Hotărârea Curții (Camera întâi) din 30 aprilie 2026.#Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (GEMA) împotriva VHC 2 Seniorenresidenz und Pflegeheim gGmbH.#Cererea de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Dreptul de autor și drepturile conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Comunicare publică – Noțiune – Retransmisia semnalului prin intermediul unei rețele de cablu specifice unui cămin pentru persoane vârstnice – Modalitate tehnică specifică – Public nou.#Cauza C-127/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (GEMA), o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor, pe de o parte, și VHC 2 Seniorenresidenz und Pflegeheim gGmbH (denumită în continuare „VHC 2”), pe de altă parte, în legătură cu o pretinsă obligație de a deține o licență pentru retransmisia programelor de radiodifuziune în cadrul unui cămin pentru persoane vârstnice.

Considerentele (4), (9), (10) și (23) ale Directivei 2001/29 enunță: „(4) Printr‑o certitudine juridică sporită și oferind un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale, un cadru juridic armonizat privind dreptul de autor și drepturile conexe va încuraja investiții substanțiale în creativitate și inovație […] și va favoriza dezvoltarea și o mai mare competitivitate a industriei europene […] […] (9) Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, artiștilor interpreți sau executanți, producătorilor, consumatorilor, culturii, industriei și publicului larg. În consecință, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății. (10) Autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a‑și putea continua munca creativă și artistică, la fel ca și producătorii, pentru a putea finanța această muncă. Investiția necesară pentru a produce produse ca fonograme, filme sau produse multimedia și servicii, cum ar fi«serviciile la cerere», este considerabilă. Pentru a asigura o astfel de remunerație și pentru a obține un randament satisfăcător al investiției, este necesară o protecție juridică adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală. […] (23) Prezenta directivă trebuie să armonizeze într‑o mai mare măsură dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică. Acest drept trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Acest drept include orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Acest drept nu ar trebui să includă niciun alt act.”

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment. […] (3) Drepturile menționate la alineatele (1) și (2) nu se epuizează prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului în sensul prezentului articol.”

În conformitate cu articolul 15 alineatul (2) punctul 3 din Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte – Urheberrechtsgesetz (Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe) din 9 septembrie 1965 (BGBl. 1965 I, p. 1273), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „UrhG”), dreptul exclusiv al autorului de a comunica public opera sa, în sensul articolului 15 alineatul (2) prima teză din UrhG, cuprinde dreptul de difuzare, și anume, potrivit articolului 20 din UrhG, dreptul de a permite accesul publicului la operă prin unde, în special prin radiodifuziune (radio și televiziune), prin satelit, prin cablu sau prin orice alt mijloc tehnic.

În temeiul articolului 20b alineatul (1) prima teză din UrhG, dreptul de difuzare include dreptul de retransmisie pe calea undelor, și anume dreptul de a redifuza o operă difuzată, în cadrul unui program retransmis concomitent, complet și nemodificat, prin sisteme de cablu sau prin sisteme de difuzare prin microunde.

Potrivit articolului 15 alineatul (3) prima teză din UrhG, comunicarea este publică atunci când este destinată mai multor membri ai publicului. Potrivit articolului 15 alineatul (3) a doua teză din UrhG, face parte din public orice persoană care nu este legată prin relații personale de cel care exploatează opera sau de alte persoane pentru care opera este perceptibilă sau accesibilă sub o formă imaterială.

GEMA este un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor din domeniul muzicii.

VHC 2 este entitatea care exploatează un cămin pentru persoane vârstnice, care primește, cu titlu permanent, 89 de persoane vârstnice care necesită îngrijiri, care beneficiază de o îngrijire completă. Această unitate cuprinde 88 de camere individuale și trei camere duble repartizate în patru zone rezidențiale și dispune, în plus, de diferite spații comune precum sălile de mese și camerele de zi.

Prin intermediul unei instalații de recepție prin satelit proprii acesteia, VHC 2 recepționează emisiuni de radiodifuziune, și anume de televiziune și de radio, și le difuzează concomitent, complet și nemodificat, prin intermediul rețelei sale de cablu, către conexiunile instalate în camerele ocupanților căminului și în camerele de îngrijire.

Considerând că această retransmisie a programelor de radiodifuziune necesită o licență, GEMA a formulat o acțiune împotriva VHC 2, având ca obiect încetarea difuzării operelor muzicale care fac parte din repertoriul său. Landgericht Frankenthal (Tribunalul Regional din Frankenthal, Germania) a admis această acțiune.

Pronunțându‑se cu privire la apelul declarat de VHC 2 împotriva acestei hotărâri, Oberlandesgericht Zweibrücken (Tribunalul Regional Superior din Zweibrücken, Germania) a anulat hotărârea menționată și a respins acțiunea GEMA pentru motivul că retransmisiile efectuate de VHC 2 nu constituiau o „comunicare publică”. Instanța menționată a statuat în esență că, deși exista într‑adevăr o comunicare, aceasta din urmă nu era, în schimb, destinată unui public, întrucât se limita la cercul restrâns al ocupanților căminului în cauză, care reprezenta un grup foarte omogen din punct de vedere structural, compus din persoane care au reședința în acest cămin în mod durabil și relativ stabil din punct de vedere digital. Astfel, potrivit respectivei instanțe, comunicarea în discuție era limitată la persoane determinate care fac parte dintr‑un grup privat.

Sesizată de GEMA cu recurs, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), care este instanța de trimitere, ridică, în primul rând, problema dacă ocupanții unui cămin pentru persoane vârstnice, precum cea pe care o exploatează VHC 2, constituie un număr nedeterminat de potențiali destinatari, în sensul jurisprudenței Curții referitoare la noțiunea de „comunicare publică”, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, sau dacă aceștia reprezintă, astfel cum a statuat Oberlandesgericht Zweibrücken (Tribunalul Regional Superior din Zweibrücken), un grup privat și limitat de persoane determinate.

În al doilea rând, deși, în speță, comunicarea este efectuată potrivit unei modalități tehnice specifice, această instanță are îndoieli cu privire la relevanța generală a luării în considerare a tipului de procedeu de difuzare utilizat pentru ca un act să fie calificat drept „comunicare publică”. Astfel, din Hotărârea din 16 martie 2017, AKM (C‑138/16, EU:C:2017:218, punctele 26-30), ar reieși că Curtea nu a ținut seama de procedeul de difuzare distinct de cel al comunicării inițiale care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, și anume, precum în speță, o simplă retransmisie concomitentă, completă și nemodificată prin cablu a semnalului primit prin antenă, ci s‑a referit la criteriul, determinant pentru a stabili prezența unei „comunicări publice”, al existenței unui „public nou”.

De asemenea, în Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764, punctele 37-47), în Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League ș.a. (C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctele 197-199), în Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA (C‑351/12, EU:C:2014:110, punctele 27-33), precum și în Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training (C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 57), Curtea ar fi examinat numai acest din urmă criteriu, fără a ține seama de procedeul tehnic de difuzare utilizat.

Instanța de trimitere arată că, potrivit unei interpretări doctrinare, această jurisprudență a Curții ar sugera că procedeul tehnic specific nu justifică admiterea existenței unei comunicări publice decât în cazurile în care retransmisia conținuturilor recepționate inițial prin antenă, prin satelit sau prin cablu se realizează prin internet.

În al treilea rând, această instanță ridică problema dacă o retransmisie precum cea în discuție în litigiul principal îndeplinește condiția referitoare la criteriul „publicului nou”. Ea ridică de asemenea problema eventualei incidențe pe care ar avea‑o, în această privință, faptul că ocupanții unității în cauză au posibilitatea, independent de această retransmisie, să recepționeze ei înșiși programe de radio și de televiziune prin antenă în camera lor și faptul că titularii de drepturi au primit deja o remunerație pentru emisiunea inițială.

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Ocupanții unui cămin pentru persoane vârstnice exploatat în scop lucrativ, care dispun în camerele lor de conexiuni pentru televiziune și radio, către care persoana care exploatează căminul retransmite prin rețeaua sa de cablu, concomitent, nemodificat și complet, programe de radiodifuziune recepționate prin instalația proprie de recepție prin satelit, constituie un «număr nedeterminat de potențiali destinatari» în sensul definiției noțiunii de «comunicare publică» ce figurează la articolul 3 alineatul (1) din Directiva [2001/29]? 2) Definiția utilizată până în prezent de Curte, potrivit căreia, pentru a putea fi calificată drept «comunicare publică», în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva [2001/29], «comunicarea operei protejate [trebuie] să fie efectuată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment sau, în lipsă, unui public nou, adică un public care nu a fost deja luat în considerare de titularul dreptului de autor atunci când acesta a autorizat comunicarea publică inițială a operei sale», este în continuare valabilă în general sau modalitatea tehnică utilizată mai este relevantă numai în cazurile în care retransmiterea conținuturilor recepționate inițial pe cale terestră, prin satelit sau prin cablu se realizează în internetul deschis? 3) Este vorba despre un «public nou» în sensul definiției noțiunii de «comunicare publică» ce figurează la articolul 3 alineatul (1) din Directiva [2001/29] în cazul în care persoana care exploatează un cămin pentru persoane vârstnice în scop lucrativ retransmite concomitent, nemodificat și complet prin rețeaua sa de cablu programe de radiodifuziune recepționate prin propria instalație de satelit către conexiunile pentru televiziune și radio din camerele ocupanților căminului? Pentru această apreciere este relevant aspectul că, independent de transmiterea prin cablu, ocupanții căminului au posibilitatea să recepționeze programele de radiodifuziune pe cale terestră în camerele lor? Pentru această apreciere este de asemenea relevant aspectul că titularii dreptului au primit deja o remunerație în schimbul acordului pentru transmisia inițială?”

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună și în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „comunicare publică”, ce figurează la această dispoziție, acoperă retransmiterea, simultan, complet și nemodificat, de către persoana care exploatează un cămin pentru persoane vârstnice a programelor de radiodifuziune recepționate de o instalație de recepție prin satelit conectată la prizele de televiziune și de radio instalate în camerele ocupanților căminului prin intermediul rețelei de cablu instalate în cadrul căminului.

Instanța de trimitere urmărește în special să afle dacă o asemenea retransmisie intră sub incidența acestei noțiuni fie cu titlu de comunicare efectuată potrivit unei „modalități tehnice specifice”, fie cu titlu de comunicare destinată unui „public nou”.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.

Așa cum Curtea a statuat în repetate rânduri, în temeiul acestei dispoziții, autorii dispun de un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operei lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice (Hotărârea din 15 martie 2012, SCF,C‑135/10, EU:C:2012:140, punctul 75, și Hotărârea din 20 iunie 2024, GEMA,C‑135/23, EU:C:2024:526, punctul 17).

În ceea ce privește conținutul noțiunii de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, aceasta trebuie, după cum se subliniază în considerentul (23) al Directivei 2001/29, să fie înțeleasă în sens larg, ca acoperind orice comunicare către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării și, așadar, orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Astfel, din considerentele (4), (9) și (10) ale directivei menționate rezultă că aceasta are drept obiectiv principal să instituie un grad ridicat de protecție în favoarea autorilor, permițându‑le să obțină o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, printre altele cu ocazia unei comunicări publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE,C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 36, și Hotărârea din 11 aprilie 2024, Citadines,C‑723/22, EU:C:2024:289, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

Conform unei jurisprudențe constante, noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) menționat asociază două elemente cumulative, și anume un act de comunicare a unei opere și comunicarea publică a acesteia din urmă, și presupune o apreciere individualizată (Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 66, precum și Hotărârea din 20 iunie 2024, GEMA,C‑135/23, EU:C:2024:526, punctul 21).

În vederea unei astfel de aprecieri, trebuie să se țină seama de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente unele în raport cu celelalte. Întrucât aceste criterii pot avea, în diferite situații concrete, o intensitate foarte variabilă, este necesar să fie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training,C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 35, și Hotărârea din 20 iunie 2024, GEMA,C‑135/23, EU:C:2024:526, punctul 22).

Pe de altă parte, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, pentru a fi calificată drept „comunicare publică”, o operă protejată trebuie printre altele să fie comunicată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment sau, în lipsă, unui public nou, adică un public care nu a fost deja luat în considerare de titularul dreptului de autor atunci când acesta a autorizat comunicarea publică inițială a operei sale (Hotărârea din 8 septembrie 2016, GS Media,C‑160/15, EU:C:2016:644, punctul 37, și Hotărârea din 20 iunie 2024, GEMA,C‑135/23, EU:C:2024:526, punctul 43).

În speță, trebuie arătat, în primul rând, că, după cum reiese din cererea de decizie preliminară, întrebările instanței de trimitere se întemeiază pe premisa potrivit căreia o retransmisie a unor emisiuni precum cea în discuție în litigiul principal este realizată printr‑o modalitate tehnică specifică, diferită de cea a comunicării inițiale.

Este însă necesar să se observe că, pentru a stabili relevanța acestui criteriu în vederea calificării actului unui operator drept „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, Curtea s‑a întemeiat în special pe articolul 3 alineatul (3) din această directivă, în temeiul căruia autorizarea includerii operelor protejate într‑o comunicare publică nu epuizează dreptul de a autoriza sau de a interzice alte comunicări publice ale acestor opere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting ș.a.,C‑607/11, EU:C:2013:147, punctul 23).

Aceasta a dedus că, prin reglementarea situațiilor în care o anumită operă face obiectul unor utilizări multiple, legiuitorul Uniunii a intenționat ca fiecare transmisie sau retransmisie a unei opere care utilizează o „modalitate tehnică specifică” să fie autorizată în principiu în mod individual de autorul operei în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting ș.a.,C‑607/11, EU:C:2013:147, punctul 24).

Pe această bază, Curtea a considerat că trebuie stabilită o distincție între, pe de o parte, situațiile în care un operator face accesibilă, prin intervenția sa deliberată, o radiodifuziune care cuprinde opere protejate unui public nou care nu a fost luat în considerare de autorii în cauză atunci când au autorizat transmisia radiodifuzată în discuție și, pe de altă parte, situațiile în care două transmisii sunt efectuate, în condiții tehnice specifice, potrivit unui mod diferit de transmisie și fiecare este destinată unui public (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting ș.a.,C‑607/11, EU:C:2013:147, punctele 38 și 39).

Reiese astfel din jurisprudența Curții și în special din Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting ș.a. (C‑607/11, EU:C:2013:147), că numai dacă utilizarea unei anumite modalități tehnice implică realizarea unei noi transmisii sau retransmisii a unor emisiuni, independentă de comunicarea inițială, un asemenea act poate fi considerat ca fiind efectuat potrivit unei „modalități tehnice specifice”, în sensul jurisprudenței citate la punctul 26 din prezenta hotărâre.

Astfel cum reiese de asemenea din jurisprudența Curții, această situație se regăsește în special în cazul retransmisiei pe rețeaua de internet a unui program televizat difuzat pe cale terestră (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting ș.a.,C‑607/11, EU:C:2013:147, punctul 26, precum și Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST,C‑265/16, EU:C:2017:913, punctele 14, 46 și 48). În schimb, Curtea a statuat că o situație precum cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764), și anume distribuirea unui semnal prin intermediul unor televizoare clienților instalați în camerele unui hotel, nu se încadrează în această ipoteză, ci în prima ipoteză evocată la punctul 30 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting ș.a.,C‑607/11, EU:C:2013:147, punctele 37 și 38).

Or, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 20 din concluzii, această din urmă situație este analogă celei în discuție în litigiul principal, în care, după cum reiese din cererea de decizie preliminară, persoana care exploatează un cămin pentru persoane vârstnice, la fel ca exploatantul unui hotel, retransmite, prin intermediul sistemului de cablu instalat în cadrul unității sale, semnalul captat de antena de satelit care îi aparține către diferitele zone ale acestei unități.

Rezultă că o retransmisie a unor emisiuni precum cea în discuție în litigiul principal nu poate fi considerată ca fiind efectuată potrivit unei „modalități tehnice specifice”, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 26 din prezenta hotărâre.

Conform acestei jurisprudențe, trebuie, în al doilea rând, să se verifice dacă retransmisia în cauză este destinată unui „public nou”, diferit de cel căruia îi sunt destinate emisiunile inițiale.

În această privință, trebuie amintit că, prin autorizarea radiodifuzării operei sale, autorul ia în considerare numai utilizatorii direcți, cu alte cuvinte deținătorii de televizoare care recepționează emisiunile individual sau în cercul lor privat ori familial (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE,C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 41, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League ș.a.,C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctul 198).

Astfel, Curtea a statuat că clienții unui hotel sau ai unui bar, pacienții unui centru balnear sau ai unui centru de reeducare, precum și locatarii apartamentelor dintr‑un imobil care fac obiectul unor închirieri pe termen scurt, în special pentru cazare turistică, constituie un asemenea public nou (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE,C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 42, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League ș.a.,C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctul 199, Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA,C‑351/12, EU:C:2014:110, punctul 32, Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training,C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 61, precum și Hotărârea din 20 iunie 2024, GEMA,C‑135/23, EU:C:2024:526, punctul 44).

Astfel, în asemenea împrejurări, Curtea a considerat în esență că destinatarii comunicării constituiau un „public nou” în măsura în care în principiu beneficiază de opera protejată numai ca urmare a intervenției exploatantului unității în cauză, care le oferă, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, acces la opera respectivă atunci când se află în interiorul zonei de acoperire a emisiei acesteia.

În schimb, Curtea a statuat că nu aceasta este situația în cazul locatarilor rezidențiali ai apartamentelor dintr‑un imobil, care nu pot fi considerați, în ceea ce îi privește, ca reprezentând un „public nou” în sensul jurisprudenței menționate la punctul 26 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iunie 2024, GEMA,C‑135/23, EU:C:2024:526, punctul 45).

Or, această situație este comparabilă cu cea în discuție în litigiul principal, în care, după cum reiese din cererea de decizie preliminară, ocupanții unui cămin pentru persoane vârstnice locuiesc permanent în acesta. Prin urmare, este necesar să se considere că astfel de ocupanți nu constituie un asemenea „public nou”.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul potrivit căruia, spre deosebire de proprietarul unei locuințe pe care o închiriază, persoana care exploatează un cămin pentru persoane vârstnice furnizează rezidenților mai multe servicii, aceștia din urmă dispunând de o autonomie mai redusă. Astfel, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 37-39 din concluzii, în cele două cazuri, destinatarii retransmisiei emisiunilor în cauză, în calitate de deținători de aparate de recepție care recepționează aceste emisiuni în cercul lor privat, fac parte din publicul vizat de titularii drepturilor de autor atunci când aceștia din urmă și‑au dat autorizația pentru comunicarea publică inițială a operelor lor sub formă de radiodifuziune.

În consecință, trebuie să se constate că, prin transmiterea printr‑un sistem de cablu către camerele unui cămin pentru persoane vârstnice a emisiunilor de televiziune și radio captate prin intermediul unei antene prin satelit, persoana care exploatează un asemenea cămin nu realizează o „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

În această privință, nu este determinantă împrejurarea, evocată de instanța de trimitere, referitoare la caracterul lucrativ al activității unui astfel de exploatant. Așadar, acest caracter lucrativ, deși, desigur, nu este lipsit de pertinență, nu constituie însă în mod necesar o condiție indispensabilă care să determine însăși existența unei asemenea comunicări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iunie 2024, GEMA,C‑135/23, EU:C:2024:526, punctul 24 și jurisprudența citată).

În sfârșit, este necesar să se adauge că o asemenea interpretare nu este contrară obiectivelor Directivei 2001/29, amintite la punctul 23 din prezenta hotărâre. Astfel, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 35 din concluzii, recunoașterea, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, a existenței unei „comunicări publice”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, ar conduce la acordarea unei remunerații nejustificate titularilor drepturilor de autor, în condițiile în care, după cum se arată în mod explicit în considerentul (10) al Directivei 2001/29, în temeiul acestei directive ar trebui să li se asigure doar o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor (a se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League ș.a.,C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctul 108).

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „comunicare publică”, ce figurează în această dispoziție, nu acoperă retransmisia, concomitent, complet și nemodificat, de către persoana care exploatează un cămin pentru persoane vârstnice a programelor de radiodifuziune recepționate printr‑o o instalație de recepție prin satelit conectată la prizele de televiziune și de radio instalate în camerele ocupanților căminului prin intermediul rețelei de cablu instalate în cadrul căminului.

Având în vedere răspunsul dat la a doua și la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la prima întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

30 aprilie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul german

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la a doua și la a treia întrebare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată