eliberări imediate în cazul unui viciu de procedură constatat în cadrul unui control jurisdicțional efectuat a posteriori și în mod legal.

Pe de altă parte, instanța de trimitere precizează că o persoană care a făcut obiectul unei măsuri privative de libertate are dreptul de a obține un aviz cu privire la legalitatea acestei măsuri chiar dacă a obținut eliberarea sa în cursul procedurii căii de atac. Prin urmare, întrebările pe care le adresează ar rămâne pertinente indiferent de situație. În plus, pentru a stabili dacă luarea în custodie publică a lui A a fost legală în orice moment, ar fi necesar, în principiu, un răspuns al Curții la toate întrebările adresate.

În aceste condiții, Korkein oikeus (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1. a) Articolul 15 alineatele (5) și (6) din [Directiva 2008/115] trebuie interpretat în sensul că toate perioadele anterioare de luare în custodie publică trebuie luate în considerare la calcularea perioadelor maxime de luare în custodie publică menționate în acesta? Dacă o astfel de obligație nu există în toate cazurile, care sunt aspectele care trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă durata perioadei anterioare de luare în custodie publică trebuie luată în considerare la calcularea perioadelor maxime? b) Cum trebuie apreciată situația în special în împrejurări precum cele din cauza principală, în care, pe de o parte, temeiul juridic principal al luării în custodie publică, și anume garantarea îndepărtării unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, a rămas în esență același, dar, pe de altă parte, au fost invocate motive de fapt și de drept parțial noi în susținerea noii luări în custodie publică, persoana în cauză s‑a deplasat, între perioadele de luare în custodie publică, într‑un alt stat membru de unde a fost trimisă înapoi în Finlanda și au trecut de asemenea mai multe luni între sfârșitul perioadei anterioare de luare în custodie publică și noua luare în custodie publică? 2) a) Dispoziția de la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din [Directiva 2008/115] se opune unei reglementări naționale care condiționează inițierea unui control jurisdicțional al depășirii duratei maxime de șase luni de formularea unei cereri în acest sens de persoana luată în custodie publică? b) Controlul jurisdicțional prevăzut la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din [Directiva 2008/115], care are ca obiect decizia unei autorități administrative de a depăși durata maximă inițială de șase luni a luării în custodie publică, trebuie efectuat înainte de atingerea acestei durate maxime și, în caz contrar, trebuie efectuat fără întârziere după decizia acestei autorități administrative? 3) Lipsa controlului jurisdicțional prevăzut la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din [Directiva 2008/115], în contextul depășirii duratei maxime de șase luni a luării în custodie publică prevăzute la [acest] articol 15 alineatul (5), determină obligația de a elibera persoana luată în custodie publică, chiar dacă, la momentul efectuării acestui control jurisdicțional tardiv, se constată că toate condițiile de fond pentru luarea în custodie publică sunt îndeplinite și că, așadar, cauza face obiectul unei examinări legale din punctul de vedere al procedurii? Dacă nu există o obligație de punere în libertate automată într‑o asemenea situație, care sunt aspectele care trebuie luate în considerare din perspectiva dreptului Uniunii pentru a stabili consecințele unui control jurisdicțional efectuat cu întârziere, în special în împrejurări precum cele din cauza principală?”

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții, al cărui alineat (1) prevede că o trimitere preliminară care ridică una sau mai multe întrebări privind domeniile care țin de spațiul de libertate, securitate și justiție poate, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, să fie judecată potrivit acestei proceduri.

La 13 martie 2024, Camera a cincea a Curții, în calitate de cameră desemnată în conformitate cu articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, a decis, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatei generale, să admită această cerere și să adreseze, în temeiul articolului 101 alineatul (1) din acest regulament, o cerere de lămuriri instanței de trimitere.

Prin scrisoarea din 19 martie 2024, această instanță a informat Curtea că A fusese eliberat la 13 martie 2024.

Având în vedere această informare, la 21 martie 2024, Camera a cincea a Curții a constatat, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatei generale, că nu mai erau îndeplinite condițiile prevăzute pentru aplicarea procedurii preliminare de urgență și a decis ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii ordinare.

