Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 4 iunie 2026.#V împotriva Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid.#Trimitere preliminară – Articolul 20 TFUE – Cetățenia Uniunii – Directiva 2008/115/CE – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Articolul 5 literele (a) și (b) – Obligația de a acorda atenție interesului superior al copilului și vieții de familie – Articolul 6 alineatul (2) – Decizie a autorității competente a statului membru gazdă de a refuza acordarea unui drept de ședere derivat pe teritoriul său resortisantului unei țări terțe, părinte al unui copil minor, cetățean al Uniunii, și de a‑i impune să se întoarcă imediat într‑un alt stat membru – Interferență în exercitarea dreptului unui cetățean al Uniunii de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre – Copil care nu a locuit niciodată într‑un alt stat membru decât cel al cărui resortisant este – Drept de ședere derivat al părintelui resortisant al unei țări terțe în statul membru a cărui cetățenie o deține copilul și în care acesta locuiește – Drept de ședere al acestui părinte într‑un alt stat membru – Articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la respectarea vieții private și de familie – Articolul 24 alineatele (2) și (3) din Carta drepturilor fundamentale – Interesul superior al copilului.#Cauza C-147/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 TFUE, precum și a articolului 5 literele (a) și (b) și a articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între V, resortisantă a unei țări terțe, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a‑i acorda un drept de ședere derivat în Țările de Jos, unde aceasta locuiește împreună cu copilul său minor care deține cetățenia acestui stat membru.

Articolul 20 TFUE prevede: „(1) Se instituie cetățenia Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia. (2) Cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate. Aceștia se bucură, printre altele, de: (a) dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre; […] Aceste drepturi se exercită în condițiile și limitele definite prin tratate și prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.”

Articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), intitulat „Respectarea vieții private și de familie”: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.”

Articolul 24 din cartă, intitulat „Drepturile copilului”, prevede la alineatele (2) și (3): „(2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial. (3) Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.”

Articolul 7 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni”, prevede la alineatul (1): „Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care: (a) sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau (b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau (c) – sunt înscriși într‑o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională și – dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr‑o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere sau (d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele (a), (b) sau (c).”

Articolul 5 din Directiva 2008/115, intitulat „Principiul nereturnării, interesul superior al copilului, viața de familie și starea de sănătate”, prevede: „La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită: (a) intereselor superioare ale copilului; (b) vieții de familie; […]”

Articolul 6 din această directivă, intitulat „Decizia de returnare”, are următorul cuprins la alineatele (1) și (2): „(1) Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5). (2) Resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și care posedă un permis de ședere valid sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, eliberate de un alt stat membru, li se cere să se întoarcă imediat pe teritoriul statului membru respectiv. În cazul nerespectării acestei cerințe de către resortisantul unei țări terțe, sau în cazul în care plecarea imediată a resortisantului unei țări terțe este necesară din motive de ordine publică sau de securitate națională, se aplică alineatul (1).”

Articolul 8 din Vreemdelingenwet 2000 (Legea privind străinii din 2000) din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede că străinul dispune de o ședere legală în Țările de Jos numai: „[…] e. în calitate de resortisant [al Uniunii], atât timp cât are reședința în Țările de Jos în temeiul unei reglementări adoptate în temeiul Tratatului [FUE] sau al Tratatului privind Spațiul Economic European; […]”

Alineatul B10/2.2 din Vreemdelingencirculaire 2000 (Circulara din 2000 privind străinii) din 2 martie 2001 (Stcrt. 2001, nr. 64), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede printre altele: „[…] Potrivit articolului 8 initio și literei e) a acestuia din Legea privind străinii din 2000, un străin este în situație de ședere legală atunci când sunt îndeplinite toate condițiile de mai jos: a. străinul trebuie să își dovedească în mod suficient identitatea și cetățenia prin prezentarea unui document de trecere a frontierei sau a unei cărți de identitate valabile. În cazul în care străinul nu poate face acest lucru, el trebuie să își dovedească fără ambiguitate identitatea și cetățenia prin alte mijloace; b. străinul are un copil minor (cu alte cuvinte, de mai puțin de 18 ani) care deține cetățenia neerlandeză; c. străinul, împreună sau nu cu celălalt părinte, se ocupă efectiv de copilul minor; și d. între străin și copil există o relație de dependență de așa natură încât copilul ar fi constrâns să părăsească teritoriul Uniunii dacă străinului i s‑ar refuza un drept de ședere. […] [Immigratie- en Naturalisatiedienst (Serviciul pentru Imigrație și Naturalizări, Țările de Jos)] furnizează străinului care intenționează să rămână în țară în calitate de părinte care are în îngrijire un copil minor neerlandez, imediat după depunerea cererii de examinare în temeiul dreptului Uniunii, eticheta adezivă a permisului de ședere pentru resortisanții [Uniunii] (anexa 7h [din Voorschrift Vreemdelingen (Regulamentul din 2000 privind străinii), din 18 decembrie 2000 (Stcrt. 2001, nr. 10, denumit în continuare „VV”)]) cu mențiunea că membrul familiei este autorizat să lucreze. În următoarele cazuri nu se eliberează nicio etichetă adezivă de permis de ședere pentru resortisanții [Uniunii] (anexa 7h [din VV]), ci se eliberează în schimb o etichetă adezivă de permis de ședere general (anexa 7 g [din VV]): […] Străinul are drept de ședere într‑un alt stat membru al [Uniunii]; […]”

Reclamanta din litigiul principal, V, s‑a născut în Maroc în 1979 și deține cetățenia marocană. În perioada 1999-2014, ea a locuit în Spania în baza unui drept de ședere acordat, în temeiul dreptului spaniol, ca urmare a activității sale economice în acest stat membru. La 23 septembrie 2014, aceasta s‑a căsătorit în Maroc. De la căsătoria sa, ea locuiește cu soțul său – care s‑a născut în Țările de Jos în anul 1975 și care are cetățenia marocană și cea neerlandeză – în Țările de Jos, cu excepția câtorva vacanțe de scurtă durată efectuate în Maroc și în Spania. Căsătoria lor a fost transcrisă în registrele de stare civilă ale comunei neerlandeze în care au reședința. Cu toate acestea, reclamanta din litigiul principal nu este titulara unui permis de ședere pe teritoriul neerlandez.

Din uniunea lor s‑a născut în Țările de Jos, la 6 ianuarie 2015, un fiu care are doar cetățenia neerlandeză și de care soții se ocupă împreună.

Acest copil prezintă dificultăți de vorbire și de exprimare și nu a vorbit până la vârsta de cinci ani. Din cauza întârzierii sale, el este înscris într‑o unitate de învățământ care oferă un program de învățământ destinat elevilor care au nevoie de un sprijin specific pe care învățământul obișnuit nu este în măsură să îl asigure. În plus, el beneficiază de un serviciu de transport adaptat deplasărilor sale între domiciliul său și această unitate. Până în prezent, el nu a locuit niciodată într‑un alt stat membru decât cel al cărui resortisant este.

Soțul reclamantei din litigiul principal nu obține niciun venit profesional din cauza stării sale de sănătate și este, în acest temei, scutit parțial de obligația de a munci. În schimb, acesta beneficiază de prestații de asistență socială.

La 13 noiembrie 2020, reclamanta din litigiul principal a introdus în Țările de Jos o cerere de obținere a unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE pentru a locui împreună cu fiul său minor. În susținerea acestei cereri, ea a prezentat un document care atestă că beneficiază de un drept de ședere în Spania.

La 11 noiembrie 2021, secretarul de stat a respins cererea menționată, considerând printre altele că reclamanta din litigiul principal nu poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, dat fiind că aceasta dispune de un drept de ședere în Spania. În cadrul aprecierii sale, acesta a examinat din oficiu dacă acestei reclamante trebuia să i se acorde un permis de ședere în temeiul articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Acesta a constatat existența unei vieți de familie între reclamanta menționată, soțul său și fiul lor, precum și existența unei vieți private a acesteia în Țările de Jos. Totuși, acesta a apreciat în esență că interesul general urmărit de autoritățile neerlandeze prevala asupra interesului personal al aceleiași reclamante, al soțului său neerlandez și al fiului lor. Astfel, secretarul de stat a considerat, pe de o parte, că evaluarea comparativă a intereselor era defavorabilă reclamantei din litigiul principal și, pe de altă parte, că respingerea cererii acesteia din urmă având ca obiect obținerea unui drept de ședere în Țările de Jos avea ca efect privarea acesteia de o ședere legală în acest stat membru. În consecință, a obligat această reclamantă să se deplaseze imediat în Spania, arătând că, în cazul în care nu se conformează obligației respective, împotriva acesteia din urmă va fi adoptată o decizie de returnare.

În urma respingerii cererii sale de acordare a unui drept de ședere derivat în Țările de Jos în temeiul articolului 20 TFUE, reclamanta din litigiul principal a solicitat autorităților spaniole să ateste că renunțase la dreptul său de ședere pe teritoriul acestui stat membru. În urma cercetărilor efectuate în această privință, secretarul de stat a considerat că reclamanta din litigiul principal dispune încă de un drept de ședere în Spania, care ar constitui un drept de ședere permanentă în temeiul legislației spaniole și s‑ar întemeia pe exercitarea unei activități profesionale.

Prin decizia din 20 iunie 2022, secretarul de stat a declarat contestația formulată de reclamanta din litigiul principal împotriva acestei respingeri ca vădit nefondată.

Aceasta a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos), care este instanța de trimitere.

În fața acestei instanțe, reclamanta din litigiul principal afirmă că beneficiază de un drept de ședere derivat în Țările de Jos în temeiul articolului 20 TFUE, din moment ce fiul său minor depinde de ea. Secretarul de stat contestă existența unui astfel de drept, pentru motivul că dispune deja de un drept de ședere în Spania. În opinia sa, în măsura în care copilul minor și‑ar putea însoți mama în acest stat membru, refuzul de a‑i acorda un drept de ședere derivat în Țările de Jos în temeiul acestui articol 20 nu ar avea ca efect constrângerea acestui copil să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblul său.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă cererea reclamantei din litigiul principal având ca obiect acordarea unui drept de ședere derivat în Țările de Jos în temeiul articolului 20 TFUE poate fi respinsă pentru simplul motiv că aceasta dispune de un drept de ședere în alt stat membru. În această privință, instanța menționată arată că, desigur, existența unui drept de ședere în Spania implică faptul că, în cazul refuzului unui drept de ședere derivat în Țările de Jos, nici reclamanta din litigiul principal, nici copilul său minor nu ar fi obligate să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblul său. Cu toate acestea, având în vedere relația de dependență existentă între acest copil și mama sa, acesta ar fi obligat să își exercite dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre pentru a‑și însoți mama în Spania. În aceste împrejurări, instanța menționată ridică problema dacă, în cadrul aprecierii existenței unui drept de ședere derivat al mamei în temeiul articolului 20 TFUE, trebuie să se efectueze o examinare aprofundată a interesului superior al copilului și a dreptului la viața de familie. Aceasta subliniază în acest context că secretarul de stat nu a apreciat existența, între reclamanta din litigiul principal și copilul său minor, a unei relații de dependență și nici nu a examinat dacă viața lor de familie ar putea continua în Spania.

În al doilea rând, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă obligația prevăzută la articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva 2008/115, potrivit căreia statele membre trebuie să acorde atenția cuvenită, la punerea în aplicare a acestei directive, intereselor superioare ale copilului și vieții de familie, are același domeniu de aplicare și aceeași întindere atunci când un stat membru impune unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său să se deplaseze imediat pe teritoriul unui alt stat membru, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din directiva menționată, ca și atunci când un stat membru adoptă o decizie de returnare în temeiul articolului 6 alineatul (1) din aceeași directivă. Dacă este cazul, această instanță ridică problema dacă o obligație similară revine statelor membre atunci când sunt sesizate cu o cerere având ca obiect acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, ținând seama și de dreptul la respectarea vieții de familie, consacrat la articolul 7 din cartă, și de drepturile copilului, garantate la articolul 24 alineatele (2) și (3) din aceasta.

În aceste condiții, rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu este exclus ca unui părinte resortisant al unei țări terțe să trebuiască să i se acorde un drept de ședere derivat în statul membru a cărui cetățenie o deține copilul său minor și în care copilul său își are reședința, fără ca acesta să fi făcut uz de drepturile sale cetățenești, în timp ce acest părinte resortisant al unei țări terțe are un drept de ședere într‑un alt stat membru? Dacă nu este exclus ca unui părinte resortisant al unei țări terțe să trebuiască să i se acorde un drept de ședere derivat în statul membru a cărui cetățenie o deține copilul său minor și în care acest copil își are reședința fără să fi făcut uz de drepturile sale cetățenești, în timp ce acest părinte resortisant al unei țări terțe [dispune de] un drept de ședere într‑un alt stat membru: 2) Având în vedere articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva 2008/115 și articolul 6 alineatul (2) din [această directivă] […], în cazul în care există o relație de dependență, precum cea care justifică acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul [acestui] articol[…] 20 TFUE, rezultă din articolul 20 TFUE [obligația] autorității decizionale de a stabili dacă exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere este în interesul superior al copilului și dacă poate fi continuată exercitarea dreptului la viața de familie, înainte de a solicita părintelui resortisant al unei țări terțe să se deplaseze imediat în statul membru în care acesta [dispune de] un permis de ședere sau de o altă autorizație care conferă drept de ședere, iar acești factori trebuie luați în considerare atunci când se evaluează cererea de eliberare a unui drept de ședere derivat?”

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Redmond,83/78, EU:C:1978:214, punctul 26, și Hotărârea din 2 decembrie 2025, Russmedia Digital și Inform Media Press, C‑492/23, EU:C:2025:935, punctul 44).

În speță, instanța de trimitere ridică problema interpretării atât a articolului 20 TFUE, cât și a articolului 5 literele (a) și (b) și a articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2008/115. Întrebările sale referitoare la această directivă se explică prin faptul că, după ce a respins cererea reclamantei din litigiul principal având ca obiect acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE pentru a locui în Țările de Jos împreună cu fiul său minor, cetățean neerlandez, secretarul de stat a constatat caracterul ilegal al șederii acesteia pe teritoriul neerlandez și i‑a impus, în temeiul acestui articol 6 alineatul (2), să se deplaseze imediat în Spania.

Reiese din cuprinsul acestei din urmă dispoziții că trebuie ca unui resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și care are totodată un drept de ședere într‑un alt stat membru să i se permită să se deplaseze în acest stat membru mai degrabă decât să se adopte, de la bun început, în privința sa o decizie de returnare, cu excepția cazului în care ordinea publică sau securitatea națională impun acest lucru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 ianuarie 2018, E,C‑240/17, EU:C:2018:8, punctul 46, precum și Hotărârea din 24 februarie 2021, M ș.a. (Transfer către un stat membru), C‑673/19, EU:C:2021:127, punctul 35].

În acest context, instanța de trimitere ridică problema pertinenței pentru soluționarea litigiului principal a articolului 5 literele (a) și (b) din Directiva 2008/115, potrivit căruia, la punerea în aplicare a acestei directive, statele membre acordă atenția cuvenită interesului superior al copilului și vieții de familie.

Cu toate acestea, dintr‑o lectură de ansamblu a cererii de decizie preliminară reiese că, deși instanța de trimitere menționează în mod expres obligația care decurge din articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva 2008/115, ea urmărește, în definitiv, să obțină precizări cu privire la aspectul dacă reclamanta din litigiul principal este privată de obținerea în Țările de Jos a unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE pentru simplul motiv că dispune deja de un drept de ședere în Spania. În plus, această instanță urmărește să afle dacă, în cadrul aprecierii cererii acestei reclamante de acordare a unui astfel de drept de ședere derivat, secretarul de stat este obligat, pe de o parte, să verifice dacă viața de familie pe care copilul minor, cetățean al Uniunii, o întreține cu cei doi părinți ai săi poate continua în Spania și, pe de altă parte, să acorde atenție interesului superior al acestui copil.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, normele și procedurile comune instituite prin această directivă nu se referă decât la adoptarea unor decizii de returnare și la executarea deciziilor respective, fără a reglementa însă modul în care trebuie să fie atribuit resortisanților unor țări terțe un drept de ședere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis medicinal), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 84 și jurisprudența citată].

Cu toate acestea, astfel cum a arătat de asemenea instanța de trimitere, dreptul la respectarea vieții de familie este consacrat la articolul 7 din cartă, care trebuie coroborat cu articolul 24 din aceasta, referitor la drepturile copilului. În special, alineatele (2) și (3) ale acestui articol 24 prevăd obligația de a se acorda atenție interesului superior al copilului și, respectiv, dreptul oricărui copil de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE, citit în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune adoptării de către autoritatea competentă a statului membru gazdă a unei decizii prin care se refuză acordarea unui drept de ședere derivat pe teritoriul său unui resortisant al unei țări terțe, părinte al unui copil minor, cetățean al Uniunii care nu a locuit niciodată în alt stat membru decât cel al cărui resortisant este, pentru motivul că acest resortisant al unei țări terțe dispune de un drept de ședere în alt stat membru, atunci când această autoritate nu a verificat în prealabil dacă viața de familie pe care o duce acest copil cu ambii părinți, de care depinde, ar putea continua în acest alt stat membru și dacă deplasarea acestuia către același stat membru ar fi contrară interesului său superior.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 20 TFUE conferă oricărei persoane care deține cetățenia unui stat membru statutul de cetățean al Uniunii, care constituie statutul fundamental al resortisanților statelor membre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk,C‑184/99, EU:C:2001:458, punctul 31, Hotărârea din 29 aprilie 2025, Comisia/Malta (Cetățenie prin investiții), C‑181/23, EU:C:2025:283, punctul 92, și Hotărârea din 25 noiembrie 2025, Wojewoda Mazowiecki,C‑713/23, EU:C:2025:917, punctul 40].

Cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a restricțiilor stabilite de Tratatul FUE și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestora [Hotărârea din 7 octombrie 2010, Lassal,C‑162/09, EU:C:2010:592, punctul 29, Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín,C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 70, și Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez), C‑459/20, EU:C:2023:499, punctul 21].

Curtea a statuat că articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale, inclusiv unor decizii prin care se refuză acordarea dreptului de ședere membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care au ca efect privarea cetățenilor Uniunii de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul lor (Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano,C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 42, Hotărârea din 6 decembrie 2012, O ș.a., C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 45, precum și Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 61).

În schimb, dispozițiile tratatului cu privire la cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților unei țări terțe. Astfel, eventualele drepturi conferite unor asemenea resortisanți nu sunt drepturi proprii resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea respectivelor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere libertății de circulație și de ședere a cetățeanului Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida,C‑40/11, EU:C:2012:691, punctele 66-68, Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 62, precum și Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 38].

În speță, nu se contestă că, în calitate de resortisant al unui stat membru, copilul minor al reclamantei din litigiul principal are posibilitatea de a se prevala, inclusiv față de statul membru a cărui cetățenie o deține, de drepturile aferente statutului său de cetățean al Uniunii, care îi este conferit de articolul 20 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 60, precum și jurisprudența citată).

În plus, din decizia de trimitere reiese că reclamanta din litigiul principal și soțul său, care deține, la fel ca și copilul lor, cetățenia neerlandeză, se ocupă împreună de acest copil și au o viață de familie comună în Țările de Jos. Astfel, acesta a întreținut, în mod neîntrerupt de la naștere, relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi.

Reiese de asemenea din această ordonanță că secretarul de stat a refuzat să acorde un drept de ședere derivat în Țările de Jos reclamantei din litigiul principal, mama copilului menționat, pentru motivul că dispune de un drept de ședere în Spania, în temeiul legislației acestui stat membru. În consecință, acesta a impus reclamantei din litigiul principal să se deplaseze pe teritoriul statului membru menționat. În plus, acesta a apreciat că, din moment ce copilul minor, cetățean al Uniunii care nu a locuit niciodată într‑un alt stat membru decât cel al cărui resortisant este, este în măsură să își însoțească mama în Spania, refuzul de a‑i acorda acesteia un drept de ședere derivat în Țările de Jos în temeiul articolului 20 TFUE nu are ca efect constrângerea acestui copil să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblul său.

Or, deși instanța de trimitere s‑a întemeiat în întrebările sale pe premisa că reclamanta din litigiul principal dispune efectiv de un drept de ședere în Spania, aceasta a arătat în fața Curții, atât în observațiile sale scrise, cât și în ședință, că a renunțat între timp la acest drept de ședere și, prin urmare, că nu mai dispune de niciun drept de ședere în acest stat membru.

Revine, în ultimă instanță, instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă reclamanta din litigiul principal beneficiază în continuare de un drept de ședere în Spania. Cu toate acestea, pentru a oferi un răspuns care va fi, în orice împrejurare, util acestei instanțe pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată, trebuie să se examineze și ipoteza în care un astfel de drept de ședere nu ar exista.

În această privință, trebuie amintit că există situații foarte specifice în care, în pofida faptului că dreptul derivat al Uniunii referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii vizat nu și‑a exercitat libertatea de circulație și de ședere, un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE trebuie să fie acordat unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al cetățeanului menționat, în caz contrar încălcându‑se efectul util al cetățeniei Uniunii dacă, drept consecință a refuzului unui asemenea drept, acest cetățean ar fi obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 63, Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. ș.a. (Reîntregire familială în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 51, precum și Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 39 și jurisprudența citată].

Situațiile menționate la punctul precedent se caracterizează prin faptul că, deși sunt guvernate de reglementări care intră a priori în competența statelor membre, și anume cele care privesc dreptul de intrare și de ședere al resortisanților unor țări terțe în afara domeniului de aplicare al dispozițiilor dreptului derivat al Uniunii, care, în anumite condiții, prevăd atribuirea unui astfel de drept, aceste situații au totuși un raport intrinsec cu libertatea de circulație și de ședere a unui cetățean al Uniunii, care se opune ca acest drept de intrare și de ședere să fie refuzat resortisanților menționați în statul membru în care are reședința cetățeanul respectiv pentru a nu se aduce atingere acestei libertăți [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 64, precum și jurisprudența citată și Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez), C‑459/20, EU:C:2023:499, punctul 25].

Cu toate acestea, refuzul de a acorda un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe nu este susceptibil să repună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii decât dacă între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii membru al familiei sale există o asemenea relație de dependență încât ar conduce la obligarea acestuia din urmă să îl însoțească pe resortisantul unei țări terțe în cauză și să părăsească teritoriul Uniunii avut în vedere în ansamblu [Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano,C‑34/09, EU:C:2011:124, punctele 43-45, Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 69, precum și Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez), C‑459/20, EU:C:2023:499, punctul 26 și jurisprudența citată].

În această privință, trebuie arătat că aprecierea existenței unei relații de dependență între resortisantul în cauză al unei țări terțe și copilul său minor, cetățean al Uniunii, în scopul eventualei recunoașteri a unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor speței și în special de problema încredințării acestui copil, precum și de cea dacă întreținerea legală, financiară sau afectivă a copilului menționat este asumată de părintele resortisant al unei țări terțe. Sunt de asemenea susceptibile să constituie împrejurări relevante vârsta unui astfel de copil, dezvoltarea sa fizică și emoțională, gradul relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și riscul pe care separarea de acesta din urmă l‑ar genera pentru echilibrul acestui copil [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctele 70 și 71, Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Ședere a unui membru al familiei – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 67, precum și Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE), C‑624/20, EU:C:2022:639, punctele 38 și 39].

Astfel, în scopul acestei aprecieri, împrejurarea că celălalt părinte, cetățean al Uniunii, este realmente capabil și pregătit să asigure singur îngrijirea zilnică și efectivă a copilului constituie un element pertinent, dar nu este suficient în sine pentru a putea constata că nu există între părintele resortisant al unei țări terțe și copil o relație de dependență de așa natură încât acesta din urmă ar fi constrâns să părăsească teritoriul Uniunii în cazul în care acestui resortisant al unei țări terțe i s‑ar refuza un drept de ședere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 71, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Ședere a unui membru al familiei – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 67].

În cadrul aprecierii menționate, autoritățile competente trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din cartă, coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, în calitate de considerație primordială în toate acțiunile referitoare la copii, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din această cartă, și dreptul acestui copil de a întreține cu regularitate relații personale, precum și contacte directe cu ambii părinți, consacrat la articolul 24 alineatul (3) din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez Vilchez ș.a., C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 70), precum și Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Șederea unui membru de familie – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 66].

În această privință, atunci când cetățeanul Uniunii minor conviețuiește în mod stabil cu ambii părinți și, prin urmare, exercitarea drepturilor părintești asupra acestui copil, precum și îngrijirea sa legală, afectivă și financiară sunt împărțite zilnic de acești doi părinți, se poate prezuma în mod refragabil că există o relație de dependență între acest cetățean al Uniunii minor și părintele său resortisant al unei țări terțe, independent de faptul că celălalt părinte al acestui copil are, în calitate de resortisant al statului membru pe teritoriul căruia este stabilită familia respectivă, un drept necondiționat de a rămâne pe teritoriul acestui stat membru [Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Șederea unui membru de familie – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 69].

În speță, potrivit instanței de trimitere, între reclamanta din litigiul principal și fiul său minor, cetățean al Uniunii, există o relație de dependență, în sensul jurisprudenței expuse la punctele 43-47 din prezenta hotărâre.

Prin urmare, în ipoteza în care s‑ar constata că reclamanta din litigiul principal nu mai dispune de un drept de ședere în Spania, este necesar să se concluzioneze că, având în vedere această relație de dependență între ea și copilul său minor, cetățean al Uniunii, acesta din urmă ar fi constrâns să își însoțească mama și, prin urmare, să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblul său, în cazul în care acesteia i‑ar fi refuzat un drept de ședere derivat în Țările de Jos în temeiul articolului 20 TFUE. Or, astfel cum rezultă din jurisprudența citată la punctul 41 din prezenta hotărâre, o asemenea plecare de pe teritoriul Uniunii ar avea ca efect privarea acestui copil de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul său de cetățean al Uniunii și ar aduce atingere efectului util al acestui statut. Într‑o atare situație, un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE ar trebui, prin urmare, să fie acordat mamei acestuia.

Împrejurarea, presupunând că este dovedită, că reclamanta din litigiul principal dispune încă de un drept de ședere în Spania nu poate, în sine, să excludă posibilitatea acestei reclamante de a beneficia de un drept de ședere derivat în Țările de Jos în temeiul articolului 20 TFUE.

Astfel, din decizia de trimitere reiese că, având în vedere relația de dependență dintre reclamanta din litigiul principal și copilul său minor, cetățean al Uniunii, acesta ar fi, în fapt, obligat să își însoțească mama în Spania și, prin urmare, să părăsească teritoriul Țărilor de Jos al căror resortisant este, în ipoteza în care acesteia i‑ar fi refuzat un drept de ședere derivat în acest stat membru în temeiul articolului 20 TFUE.

Astfel cum arată instanța de trimitere, o asemenea deplasare forțată a copilului minor, cetățean al Uniunii, către Spania ar putea aduce atingere unora dintre drepturile sale fundamentale, în special dreptului la respectarea vieții de familie și drepturilor copilului, garantate la articolul 7 și, respectiv, la articolul 24 alineatele (2) și (3) din cartă.

În această privință, trebuie amintit că dispozițiile acesteia se adresează, în temeiul articolului 51 alineatul (1), statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

Or, acesta este cazul într‑o situație precum cea vizată la punctul 51 din prezenta hotărâre. Astfel, sub rezerva respectării condițiilor și a limitelor prevăzute de dreptul derivat al Uniunii în materie, drepturile care decurg din cetățenia Uniunii de care beneficiază fiecare resortisant al unui stat membru cuprind, potrivit articolului 20 alineatul (2) litera (a) TFUE, dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Într‑o situație în care un cetățean al Uniunii este, de fapt, constrâns să își părăsească statul membru de reședință al cărui resortisant este pentru a se stabili în alt stat membru, există în mod necesar o ingerință în exercitarea acestui drept.

Rezultă că decizia de respingere a unei cereri având ca obiect acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE într‑o situație precum cea vizată la punctul 51 din prezenta hotărâre constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, și că autoritățile naționale competente, atunci când adoptă o asemenea decizie, nu se pot dispensa de o apreciere a respectării drepturilor fundamentale astfel cum sunt garantate de cartă.

În ceea ce privește, în primul rând, dreptul la respectarea vieții de familie consacrat la articolul 7 din cartă, acesta trebuie coroborat cu articolul 24 alineatul (3) din aceasta, potrivit căruia orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

Or, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, în speță, copilul minor cetățean al Uniunii depinde atât de părintele său resortisant al unei țări terțe, cât și de părintele său cetățean al Uniunii. Cu toate acestea, potrivit acelorași indicații, secretarul de stat a respins cererea de acordare a unui drept de ședere derivat formulată de reclamanta din litigiul principal în temeiul articolului 20 TFUE, fără să fi verificat în prealabil dacă viața de familie pe care acest copil o are cu acești doi părinți în Țările de Jos putea fi continuată în Spania.

În special, instanța de trimitere subliniază că secretarul de stat nu a verificat natura dreptului de ședere de care ar dispune reclamanta din litigiul principal în Spania și nici eventualele condiții impuse de autoritățile spaniole soțului său și copilului lor minor, cetățean al Uniunii, pentru a putea locui, dacă este cazul, în mod durabil împreună pe teritoriul acestui stat membru. În acest context, ea arată că reclamanta din litigiul principal a indicat că nu desfășoară o activitate profesională și că soțul său nu este în măsură să obțină venituri, astfel încât nu ar fi asigurat că acesta îndeplinește condițiile necesare pentru a beneficia de un drept de ședere pe termen lung în Spania în temeiul dreptului Uniunii, în special în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38.

Astfel, această instanță observă că, din moment ce copilul minor ar fi constrâns, din cauza intensității relației de dependență cu mama sa, să o însoțească în Spania în cazul refuzului de a acorda reclamantei din litigiul principal un drept de ședere derivat în Țările de Jos în temeiul articolului 20 TFUE, există un risc concret ca acest copil să fie separat de tatăl său, în măsura în care acesta s‑ar putea afla în imposibilitatea de a obține dreptul de ședere durabilă pe teritoriul spaniol și, astfel, de a continua pe acest teritoriu o viață de familie precum cea desfășurată în prezent în Țările de Jos.

În aceste condiții și sub rezerva unei verificări care trebuie efectuată, în cele din urmă, de instanța de trimitere, este necesar să se constate că decizia de refuz al acordării unui drept de ședere derivat mamei copilului minor, cetățean al Uniunii, ar aduce atingere unității familiale în măsura în care ar priva acest copil de posibilitatea de care a beneficiat, de la nașterea sa, de a întreține cu regularitate relații personale și contacte regulate cu ambii părinți, cu încălcarea articolului 7 din cartă coroborat cu articolul 24 alineatul (3) din aceasta. În ipoteza în care s‑ar constata o astfel de încălcare, ar trebui acordat un drept de ședere derivat în Țările de Jos mamei copilului menționat în temeiul articolului 20 TFUE.

În al doilea rând, în ceea ce privește articolul 24 alineatul (2) din cartă, potrivit căruia, în toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial, instanța de trimitere arată că, potrivit reclamantei din litigiul principal, o deplasare forțată a copilului său în Spania ar fi contrară interesului său superior.

În această privință, instanța menționată subliniază că, în speță, copilul în cauză, în vârstă de zece ani la momentul introducerii prezentei cereri de decizie preliminară, nu vorbește spaniolă, ci neerlandeză. În plus, acest copil nu a vorbit până la vârsta de cinci ani și prezintă dificultăți de vorbire și de exprimare care îl determină să urmeze o formă de învățământ specializat în Țările de Jos, destinat elevilor care au nevoie de un sprijin specific pe care învățământul obișnuit nu este în măsură să îl asigure.

Or, sub rezerva unei verificări care trebuie efectuată, în cele din urmă, de instanța de trimitere, rezultă că astfel de împrejurări sunt cel puțin de natură să demonstreze că este în interesul superior al copilului minor în cauză să continue să locuiască în Țările de Jos și că, prin urmare, deplasarea sa în fapt forțată către Spania ar fi contrară acestui interes.

În ipoteza în care s‑ar stabili că aceasta este efectiv situația, ar trebui, așadar, să se acorde mamei sale un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, interpretat în lumina articolului 24 alineatul (2) din cartă.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 20 TFUE, citit în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din cartă, trebuie interpretat în sensul că: – se opune adoptării de către autoritatea competentă a statului membru gazdă a unei decizii prin care se refuză acordarea unui drept de ședere derivat pe teritoriul său unui resortisant al unei țări terțe, părinte al unui copil minor, cetățean al Uniunii care nu a locuit niciodată în alt stat membru decât cel al cărui resortisant este, pentru motivul că acest resortisant al unei țări terțe dispune de un drept de ședere în alt stat membru, atunci când această autoritate nu a verificat în prealabil dacă viața de familie pe care o duce acest copil cu ambii părinți, de care depinde, ar putea continua în acest alt stat membru și dacă deplasarea acestuia către același stat membru ar fi contrară interesului său superior; – impune recunoașterea unui drept de ședere derivat respectivului resortisant al unei țări terțe pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este copilul menționat și în care acesta locuiește împreună cu ambii părinți atunci când viața de familie pe care o duce acest copil cu ambii părinți, de care depinde, nu ar putea continua în celălalt stat membru menționat și/sau deplasarea acestuia către același stat membru ar fi contrară interesului său superior.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

4 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Tratatul FUE

Carta

Directiva 2004/38/CE

Directiva 2008/115

Dreptul neerlandez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la ipoteza în care reclamanta din litigiul principal nu ar mai dispune de un drept de ședere în Spania

Cu privire la ipoteza în care reclamanta din litigiul principal ar dispune încă de un drept de ședere în Spania

Cu privire la cheltuielile de judecată