Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 15 ianuarie 2026.#XH împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Funcție publică – Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) – Acuzații de hărțuire morală pe parcursul unor perioade de concediu medical – Respingerea cererilor de asistență și de despăgubire – Deschiderea unei proceduri de invaliditate – Acțiune în anulare și în despăgubire – Admisibilitate – Acte atacabile – Obligația de motivare ce revine Tribunalului Uniunii Europene – Motivare contradictorie – Denaturarea faptelor și a elementelor de probă.#Cauza C-75/24 P.

Prin recursul formulat, XH solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 22 noiembrie 2023, XH/Comisia (T‑613/21, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2023:739), prin care acesta a respins acțiunea sa având ca obiect, pe de o parte, anularea deciziei D/374/20 a Comisiei Europene din 4 decembrie 2020 privind respingerea cererii sale de asistență (denumită în continuare „decizia de respingere a cererii de asistență”) și a deciziei Ares(2021) 3466486 a Comisiei din 21 mai 2021 privind sesizarea comisiei pentru invaliditate (denumită în continuare „decizia de inițiere a procedurii referitoare la invaliditate”), precum și, pe de altă parte, repararea prejudiciului suferit.

Articolul 11a din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă faptelor din speță (denumit în continuare „statutul”), prevede: „(1) În exercitarea atribuțiilor sale și sub rezerva dispozițiilor alineatului (2), funcționarul nu se va ocupa de nici o activitate în care are, în mod direct sau indirect, un interes personal, în special un interes de ordin familial sau financiar, care îi poate afecta independența. (2) Funcționarul care, în exercitarea atribuțiilor sale, trebuie să se ocupe de o activitate de tipul celor menționate la alineatul (1) comunică de îndată acest lucru autorității împuternicite să facă numiri. Aceasta adoptă măsurile care se impun și, în special, poate elibera funcționarul de responsabilitățile care îi revin în activitatea respectivă. (3) Funcționarul nu poate păstra sau dobândi, în mod direct sau indirect, în întreprinderile care sunt supuse controlului de către instituția căreia îi aparține sau care se află în relație cu aceasta, interese de așa natură sau importanță încât i‑ar putea afecta independența în exercitarea atribuțiilor sale.”

Articolul 12 din statut prevede: „Funcționarul se abține de la orice act și de la orice comportament care poate aduce atingere demnității funcției sale.”

Articolul 12a din statut are următorul cuprins: „(1) Funcționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală. (2) Funcționarul care este victima unei hărțuiri morale sau sexuale nu suferă nici un prejudiciu din partea instituției. Funcționarul care a adus dovezi ce indică o hărțuire morală sau sexuală nu suferă nici un prejudiciu din partea instituției, în măsura în care a acționat cu bună‑credință. (3) Prin hărțuire morală se înțelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. (4) Prin hărțuire sexuală se înțelege un comportament cu conotații sexuale, care este nedorit de persoana căreia i se adresează și al cărei scop sau efect este atingerea demnității persoanei respective sau de a crea un mediu intimidant, ostil, ofensator sau deranjant. Hărțuirea sexuală este tratată la fel ca discriminarea bazată pe sex.”

Potrivit articolului 21 din statut: „Indiferent de poziția sa ierarhică, funcționarul are obligația de a acorda asistență și consiliere superiorilor săi; funcționarul este responsabil de executarea sarcinilor care îi sunt încredințate. Funcționarul responsabil de asigurarea funcționării unui serviciu răspunde în fața superiorilor săi în ceea ce privește autoritatea care i‑a fost conferită și executarea ordinelor pe care le‑a dat. Răspunderea personală a subordonaților săi nu îl scutește de nici una dintre responsabilitățile care îi revin.”

Articolul 24 din statut prevede: „Uniunea [Europeană] oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și atribuțiilor sale. [Ea] repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora.”

Articolul 59 din statut are următorul cuprins: „(1) Funcționarul care aduce dovezi în sprijinul faptului că nu își poate exercita atribuțiile din motiv de boală sau de accident beneficiază de drept de concediu de boală. Funcționarul în cauză trebuie să notifice instituției sale incapacitatea sa în cel mai scurt timp posibil, precizând adresa la care se află. […] Funcționarul aflat în concediu de boală poate fi oricând supus unui examen medical organizat de instituție. În cazul în care acest examen nu poate avea loc din motive imputabile funcționarului în cauză, absența acestuia se consideră nemotivată de la data la care era prevăzut examenul respectiv. În cazul în care, în urma examenului medical, rezultă că funcționarul în cauză este capabil să își exercite atribuțiile, absența acestuia se consideră nemotivată de la data examenului medical, sub rezerva paragrafului următor. […] (4) Autoritatea împuternicită să facă numiri poate înainta comisiei de invaliditate cazul unui funcționar ale cărui concedii de boală cumulate depășesc douăsprezece luni într‑o perioadă de trei ani. […]”

Potrivit articolului 60 din statut: „Cu excepția cazurilor de boală sau de accident, funcționarul nu poate absenta fără permisiunea prealabilă a superiorului său ierarhic. Fără a aduce atingere aplicării eventuale a măsurilor cu caracter disciplinar, orice absență nemotivată stabilită în mod corespunzător se scade din durata concediului anual al funcționarului în cauză. În cazul epuizării concediului, funcționarul în cauză pierde dreptul la remunerație pe perioada corespunzătoare. Atunci când un funcționar dorește să își petreacă concediul medical în alt loc decât cel în care este încadrat în muncă, el are obligația de a obține permisiunea prealabilă în acest sens din partea autorității împuternicite să facă numiri.”

Articolul 90 din statut prevede: „(1) Orice persoană căreia i se aplică prezentul statut poate adresa autorității împuternicite să facă numiri o cerere de adoptare a unei decizii în ceea ce o privește. În termen de patru luni de la data depunerii cererii, autoritatea comunică persoanei în cauză decizia motivată. În cazul în care, la expirarea termenului menționat anterior, nu se dă nici un răspuns, lipsa acestuia se interpretează ca o decizie implicită de respingere a cererii, care poate face obiectul unei reclamații în conformitate cu alineatul următor. (2) Orice persoană căreia i se aplică prezentul statut poate adresa autorității împuternicite să facă numiri o reclamație împotriva unui act care o lezează, indiferent dacă autoritatea menționată anterior a adoptat o decizie sau dacă nu a adoptat o măsură impusă de statut. […]”

Anexa II la statut prevede la articolul 7: „Comisia pentru invaliditate are în componență trei medici, desemnați astfel: – primul, de către instituția de care aparține funcționarul în cauză, – cel de‑al doilea, de către persoana în cauză, – cel de‑al treilea, de comun acord de către cei doi medici desemnați astfel cum se prevede mai sus. Dacă funcționarul în cauză nu desemnează un medic, acesta este desemnat din oficiu de către președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene. În lipsa unui acord privind desemnarea celui de‑al treilea medic în termen de două luni de la data desemnării celui de‑al doilea medic, cel de‑al treilea medic este desemnat din oficiu de către președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene, la inițiativa uneia dintre părți.”

Istoricul litigiului a fost prezentat la punctele 2-34 din hotărârea atacată. În scopul prezentei proceduri, acesta poate fi expus după cum urmează.

Recurenta este o funcționară a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF).

Până la 16 iunie 2020, aceasta a ocupat un post de investigatoare în unitatea desemnată anterior drept unitatea A a OLAF. În cadrul acestei unități, ea trata, în calitate de investigatoare principală, în special trei cauze în curs la momentul respectiv, și anume cauzele E, F și G.

La 16 iunie 2020, a intrat în vigoare o reorganizare internă a OLAF. În urma reorganizării respective și ținând seama de preferințele indicate de recurentă, aceasta din urmă a fost repartizată de la acea dată la o nouă unitate în cadrul OLAF, și anume unitatea B.

În perioada 2-22 iunie 2020, recurenta s‑a aflat în concediu medical în urma unei operații medicale. O prelungire a acestui concediu a fost acordată pentru o perioadă continuă cuprinsă între 23 iunie și 31 octombrie 2020, prin aprobare în sistemul informatic de gestionare a personalului Comisiei denumit „Sysper 2”, prima oară, la 23 iunie 2020, pentru perioada cuprinsă între aceeași dată și 10 iulie 2020, a doua oară, la 14 iulie, pentru perioada cuprinsă între 11 și 31 iulie 2020, a treia oară, la 4 august 2020, pentru perioada cuprinsă între 1 și 31 august 2020, a patra oară, la 1 septembrie 2020, pentru perioada cuprinsă între aceeași dată și 30 septembrie 2020 și a cincea oară, la 1 octombrie 2020, pentru perioada cuprinsă între aceeași dată și 31 octombrie 2020.

La 2 iunie 2020, recurenta a trimis un e‑mail membrilor unității A, care conținea un rezumat în legătură cu cauza E. În acest e‑mail, ea a arătat că se afla în concediu medical, dar că, din precauție și pentru a evita întârzierile, ar rămâne conectată și disponibilă pentru orice contact referitor la aceste trei cauze.

La 8 iunie 2020, un membru al unității A a trimis un e‑mail recurentei și șefei unității A. Acest e‑mail privea cauzele E, F și G și conținea observații și sugestii pentru următoarele etape. Șefa unității A a răspuns că, ținând seama de concediul recurentei, acest membru trebuia să o consulte pe viitoarea șefă a unității C (denumită în continuare „șefa unității C”), pentru a afla dacă aceasta din urmă dorea să finalizeze cauzele în discuție înainte de reorganizarea din 16 iunie 2020 sau dacă dorea să aștepte întoarcerea recurentei din concediul medical prevăzută după această dată. Membrul menționat al unității A a trimis ulterior un e‑mail șefei unității C, punându‑le pe recurentă și pe șefa unității A în copie. Recurenta a răspuns la acest din urmă e‑mail explicând că spera că toate cauzele ar putea fi finalizate cât mai curând posibil, ținând seama de reorganizarea OLAF și de concediul său medical. Pe de altă parte, ea a indicat că, deși era în concediu, era disponibilă să primească propunerile finale privind cauzele în discuție pentru ca acestea să poată fi finalizate.

La 8 iunie 2020, recurenta a trimis un e‑mail unui coleg învestit cu rolul de „persoană de încredere”. În acest e‑mail, recurenta i‑a comunicat corespondența menționată la punctul 17 din prezentele concluzii și i‑a solicitat consiliere cu privire la situația sa.

În aceeași zi, o secretară din cadrul unității A (denumită în continuare „secretara unității A”) a trimis un e‑mail recurentei în legătură cu mutarea biroului acesteia din urmă ca urmare a reorganizării interne a OLAF menționate la punctul 14 din prezenta hotărâre. În acest e‑mail, secretara unității A a întrebat‑o pe recurentă dacă, ținând seama de concediul său medical până la 22 iunie 2020, ar autoriza un terț să pregătească mutarea lucrurilor sale înainte de această dată. Recurenta a răspuns în aceeași zi că prefera să se ocupe ea însăși de această chestiune.

La 9 iunie 2020, șefa unității C a răspuns la e‑mailurile menționate la punctul 17 din prezenta hotărâre. În răspunsul său, aceasta a arătat că, ținând seama de împrejurări, i se părea foarte dificil să finalizeze cauzele în discuție înainte de 16 iunie 2020. Ea a precizat că încheierea cauzei E la jumătatea lunii iulie i se părea realistă.

La 23 iunie 2020, șefa unității C i‑a trimis recurentei un e‑mail pentru a discuta proiectul de raport final în cauza E. În acest e‑mail, i‑a solicitat să o sune în ipoteza în care ar fi disponibilă. În aceeași zi, aceasta a adresat recurentei o invitație de a participa la o reuniune prin videoconferință pentru ziua următoare, și anume 24 iunie 2020. Recurenta a răspuns la acest e‑mail a doua zi, la 24 iunie, arătând că se afla încă în concediu medical și că această invitație coincidea cu o programare medicală. Ea a adăugat că ar fi totuși disponibilă pe parcursul întregii zile următoare pentru a discuta la telefon despre cauza respectivă.

La 23 iunie 2020, recurenta a trimis un e‑mail persoanei de încredere, care conținea invitația șefei unității C la reuniune prin videoconferință. În acest e‑mail, ea i‑a explicat că avea de efectuat o vizită la spital în timpul concediului său medical și că această invitație depășea capacitățile sale și era contrară normelor. Ea i‑a solicitat acestuia să „notifice acest comportament drept hărțuire”.

La 30 iunie 2020, secretara unității A i‑a trimis recurentei un al doilea e‑mail pentru a o întreba dacă luase o decizie privind mutarea biroului său.

La 1 iulie 2020, șefa unității C i‑a trimis recurentei două e‑mailuri în care îi adresa întrebări privind cauza E. Recurenta a răspuns la acestea la 6 iulie 2020.

La 1 august 2020, recurenta a depus o cerere de asistență la autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) competentă, în temeiul articolelor 24, 59 și 60 din statut. În cererea sa, recurenta a afirmat în esență că e‑mailurile pe care le primise în timpul concediului medical constituiau cereri din partea superiorilor ierarhici sau a personalului OLAF de a lucra sau de a se deplasa imediat la birou pentru a pregăti mutarea lucrurilor ei, ceea ce ea considera ca fiind încercări de a întrerupe sau de a pune capăt concediului său medical.

La 26 august 2020, șefa unității C i‑a trimis recurentei un e‑mail care conținea un nou proiect de raport final în cauza E. În acest e‑mail, șefa unității C a întrebat‑o pe recurentă, pe de o parte, dacă aproba conținutul acestuia și, pe de altă parte, dacă putea efectua o verificare la Oficiul European de Brevete (OEB). Recurenta i‑a răspuns că se afla încă în concediu medical. Într‑un al doilea e‑mail, șefa unității C a precizat că trimisese primul său e‑mail pentru a fi tratat de recurentă la întoarcerea sa. Recurenta i‑a răspuns la 28 august 2020, precizând că, în opinia sa, nu era necesar să se aștepte întoarcerea sa pentru a putea finaliza rapoartele în discuție.

La 31 august 2020, șefa unității C a trimis un e‑mail recurentei, explicându‑i că, ținând seama de volumul de muncă semnificativ al echipei de anchetă în cauză, nu putea atribui cele trei cauze în discuție unui alt investigator principal și, în consecință, se baza pe ea pentru a finaliza aceste cauze la întoarcerea din concediu, în conformitate cu ceea ce se convenise. În aceeași zi, ea a trimis alte două e‑mailuri recurentei care conțineau un proiect modificat de raport final în cauza F și, respectiv, un nou proiect de raport final în cauza G. În aceste două e‑mailuri, ea a precizat că recurenta ar trebui să le examineze numai la întoarcerea din concediul medical.

La 6 septembrie 2020, recurenta a răspuns că concediul său medical fusese prelungit și că respectivele cauze puteau fi finalizate fără ea.

La 7 septembrie 2020, recurenta a semnat electronic o declarație privind conflictul de interese privind cauza G, în programul informatic de gestionare a conținutului (OCM) al OLAF.

La 8 septembrie 2020, șefa unității C a informat‑o pe recurentă că a numit un nou investigator care nu vorbea limba de procedură a două dintre cele trei cauze în discuție. Pe de altă parte, aceasta a evocat o consultare pentru a finaliza, fără recurentă, a treia cauză, și anume cauza G. Șefa unității C i‑a solicitat recurentei să îi trimită informațiile care lipseau în legătură cu această a treia cauză în ipoteza în care, între timp, aceasta din urmă ar reveni din concediul său medical.

La 11 septembrie 2020, recurenta a primit un e‑mail din partea unui coleg din unitatea C, în care acesta din urmă o felicita pentru victoria sa în cadrul unei cauze care fusese examinată de Tribunal.

La 17 septembrie 2020, recurenta a primit de la același coleg un alt e‑mail care conținea un hyperlink către hotărârea pronunțată de Tribunal.

La 18 septembrie 2020, șefa unității C i‑a trimis recurentei un e‑mail în care i‑a indicat că luase cunoștință de declarația de conflict de interese. Pe de altă parte, pentru a lua o decizie cu privire la această declarație, ea i‑a solicitat informații suplimentare în legătură cu conflictul de interese în cauză. Reclamanta a răspuns la această cerere la 20 septembrie 2020.

La 25 septembrie 2020, șefa unității C i‑a trimis recurentei un e‑mail pentru a o informa că fusese descărcată de ultima sa cauză în curs ca urmare a situației de conflict de interese în discuție. Astfel, ea a constatat că recurenta nu mai avea cauze în cadrul unității sale.

La 28 octombrie 2020, șeful unității HR.AMC.5 din cadrul Comisiei a trimis o notă către serviciul medical al acestei instituții pentru a solicita inițierea unei proceduri referitoare la invaliditate în privința recurentei. Această cerere se întemeia pe faptul că, pentru perioada cuprinsă între luna noiembrie 2017 și luna octombrie 2020, și anume o perioadă de trei ani, concediile medicale cumulate ale recurentei ar fi depășit o durată de douăsprezece luni.

La 4 decembrie 2020, AIPN a adoptat decizia de respingere a cererii de asistență a recurentei vizate la punctul 25 din prezenta hotărâre.

La 28 februarie 2021, recurenta a depus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei de respingere a cererii de asistență.

La 6 mai 2021, a fost organizată o videoconferință între, pe de o parte, recurentă și, pe de altă parte, Oficiul de Investigație și de Disciplină (IDOC) și unitatea HR.E.2 (Căi de atac și urmărirea dosarelor) din cadrul Comisiei.

La 10 mai 2021, i-a fost transmis recurentei un rezumat al argumentelor invocate de aceasta în cursul videoconferinței respective.

La 11 mai 2021, recurenta și‑a prezentat observațiile cu privire la acest rezumat și a transmis documente.

La 21 mai 2021, directoarea generală a Direcției Generale Resurse Umane și Securitate a Comisiei a adoptat decizia de deschidere a procedurii de invaliditate, prin care a sesizat comisia pentru invaliditate cu privire la cazul recurentei și a numit un medic pentru a reprezenta Comisia, în conformitate cu dispozițiile articolului 7 din anexa II la statut.

La 31 mai 2021, recurenta a depus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei de inițiere a procedurii referitoare la invaliditate.

La 2 iulie 2021, AIPN a adoptat decizia R/138/21 privind respingerea reclamației sale împotriva deciziei de respingere a cererii de asistență (denumită în continuare „decizia R/138/21 de respingere a reclamației”), ca urmare a lipsei unui început de probă cu privire la acuzațiile recurentei. Pe de altă parte, AIPN a respins cererea de reparare a prejudiciului pretins suferit.

La 30 septembrie 2021, AIPN a adoptat decizia R/301/21 privind respingerea reclamației sale împotriva deciziei de inițiere a procedurii referitoare la invaliditate (denumită în continuare „decizia R/301/21 de respingere a reclamației”), prin care a concluzionat că reclamația depusă de recurentă împotriva acestei decizii era inadmisibilă.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 septembrie 2021, recurenta a introdus o acțiune având ca obiect anularea, pe de o parte, a deciziei de respingere a cererii de asistență și a Deciziei R/138/21 de respingere a reclamației, precum și, pe de altă parte, a deciziei de deschidere a procedurii de invaliditate și a Deciziei R/301/21 de respingere a reclamației. În plus, recurenta a solicitat Tribunalului obligarea Comisiei la plata sumei de 20000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral suferit și obligarea Comisiei la prezentarea mai multor documente interne.

În susținerea concluziilor sale având ca obiect anularea deciziei de deschidere a procedurii de invaliditate și a Deciziei R/301/21 de respingere a reclamației, recurenta a invocat în esență un motiv întemeiat pe încălcarea de către Comisie a articolelor 59 și 90 din statut, interpretate în lumina articolelor 12a și 24 din statut. În susținerea concluziilor sale având ca obiect anularea deciziei de respingere a cererii de asistență și a Deciziei R/138/21 de respingere a reclamației, recurenta a invocat patru motive întemeiate, primul, pe încălcarea de către Comisie a articolelor 12a și 24 din statut, a obligației de solicitudine, a articolelor 7 și 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a principiului bunei administrări, al doilea, pe încălcarea de către această instituție a articolelor 12a, 24, 59 și 60 din statut, al treilea, pe încălcarea de către Comisie a articolelor 59 și 90 din statut, interpretate în lumina articolelor 12a și 24 din statut, și, al patrulea, pe încălcarea de către aceasta din urmă a articolelor 7 și 8 din cartă.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins cererile de anulare, pe de o parte, a deciziei de deschidere a procedurii de invaliditate ca inadmisibilă și, pe de altă parte, a deciziei de respingere a cererii de asistență ca nefondată.

În plus, Tribunalul a respins cererea de despăgubire a recurentei, precum și măsurile de cercetare judecătorească solicitate de aceasta.

În consecință, acesta a respins în totalitate acțiunea introdusă de recurentă.

Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – anularea deciziei de respingere a cererii de asistență și a deciziei R/138/21 de respingere a reclamației; – anularea deciziei de inițiere a procedurii referitoare la invaliditate și a deciziei R/301/21 de respingere a reclamației; – obligarea la repararea prejudiciului suferit; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs, precum și celei în fața Tribunalului și, – în cazul în care anularea hotărârii atacate s‑ar dovedi imposibilă, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal.

Comisia solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului formulat, recurenta invocă în esență două motive referitoare, primul, la motivarea hotărârii atacate de respingere a cererii de anulare a deciziei de deschidere a procedurii de invaliditate, al doilea, la aceste motive în măsura în care înlătură cererea de anulare a deciziei de respingere a cererii de asistență.

Primul motiv, care se împarte în esență în cinci aspecte, este întemeiat pe calificarea eronată de către Tribunal a deciziei de deschidere a procedurii de invaliditate ca fiind un act pregătitor și, prin urmare, neatacabil în fața acestei instanțe.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, recurenta susține că, potrivit jurisprudenței Tribunalului, un act poate fi calificat drept „pregătitor” numai atunci când nu are efecte juridice distincte, în timp ce actele care produc efecte care depășesc cadrul procedural și modifică drepturile și obligațiile persoanelor interesate pe plan substanțial sunt supuse controlului jurisdicțional de către Tribunal.

În consecință, la punctele 47 și 48 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a aplicat această jurisprudență. Astfel, dacă aceasta ar fi fost situația, dat fiind că inițierea de către Comisie a procedurii de invaliditate condusese la divulgarea definitivă și ireversibilă a unor date protejate de secretul medical, afectând astfel drepturile recurentei, Tribunalul ar fi ajuns în mod necesar la concluzia că decizia de inițiere a procedurii de invaliditate trebuie considerată ca fiind un act care modifică drepturile și obligațiile sale în mod substanțial.

În cadrul celui de al doilea aspect al acestui motiv, recurenta susține că, prin calificarea deciziei de inițiere a procedurii drept act pregătitor, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept, ar fi denaturat elementele de probă și, în esență, ar fi omis să țină seama de anumite împrejurări totuși determinante.

În primul rând, ar reieși dintr‑o jurisprudență constantă, rezultată din Hotărârea din 18 martie 1997, Guérin automobiles/Comisia (C‑282/95 P, EU:C:1997:159, punctul 37), că decizia definitivă a Comisiei trebuie, în conformitate cu principiul bunei administrări, să intervină într‑un termen rezonabil. Dat fiind că, în speță, Comisia nu a avansat în procedura de invaliditate, inițierea acestei proceduri nu ar mai servi obiectului său ca act pregătitor.

În al doilea rând și în esență, dat fiind că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate ar contribui la o hărțuire, această decizie ar trebui considerată ca fiind un act atacabil.

În al treilea rând, întrucât procedura de invaliditate era legată intrinsec de concediul medical al recurentei, aceasta nu ar fi fost informată cu privire la inițierea procedurii de invaliditate decât la sfârșitul lunii mai 2021. Această lipsă gravă de transparență din partea Comisiei nu ar fi fost luată în considerare de Tribunal în hotărârea atacată.

În al patrulea rând, Decizia R/301/21 de respingere a reclamației nu ar fi permis finalizarea procedurii de invaliditate în privința recurentei, lăsând‑o astfel într‑o stare de incertitudine prelungită cu încălcarea articolelor 90 și 59 din statut.

În al cincilea rând, deciziile finale nu ar fi singurele susceptibile să producă efecte prejudiciabile, efectele indirecte ale anumitor acte sau acțiuni ale unei instituții a Uniunii putând avea consecințe importante pentru situația persoanei în cauză. În consecință, chiar dacă decizia de deschidere a procedurii de invaliditate ar constitui un act pregătitor, aceasta ar fi atacabilă, întrucât are un efect negativ asupra statutului persoanei în cauză.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv, recurenta susține că Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că articolul 59 alineatul (4) din statut nu lasă nicio marjă de apreciere Comisiei atunci când sesizează comisia pentru invaliditate. Or, în speță, condiția unei astfel de sesizări prevăzută de această dispoziție, potrivit căreia concediul medical cumulat al funcționarului în cauză trebuie să depășească 12 luni într‑o perioadă de trei ani, nu ar fi îndeplinită. Prin urmare, inițierea procedurii de invaliditate ar constitui un act atacabil, întrucât este nelegal sau chiar este afectat de un abuz de putere.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al primului motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a denaturat elementele de probă prin faptul că a omis să examineze aspectele specifice ale situației sale. Astfel, acesta s‑ar fi limitat la versiunea faptelor prezentată de Comisie fără a examina elementele de fapt pertinente, deși decizia de inițiere a procedurii de invaliditate se întemeiază pe un calcul eronat al zilelor de concediu medical, care nu ținea seama de prezența efectivă a recurentei la locul său de muncă.

În cadrul celui de al cincilea aspect al primului motiv, recurenta adaugă, tot pentru a stabili că Tribunalul ar fi omis să examineze aspectele specifice ale situației sale, că ancheta desfășurată de Comisie cu privire la starea sa de sănătate în urma deciziei de deschidere a procedurii de invaliditate, precum și gestionarea incorectă de către această instituție a unor date medicale sensibile constituie o încălcare a drepturilor la respectarea vieții private și la protecția datelor sale, prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă coroborate cu articolele 59 și 60 din statut.

Comisia consideră că primul motiv este în parte inadmisibil și în parte nefondat.

Prin intermediul primului motiv, care se împarte în esență în cinci aspecte, recurenta critică punctele 47 și 48 din hotărârea atacată.

La punctul 47 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, în speță, decizia de deschidere a procedurii de invaliditate fusese adoptată în temeiul articolului 59 alineatul (4) din statut. Or, potrivit propriei jurisprudențe, o decizie de a supune un reclamant comisiei pentru invaliditate este un act pregătitor care se integrează în procedura de pensionare și numai cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei adoptate la finalul acestei proceduri un reclamant poate invoca neregularitatea actelor anterioare care sunt strâns legate de acesta.

Aplicând această jurisprudență în speță, Tribunalul a statuat, la punctul 48 din hotărârea atacată, că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate nu era un act care stabilea definitiv poziția Comisiei, ci un act pregătitor al unei decizii finale care ar fi adoptată la finalul procedurii de invaliditate și că, în consecință, decizia de deschidere a procedurii de invaliditate nu constituia un act care o lezează pe recurentă în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut.

Pentru a aprecia dacă, astfel cum susține recurenta, Tribunalul a calificat în mod eronat decizia de deschidere a procedurii drept act pregătitor, trebuie amintit, cu titlu introductiv, astfel cum a statuat Tribunalul la punctul 45 din hotărârea atacată, că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, atât în cadrul contenciosului specific al funcției publice europene, cât și în cadrul contenciosului general, constituie acte care lezează și, în consecință, atacabile ca atare numai deciziile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, CSUE/KF,C‑14/19 P, EU:C:2020:492, punctul 69 și jurisprudența citată).

Astfel cum a amintit de asemenea Tribunalul la punctul 46 din hotărârea atacată, atunci când este vorba despre acte sau decizii a căror elaborare se efectuează în mai multe etape, în special la finalul unei proceduri interne, în principiu, nu constituie acte atacabile decât măsurile care stabilesc definitiv poziția instituției la finalul acestei proceduri, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este pregătirea deciziei finale (Hotărârea din 14 februarie 1989, Bossi/Comisia,346/87, EU:C:1989:59, punctul 23, și a se vedea în acest sens Ordonanța din 7 aprilie 2005, Van Dyck/Comisia,C‑160/04 P, EU:C:2005:207, punctul 32).

În lumina acestor principii trebuie examinate cele cinci aspecte ale primului motiv.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, recurenta susține că, la punctele 47 și 48 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a omis să țină seama de faptul că inițierea de către Comisie a procedurii de invaliditate a condus la divulgarea unor date protejate de secretul medical care îi afectează astfel drepturile și prin faptul că a considerat că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate nu este un act care stabilește definitiv poziția Comisiei în privința sa, ci un act pregătitor al deciziei finale care va fi luată la finalul procedurii privind invaliditatea. Astfel, potrivit recurentei, un act ar putea fi calificat drept „pregătitor” numai atunci când nu produce efecte juridice distincte, în timp ce actele care produc efecte care depășesc cadrul procedural și modifică drepturile și obligațiile persoanelor interesate pe plan substanțial ar fi supuse controlului jurisdicțional din partea Tribunalului.

În această privință, trebuie totuși să se arate că decizia de inițiere a procedurii de invaliditate, prin care o instituție decide să supună cazul unui funcționar unei comisii medicale, conform articolului 59 alineatul (4) din statut, nu are, în sine, niciun efect juridic obligatoriu de natură să afecteze interesele persoanei în cauză modificând în mod distinct și, așadar, într‑un mod care să fie cel puțin definitiv situația juridică a acestui funcționar.

Or, această concluzie nu poate fi infirmată de împrejurarea că deschiderea de către Comisie a procedurii de invaliditate ar fi condus ulterior la divulgarea definitivă și ireversibilă a unor date acoperite de secretul medical.

Astfel, chiar dacă s‑ar considera că o asemenea divulgare ar încălca secretul medical, această împrejurare, care a privit temeinicia divulgării menționate, nu ar implica totuși că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate ar trebui considerată ca reprezentând un act care lezează în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, din moment ce nu ar fi mai puțin adevărat că aceeași decizie nu a modificat, în sine, în mod distinct și, prin urmare, într‑un mod care să fie cel puțin definitiv situația juridică a acestui funcționar.

Prin urmare, la punctele 47 și 48 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat fără a săvârși o eroare de drept că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate nu constituia un act care o lezează pe recurentă în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut.

Primul aspect al primului motiv trebuie, așadar, să fie respins ca nefondat.

În susținerea celui de al doilea aspect al primului motiv, recurenta afirmă, în primul rând, că durata excesivă a procedurii de invaliditate ar fi avut drept consecință faptul că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate nu și‑ar mai servi obiectul ca act pregătitor și că, prin urmare, ar trebui să fie considerată de Tribunal ca fiind un act care o lezează și, prin urmare, atacabil.

În această privință, este suficient să se constate că, astfel cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 69 din prezenta hotărâre, condiția pentru ca un act să poată fi considerat un act care lezează constă în împrejurarea că acesta din urmă trebuie să fi produs efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia.

Or, durata unei proceduri, chiar excesivă, nu poate avea ca efect faptul că trebuie să se considere că actul care avea ca obiect deschiderea acestei proceduri a modificat în mod distinct situația juridică a reclamantului.

În aceste condiții, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept prin neluarea în considerare a duratei examinării cauzei de către Comisie atunci când a apreciat dacă decizia de deschidere a procedurii de invaliditate constituia un act care o lezează pe recurentă în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut.

În al doilea rând, recurenta susține în esență că adoptarea deciziei de deschidere a procedurii de invaliditate ar contribui la o hărțuire, astfel încât, pentru a‑i permite să își valorifice drepturile, ar trebui să se considere că această decizie o lezează.

În această privință, este suficient să se arate că, deși, desigur, nu se poate exclude ca deschiderea să reprezinte element contributiv pentru o hărțuire a cărei victimă ar fi persoana în cauză și, prin urmare, să poată fi invocată în cadrul unei cereri de asistență sau al unei cereri de despăgubire ca element de fapt pertinent, această împrejurare nu implică totuși că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate trebuie privită ca reprezentând un act care lezează. Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 69 din prezenta hotărâre, pentru a fi calificată drept act care lezează, decizia în cauză trebuie să fi modificat în mod distinct situația juridică a destinatarului său, iar nu să îi fi cauzat un prejudiciu.

Contrar a ceea ce pare să insinueze recurenta, această interpretare a articolului 90 alineatul (2) din statut nu se opune ca o persoană care ar fi suferit un prejudiciu tocmai ca urmare a adoptării unui astfel de act să poată obține repararea respectivului prejudiciu. Astfel, în cazul unui act pregătitor, persoana vizată poate, printre altele, să introducă o acțiune împotriva actului care va fi adoptat la finalul procedurii în cauză și, cu această ocazie, să solicite repararea prejudiciului care a rezultat din deschiderea acestei proceduri.

În al treilea rând, recurenta susține că Tribunalul ar fi omis să țină seama de faptul că ea nu a fost informată decât tardiv cu privire la deschiderea procedurii de invaliditate, în timp ce, în al patrulea rând, Decizia R/301/21 de respingere a reclamației ar fi lăsat‑o într‑o stare de incertitudine prelungită, cu încălcarea articolelor 90 și 59 din statut.

Cu toate acestea, trebuie arătat că recurenta nu precizează motivul pentru care Tribunalul ar fi trebuit să țină seama de aceste împrejurări. Or, simpla enunțare abstractă a motivelor în cererea introductivă nu îndeplinește cerințele stabilite la articolul 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 169 din Regulamentul de procedură al Curții (a se vedea în special Hotărârea din 1 august 2025, PNB Banka/BCE,C‑100/23 P, EU:C:2025:610, punctul 34).

În al cincilea rând, recurenta susține că, deși decizia de deschidere a procedurii de invaliditate ar constitui un act pregătitor, această decizie ar trebui totuși să fie considerată un act atacabil, întrucât are un efect negativ asupra statutului persoanei în cauză.

Un asemenea argument, care se alătură celui de al doilea argument, nu poate fi primit din moment ce, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 83 din prezenta hotărâre, faptul că adoptarea unui act este susceptibilă să producă efecte negative în privința statutului persoanei în cauză nu implică în mod necesar că acest act a modificat în mod distinct, și anume în special în mod definitiv, situația juridică a acestei persoane.

În al șaselea rând, recurenta invocă faptul că Tribunalul ar fi denaturat elemente de probă calificând această decizie drept act pregătitor.

Cu toate acestea, atunci când invocă o denaturare a unor elemente de probă de către Tribunal, recurentul trebuie, sub sancțiunea inadmisibilității unei astfel de susțineri, să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de acesta și să demonstreze erorile de analiză care, în aprecierea sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare (Hotărârea din 10 septembrie 2024, KS ș.a/Consiliul ș.a.,C‑29/22 P și C‑44/22 P, EU:C:2024:725, punctul 148).

Or, în speță, recurenta nu explică care sunt elementele de probă vizate de această afirmație și în ce mod Tribunalul le‑ar fi denaturat.

În aceste condiții, este necesar să se respingă ca inadmisibil argumentul întemeiat pe denaturarea unor elemente de probă de către Tribunal.

Este necesar așadar să se respingă al doilea aspect al primului motiv ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

În cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv, recurenta susține că Comisia nu putea deschide procedura de invaliditate împotriva sa, întrucât durata cumulată a concediilor sale medicale nu depășea 12 luni într-o perioadă de trei ani, astfel cum impune articolul 59 alineatul (4) din statut.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al primului motiv, recurenta susține că Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă, întrucât s‑ar fi mulțumit cu calcularea eronată, de către Comisie, a numărului de zile de concediu medical care o privesc, fără verifica prezența sa efectivă la locul de muncă. Cu ocazia celui de al cincilea aspect al primului motiv, recurenta afirmă în esență că Tribunalul ar fi trebuit să constate că Comisia i‑a încălcat drepturile la respectarea vieții sale private și că a încălcat obligația de protecție a datelor sale cu caracter personal, garantate de articolele 7 și 8 din cartă.

În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 67 și 68 din prezenta hotărâre, Tribunalul a statuat că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate nu constituia un act care o lezează pe recurentă în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut. Pentru acest motiv, la punctul 49 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a acestei decizii.

În aceste condiții, dat fiind că Tribunalul nu a examinat pe fond legalitatea deciziei menționate, al treilea, al patrulea și al cincilea aspect ale primului motiv, care au toate legătură cu această legalitate, trebuie respinse ca inoperante.

Al doilea motiv se împarte, în esență, în douăsprezece aspecte.

În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că, în conformitate cu jurisprudența Curții, încălcarea de către o instituție a unei dispoziții juridice clare ține de ordinea publică și trebuie invocată din oficiu de Tribunal. Or, la punctul 98 din hotărârea atacată, Tribunalul nu ar fi ținut seama în mod corespunzător de această jurisprudență. Astfel, dacă aceasta ar fi fost situația, Tribunalul ar fi trebuit să constate că deciziile în cauză erau contrare articolelor 59 și 90 din statut care, pe lângă faptul că sunt clare, ar prevedea, în plus, norme de ordine publică.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că nu a arătat lipsa motivării deciziei de respingere a cererii de asistență, care este contrară cerințelor de transparență și de răspundere prevăzute la articolele 59 și 90 din statut coroborate cu articolele 41 și 47 din cartă.

În cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că, la punctele 97 și 98 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare în interpretarea și în aplicarea articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură. Astfel, această instanță ar fi respins noile elemente de probă prezentate de recurentă ulterior depunerii replicii, deși aceste elemente nu erau disponibile la momentul depunerii cererii introductive în primă instanță sau a replicii. Respingerea de către Tribunal a elementelor menționate ar fi contrară articolelor 7, 8 și 47 din cartă, precum și articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

În această privință, recurenta adaugă că procedura precontencioasă are ca scop să permită o soluționare amiabilă a diferendelor dintre funcționari și administrație, iar nu să limiteze întinderea controlului jurisdicțional al instanței Uniunii.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta afirmă, pe de o parte, că Comisia era obligată să se abțină de la deschiderea procedurii de invaliditate, decizia de deschidere a acesteia îndeplinind criteriile hărțuirii prevăzute la articolul 12a din statut.

Pe de altă parte, comportamentul șefei unității C, astfel cum este menționat la punctele 107 și 108 din hotărârea atacată, ar fi contrar articolului 12 din statut, care obligă funcționarii să se abțină de la orice act care poate aduce atingere demnității funcției lor. În consecință, prin faptul că nu a calificat acest comportament drept hărțuire morală, în sensul articolului 12a din statut, în pofida contextului și a efectului cumulativ al actelor adoptate de această șefă de unitate, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept.

Prin intermediul celui de al cincilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a încălcat articolul 86 din statut, care prevede adoptarea unor sancțiuni disciplinare în privința funcționarilor care nu își respectă obligațiile, inclusiv cele enunțate la articolele 11a, 12 și 12a din statut. Comportamentul șefei unității C ar fi trebuit să conducă la declanșarea unei investigații în temeiul acestor dispoziții.

În cadrul celui de al șaselea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a încălcat articolul 11a din statut privind conflictul de interese și articolul 59 din statut referitor la concediul medical. Faptul de a nu remedia în mod adecvat comportamentul inadecvat al instituției în cauză ar putea de asemenea să aducă atingere dreptului la demnitate, dreptului la respectarea vieții private și dreptului la protecția datelor, drepturi consacrate la articolele 1, 7 și, respectiv, 8 din cartă.

Recurenta adaugă că, la punctele 107 și 108 din hotărârea atacată, Tribunalul a încălcat articolele 11 și 21 din statut atunci când a concluzionat în sensul insuficienței elementelor de probă care susțineau existența hărțuirii morale. Faptul că șefa unității C a contactat‑o pe recurentă în legătură cu o cauză, imediat după declarația privind conflictul de interese și chiar dacă aceasta din urmă nu era încă aprobată, ar putea fi considerat inadecvat.

Prin intermediul celui de al șaptelea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a statuat că sarcina probei hărțuirii morale revine victimei acestui comportament, deși instanța menționată a amintit, la punctele 82-84 din hotărârea atacată, jurisprudența potrivit căreia, în vederea examinării acuzațiilor de hărțuire, trebuie să se țină seama de ansamblul contextului istoric și de orice incident anterior.

Faptul că Tribunalul subliniază, la punctele 78-80 din hotărârea atacată, necesitatea de a prezenta un început de probă cu privire la pretinsa hărțuire ar fi contrar obligației instituției în cauză de a examina toate informațiile disponibile și de a proteja bunăstarea funcționarilor, în conformitate cu termenii Hotărârii din 26 martie 2015, CN/Parlamentul (F‑26/14, EU:F:2015:22).

Prin intermediul celui de al optulea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a afirmat că aceasta a avut posibilitatea de a nu da curs unei cereri de asistență din partea șefei unității C. În această privință, Tribunalul ar fi încălcat articolul 21 din statut, care prevede că funcționarul este obligat să acorde asistență și consiliere superiorilor săi și că este responsabil de executarea sarcinilor care îi sunt încredințate. Reclamanta subliniază că, în paralel, respectarea acestei dispoziții o determina să încalce articolul 11a din statut, care interzice unui funcționar să se ocupe de o cauză în care acesta are un interes personal.

În cadrul celui de al nouălea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a omis să examineze în hotărârea atacată refuzul Comisiei de a admite cererea sa de flexibilitate a muncii, precum și cererile repetate de a efectua muncă suplimentară în afara cadrului de repartizare, care ar fi contrare recomandărilor generale ale Comisiei în materie de sănătate la locul de muncă. În această privință, Tribunalul ar fi omis să țină seama de articolele 59 și 60 din statut.

Al zecelea aspect al celui de al doilea motiv este întemeiat pe o denaturare a elementelor de fapt și de probă pretins săvârșită de Tribunal.

În cadrul acestui aspect, recurenta susține că, la punctul 113 din hotărârea atacată, pe de o parte, Tribunalul a constatat că comportamentul secretarei unității A era perfect rezonabil și, pe de altă parte, a denaturat percepția pe care a avut‑o recurenta, și anume sentimentul de a fi deranjată în timpul unui concediu medical. La punctul 114 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi presupus că ar fi dovedit faptul că această secretară nu cunoștea existența concediului medical al recurentei, denaturând astfel faptele, din moment ce aceasta avea posibilitatea de a cunoaște durata concediilor recurentei, astfel cum ar reieși din cuprinsul punctelor 9 și 113 din hotărârea atacată.

În ceea ce privește comportamentul secretarei menționatei, recurenta precizează că, contrar celor indicate de Tribunal la punctele 9, 13, 113 și 114 din hotărârea atacată, această persoană s‑a arătat insistentă și nu a contactat‑o în cursul concediului său medical numai în două rânduri. La punctele 9, 113 și 114 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi denaturat anexa 5 la cererea introductivă în primă instanță privind corespondența electronică dintre secretara unității A și recurentă în legătură cu mutarea biroului acesteia din urmă. Această corespondență ar dovedi un rol activ al secretarei respective în demersurile privind această mutare în perioada de concediu medical al recurentei, comportament care ar trebui calificat drept intruziv. Contrar a ceea ce reiese din cuprinsul punctului 114 din hotărârea atacată, corespondența menționată ar demonstra cunoașterea de către secretara menționată a situației privind concediul medical a recurentei.

La punctele 6, 9, 13, 113 și 114 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi denaturat paginile 313 și 205 din documentele anexate la cererea introductivă în primă instanță care demonstrau că recurenta își informase în prealabil superiorii ierarhici cu privire la necesitatea tratamentului său medical, în special prin e‑mailul din 12 mai 2020. La punctele 7, 11, 14, 16 și 17 din hotărârea atacată Tribunalul ar fi denaturat anexa 6 la cererea introductivă în primă instanță privind e‑mailul din 8 iunie 2020, e‑mailurile din 23 și din 24 iunie 2020, corespondența dintre administrație și recurentă cu privire la cauza E, e‑mailul din 26 august 2020, e‑mailurile din 8, 26, 28 și 31 august 2020, precum și cel din 6 septembrie 2020. Tribunalul ar fi omis să țină seama de anexa 10 la cererea introductivă în primă instanță, demonstrând că, la 25 iulie 2020, recurenta era în continuare responsabilă pentru trei dosare, cu rapoarte finale în curs de elaborare. La punctele 103, 104 și 107 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑ar fi concentrat asupra naturii cererilor formulate de șefa unității C în atenția recurentei, fără a le repune în context, care ar fi revelator în ceea ce privește implicarea acesteia în soluționarea mai multor cauze. Tribunalul ar fi omis să țină seama de anexa 3 la cererea introductivă în primă instanță privind dosarul medical al recurentei și care confirmă că starea piciorului său drept necesita o intervenție chirurgicală, precum și de anexa 8 la această cerere referitoare la intervenția persoanei de încredere.

În plus, recurenta apreciază că Tribunalul a denaturat elementele de probă legate de diferite motive de drept invocate în înscrisurile sale referindu‑se, la punctele 3-29 și 99-111 din hotărârea atacată, la contextul general, la ton și la natura corespondenței dintre ea și administrația unității sale și în special dintre ea și șefa unității C. Recurenta adaugă că la punctele 7, 11, 14, 16 și 17 din această hotărâre Tribunalul a denaturat anexa 6 la cererea introductivă în primă instanță, omițând să țină seama de faptul că ea amintise în mod constant membrilor echipei sale că se afla în concediu medical și că nu dorea să fie implicată în activitatea unității în această perioadă.

Tribunalul ar mai fi omis să țină seama de anexa 10 la cererea introductivă în primă instanță, ceea ce ar avea drept consecință faptul că constatarea care figurează la punctul 24 din hotărârea atacată, potrivit căreia recurenta nu mai avea nicio cauză de examinat în cadrul unității sale, ar fi eronată.

Prin intermediul celui de al unsprezecelea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că, la punctul 147 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat în mod eronat că e‑mailurile dintre, pe de o parte, șefa unității C și secretara unității A și, pe de altă parte, recurentă nu ar fi condus la nicio transmitere de informații personale de natură să aducă atingere dreptului său la respectarea vieții sale private. Procedând astfel, Tribunalul ar fi apreciat în mod eronat protecția vieții private prevăzută la articolele 7 și 8 din cartă, precum și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. În această privință, din Hotărârea Curții EDO din 22 februarie 2018, Libert împotriva Franței (CE:ECHR:2018:0222JUD000058813, § 24 și 25), ar reieși că contextul profesional sau neprofesional al prelucrării datelor cu caracter personal nu determină în sine impactul său asupra vieții private a persoanei vizate. Natura datelor în sine și modul în care ele sunt legate de această viață privată sunt cele care ar avea o importanță esențială.

Recurenta adaugă că afirmația Tribunalului de la punctul 143 din hotărârea atacată, potrivit căreia toate activitățile profesionale sunt excluse în mod automat de la protecția vieții private, este contrară articolului 7 din cartă și articolului 8 din CEDO.

În plus, Tribunalul nu ar fi respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la obligațiile negative și pozitive ale statelor contractante în ceea ce privește protecția vieții private, cerința caracterului legal al ingerinței în sfera privată, marja de apreciere a acestor state în materie, precum și cerința unei protecții juridice efective împotriva acestei ingerințe.

Constatarea Tribunalului de la punctul 147 din hotărârea atacată, potrivit căreia problema concediului medical al recurentei ar fi fost abordată în e‑mailurile în cauză numai într‑un context profesional și în mod vag, ar fi contrazisă de conținutul punctelor 6, 11, 12 și 15 din hotărârea atacată.

Concluzia Tribunalului de la punctul 149 din hotărârea atacată, potrivit căreia „dreptul la sănătate” al recurentei nu a fost încălcat, ar fi afectată de o eroare de drept, întrucât încalcă articolele 7 și 8 din cartă. Astfel, deși sunt în principal de natură profesională, e‑mailurile și interacțiunile în cauză ar fi afectat în mod clar sfera personală a recurentei, în ceea ce privește în special concediul său medical și „dreptul său la sănătate”. Or, la punctele 5-7, 9, 11, 12 și 15-18 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi estompat distincția dintre întrebările profesionale și cele personale. Recurenta pretinde că împrejurarea că superiorii săi ierarhici au solicitat‑o în cursul concediului său medical, cerându‑i să contribuie la soluționarea cauzelor în curs și la luarea deciziilor privind mutările de birouri, astfel cum a arătat Tribunalul la punctele 6, 7, 9, 11, 16 și 17 din hotărârea atacată, a perturbat buna desfășurare a acestui concediu și a determinat o ingerință în viața sa privată și în „nevoile sale în materie de sănătate”.

Prin intermediul celui de al doisprezecelea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat în esență pe caracterul contradictoriu al motivării hotărârii atacate, recurenta susține că, la punctul 100 din această hotărâre, Tribunalul s‑a concentrat pe planul de organizare privind cauzele E, F și G, arătând că recurentei nu i‑a fost solicitată nicio muncă precisă. Totuși, această indicație ar fi contrazisă de conținutul punctelor 7, 9 și 10 din hotărârea menționată, care ar menționa un nivel de implicare mai important din partea recurentei.

La punctul 101 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi arătat că, desigur, în e‑mailurile din 1 iulie 2020, șefa unității C a adresat recurentei întrebări cu privire la cauza E. Cu toate acestea, Tribunalul ar fi statuat că, în măsura în care un răspuns la aceste întrebări nu era așteptat decât după întoarcerea recurentei din concediul său medical, impactul acestei comunicări asupra sferei sale private ar fi mai puțin important. Or, aceste considerații ar fi în contradicție cu punctul 14 din hotărârea atacată.

Deși Tribunalul menționează într‑adevăr, la punctul 103 din hotărârea atacată, invitația adresată recurentei la o videoconferință, acesta ar fi subliniat, la punctul 102 din hotărârea menționată, natura politicoasă a corespondenței dintre aceasta și șefa unității C, în contradicție cu faptele vizate la punctele 11 și 12 din hotărârea menționată.

În ceea ce privește e‑mailurile din 26 și din 31 august 2020, Tribunalul ar fi indicat la punctul 103 din hotărârea atacată că recurenta primise spre aprobare o nouă versiune a unui raport, dar că nu era obligată să efectueze munca solicitată decât după întoarcerea sa din concediul medical. Această afirmație ar fi contrazisă de considerațiile dezvoltate la punctele 16 și 17 din hotărârea atacată.

În ceea ce privește aspectul dacă șefa unității C era la curent cu prelungirile concediului medical al recurentei, menționate la punctul 105 din hotărârea atacată, constatarea făcută de Tribunal la punctul 102 din această hotărâre ar fi în contradicție cu cele care figurează la punctele 11, 16 și 18 din hotărârea menționată.

Recurenta reproșează Tribunalului că a statuat în mod eronat, la punctele 103 și 105 din hotărârea atacată, că șefa unității C nu era pe deplin informată cu privire la prelungirile concediului său medical, în timp ce la punctele 6, 11, 13 și 16 din această hotărâre se menționează mesajele sale privind situația acestui concediu.

Mențiunea făcută la punctul 147 din hotărârea atacată, potrivit căreia nicio dată precisă de întoarcere a recurentei din concediul său medical nu era evocată în schimburile de e‑mailuri dintre aceasta din urmă și șefa unității C, precum și secretara unității A, ar fi contrazisă de constatarea făcută la punctul 18 din această hotărâre.

Comisia solicită respingerea celui de al doilea motiv ca fiind în parte inadmisibil, în parte inoperant și în parte nefondat.

Pentru a examina primul și al treilea aspect ale celui de al doilea motiv, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că, la punctele 97 și 98 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat argumentul recurentei, invocat în replica sa în primă instanță, potrivit căruia decizia de deschidere a procedurii de invaliditate era un element contributiv la o hărțuire continuă în privința sa.

La punctul 98 din această hotărâre, la care face referire recurenta în acest prim aspect, Tribunalul a concluzionat că din înscrisurile recurentei nu reieșea că un astfel de argument a fost formulat explicit în cererea introductivă în primă instanță sau că are legătură cu un motiv sau cu un argument formulat în cererea introductivă. Prin urmare, Tribunalul a declarat acest argument inadmisibil, în temeiul articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că nu a examinat din oficiu neconformitatea deciziilor în cauză cu articolele 59 și 90 din statut, normele cuprinse în acestea fiind de ordine publică.

Articolul 59 din statut privește concediul medical al unui funcționar și condițiile materiale ale sesizării de către AIPN a comisiei pentru invaliditate, în timp ce articolul 90 din acest statut privește adoptarea unei decizii de către AIPN în privința unui funcționar, precum și posibilitatea acestuia din urmă de a formula o reclamație împotriva unui act care îl lezează.

În această privință, trebuie amintit că reiese din normele care reglementează procedura în fața instanțelor Uniunii, în special din articolul 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și din articolul 76 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, că litigiul este în principiu determinat și delimitat de părți și că instanța Uniunii nu se poate pronunța ultra petita.

Deși anumite motive pot sau chiar trebuie să fie invocate din oficiu, precum lipsa sau insuficiența motivării deciziei în cauză, care ține de normele fundamentale de procedură, un motiv referitor la legalitatea pe fond a acestei decizii, care ține de încălcarea tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora, în sensul articolului 263 TFUE, nu poate, în schimb, să fie examinat de instanța Uniunii decât dacă este invocat de reclamant (Hotărârea din 10 decembrie 2013, Comisia/Irlanda ș.a.,C‑272/12 P, EU:C:2013:812, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, nu poate fi invocat din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 59 din statut.

În ceea ce privește articolul 90 din statut, recurenta nu a explicat motivul pentru care deciziile în cauză ar fi contrare acestei dispoziții și care era motivul precis, întemeiat pe dispoziția menționată, pe care, în opinia sa, Tribunalul ar fi trebuit să îl invoce din oficiu. Prin urmare, această parte a argumentației sale nu îndeplinește cerințele expuse la punctul 151 din prezenta hotărâre și trebuie respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește al treilea aspect al celui de al doilea motiv, care este întemeiat pe o eroare săvârșită de Tribunal în interpretarea și aplicarea articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, trebuie amintit că, în conformitate cu modul de redactare a acestei dispoziții, numai invocarea de motive noi pe parcursul procesului este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii.

În această privință, astfel cum s‑a amintit la punctul 132 din prezenta hotărâre, argumentul recurentei, invocat în replica sa în primă instanță, potrivit căruia decizia de deschidere a procedurii de invaliditate era un element contributiv la o hărțuire continuă în privința sa, a fost declarat inadmisibil de Tribunal în temeiul dispoziției menționate pentru motivul, expus la punctul 98 din hotărârea atacată, că nu se întemeia pe elemente de drept sau de fapt care ar fi apărut în cursul procedurii și că, prin urmare, constituia un motiv nou în sensul articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură.

Or, statuând astfel, Tribunalul a afectat raționamentul său printr‑o eroare de drept.

Astfel, dat fiind că, în speță, recurenta s‑a prevalat, după cum reiese din cuprinsul punctului 97 din hotărârea atacată, de inițierea procedurii de invaliditate nu pentru a invoca un nou motiv de fapt sau de drept care să justifice anularea deciziei de respingere a cererii de asistență, ci pentru a susține existența hărțuirii morale de care s‑a prevalat în cererea sa introductivă, Tribunalul nu putea califica acest argument drept „motiv nou”, în sensul articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, fără a încălca domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

Cu toate acestea, trebuie să se constate că decizia de deschidere a procedurii de invaliditate a intervenit la 21 mai 2021 și, în consecință, după adoptarea deciziei de respingere a cererii de asistență, care datează din 4 decembrie 2020. Or, astfel cum a amintit de asemenea Tribunalul la punctul 81 din hotărârea atacată, în ceea ce privește legalitatea unei decizii de respingere a unei cereri de asistență precum cea în litigiu, instanța Uniunii trebuie să examineze temeinicia acestei decizii în raport cu elementele care au fost aduse la cunoștința instituției, în special de către solicitantul de asistență, atunci când aceasta s‑a pronunțat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia,224/87, EU:C:1989:38, punctul 20). Această decizie de deschidere a procedurii de invaliditate nu poate, așadar, să afecteze temeinicia aprecierilor efectuate de Tribunal.

Prin urmare, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat, iar al treilea aspect al acestui motiv trebuie respins ca inoperant.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că nu a evidențiat lipsa motivării deciziei în cauză.

În această privință, astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 72 din hotărârea atacată, un act este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de funcționarul în cauză, care îi permite să înțeleagă domeniul de aplicare al acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 1983, Seton/Comisia,36/81, 37/81 și 218/81, EU:C:1983:152, punctul 48, precum și Hotărârea din 12 noiembrie 1996, Ojha/Comisia,C‑294/95 P, EU:C:1996:434, punctul 18). Rezultă, potrivit Tribunalului, că o motivare nu trebuie să fie exhaustivă, ci, dimpotrivă, trebuie să fie considerată ca fiind suficientă atunci când prezintă situația de fapt și considerațiile juridice care au o importanță esențială în economia deciziei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2023, Casa Regina Apostolorum della Pia Società delle Figlie di San Paolo/Comisia,C‑492/21 P, EU:C:2023:354, punctul 49, și Hotărârea din 30 iunie 2022, Fakro/Comisia,C‑149/21 P, EU:C:2022:517, punctul 190).

La punctul 73 din hotărârea menționată, Tribunalul a constatat că, în speță, obligația de motivare nu presupunea ca AIPN să abordeze în mod specific toate documentele prezentate de recurentă. Această instanță a adăugat că nu reieșea din decizia de respingere a cererii de asistență, completată prin Decizia R/138/21 de respingere a reclamației, că a fost săvârșită o încălcare a acestei obligații, întrucât aceste acte au fost suficient motivate și au permis recurentei să le conteste în fața Tribunalului, iar acestuia din urmă să îi examineze legalitatea.

Or, astfel cum Tribunalul a constatat în mod întemeiat la punctul 73 din hotărârea menționată, decizia de respingere a cererii de asistență, completată prin Decizia R/138/21 de respingere a reclamației, era suficient motivată, astfel încât, de altfel, recurenta a putut contesta aceste decizii în fața Tribunalului, iar acesta din urmă, să îi examineze legalitatea.

În aceste condiții, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca fiind nefondat.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a recunoscut existența unei hărțuiri morale în privința sa, în sensul articolului 12a din statut, deși, pe de o parte, Comisia ar fi trebuit să se abțină să inițieze procedura de invaliditate și, pe de altă parte, contextul și efectul cumulativ al actelor adoptate de șefa Unității C caracterizau existența unei astfel de hărțuiri.

În ceea ce privește, în primul rând, partea din argumentația recurentei referitoare la faptul că Comisia ar fi trebuit să se abțină să inițieze o procedură de invaliditate în privința sa, aceasta trebuie declarată inadmisibilă. Astfel, trebuie amintit că, potrivit articolului 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, motivele și argumentele de drept invocate identifică cu precizie aspectele din motivarea deciziei Tribunalului care sunt contestate. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului în cauză (Hotărârea din 28 septembrie 2023, Changmao Biochemical Engineering/Comisia,C‑123/21 P, EU:C:2023:708, punctul 87 și jurisprudența citată). Or, în speță, argumentația recurentei nu îndeplinește aceste cerințe, din moment ce se limitează să se refere la comportamentul Comisiei, fără a se referi la unul dintre punctele din motivarea hotărârii atacate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iunie 2023, TUIfly/Comisia,C‑763/21 P, EU:C:2023:528, punctul 53 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentul prin care recurenta reproșează Tribunalului că nu a calificat drept hărțuire morală comportamentul șefei unității C menționat la punctele 107 și 108 din hotărârea atacată și că a omis să țină seama de contextul în care a intervenit acest comportament și de efectul cumulativ al acțiunilor acesteia, este suficient să se constate că, la punctele 99-111 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat în mod detaliat comportamentul menționat ținând seama de contextul său, și anume în special de lipsa cunoașterii de către aceasta a prelungirilor concediului medical al recurentei.

Cu toate acestea, Tribunalul a recunoscut, la punctul 107 din hotărârea menționată, că era inadecvat ca șefa unității C să o contacteze pe recurentă pentru a‑i solicita informații cu privire la cauza G, în ziua următoare introducerii de către recurentă a unei declarații de conflict de interese privind această cauză. Cu toate acestea, la punctul 108 din aceeași hotărâre, Tribunalul a putut să considere, fără a săvârși o eroare de drept, că acest comportament al șefei unității C nu poate, în sine, să constituie hărțuire morală, cu atât mai mult cu cât i s‑a lăsat recurentei posibilitatea de a nu da curs cererii șefei unității C, aceasta din urmă neinsistând să obțină informațiile solicitate.

Prin urmare, este necesar să se respingă al patrulea aspect al celui de al doilea motiv în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

Prin intermediul celui de al cincilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că nu a statuat că comportamentul șefei unității C ar fi trebuit să conducă la declanșarea unei anchete pentru a verifica dacă respectiva persoană nu și‑a îndeplinit obligațiile prevăzute la articolele 11a, 12 și 12a din statut.

Conform jurisprudenței menționate la punctul 151 din prezenta hotărâre, un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului în cauză.

În speță, recurenta nu indică nici care sunt punctele din motivarea hotărârii atacate vizate de al cincilea aspect al celui de al doilea motiv, nici care este pertinența problemei unei eventuale deschideri a unei proceduri disciplinare împotriva șefei unității C, care este distinctă de cea a controlului legalității deciziei de respingere a cererii de asistență, care face obiectul celui de al doilea motiv de recurs.

În consecință, al cincilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

Prin intermediul celui de al șaselea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține în esență, pe de o parte, că, prin faptul că nu a remediat în mod adecvat comportamentul Comisiei, Tribunalul a încălcat articolele 11a și 59 din statut, precum și dreptul la demnitate, dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal consacrate la articolele 1, 7 și, respectiv, 8 din cartă. Pe de altă parte, la punctele 107 și 108 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi încălcat articolele 11 și 21 din statut atunci când a concluzionat în sensul insuficienței elementelor de probă care susțineau existența unei hărțuiri morale, deși șefa unității C ar fi avut un comportament inadecvat.

În această privință, în ceea ce privește prima parte a argumentației menționate, ea echivalează, în realitate, cu a reproșa Tribunalului că nu a luat în considerare în mod suficient elementele de probă care i‑au fost prezentate. Or, nu este de competența Curții, atunci când se pronunță în recurs, să substituie aprecierea efectuată de Tribunal cu propria apreciere a elementelor de probă și în special să critice alegerile efectuate de Tribunal în cadrul acestei examinări, atunci când decide să se întemeieze pe anumite elemente de probă supuse aprecierii sale și să respingă altele, cu excepția cazului în care se constată că acesta a denaturat elementele de probă menționate (a se vedea în acest sens în special Ordonanța din 22 iunie 2023, QN/Comisia,C‑720/22 P, EU:C:2023:536, punctul 32).

În ceea ce privește a doua parte a argumentației menționate, trebuie arătat că, la punctul 108 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că comportamentul șefei unității C nu poate constitui, în sine, hărțuire morală. Astfel, Tribunalul a arătat că, în e‑mailul în cauză, recurentei îi fusese lăsată posibilitatea de a nu da curs cererii șefei unității C și că, în plus, nu reieșea din dosar că aceasta din urmă insistase să obțină informațiile solicitate. La 25 septembrie 2020, după ce a informat‑o pe recurentă că cererea de conflict de interese fusese acceptată, șefa unității C îi confirmase că fusese descărcată de cauza în discuție și că, în consecință, nu mai avea cauze în curs la unitatea sa.

Or, în cadrul celui de al șaselea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta nu identifică cu gradul de precizie impus, conform jurisprudenței menționate la punctul 151 din prezenta hotărâre, eroarea de drept de care ar fi afectat raționamentul Tribunalului.

În consecință, al șaselea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

Prin intermediul celui de al șaptelea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta afirmă că Tribunalul a statuat în mod eronat că sarcina probei hărțuirii revine victimei.

În această privință, este suficient să se arate că afirmația respectivă se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii atacate.

Astfel, la punctul 78 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, atunci când administrația este sesizată în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut cu o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statutul menționat, ea trebuie, în temeiul obligației de asistență și dacă se confruntă cu un incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea în cadrul serviciului, să intervină cu toate energia necesară. În plus, aceasta trebuie să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările speței pentru stabilirea faptelor și pentru deducerea, în cunoștință de cauză, a consecințelor adecvate. În acest scop, este suficient ca funcționarul sau agentul care solicită protecția instituției sale să prezinte un început de dovadă cu privire la realitatea atacurilor la care afirmă că este supus. În prezența unor astfel de elemente, este de competența instituției în cauză să ia măsurile adecvate, în special efectuând o anchetă administrativă, pentru a stabili faptele aflate la originea plângerii, în colaborare cu autorul acesteia.

La punctele 80 și 94 din această hotărâre, Tribunalul a arătat că atunci când, precum în speță, acuzațiile care figurează în cererea de asistență privesc o hărțuire morală, solicitantului de asistență îi revine obligația de a prezenta un început de probă cu privire la aceasta, în raport cu definiția care figurează la articolul 12a alineatul (3) din statut, și anume „orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice” ale solicitantului.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurentă, Tribunalul nu a exclus, în cadrul aprecierii pe care a efectuat‑o cu privire la legalitatea deciziei de respingere a cererii de asistență, obligația instituției în cauză de a lua măsurile adecvate, în special prin efectuarea unei anchete administrative pentru a stabili faptele aflate la originea plângerii.

Este adevărat că Tribunalul a considerat că această obligație a instituției în cauză presupune ca funcționarul sau agentul în cauză să aducă un început de probă cu privire la realitatea acțiunilor al căror obiect afirmă că l‑a făcut. Or, procedând astfel, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept. Astfel, administrația nu poate fi obligată să efectueze o anchetă administrativă pe baza simplelor afirmații ale unui funcționar sau ale unui agent (Hotărârea din 7 decembrie 2023, HV și HW/ECDC, C‑615/22 P, EU:C:2023:961, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

În consecință, al șaptelea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

Pentru a examina al optulea aspect al celui de al doilea motiv, care menționează o încălcare de către Tribunal a articolului 21 din statut, trebuie amintit că, la punctul 104 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, în ceea ce privește e‑mailurile din 26 și din 31 august 2020, șefa unității C avusese grijă să precizeze că executarea lucrării pe care o solicita nu trebuia să fie executată decât la finalul concediului medical al recurentei.

În ceea ce privește e‑mailul din 8 septembrie 2020 menționat la punctul 108 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat de asemenea că, în acest e‑mail, i s‑a lăsat recurentei posibilitatea de a nu da curs cererii șefei unității C.

Trebuie arătat că recurenta nu a explicat, în recursul formulat, motivele pentru care aceste constatări de fapt ale Tribunalului ar fi contrare articolului 21 din statut, care prevede că funcționarul este obligat să acorde asistență și consiliere superiorilor săi și este responsabil de executarea sarcinilor care îi sunt încredințate. Or, deși recurenta a susținut de asemenea în recursul menționat că cererea șefei unității C ar fi plasat‑o într‑o situație în care ar fi fost determinată să își încalce fie obligația în temeiul articolului 11a din statut de a nu se ocupa de nicio cauză în care avea în mod direct sau indirect un „interes personal”, fie obligația sa, în temeiul articolului 21 din statut, de a asista și de a consilia superiorii săi ierarhici, ea nu a precizat suficient de clar în ce măsură această împrejurare, considerând‑o dovedită, ar demonstra că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

În consecință, al optulea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

Prin intermediul celui de al nouălea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta arată că Tribunalul ar fi omis să examineze, pe de o parte, refuzul Comisiei de a admite cererea sa de flexibilitate a muncii și, pe de altă parte, cererile de a efectua muncă suplimentară în afara cadrului de repartizare a acesteia, în contradicție cu recomandările generale ale Comisiei în materie de sănătate la locul de muncă.

În această privință, este suficient să se constate că recurenta nu s‑a plâns, în cererea sa introductivă în primă instanță, nici de refuzul Comisiei de a admite cererea sa de flexibilitate a muncii, nici de o nerespectare a recomandărilor generale ale Comisiei în materie de sănătate la locul de muncă, astfel încât aceste argumente trebuie considerate ca fiind noi.

Or, conform unei jurisprudențe constante, a permite unei părți să invoce pentru prima dată în fața Curții un motiv și argumente pe care nu le‑a invocat în fața Tribunalului ar echivala cu a o autoriza să sesizeze Curtea, a cărei competență în materie de recurs este limitată, cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul. Astfel, în cadrul unui recurs, competența Curții este limitată la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele și la argumentele dezbătute în fața primei instanțe (Hotărârea din 27 februarie 2025, OA/Parlamentul,C‑32/24 P, EU:C:2025:118, punctul 22 și jurisprudența citată).

În aceste condiții, al nouălea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

Prin intermediul celui de al zecelea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a săvârșit o denaturare a diferitelor elemente de fapt și de probă.

În această privință, trebuie amintit că denaturarea invocată trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor. Ea presupune că Tribunalul a depășit în mod vădit limitele unei aprecieri rezonabile a elementelor de probă. În această privință, nu este suficient să se arate că un document ar putea face obiectul unei interpretări diferite de cea reținută de Tribunal. În acest scop, revine recurentului obligația să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză care, în aprecierea sa, l‑ar fi condus pe acesta la denaturarea respectivă (Hotărârea din 27 martie 2025, XH/Comisia,C‑91/23 P, EU:C:2025:219, punctele 28 și 49).

Or, argumentația recurentei expusă la punctele 113-117 din prezenta hotărâre este, în raport cu aceste cerințe, insuficientă pentru a stabili denaturările invocate.

În consecință, al zecelea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

Prin intermediul celui de al unsprezecelea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a apreciat în mod eronat protecția vieții private, consacrată la articolul 7 din cartă și la articolul 8 din CEDO, precum și protecția datelor cu caracter personal consacrată la articolul 8 din cartă, pentru motivele expuse la punctele 118-122 din prezenta hotărâre.

În această privință, trebuie arătat că, în ceea ce privește afirmațiile recurentei referitoare la punctul 143 din hotărârea atacată, acestea se întemeiază pe o premisă eronată, din moment ce la acest punct din hotărârea atacată Tribunalul a constatat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „viața privată” este o noțiune largă și niciun motiv de principiu nu permite excluderea activităților profesionale sau comerciale din această noțiune, în sensul articolului 8 din CEDO.

Astfel, trebuie arătat că, la punctul 145 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea EDO, 22 februarie 2018, Libert împotriva Franței (CE:ECHR:2018:0222JUD000058813, § 24 și 25), pentru a se putea concluziona că e‑mailurile trimise de la locul de muncă intră sub incidența articolelor 7 și 8 din cartă, acestea trebuie să conțină date neprofesionale, și anume date care țin de viața privată a persoanei în cauză.

Prin urmare, contrar celor afirmate de recurentă, amintind și aplicând această jurisprudență, Tribunalul nu a făcut din contextul profesional un criteriu determinant.

În ceea ce privește afirmația recurentei potrivit căreia, constatarea efectuată de Tribunal la punctul 147 din hotărârea atacată că problema concediului medical ar fi fost abordată în e‑mailurile în cauză, numai într‑un context profesional și în mod vag, este contrazisă de conținutul punctelor 6, 11, 12 și 15 din hotărârea atacată, trebuie arătat că aceasta se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii atacate. Astfel, atunci când, la punctul 147 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a referit la împrejurarea că concediul medical al recurentei este abordat într‑un context profesional și în mod vag, acest lucru este în legătură cu schimburile de e‑mailuri dintre, pe de o parte, șefa unității C și secretara unității A și, pe de altă parte, recurentă.

Or, astfel, numai punctele 6 și 11 din hotărârea atacată se referă la astfel de e‑mailuri. În plus, în ceea ce privește aceste puncte, recurenta se limitează să rezume conținutul acestora sau să caracterizeze implicațiile pe care le deduce din acestea, fără a explica însă, cu precizia necesară, în ce mod punctele menționate ar fi în contradicție cu punctul 147 din hotărârea atacată, astfel încât această afirmație este inadmisibilă.

În ceea ce privește afirmația recurentei potrivit căreia Tribunalul nu ar fi respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la obligațiile negative și pozitive ale statelor contractante în ceea ce privește protecția vieții private, cerința caracterului legal al ingerinței în sfera privată, marja de apreciere a acestor state în materie, precum și cerința unei protecții juridice efective împotriva acestei ingerințe, trebuie să se constate că o asemenea afirmație este prea vagă și, prin urmare, că trebuie respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește argumentul recurentei potrivit căruia Tribunalul a încălcat articolele 7 și 8 din cartă atunci când a statuat, la punctul 149 din hotărârea atacată, că „dreptul său la sănătate” nu a fost încălcat, este suficient să se amintească faptul că, la acest punct, Tribunalul a statuat că, ținând seama de constatările efectuate la punctele 99-115 din această hotărâre, AIPN nu a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a considerat că recurenta nu a prezentat un început de probă privind o hărțuire în temeiul obligațiilor de a executa o lucrare sau ca urmare a unei cereri de mutare a biroului său în timpul concediului său de boală.

Or, acest argument urmărește, în realitate, să repună în discuție aprecierile de fapt efectuate de Tribunal, care, în lipsa unei denaturări a elementelor pe care s‑a întemeiat Tribunalul, nu fac obiectul controlului Curții în stadiul recursului.

Prin urmare, argumentul menționat trebuie respins ca inadmisibil.

Al unsprezecelea aspect al celui de al doilea motiv trebuie așadar respins ca fiind în parte nefondat și în parte inadmisibil.

În cadrul celui de al doisprezecelea aspect al celui de al doilea motiv, recurenta susține că motivarea hotărârii atacate este afectată de mai multe contradicții.

În primul rând, la punctul 100 din această hotărâre, Tribunalul a apreciat că corespondența electronică din 8 și din 9 iunie 2020, menționată la punctele 17 și 20 din prezenta hotărâre, nu conținea nicio cerere de executare a unei lucrări adresate recurentei, ceea ce, potrivit acesteia, este contrazis de constatările efectuate de Tribunal la punctele 7, 9 și 10 din hotărârea atacată.

Cu toate acestea, trebuie să se constate că din această corespondență electronică din 8 și din 9 iunie 2020, menționată la punctele 7, 9 și 10 din prezenta hotărâre, nu reiese că aceasta conținea o astfel de cerere.

Astfel, în primul rând, la punctul 7 din această hotărâre, Tribunalul a menționat un e‑mail trimis recurentei și șefei unității A, la 8 iunie 2020, de către un membru al unității A. Or, deși Tribunalul a arătat că acest e‑mail care privea cele trei cauze menționate la punctul 13 din prezenta hotărâre conținea observații și sugestii pentru următoarele etape ale soluționării acestor cauze, o asemenea constatare nu implică faptul că acest membru menționat al unității A a solicitat recurentei, chiar dacă avea competența, să execute o lucrare. De altfel, Tribunalul a constatat la punctul 7 din hotărârea atacată că șefa unității A a răspuns la e‑mailul menționat că, ținând seama de concediul recurentei, respectivul membru al unității A trebuia să o consulte pe șefa unității C pentru a afla dacă aceasta din urmă dorea să finalizeze cauzele în discuție înainte de reorganizarea OLAF din 16 iunie 2020 sau dacă dorea să aștepte întoarcerea recurentei din concediul său medical prevăzut după această dată.

În al doilea rând, la punctul 9 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, la 8 iunie 2020, secretara din cadrul unității A îi trimisese recurentei un e‑mail cu privire la schimbarea biroului său în contextul reorganizării interne a OLAF menționate la punctul 14 din prezenta hotărâre. În acest e‑mail, aceasta a fost desigur întrebată dacă, ținând seama de concediul său medical până la 22 iunie 2020, ar autoriza un terț să se ocupe de pregătirea mutării lucrurilor ei înainte de această dată. Cu toate acestea, o asemenea cerere de autorizare nu poate fi asimilată unei cereri de executare a unei lucrări adresate recurentei.

În al treilea rând, la punctul 10 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, la 9 iunie 2020, șefa unității C răspunsese la e‑mailurile menționate la punctul 7 din această hotărâre arătând că, ținând seama de împrejurări, i se părea foarte dificil să finalizeze cauzele în discuție înainte de 16 iunie 2020. Or, trebuie să se constate că, și în acest caz, o asemenea constatare nu poate implica existența unei cereri de executare a unei lucrări adresate recurentei.

În ceea ce privește, în al doilea rând, pretinsa contradicție dintre punctele 101 și 14 din hotărârea atacată, trebuie amintit că, la acest prim punct, Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la e‑mailurile din 1 iulie 2020, menționate la punctul 14 din hotărârea atacată, în care șefa unității C i‑a adresat recurentei întrebări privind cauza E. În această privință, Tribunalul a subliniat că aceste schimburi constau, desigur, într‑o cerere de informații privind această cauză, în vederea analizei raportului pregătit de recurentă, dar că șefa unității C precizase de asemenea că un răspuns al recurentei nu era așteptat decât după întoarcerea sa din concediul medical.

Or, aceste considerații ale Tribunalului nu sunt nicidecum în contradicție cu constatarea făcută la punctul 14 din hotărârea atacată, potrivit căreia, pe de o parte, la 1 iulie 2020, șefa unității C trimisese două e‑mailuri recurentei în care îi punea întrebări privind cauza E și, pe de altă parte, recurenta a răspuns la acestea la 6 iulie 2020.

În al treilea rând, recurenta susține că constatarea Tribunalului de la punctul 102 din hotărârea atacată, referitoare la tonul politicos al e‑mailurilor care i‑au fost adresate, inclusiv invitația la o videoconferință, este în contradicție cu faptele prezentate la punctele 11 și 12 din această hotărâre.

Acest argument al recurentei se întemeiază pe o interpretare eronată a punctului 102 din hotărârea atacată.

La acest punct 102, Tribunalul a constatat tonul politicos și respectuos al tuturor e‑mailurilor dintre șefa unității C și recurentă, menționate la punctele 100 și 101 din hotărârea atacată.

Or, pe de o parte, nu poate fi evidențiată nicio contradicție de motive între această constatare și cea efectuată la punctele 11 și 12 din hotărârea atacată. Astfel, în timp ce e‑mailurile menționate la punctele 100 și 101 din hotărârea atacată sunt datate 8 și 9 iunie 2020 și 1 iulie 2020, cele menționate la punctele 11 și 12 din această hotărâre sunt datate 23 iunie 2020.

Pe de altă parte, chiar considerându‑se că recurenta intenționează în realitate să conteste interpretarea pe care Tribunalul a dat‑o e‑mailurilor menționate la punctele 100 și 101 din hotărârea menționată întemeindu‑se pe cele vizate la punctele 11 și 12 din aceeași hotărâre, un asemenea argument ar trebui respins, din moment ce, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 160 din prezenta hotărâre, nu revine Curții, care se pronunță în recurs, sarcina de a substitui aprecierea pe care a realizat‑o Tribunalul cu propria apreciere a elementelor de probă.

În ceea ce privește argumentul recurentei, potrivit căruia mențiunea cuprinsă la punctul 103 din hotărârea atacată, care afirmă că recurenta era obligată să efectueze lucrarea în cauză numai după revenirea din concediul medical, este în contradicție cu constatările Tribunalului de la punctele 16 și 17 din această hotărâre, trebuie constatat că, prin acest argument, recurenta nu vizează, în realitate, punctul 103 din hotărârea atacată, ci punctul 104 din aceasta, în măsura în care la acest din urmă punct Tribunalul a considerat că, în ceea ce privește e‑mailurile din 26 și din 31 august 2020, șefa unității C a avut grijă să precizeze că executarea lucrării pe care o solicita nu trebuia să fie executată decât la finalul concediului medical al recurentei.

Or, această considerație a Tribunalului nu intră în contradicție cu punctele 16 și 17 din hotărârea atacată.

Desigur, la punctul 16 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că șefa unității C solicitase recurentei să aprobe conținutul unui nou proiect de raport final în cauza E și dacă aceasta putea efectua anumite verificări la O|EB, ceea ce constituie o cerere de executare a unei lucrări adresate recurentei. Cu toate acestea, la respectivul punct din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat de asemenea că această șefă de unitate precizase într‑un al doilea e‑mail destinat recurentei că cel din 26 august 2020, care conținea, spre aprobare, un nou proiect de raport final într‑o cauză, îi fusese trimis pentru o examinare la întoarcerea sa din concediul medical. Or, la punctul 104 din hotărârea atacată, Tribunalul a vizat în mod general e‑mailurile din 26 și din 31 august 2020, fără a pretinde că o astfel de precizare fusese făcută în primul e‑mail din 26 august 2020.

La punctul 17 din hotărârea atacată, deși Tribunalul a arătat că șefa unității C indicase, într‑un prim e‑mail din 31 august 2020, că se va baza pe recurentă pentru a finaliza mai multe cauze la întoarcerea sa din concediu și că, deși, în aceeași zi, îi trimisese alte două e‑mailuri care conțineau un proiect modificat de raport final într‑o cauză și, respectiv, un nou raport final într‑o alta, această șefă de unitate precizase că recurenta trebuia să le trateze numai la întoarcerea sa din concediul său medical.

În al patrulea rând, potrivit recurentei, constatarea Tribunalului de la punctul 105 din hotărârea atacată, potrivit căreia șefa unității C nu era la curent cu prelungirile succesive ale concediului său medical, este în contradicție cu punctele 6, 11, 13, 16 și 18 din această hotărâre.

În această privință, trebuie să se constate că punctul 6 din hotărârea atacată privește un e‑mail trimis de recurentă membrilor unității A la 2 iunie 2020, fără ca acest punct să menționeze o cunoaștere a concediului medical al recurentei de către șefa unității C.

Or, la punctul 11 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a constatat nici că șefa unității C a fost la curent cu prelungirile acestui concediu. Dimpotrivă, acest punct menționează că recurenta este cea care a informat funcționara respectivă, numai ca răspuns la e‑mailul acesteia din urmă, că se afla încă în concediu medical.

În ceea ce privește punctul 13 din hotărârea atacată, acesta se limitează să menționeze că secretara unității A a adresat recurentei, la 30 iunie 2020, un nou e‑mail pentru a o întreba dacă luase o decizie privind mutarea biroului său.

La punctul 16 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că recurenta, ca răspuns la un e‑mail al șefei unității C din 26 august 2020, a informat‑o pe aceasta din urmă cu privire la prelungirea concediului său medical.

La punctul 18 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat pur și simplu că, la 6 septembrie 2020, recurenta a răspuns la e‑mailul șefei unității C din 31 august 2020 că concediul său medical fusese prelungit și că respectivele cauze puteau fi închise fără intervenția sa.

În al cincilea rând, recurenta susține că constatarea făcută la punctul 147 din hotărârea atacată, potrivit căreia nicio dată de întoarcere specifică a concediului său medical nu era indicată în e‑mailurile schimbate între ea și șefa unității C, precum și secretara unității A, ar fi contrazisă de conținutul punctului 18 din această hotărâre.

În această privință, este suficient să se amintească faptul că, la punctul 18 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, la 6 septembrie 2020, recurenta a răspuns la e‑mailul șefei unității C din 31 august 2020 că concediul său medical fusese prelungit și că respectivele cauze puteau fi închise fără intervenția sa.

Cu toate acestea, nu rezultă de aici că Tribunalul ar fi constatat existența unei indicații a unei date precise de întoarcere a recurentei din concediul său medical.

Dat fiind că niciunul dintre diferitele argumente invocate de recurentă pentru a susține că Tribunalul și‑ar fi motivat hotărârea în mod contradictoriu nu este întemeiat, al doisprezecelea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

În consecință, se impune respingerea celui de al doilea motiv în ansamblul său ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

Întrucât toate motivele invocate în susținerea recursului au fost respinse, recursul trebuie respins în totalitate.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Comisie.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

15 ianuarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Istoricul litigiului

Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

Concluziile părților în recurs

Cu privire la recurs

Cu privire la primul motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al doilea motiv

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la cheltuielile de judecată