În primul rând, trebuie arătat că din decizia de trimitere reiese că cele două perioade de luare în custodie publică a lui A care au precedat‑o pe cea de a treia, a cărei legalitate face obiectul procedurii principale, precum și această a treia perioadă urmăreau, toate, executarea aceleiași decizii de returnare, în sensul articolului 3 punctul 4 din Directiva 2008/115. Astfel fiind, reiese de asemenea că litigiul principal privește, în plus, executarea unei decizii prin care se dispune îndepărtarea lui A, fără a fi posibil să se stabilească dacă este vorba despre un act distinct.

În această privință, articolul 8 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare, dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată. Acest articol 8 alineatul (3) precizează însă că statele membre pot adopta separat o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se dispune îndepărtarea. Rezultă că împrejurarea că o decizie de returnare, în sensul articolului 3 punctul 4 din această directivă, este, dacă este cazul, însoțită de o decizie sau de un act distinct prin care se dispune îndepărtarea persoanei în cauză nu are relevanță pentru faptul că această persoană face efectiv obiectul unei astfel de decizii de returnare. Prin urmare, nu este necesar, în scopul prezentei cauze, să se țină seama de această împrejurare eventuală în vederea interpretării solicitate.

În al doilea rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, Curtea trebuie să țină seama de contextul factual și normativ în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum este definit în decizia de trimitere. Prin urmare, odată ce instanța de trimitere a definit cadrul factual și normativ în care se încadrează întrebările pe care le adresează, nu este de competența Curții să verifice exactitatea acestora [Hotărârea din 29 iunie 2023, International Protection Appeals Tribunal ș.a. (Atentat în Pakistan),C‑756/21, EU:C:2023:523, punctele 37 și 38, precum și jurisprudența citată]. În consecință, ținând seama de indicațiile instanței de trimitere prezentate la punctele 27 și 30 din prezenta hotărâre, trebuie să se considere, în scopul prezentei cauze, că cele două perioade de luare în custodie publică a lui A care au precedat‑o pe cea de a treia, singura în discuție în procedura principală, precum și această a treia perioadă erau toate perioade de luare în custodie publică în scopul îndepărtării, în sensul articolului 15 din Directiva 2008/115, întemeiate exclusiv pe această dispoziție, efectuate în vederea executării uneia și aceleiași decizii de returnare.

Întrebările adresate vor fi examinate sub rezerva acestor precizări introductive.

Prin intermediul primei întrebări litera a) și al primei întrebări litera b), care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că, pentru a verifica dacă este atinsă durata maximă a luării în custodie publică prevăzută de un stat membru în temeiul uneia dintre aceste dispoziții, este necesar să se adune toate perioadele de luare în custodie publică efectuate în acest stat membru de un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în temeiul articolului 15 din această directivă, în vederea executării uneia și aceleiași decizii de returnare, și dacă este relevant în această privință faptul că o nouă luare în custodie publică a fost motivată, de fiecare dată, de împrejurări de fapt diferite.

Potrivit articolului 15 alineatul (1) primul paragraf literele (a) și (b) din Directiva 2008/115, cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive într‑un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care există riscul de sustragere sau în care resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Al doilea paragraf al acestui alineat (1) precizează că orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.

În ceea ce privește articolul 15 alineatul (5) din această directivă, acesta prevede, în prima teză, că luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la acest articol 15 alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Potrivit celei de a doua teze a acestui alineat, fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni.

Acest articol 15 alineatul (6) menționează, la rândul său, că statele membre nu pot extinde perioada menționată la acest articol 15 alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația sa națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită lipsei de cooperare a resortisantului în cauză al unei țări terțe sau a întârzierilor în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe.

Astfel cum Curtea a constatat deja, din acești termeni rezultă că articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115 stabilește durata maximă a luării în custodie publică în scopul îndepărtării (Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctul 35).

Totuși, numai acești termeni nu indică dacă, pentru a verifica dacă durata maximă stabilită în temeiul acestui alineat (5) sau (6) este sau nu atinsă într‑un anumit caz, este sau nu necesar să se adune diferitele perioade de luare în custodie publică care este posibil să fi fost efectuate de persoana în cauză în vederea executării uneia și aceleiași decizii de returnare.

În aceste condiții, trebuie amintit, în primul rând, că orice luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe, în special în temeiul Directivei 2008/115 în cadrul unei proceduri de returnare ca urmare a unei șederi ilegale, constituie o ingerință gravă în dreptul la libertate, consacrat la articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 72, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 48].

