Hotărârea Curții (Camera a patra) din 29 ianuarie 2026.#HF împotriva Anexartiti Archi Dimosion Esodon.#Trimitere preliminară – Uniunea vamală – Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 – Codul vamal comunitar – Regulamentul (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii – Importuri de mărfuri – Valoare în vamă – Subevaluare – Metode secundare de determinare a valorii în vamă – Metoda bazată pe «prețul minim acceptabil», calculat pe baza valorilor statistice agregate stabilite la nivelul Uniunii Europene – Admisibilitate.#Cauza C-72/24.

Cauzele conexate C‑72/24 [Keladis I] și C‑73/24 [Keladis II] ( i )

HFșiWI

împotriva

Anexartiti Archi Dimosion Esodon

(cerere de decizie preliminară formulată de Dioikitiko Protodikeio Thessalonikis)

Hotărârea Curții (Camera a patra) din 29 ianuarie 2026

„Trimitere preliminară – Uniunea vamală – Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 – Codul vamal comunitar – Regulamentul (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii – Importuri de mărfuri – Valoare în vamă – Subevaluare – Metode secundare de determinare a valorii în vamă – Metoda bazată pe «prețul minim acceptabil», calculat pe baza valorilor statistice agregate stabilite la nivelul Uniunii Europene – Admisibilitate”

Uniune vamală – Tariful vamal comun – Valoare în vamă – Determinare – Subevaluare – Imposibilitatea unui control fizic al mărfurilor importate – Imposibilitatea de a identifica mărfuri identice sau similare – Aplicarea metodei reziduale – Obligația statelor membre de a stabili o valoare în vamă – Utilizarea valorilor statistice agregate la nivelul Uniunii – Admisibilitate – Condiții

[art. 325 alin. (1) TFUE, Regulamentul nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 70 și art. 74 alin. (2) și (3); Regulamentul nr. 2913/92 al Consiliului, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 82/97, art. 29 și 30 și art. 31 alin. (1) și alin. (2) lit. (f) și (g); Regulamentul nr. 2454/93 al Comisiei, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 3254/94, art. 181a și anexa 23 pct. 2, și Regulamentul 2015/2447 al Comisiei, art. 140, art. 144 alin. (1) și alin. (2) lit. (f) și (g)]

(a se vedea punctele 71-108 și 121-123 și dispozitiv 1)

Uniune vamală – Tariful vamal comun – Valoare în vamă – Determinare – Decizie vamală – Obligația de motivare – Conținut – Indicare a metodei de determinare a valorii în vamă – Metodă reziduală – Transmiterea către operatorii economici a prețurilor minime acceptabile – Admisibilitate – Limite

[Regulamentul nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 22 alin. (6); Regulamentul nr. 2913/92 al Consiliului, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 82/97, art. 6 alin. (3)]

(a se vedea punctele 109-120)

Uniune vamală – Tariful vamal comun – Valoare în vamă – Determinare – Metode de determinare – Metodă reziduală – Modalități de aplicare

[Regulamentul nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 74 alin. (3); Regulamentul nr. 2913/92 al Consiliului, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 82/97, art. 31 alin. (1); Regulamentul nr. 2454/93 al Comisiei, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 3254/94, art. 152 alin. (1) lit. (b), și Regulamentul 2015/2447 al Comisiei, art. 142 alin. (2)]

(a se vedea punctele 126-142 și dispozitiv 2)

Uniune vamală – Declarații vamale – Control ulterior – Dovada valorii în vamă – Aplicarea metodei de simplificare a declarațiilor vamale utilizate la momentul importului la cererea declarantului – Admisibilitate

[Regulamentul nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 177; Regulamentul nr. 2913/92 al Consiliului, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 82/97, art. 81; Regulamentul nr. 2454/93 al Comisiei, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 3254/94, art. 198 alin. (1), și Regulamentul 2015/2447 al Comisiei, art. 222 alin. (1) și (2)]

(a se vedea punctele 143-153 și dispozitiv 3)

Armonizarea legislațiilor fiscale – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată – Persoane obligate la plata taxei – Taxă datorată la import – Persoană desemnată drept proprietar al mărfurilor importate – Admisibilitate – Condiție – Desemnare sau recunoaștere ca persoană obligată la plată de legislația națională

(Directiva 2006/112 a Consiliului, art. 201)

(a se vedea punctele 154-167 și dispozitiv 4)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar de Dioikitiko Protodikeio Thessalonikis (Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Salonic, Grecia), Curtea se pronunță mai întâi cu privire la posibilitatea de a determina, în cursul unui control ulterior, valoarea în vamă a mărfurilor importate pe baza unui preț minim acceptabil calculat pe baza unor valori statistice și precizează momentul la care ar trebui efectuate importurile utilizate pentru obținerea acestor valori.

În continuare, aceasta se pronunță cu privire la posibilitatea de a efectua, în urma unui control ulterior, reevaluarea valorii în vamă a mărfurilor în cauză potrivit metodei de simplificare a declarațiilor aplicate inițial. În sfârșit, Curtea aduce precizări cu privire la persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată (TVA).

În cauza C‑72/24, HF a achiziționat, în cursul anului 2014, produse textile care proveneau din Turcia în cadrul activității sale comerciale în Grecia. Importul acestor mărfuri era scutit de taxe vamale, dar trebuia să fie supus TVA‑ului la import pe baza valorii în vamă indicate de societatea importatoare în declarațiile sale de import.

În cursul anului 2016, autoritățile vamale au efectuat un control ulterior al tuturor declarațiilor vamale pentru aceste mărfuri. Acestea fuseseră declarate în conformitate cu procedura simplificată, potrivit căreia autoritățile puteau consimți, la cererea declarantului, ca drepturile de import să fie achitate pentru întregul transport de mărfuri a căror încadrare tarifară era diferită, pe baza încadrării tarifare a mărfii pentru care se percepea cel mai mare drept de import.

La finalul acestui control, autoritățile vamale au constatat existența unui sistem de contrabandă care implica declararea unor valori în vamă semnificativ inferioare valorilor minime viabile din punct de vedere comercial. Întrucât HF a deținut, în cursul anului 2014, mărfuri care au făcut obiectul unei declarații false de valoare în vamă în cadrul acestui sistem, el a fost considerat, în temeiul dreptului național, ca fiind obligat la plata TVA‑ului la import eludat datorat pentru aceste mărfuri.

Din cauza imposibilității de a efectua un control fizic ulterior al mărfurilor în cauză și a descrierii generale a acestora în facturile corespunzătoare, autoritățile vamale nu erau în măsură să stabilească prețurile reale plătite efectiv furnizorilor turci pentru mărfurile în cauză sau valoarea de tranzacție a unor produse identice sau similare și, în consecință, au determinat valoarea în vamă pe baza „prețului unitar” pornind de la un „preț prag” sau de la un „preț minim acceptabil” (denumit în continuare „PMA”), calculat pe baza valorilor statistice agregate stabilite la nivelul Uniunii Europene, prin utilizarea unui instrument de evaluare a riscurilor întemeiat pe date la nivelul Uniunii, elaborat de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).

HF a introdus o acțiune împotriva deciziilor de rectificare în discuție în litigiul principal la instanța de trimitere. Acesta susține că stabilirea valorii în vamă a mărfurilor în cauză pe baza PMA‑urilor este nelegală în măsura în care această valoare a fost astfel calculată pe baza datelor statistice ale prețurilor de import.

Având îndoieli cu privire la posibilitatea de a stabili valoarea în vamă pornind de la PMA‑uri, instanța de trimitere a sesizat Curtea cu titlu preliminar.

În cauza C‑73/24, situația de fapt și motivarea prezentată în decizia de trimitere sunt similare.

Aprecierea Curții

În primul rând, Curtea precizează că atât Codul vamal comunitar ( 1 ), cât și Codul vamal al Uniunii ( 2 ) stabilesc în mod expres o ierarhie între diferitele metode de determinare a valorii în vamă pe care acesta le prevede, astfel încât valoarea în vamă a mărfurilor importate trebuie să fie stabilită, cu prioritate, potrivit metodei valorii de tranzacție. Cu toate acestea, autoritățile vamale pot determina valoarea în vamă a mărfurilor prin una dintre metodele subsidiare, aplicabile în mod succesiv, printre care o metodă reziduală, atunci când acestea au îndoieli întemeiate că valoarea declarată a mărfurilor importate reprezintă suma totală plătită sau de plătit pentru acestea, iar valoarea reală nu poate fi determinată.

Metoda reziduală se aplică numai în cazul în care valoarea în vamă nu poate fi stabilită nici prin metoda valorii de tranzacție, nici prin una dintre metodele subsidiare.

Aplicarea acestor alte metode subsidiare, precum cea a valorii bazate pe prețul unitar, se întemeiază pe aprecierea unor elemente referitoare la mărfuri identice sau similare importate. Or, dacă este imposibil să se controleze fizic mărfurile importate și dacă descrierea acestor mărfuri este incompletă în facturile anexate la declarații, nu este posibil să se stabilească dacă ele sunt identice sau similare cu alte mărfuri pe care s‑ar putea baza valoarea în vamă.

În consecință, Curtea stabilește dacă un PMA, calculat pe baza unor valori statistice agregate stabilite la nivelul Uniunii, poate fi utilizat pentru a determina valoarea în vamă a mărfurilor în cauză, în aplicarea metodei reziduale. În conformitate cu aceasta din urmă, valoarea în vamă se determină, pe baza datelor disponibile în Uniune, prin mijloace rezonabile compatibile cu principiile și cu dispozițiile generale ale acordurilor internaționale, precum și ale capitolului 3 din Codul vamal comunitar și din Codul vamal al Uniunii.

În această privință, Curtea arată, primo, că, în conformitate cu Codul vamal comunitar, metodele de evaluare care trebuie utilizate în aplicarea metodei reziduale ar trebui să fie cele definite de metoda principală sau de metodele subsidiare de determinare a valorilor în vamă, dar aplicate cu o „suplețe rezonabilă”, în special în ceea ce privește aprecierea noțiunii de „mărfuri similare”.

Astfel, pe de o parte, datele care figurează într‑o bază de date națională privind mărfuri încadrate la același cod din Tariful integrat al Uniunii Europene și care provin de la același vânzător ca și mărfurile în cauză constituie o „dată disponibilă în Uniune”, în scopul aplicării metodei reziduale, care poate fi reținută ca bază pentru stabilirea valorii în vamă a mărfurilor în cauză.

Pe de altă parte, obligația care revine statelor membre, în temeiul articolului 325 alineatul (1) TFUE, de a proteja interesele financiare ale Uniunii împotriva fraudei sau a oricărei alte activități ilegale care aduce atingere acestor interese determină necesitatea ca autoritățile vamale să stabilească o valoare în vamă în ipoteza în care declarantul nu furnizează informații suficient de precise sau de fiabile privind valoarea în vamă a mărfurilor în cauză.

Având în vedere această cerință și „suplețea rezonabilă” cu care ar trebui aplicate metoda principală sau metodele subsidiare în cadrul determinării valorii în vamă potrivit metodei reziduale, Curtea apreciază că date precum PMA‑ul calculat pe baza unor valori statistice agregate stabilite la nivelul Uniunii și care figurează într‑o bază de date stabilită la nivelul Uniunii constituie „date[…] disponibile în Comunitate” susceptibile să fie reținute în vederea determinării valorii în vamă a mărfurilor în cauză. Cu toate acestea, interdicția de a determina valoarea în vamă pe baza unor valori minime presupune faptul că eventuala utilizare a PMA‑urilor nu intervine decât în ultimă instanță și cu condiția ca operatorul economic în cauză să beneficieze de posibilitatea de a justifica prețurile scăzute indicate în declarația sa vamală.

Secundo, Curtea arată că toate considerațiile referitoare la utilizarea PMA‑urilor prezentate mai sus se aplică și situațiilor reglementate de Codul vamal al Uniunii. În această privință, ea subliniază identitatea termenilor „suplețe rezonabilă” utilizați atât în Regulamentul de punere în aplicare a Codului vamal al Uniunii ( 3 ), cât și în nota interpretativă din Codul vamal comunitar în materie de valoare în vamă. Ea susține această concluzie prin faptul că acest Regulament de punere în aplicare prevede utilizarea „alt[or] metode adecvate” atunci când valoarea în vamă nu poate fi determinată făcând dovada unei „suplețe rezonabil[e]” în aplicarea metodei principale sau a metodelor subsidiare.

Utilizarea unui PMA constituie de altfel o „metod[ă] adecvată” în temeiul articolului 144 alineatul (2) din Regulamentul de punere în aplicare, în măsura în care este compatibilă cu principiile și cu dispozițiile generale ale acordurilor internaționale, precum și cu celelalte dispoziții la care fac referire dispozițiile care stabilesc metoda reziduală.

În conformitate cu cerința motivării, autoritățile vamale sunt obligate, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, să reflecte în decizia vamală motivele care le‑au determinat să excludă una sau mai multe metode de determinare a valorii în vamă și să aleagă utilizarea metodei reziduale și să prezinte datele pe baza cărora a fost calculată valoarea în vamă. În această privință, transmiterea punctuală și în limitele strict necesare a PMA‑urilor către operatorii economici rămâne posibilă în mod excepțional.

În al doilea rând, Curtea precizează că, atunci când valoarea în vamă este apreciată în raport cu un PMA calculat pe baza unor valori statistice agregate stabilite la nivelul Uniunii, importurile utilizate pentru a‑l obține trebuie să fie efectuate în același sau aproximativ același moment cu cele care fac obiectul controlului ulterior. Termenul de 90 de zile prevăzut în cadrul determinării valorii în vamă a mărfurilor pe baza metodei „prețului unitar” este aplicabil, prin analogie, atunci când valoarea în vamă este apreciată în raport cu un PMA calculat pe baza unor valori statistice agregate stabilite la nivelul Uniunii, acest termen putând fi aplicat cu o suplețe rezonabilă.

În al treilea rând, Curtea apreciază că reevaluarea valorii în vamă a mărfurilor în cauză în urma unui control ulterior în conformitate cu metoda de simplificare a declarațiilor vamale utilizată la momentul importului acestora la cererea declarantului este conformă cu dispozițiile articolului 81 din Codul vamal comunitar și ale articolului 177 din Codul vamal al Uniunii.

În sfârșit, Curtea stabilește că articolul 201 din Directiva TVA ( 4 ) trebuie să fie interpretată în sensul că persoana desemnată drept proprietar al bunurilor importate în scopul plății TVA-ului la import poate fi persoană obligată la plata acestei taxe dacă dispozițiile naționale o desemnează sau o recunosc, în mod explicit și neechivoc, ca atare.

( i ) Numele prezentelor cauze sunt nume fictive. Ele nu corespund numelui real al niciuneia dintre părțile din procedură.

( 1 ) Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 82/97 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 decembrie 1996 (JO 1997, L 17, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 9, p. 250), ale cărui articole 29-31 au fost aplicabile până la 30 aprilie 2016.

( 2 ) Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2013, L 269, p. 1), ale cărui articole 70-74 sunt aplicabile începând cu 1 mai 2016.

( 3 ) Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2447 al Comisiei din 24 noiembrie 2015 de stabilire a unor norme pentru punerea în aplicare a anumitor dispoziții din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a Codului vamal al Uniunii (JO 2015, L 343, p. 558) (denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare”).

( 4 ) Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7).