În realitate, o măsură de luare în custodie publică constă în izolarea unei persoane într‑un loc determinat, obligând‑o să rămână permanent într‑un perimetru restrâns și închis, izolând astfel această persoană de restul populației și lipsind‑o de libertatea de circulație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar,C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 49 și jurisprudența citată).

Or, finalitatea măsurilor de luare în custodie publică în sensul Directivei 2008/115 nu este urmărirea penală sau sancționarea infracțiunilor, ci realizarea obiectivelor urmărite de această directivă în materie de returnare [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 74, precum și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar,C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 50]. Astfel, luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală dispusă în scopul îndepărtării în temeiul Directivei 2008/115 nu este destinată decât să asigure efectivitatea procedurii de returnare și nu urmărește nicio finalitate punitivă (Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn,C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 38, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 50).

Având în vedere aceste elemente, nu este admisibil ca fiecare nouă luare în custodie publică în scopul îndepărtării, în temeiul articolului 15 alineatul (5) sau (6) din Directiva 2008/115, a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, în vederea executării uneia și aceleiași decizii de returnare, să determine începerea unei noi perioade de luare în custodie publică, astfel încât perioadele anterioare de luare în custodie publică, efectuate în vederea executării acestei decizii, nu ar trebui luate în considerare pentru a aprecia dacă durata maximă a luării în custodie publică în scopul îndepărtării prevăzută de statul membru în cauză în temeiul uneia dintre aceste dispoziții este atinsă într‑un anumit caz. Ținând seama de gravitatea acestei ingerințe în dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă, precum și de importanța acestui drept, această concluzie nu este repusă în discuție de împrejurarea că aceste perioade de luare în custodie publică ar fi întrerupte de perioade de libertate.

În al doilea rând, trebuie amintit că obiectivul articolului 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115 este de a garanta că, în orice caz, luarea în custodie publică în scopul îndepărtării nu depășește 18 luni sau, după caz, durata maximă mai scurtă prevăzută de statul membru în cauză în temeiul acestor dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctul 37).

În această privință, Curtea a statuat printre altele că, în calculul duratei luării în custodie publică în scopul îndepărtării prevăzute în temeiul articolului 15 alineatele (5) și (6) din această directivă, trebuie inclusă perioada în care executarea deciziei de îndepărtare a fost suspendată ca urmare a examinării unei cereri de protecție internațională depuse de un resortisant al unei țări terțe, în cazul în care, în cursul procedurii referitoare la această cerere, persoana în cauză a fost, fie și în mod eronat, menținută în custodie publică în temeiul acestor dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctele 40, 47 și 48).

De asemenea perioada în care persoana în cauză se află în custodie publică în cursul procedurii de control jurisdicțional al legalității deciziei de îndepărtare trebuie luată în considerare la calculul duratei maxime de luare în custodie publică prevăzute la articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115, chiar dacă executarea acesteia ar fi suspendată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctele 51 și 53).

În această ultimă privință, Curtea a subliniat că, în caz contrar, durata luării în custodie publică în scopul îndepărtării ar putea varia în mod considerabil, de la un caz la altul în același stat membru sau de la un stat membru la altul, datorită particularităților și circumstanțelor proprii procedurilor judiciare naționale. Acest lucru ar fi contrar obiectivului urmărit de articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115 de a garanta o durată maximă a custodiei publice comună statelor membre (Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctul 54).

Or, faptul de a nu ține seama de toate perioadele de luare în custodie publică în scopul îndepărtării efectuate deja în acest stat membru de resortisantul în cauză al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, în vederea executării uneia și aceleiași decizii de returnare, și de a condiționa în schimb o eventuală însumare a acestora de prezența unor împrejurări de fapt ce caracterizează situația acestui resortisant al unei țări terțe ar putea aduce atingere acestui obiectiv. Astfel, aceste împrejurări pot face obiectul unor aprecieri subiective.

În plus, neluarea în considerare a tuturor perioadelor anterioare de luare în custodie publică pentru a aprecia dacă durata maximă a luării în custodie publică prevăzută în temeiul articolului 15 alineatul (5) sau (6) din Directiva 2008/115 este atinsă într‑un caz particular ar permite eludarea acestor dispoziții, în condițiile în care duratele maxime de luare în custodie publică permise de acestea servesc obiectivului de limitare a lipsirii de libertate a unei persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctul 56). Aceste dispoziții reflectă așadar echilibrul urmărit de legiuitorul Uniunii între dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă și obiectivul principal al acestei directive, care constă, astfel cum reiese din considerentele (2) și (4) ale acesteia, în instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și de returnare, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, precum și a demnității persoanelor în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi, C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 48, Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 88, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar,C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 46].

O asemenea neluare în considerare ar putea, în plus, după caz, să determine o încălcare a principiului proporționalității, care impune ca orice luare în custodie publică prealabilă îndepărtării să fie pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi, C‑61/11 PPU, EU:C:2011:268, punctul 43), astfel cum prevede de altfel articolul 15 alineatul (1) al doilea paragraf din această directivă. Folosirea luării în custodie publică în scopul îndepărtării ar trebui, așadar, limitată și ar trebui să facă obiectul aplicării acestui principiu, după cum confirmă considerentul (16) al acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2022, Politsei – ja Piirivalveamet (Luare în custodie publică – Riscul de a săvârși o infracțiune), C‑241/21, EU:C:2022:753, punctul 40].

Totodată trebuie amintit că duratele maxime de luare în custodie publică în scopul îndepărtării care trebuie să fie prevăzute de statele membre în conformitate cu articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115 instituie o limită pentru durata luării în custodie publică în scopul îndepărtării, fără a aduce atingere dreptului unui stat membru de a pune în aplicare procedura de îndepărtare propriu‑zisă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctul 56).

În al treilea rând, nici împrejurările evocate de instanța de trimitere nu pot justifica o interpretare diferită.

În această privință, pe de o parte, desigur, existența unui risc de sustragere și faptul că resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare constituie, potrivit articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2008/115, motive care permit justificarea luării în custodie publică în vederea pregătirii returnării și/sau a desfășurării procesului de îndepărtare, în lipsa posibilității de a aplica în mod eficient alte măsuri suficiente, dar mai puțin coercitive.

Cu toate acestea, dacă luarea în considerare a acestor împrejurări ar justifica să se considere că fiecare nouă luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală determină curgerea unui nou termen de luare în custodie publică, deși este vorba despre executarea uneia și aceleiași decizii de returnare, durata maximă a luării în custodie publică prevăzută în temeiul articolului 15 alineatul (5) din Directiva 2008/115 ar putea fi lipsită de efect util. Astfel, întrucât aceste împrejurări condiționează pe fond posibilitatea de a lua în custodie publică un asemenea resortisant, termenul de luare în custodie publică ar fi atunci reinițiat de la zero la fiecare nouă luare în custodie publică, astfel încât, după cum s‑a arătat la punctul 62 din prezenta hotărâre, această dispoziție ar putea fi eludată.

Pe de altă parte, trebuie amintit că, întrucât luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei proceduri de returnare constituie o ingerință gravă în dreptul la libertate al acestuia din urmă, ea trebuie să respecte garanții stricte, și anume existența unui temei legal, claritatea, previzibilitatea, accesibilitatea și protecția împotriva arbitrarului [Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 40, și Hotărârea din 6 octombrie 2022, Politsei- ja Piirivalveamet (Luare în custodie publică – Riscul de a săvârși o infracțiune), C‑241/21, EU:C:2022:753, punctul 50].

Or, eventuala luare în considerare a altor împrejurări de fapt ce caracterizează situația resortisantului în cauză al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală, neprecizate și prin natura lor variabile și subiective, în condițiile în care este vorba despre executarea uneia și aceleiași decizii de returnare, ținând seama de insecuritatea juridică care ar decurge din aceasta, ar expune persoanele în cauză unui risc de arbitrar, cu încălcarea jurisprudenței amintite la punctul precedent din prezenta hotărâre.

Cu toate acestea, trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/115, statele membre pot decide să excludă din domeniul de aplicare al acesteia în special resortisanții țărilor terțe care fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern.

Pe de altă parte, această directivă nu se opune aplicării potrivit normelor naționale a unor sancțiuni, eventual cu caracter penal, unor resortisanți ai unor țări terțe în cazul cărora procedura de returnare prevăzută de directivă a fost finalizată și care continuă să locuiască ilegal pe teritoriul unui stat membru, fără să existe un motiv justificat de nereturnare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctele 46 și 48, precum și Hotărârea din 17 septembrie 2020, JZ (Pedeapsă cu închisoarea în cazul unei interdicții de intrare),C‑806/18, EU:C:2020:724, punctele 28 și 29].

De altfel, trebuie precizat că, având în vedere că luarea în custodie publică și prelungirea acesteia prezintă o natură analoagă, ambele având ca efect privarea de libertate a resortisantului în cauză al unei țări terțe în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare (Hotărârea din 10 martie 2022, Landkreis Gifhorn, C‑519/20, EU:C:2022:178, punctul 59 și jurisprudența citată), nu este necesar, în vederea calculului duratei luării în custodie publică, să se distingă între perioadele de luare în custodie publică efectuate după cum au fost efectuate în temeiul alineatului (5) sau al alineatului (6) al articolului 15 din Directiva 2008/115.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare literele a) și b) că articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că, pentru a verifica dacă este atinsă durata maximă a luării în custodie publică prevăzută de un stat membru în temeiul uneia dintre aceste dispoziții, este necesar să se adune toate perioadele de luare în custodie publică efectuate în acest stat membru de un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în temeiul articolului 15 din această directivă, în vederea executării uneia și aceleiași decizii de returnare.

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care condiționează punerea în aplicare a controlului judiciar al depășirii duratei maxime inițiale de șase luni a luării în custodie publică, prevăzute de acest stat membru în temeiul acestui articol 15 alineatul (5), de cererea persoanei luate în custodie publică.

Potrivit articolului 15 alineatul (3) prima teză din Directiva 2008/115, în toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri „la intervale rezonabile de timp”, fie la cererea persoanei în cauză, fie din oficiu. A doua teză a acestui alineat precizează că, în cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar.

Or, orice luare în custodie publică care depășește șase luni trebuie considerată, în conformitate cu articolul 15 alineatul (5) din această directivă, o luare în custodie publică prelungită în sensul articolului 15 alineatul (3) din aceasta (Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi, C‑146/14 PPU, EU:C:2014:1320, punctul 42).

În plus, rezultă în mod clar din modul de redactare a articolului 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 că revizuirea oricărei perioade prelungite de luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe trebuie să facă obiectul unui control judiciar. Prin urmare, o autoritate judiciară care statuează asupra posibilității de a prelungi măsura de luare în custodie publică după expirarea duratei maxime inițiale prevăzute de statul membru în cauză trebuie să efectueze în toate cazurile un control al acestei luări în custodie publică, chiar dacă acest control nu a fost solicitat expres de autoritatea care a sesizat‑o și chiar dacă măsura luării în custodie publică a resortisantului în cauză a făcut deja obiectul unei revizuiri de către autoritatea care a dispus măsura inițială a luării în custodie publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi, C‑146/14 PPU, EU:C:2014:1320, punctele 48, 49 și 56).

Rezultă că, dat fiind că în mod obligatoriu trebuie efectuat un control judiciar al deciziei de a prelungi perioada inițială de luare în custodie publică peste șase luni, punerea în aplicare a controlului judiciar al depășirii duratei maxime inițiale de șase luni a luării în custodie publică nu poate fi condiționată de cererea persoanei luate în custodie publică.

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera a) că articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care condiționează punerea în aplicare a controlului judiciar al depășirii duratei maxime inițiale de șase luni a luării în custodie publică, prevăzute de acest stat membru în temeiul acestui articol 15 alineatul (5), de cererea persoanei luate în custodie publică.

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera b), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că controlul judiciar al deciziei autorității administrative de prelungire a luării în custodie publică după expirarea duratei maxime inițiale de șase luni prevăzute în temeiul acestui articol 15 alineatul (5) trebuie efectuat înainte ca această durată maximă să fie atinsă sau, în caz contrar, dacă trebuie efectuat în orice caz fără întârziere după adoptarea acestei decizii.

Trebuie amintit că, având în vedere gravitatea ingerinței în dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă care rezultă dintr‑o decizie de luare în custodie publică în temeiul Directivei 2008/115 și ținând seama de importanța acestui drept, puterea recunoscută autorităților naționale competente de a dispune măsuri de luare în custodie publică în privința unor resortisanți ai unor țări terțe este strict încadrată. O măsură de luare în custodie publică nu poate fi astfel dispusă sau prelungită decât cu respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile acesteia [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 75, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctul 51].

În ceea ce privește obligația de control judiciar al deciziilor autorităților administrative prin care se prelungește luarea în custodie publică după perioada maximă inițială de șase luni prevăzută în temeiul articolului 15 alineatul (5) din Directiva 2008/115, care decurge din articolul 15 alineatul (3) a doua teză din aceasta, ea urmărește să asigure dreptul la protecție jurisdicțională efectivă al resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică în scopul îndepărtării. Astfel, în conformitate cu articolul 47 din cartă, statele membre trebuie să asigure o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii. În consecință, acestea trebuie să prevadă, în special, astfel cum impune articolul 15 alineatul (3) a doua teză, un control judiciar al revizuirilor măsurii de luare în custodie publică efectuate de autoritatea administrativă în cazul perioadelor prelungite de luare în custodie publică, pentru a verifica dacă condițiile de legalitate a luării în custodie publică sunt în continuare îndeplinite, autoritatea judiciară respectivă trebuind să fie în măsură să se pronunțe, inclusiv din oficiu, asupra oricărui element de fapt și de drept relevant pentru verificarea acestei legalități [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctele 81, 84, precum și 87-89 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 4 septembrie 2025, Adrar, C‑313/25 PPU, EU:C:2025:647, punctele 67, 69, 71 și 72]. Autoritatea judiciară menționată trebuie de asemenea să fie împuternicită să elibereze imediat persoana în cauză dacă consideră că nu mai sunt îndeplinite condițiile care au justificat luarea în custodie publică sau în cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi, C‑146/14 PPU, EU:C:2014:1320, punctele 59-62).

În ceea ce privește momentul în care trebuie efectuat un astfel de control, autoritățile administrative sau judiciare dispun luarea în custodie publică, potrivit articolului 15 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2008/115. În plus, articolul 15 alineatul (2) al treilea paragraf din aceasta precizează că, atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autoritățile administrative, statele membre fie asigură un control judiciar rapid al legalității luării în custodie publică, asupra căreia se pronunță într‑un termen cât mai scurt de la începerea luării în custodie publică, fie acordă resortisantului în cauză al unei țări terțe dreptul de a intenta o acțiune în justiție în virtutea căreia legalitatea măsurii de luare în custodie publică face obiectul unui control judiciar rapid inițiat cât mai rapid posibil de la inițierea procedurilor pertinente. În acest caz, statele membre trebuie să informeze imediat resortisantul respectiv asupra posibilității intentării unei astfel de acțiuni.

În schimb, în ceea ce privește prelungirea măsurii de luare în custodie publică după perioada maximă inițială prevăzută în temeiul acestui articol 15 alineatul (5), astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 78 din concluzii, nici alineatul (6) al articolului 15 menționat, care încadrează această posibilitate de prelungire, nici vreo altă dispoziție din Directiva 2008/115 nu precizează momentul la care trebuie efectuat controlul judiciar al revizuirilor luării în custodie publică în cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, prevăzut la articolul 15 alineatul (3) a doua teză din această directivă.

Prin urmare, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unor norme stabilite de dreptul Uniunii privind modalitățile procedurale referitoare la controlul jurisdicțional prevăzut la acest articol 15 alineatul (3) a doua teză, statele membre rămân competente, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale și sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, să reglementeze aceste modalități, asigurând totodată respectarea drepturilor fundamentale și eficiența deplină a dispozițiilor dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi, C‑146/14 PPU, EU:C:2014:1320, punctul 50 și jurisprudența citată, precum și, prin analogie, Hotărârea din 3 iulie 2025, Al Nasiria, C‑610/23, EU:C:2025:514, punctul 51 și jurisprudența citată).

Rezultă că statele membre, sub rezerva respectării acestor principii, nu sunt obligate să prevadă ca un control judiciar al deciziei autorității administrative de prelungire a luării în custodie publică după expirarea duratei maxime inițiale de luare în custodie publică prevăzute în temeiul articolului 15 alineatul (5) din directiva menționată să intervină înainte ca această durată să fie atinsă.

În această privință, desigur, o decizie administrativă sau, potrivit statelor membre, o decizie judecătorească prin care se dispune această prelungire trebuie să fie adoptată în mod necesar înainte ca durata menționată să fie atinsă. Astfel, în conformitate cu articolul 15 alineatul (6) din Directiva 2008/115, perioada inițială de luare în custodie publică avută în vedere la acest articol 15 alineatul (5) nu poate fi prelungită decât în cazul în care condițiile prevăzute la acest alineat (6) sunt îndeplinite și în cazul în care condițiile de fond care justifică măsura inițială a luării în custodie publică a resortisantului în cauză rămân îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi, C‑146/14 PPU, EU:C:2014:1320, punctele 58-61 și 67-69). Or, aceasta implică faptul că aprecierea respectivă trebuie efectuată în mod necesar înainte ca durata maximă inițială a luării în custodie publică să fie atinsă, dat fiind că, atunci când aceste condiții nu sunt îndeplinite, măsura luării în custodie publică nu poate fi prelungită după expirarea acestei durate.

În schimb, principiul echivalenței impune ca controlul judiciar al deciziei autorității administrative de a prelungi luarea în custodie publică după durata maximă inițială să nu intervină mai târziu decât cel prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/115 în ceea ce privește o luare în custodie publică dispusă de o autoritate administrativă. Aceasta este situația întrucât luarea în custodie publică și prelungirea luării în custodie publică prezintă o natură analoagă, iar articolul 15 alineatul (2) al treilea paragraf din această directivă impune ca controlul jurisdicțional al legalității luării în custodie publică dispuse de autoritățile administrative să aibă loc cât mai rapid posibil. Prin urmare, acesta trebuie să aibă loc cât mai curând posibil de la adoptarea de către autoritatea administrativă a deciziei de prelungire a luării în custodie publică după expirarea duratei maxime inițiale de șase luni prevăzută în temeiul articolului 15 alineatul (5).

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera b) că articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că controlul judiciar al deciziei autorității administrative de a prelungi luarea în custodie publică după expirarea duratei maxime inițiale de șase luni prevăzută în temeiul acestui articol 15 alineatul (5) nu trebuie efectuat înainte ca această durată maximă să fie atinsă, dar trebuie, în orice caz, să fie efectuat, asemenea controlului jurisdicțional prevăzut la articolul 15 alineatul (2) al treilea paragraf, cât mai rapid posibil de la adoptarea acestei decizii.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că lipsa unui control judiciar, în timp util, al deciziei administrative de prelungire a măsurii de luare în custodie publică după expirarea duratei maxime inițiale de șase luni prevăzute în temeiul acestui articol 15 alineatul (5) determină în mod automat obligația de a pune capăt imediat măsurii de luare în custodie publică atunci când, la momentul efectuării acestui control judiciar, sunt îndeplinite toate condițiile de fond care justifică menținerea măsurii de luare în custodie publică. În caz contrar, instanța amintită ridică problema elementelor pertinente pentru a aprecia dacă, în cazul unui astfel de control judiciar tardiv, este necesar să se pună capăt imediat luării în custodie publică.

Trebuie amintit că normele generale și abstracte care stabilesc, cu titlu de norme comune ale Uniunii, condițiile luării în custodie publică în scopul îndepărtării figurează la articolul 15 alineatul (1), alineatul (2) al doilea paragraf, precum și la alineatele (4), (5) și (6) din Directiva 2008/115, care nu aduc atingere celor care figurează în alte dispoziții ale acestei directive, care precizează condițiile luării în custodie publică în anumite situații, nerelevante în cauza principală, precum cele privind luarea în custodie publică a minorilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 76].

Normele menționate prevăzute în Directiva 2008/115, pe de o parte, și în dispozițiile de drept național care le pun în aplicare, pe de altă parte, constituie normele, rezultate din dreptul Uniunii, care stabilesc condițiile de legalitate a luării în custodie publică, inclusiv din perspectiva articolului 6 din cartă [Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 77].

Atunci când rezultă că condițiile de legalitate a măsurii de luare în custodie publică în scopul îndepărtării identificate la punctul precedent din prezenta hotărâre nu au fost sau nu mai sunt îndeplinite, persoana în cauză trebuie să fie eliberată imediat, astfel cum indică, de altfel, legiuitorul Uniunii în mod expres la articolul 15 alineatul (2) al patrulea paragraf și alineatul (4) din Directiva 2008/115 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctul 79].

Or, astfel cum s‑a amintit în esență la punctul 82 din prezenta hotărâre, obligația de control judiciar al deciziilor autorităților administrative prin care se prelungește luarea în custodie publică după perioada maximă inițială de șase luni prevăzută în temeiul articolului 15 alineatul (5) din Directiva 2008/115, care decurge din acest articol 15 alineatul (3) a doua teză, nu figurează printre aceste condiții de legalitate a luării în custodie publică în temeiul acestei directive, ci printre cele care urmăresc să asigure dreptul resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică de un stat membru la protecție jurisdicțională efectivă.

Legiuitorul Uniunii a prevăzut astfel norme comune în materie de protecție jurisdicțională a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală luați în custodie publică în scopul îndepărtării, care figurează la articolul 15 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2008/115 în ceea ce privește luarea în custodie publică și la articolul 15 alineatul (3) din aceasta în ceea ce privește menținerea unei măsuri de luare în custodie publică [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Examinare din oficiu a măsurii de luare în custodie publică),C‑704/20 și C‑39/21, EU:C:2022:858, punctele 82-84]. În schimb, acesta nu a precizat consecințele care ar trebui deduse dintr‑o depășire a termenului în care trebuie efectuat controlul judiciar al unei decizii administrative prin care se prelungește luarea în custodie publică după expirarea duratei maxime inițiale de șase luni. Stabilirea acestui termen este de altfel, astfel cum rezultă din răspunsul la a doua întrebare litera b), de competența statelor membre, în limita expusă la punctul 89 din prezenta hotărâre.

Rezultă, pe de o parte, că nu se poate considera că, în cazul unui control judiciar tardiv, Directiva 2008/115 impune, numai pentru acest motiv, eliberarea imediată a persoanei în cauză.

Pe de altă parte, depășirea termenului menționat nu este de natură să determine nelegalitatea deciziei de prelungire a luării în custodie publică și nu necesită, așadar, în mod automat punerea în libertate a resortisantului în cauză al unei țări terțe. O eliberare imediată ar fi necesară numai dacă a fost atinsă durata maximă de luare în custodie publică prevăzută la articolul 15 alineatul (6) din Directiva 2008/115 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, EU:C:2009:741, punctele 60 și 62, precum și Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 279], în special ca urmare a faptului că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 53 din prezenta hotărâre, luarea în custodie publică constituie o ingerință gravă în dreptul la libertate consacrat la articolul 6 din cartă.

Prin urmare, a impune, pentru motivul unei astfel de depășiri, anularea deciziei de prelungire a măsurii de luare în custodie publică și, în consecință, retragerea acesteia, chiar dacă această depășire nu are incidență asupra acestei decizii, iar luarea în custodie publică continuă să îndeplinească condițiile de fond prevăzute la articolul 15 din Directiva 2008/115, ar risca să aducă atingere efectului util al acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 41).

În această privință, astfel cum s‑a amintit la punctul 62 din prezenta hotărâre și astfel cum reiese din considerentul (2) al Directivei 2008/115, pe de o parte, aceasta urmărește instituirea unei politici eficiente de îndepărtare și returnare, bazată pe standarde comune, pentru ca persoanele în cauză să fie returnate într‑o manieră umană și cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale și a demnității lor. Pe de altă parte, îndepărtarea oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală constituie o prioritate pentru statele membre, în conformitate cu sistemul Directivei 2008/115 (Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 15 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că lipsa unui control judiciar, în timp util, al deciziei administrative de prelungire a luării în custodie publică după expirarea duratei maxime inițiale de șase luni prevăzută în temeiul acestui articol 15 alineatul (5) nu determină în mod automat obligația de a pune capăt imediat luării în custodie publică atunci când, la momentul efectuării acestui control judiciar, sunt îndeplinite toate condițiile de fond care justifică menținerea luării în custodie publică, iar durata maximă a luării în custodie publică prevăzută în temeiul articolului 15 alineatul (6) nu este atinsă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

5 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2008/115

Regulamentul (UE) nr. 604/2013

Dreptul finlandez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebările preliminare

Observații introductive

Cu privire la prima întrebare literele a) și b)

Cu privire la a doua întrebare litera a)

Cu privire la a doua întrebare litera b)

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată