Hotărârea Curții (Camera a treia) din 30 aprilie 2025.#K.L. împotriva Migracijos departamentas prie Lietuvos Respublikos vidaus reikalų ministerijos.#Cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas.#Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Statut de refugiat sau statut conferit prin protecție subsidiară – Directiva 2011/95/UE – Articolul 12 alineatul (2) litera (b) – Articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Excludere de la recunoașterea statutului de refugiat – Cauze – Săvârșirea unei infracțiuni grave de drept comun în afara țării de refugiere înainte de a fi admis ca refugiat – Incidența faptului că pedeapsa a fost executată.#Cauza C-63/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9) coroborat cu articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între K. L., pe de o parte, și Migracijos departamentas prie Lietuvos Respublikos vidaus reikalų ministerijos (Departamentul pentru migrație din cadrul Ministerului de Interne al Republicii Lituania, denumit în continuare „Departamentul pentru migrație”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a‑i acorda statutul de refugiat.

Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954. Aceasta a fost completată și modificată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 și intrat la rândul său în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”).

Potrivit articolului 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva: „Dispozițiile acestei convenții nu vor fi aplicabile persoanelor despre care ar exista motive serioase să se creadă: […] b) că au comis o crimă gravă de drept comun în afara țării de primire, înainte de a fi admise în aceasta ca refugiați; […]”

Articolul 33 din această convenție prevede: „1. Niciun stat contractant nu va expulza sau returna în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenența la un anumit grup social sau opinii politice. 2. Beneficiul prezentei dispoziții nu va putea totuși fi invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective.”

Considerentul (4) al Directivei 2011/95 enunță: „Convenția de la Geneva […] constituie elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților.”

Articolul 12 alineatul (2) din această directivă prevede: „Orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat atunci când există motive întemeiate pentru a crede că: […] (b) a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara țării de refugiere înainte de a fi admis ca refugiat, și anume înainte de data obținerii permisului de ședere eliberat pe baza statutului de refugiat; acțiunile deosebit de crude, chiar dacă sunt comise într‑un scop pretins politic, pot primi calificativul de infracțiuni grave de drept comun; […]”

Articolul 21 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „Statele membre respectă principiul nereturnării în temeiul obligațiilor internaționale.”

Potrivit articolului 86 alineatul (1) din Lietuvos Respublikos įstatymas dėl užsieniečių teisinės padėties Nr. IX-2206 (Legea Republicii Lituania nr. IX-2206 privind statutul juridic al străinilor) din 29 aprilie 2004 (Žin., 2004, nr. 73-2539), în versiunea aplicabilă litigiului principal: „Statutul de refugiat se acordă solicitantului de azil care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a apartenenței la un anumit grup social sau a opiniilor sale politice, se află în afara statului al cărui cetățean este și care nu poate sau se teme să solicite protecția respectivului stat sau nu are cetățenia vreunui stat străin, se află în afara statului în care avea reședința obișnuită și, din motivele enumerate mai sus, nu poate sau se teme să se întoarcă în respectivul stat, în măsura în care nu se încadrează în motivele de excludere prevăzute la articolul 88 alineatele (1) și (2) din prezenta lege.”

Articolul 88 alineatul (2) punctul 3 din această lege prevede: „Nu beneficiază de statutul de refugiat solicitantul de azil care se încadrează în motivele de excludere prevăzute la articolul 86 alineatul (1) dacă există motive întemeiate să se creadă că, înainte de a intra pe teritoriul Republicii Lituania, a comis o infracțiune gravă de drept comun (acțiunile deosebit de crude, chiar dacă sunt comise într‑un scop pretins politic, pot fi calificate drept infracțiuni grave de drept comun) sau a fost găsit vinovat de acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite sau a incitat ori a participat în orice alt mod la săvârșirea unor astfel de infracțiuni sau a unor astfel de acte.”

La 17 februarie 2022, după ce a trecut ilegal frontiera dintre Belarus și Lituania, K. L., resortisant al unei țări terțe, a depus o cerere de azil și de permis de ședere temporară în acest stat membru. El a declarat că a fost condamnat în trei rânduri, fără temei, de autoritățile din țara sa de origine, motivul real al acestor condamnări fiind activitatea sa de opoziție politică. K. L. ar fi părăsit țara sa de origine pentru motivul că autoritățile de aplicare a legii din această țară ar fi interogat alte persoane, ceea ce el ar fi interpretat ca un indiciu al pregătirii unui nou dosar penal care îl privește, ca urmare a difuzării de informații politice și a organizării de manifestații.

Departamentul pentru migrație a considerat că K. L. putea solicita statutul de refugiat în Lituania. Astfel, acest departament a apreciat că critica publică de către persoana interesată a autorităților din țara sa de origine constituia un motiv posibil de persecuție în privința sa. Potrivit departamentului menționat, K. L. ar fi cel mai probabil arestat în această țară și ar face obiectul unei urmăriri penale ca urmare a conținutului publicat pe rețelele sociale.

În aceste condiții, având în vedere procedurile penale care l‑au privit pe K. L. în trecut și amploarea sancțiunilor pronunțate, același departament a considerat că a săvârșit acte care trebuiau calificate drept „infracțiune gravă de drept comun”, în sensul articolului 88 alineatul (2) punctul 3 din Legea Republicii Lituania nr. IX-2206 privind statutul juridic al străinilor, în versiunea aplicabilă litigiului principal.

Prin urmare, printr‑o decizie din 16 ianuarie 2023, Departamentul pentru migrație a respins cererea de protecție internațională a lui K. L. Acest departament i‑a eliberat totuși un permis de ședere temporară acestuia, pentru motivul că era interzis să îl îndepărteze în țara sa de origine, unde putea fi persecutat din cauza opiniilor sale politice.

Prin hotărârea din 30 martie 2023, Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) a respins acțiunea formulată de K. L. împotriva acestei decizii. Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), care este instanța de trimitere, este sesizată cu un apel formulat de K. L. împotriva acestei hotărâri.

În fața instanței menționate, K. L. arată că a executat deja pedeapsa la care fusese condamnat pentru infracțiunea pentru care Departamentul pentru migrație a refuzat să îi recunoască statutul de refugiat. Întemeindu‑se pe publicații ale Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), acesta susține, în consecință, că clauza de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat prevăzută la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95 nu mai este aplicabilă.

Departamentul pentru migrație, apreciind că din Directiva 2011/95 și din legislația lituaniană nu reiese nicio definiție clară a noțiunii de „infracțiune gravă de drept comun”, s‑ar fi bazat, pe de o parte, pe documentul Biroului European de Sprijin pentru Azil (EASO) din luna octombrie 2021 intitulat „Ghidul practic al EASO privind excluderea pentru infracțiuni grave (de drept comun)” pentru a califica una dintre infracțiunile săvârșite de persoana în cauză drept „infracțiune gravă de drept comun” și, pe de altă parte, pe pagina 35 din documentul EASO din luna ianuarie 2017 intitulat „Ghid practic: Excludere”, pentru a concluziona, în cazul în care solicitantul de protecție internațională și‑a executat pedeapsa, în sensul existenței unei puteri de apreciere a autorității competente în ceea ce privește aplicarea articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95.

Potrivit instanței de trimitere, incidența unei asemenea împrejurări nu a fost lămurită până în prezent nici în Hotărârea Curții din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09 (EU:C:2010:661), nici în Hotărârea Curții din 13 septembrie 2018, Ahmed, C‑369/17 (EU:C:2018:713), care precizează domeniul de aplicare al articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, nici în documentele EASO. Cel din luna ianuarie 2016, intitulat „Excluderea: articolele 12 și 17 din Directiva privind calificarea (2011/95/UE)”, nu ar lua poziție, iar cel din luna de octombrie 2021, intitulat „Ghidul practic al EASO privind excluderea pentru infracțiuni grave (de drept comun)”, nu ar stabili o listă exhaustivă a criteriilor de identificare a unei infracțiuni grave.

În plus, deși consideră că executarea pedepsei pronunțate, prin natura sa, nu este aferentă gravității actului săvârșit de solicitantul de protecție internațională sau răspunderii individuale a acestuia, instanța menționată ridică problema incidenței acestei împrejurări asupra aplicabilității articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, având în vedere punctul 157 din documentul HCR/1P/4/FRE/REV.4 al UNHCR din luna februarie 2019, intitulat „Ghidul privind procedurile și criteriile care trebuie aplicate pentru determinarea statutului de refugiat și principiile directoare privind protecția internațională în raport cu Convenția din 1951 și cu Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților”, precum și pagina 35 din documentul EASO din luna ianuarie 2017 intitulat „Ghid practic: Excludere”, din care reiese, în opinia sa, că faptul că solicitantul de protecție internațională și‑a executat deja pedeapsa, a fost grațiat sau a beneficiat de o amnistie poate fi relevant în vederea aplicării acestei dispoziții.

Pe de altă parte, instanța de trimitere amintește că, în temeiul articolului 18 din cartă, dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor Convenției de la Geneva și în conformitate cu Tratatul UE și cu Tratatul FUE. Curtea ar fi statuat, la punctul 50 din Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Drept de ședere și acuzații de crime de război) (C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296), că instituirea cauzelor de excludere de la statutul de refugiat prevăzute la articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva și la articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2011/95 s‑a făcut cu scopul de a exclude de la recunoașterea acestui statut persoanele care nu sunt considerate demne de protecția conferită de acesta.

Or, potrivit instanței de trimitere, a ține seama în mod obligatoriu, în sensul articolului 12 alineatul (2) litera (b) din această directivă, de executarea unei pedepse pronunțate, de o grațiere sau de o amnistie ar putea contraveni unui asemenea obiectiv. Astfel, această luare în considerare ar putea lăsa pe plan secund aprecierea gravității infracțiunii sau a răspunderii individuale a solicitantului de azil.

În aceste condiții, cauzele de excludere, ca excepții sau limite la aplicarea unor norme umanitare, ar trebui, potrivit acestei instanțe, să fie interpretate într‑un mod deosebit de prudent. În această privință, punctul 18 din documentul EC/47/SC/CRP.29 al Comitetului executiv al UNHCR din 30 mai 1997, intitulat „Notă privind clauzele de excludere”, ar menționa cerința unei evaluări comparative între infracțiunea săvârșită și severitatea persecuțiilor la care persoana interesată ar fi probabil expusă în țara sa de origine. Instanța menționată consideră că o astfel de cerință este îndeplinită atunci când, precum în speță, principiul nereturnării este garantat în privința solicitantului chiar și în ipoteza în care nu i se acordă azil.

În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva [2011/95] coroborat cu articolul 18 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că există obligația de a lua în considerare pedeapsa deja executată de persoana vizată, grațierea sau amnistia acordată persoanei vizate sau orice altă împrejurare de natură similară, în cadrul aprecierii aspectului dacă acțiunile unei persoane care altfel îndeplinește criteriile pentru acordarea statutului de refugiat intră sub incidența motivelor de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat prevăzute la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95?”

Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că din cererea de decizie preliminară reiese că solicitantul de protecție internațională în discuție în litigiul principal arată că a executat pedeapsa pentru infracțiunea din cauza căreia i‑a fost refuzat statutul de refugiat de către Departamentul pentru migrație. Având în vedere elementele prezentate de instanța de trimitere, nu este în discuție nicio grațiere sau amnistie.

Prin urmare, în ceea ce privește aceste împrejurări, un răspuns al Curții la întrebarea adresată nu este necesar pentru soluționarea litigiului principal.

Astfel, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, citit în lumina articolului 18 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, la examinarea aspectului dacă actele săvârșite de un solicitant de protecție internațională care îndeplinește, pe de altă parte, criteriile pentru obținerea statutului de refugiat intră sub incidența motivului de excludere de la recunoașterea acestui statut prevăzut la articolul 12 alineatul (2) litera (b) menționat, autoritățile și, eventual, instanțele competente ale statului membru în cauză trebuie să țină seama de faptul că solicitantul respectiv a executat pedeapsa la care a fost condamnat pentru actele pe care le‑a săvârșit.

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat atunci când există motive întemeiate pentru a crede că a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara țării de refugiere înainte de a fi admis ca refugiat.

Potrivit unei jurisprudențe constante, atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din principiul egalității rezultă că termenii unei dispoziții a acestui drept care, la fel ca articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Infracțiune deosebit de gravă),C‑402/22, EU:C:2023:543, punctul 23 și jurisprudența citată].

În această privință, dat fiind că nici respectivul articol 12 alineatul (2) litera (b), nici o altă dispoziție a Directivei 2011/95 nu definește termenii „infracțiune gravă”, aceștia trebuie interpretați în conformitate cu sensul lor obișnuit în limbajul curent, ținând seama în același timp de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Infracțiune deosebit de gravă),C‑402/22, EU:C:2023:543, punctul 24 și jurisprudența citată].

În primul rând, în conformitate cu modul de redactare a aceluiași articol 12 alineatul (2) litera (b), cauza de excludere prevăzută la acest articol urmărește să sancționeze acte comise în trecut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctul 103).

În ceea ce privește sensul obișnuit al termenilor utilizați, deși cuvântul „infracțiune” face trimitere la împrejurări de fapt stabilite în trecut, și anume la momentul la care a fost săvârșită această infracțiune, calificativul „gravă” adaugă un element de apreciere care este, în schimb, susceptibil să evolueze în timp. Astfel, nu este exclus ca aprecierea gravității unei infracțiuni să poată fi diferită la momentul în care a fost săvârșită și la momentul examinării unei cereri de protecție internațională.

În al doilea rând, în ceea ce privește interpretarea contextuală, trebuie arătat că, în temeiul articolului 18 din cartă, dreptul de azil este garantat cu respectarea printre altele a normelor Convenției de la Geneva.

Astfel cum enunță în special considerentul (4) al Directivei 2011/95, Convenția de la Geneva constituie elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților. Rezultă că dispozițiile directivei menționate trebuie interpretate nu numai în lumina economiei generale a acesteia, ci și cu respectarea convenției respective [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 februarie 2024, Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Convertire religioasă ulterioară),C‑222/22, EU:C:2024:192, punctul 27 și jurisprudența citată].

În acest context, având în vedere rolul conferit UNHCR prin Convenția de la Geneva, documentele emise de acesta au o relevanță specială [Hotărârea din 16 ianuarie 2024, Intervyuirasht organ na DAB pri MS (Femei victime ale violenței domestice),C‑621/21, EU:C:2024:47, punctul 38 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește articolul 1 secțiunea F litera (b) din această convenție, ai cărui termeni sunt similari cu cei ai articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, punctul 157 din documentul HCR/1P/4/FRE/REV.4 al UNHCR din luna februarie 2019, intitulat „Ghidul privind procedurile și criteriile de determinare a statutului de refugiat și principiile directoare privind protecția internațională în raport cu Convenția din 1951 și cu Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților”, prevede că „[f]aptul că persoana condamnată pentru o infracțiune gravă de drept comun și‑a executat deja pedeapsa, a fost grațiată sau a beneficiat de o amnistie trebuie de asemenea să fie luat în considerare”.

În al treilea rând, finalitatea cauzelor de excludere cuprinse în Directiva 2011/95 este de a menține credibilitatea sistemului de protecție prevăzut de aceasta cu respectarea Convenției de la Geneva (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctul 115).

În această privință, primo, articolul 12 alineatul (2) litera (b) din această directivă urmărește un dublu obiectiv, care constă în excluderea de la recunoașterea statutului de refugiat a persoanelor care nu sunt considerate demne de protecția conferită de acesta și în evitarea ca acordarea acestui statut să permită autorilor anumitor infracțiuni grave să scape de răspunderea penală [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Drept de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctul 50, precum și jurisprudența citată].

Or, luarea în considerare a împrejurării că solicitantul de protecție internațională a executat pedeapsa la care a fost condamnat ca urmare a actelor pe care le‑a săvârșit nu contravine acestui dublu obiectiv. Astfel, pe de o parte, excluderea de la recunoașterea statutului de refugiat a unei persoane care a executat deja pedeapsa care i‑a fost aplicată pentru infracțiunea în cauză nu își poate găsi justificarea în obiectivul care constă în împiedicarea posibilității ca aceasta să evite răspunderea sa penală pentru această infracțiune. Pe de altă parte, în ceea ce privește obiectivul de a exclude de la recunoașterea statutului de refugiat persoane considerate nedemne de protecția conferită de acesta, săvârșirea unor acte grave într‑un anumit moment din viața unei persoane nu o poate face în mod necesar nedemnă de protecția internațională în mod perpetuu, fără a fi luată în considerare printre altele posibila sa reabilitare.

Secundo, excluderea de la recunoașterea statutului de refugiat ca urmare a cauzei enunțate la articolul 12 alineatul (2) litera (b) este legată de gravitatea actelor comise, care trebuie să aibă un asemenea nivel încât persoana în cauză să nu poată pretinde în mod legitim să obțină protecția conferită de statutul de refugiat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctul 108).

Or, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că autoritatea competentă a statului membru în cauză nu se poate prevala de cauza de excludere prevăzută la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din această directivă decât după ce a efectuat, în fiecare caz individual, o evaluare a faptelor precise de care are cunoștință pentru a stabili dacă există motive întemeiate pentru a considera că actele săvârșite de persoana în cauză, care îndeplinește, de altminteri, criteriile pentru obținerea statutului solicitat, se încadrează în această cauză de excludere, aprecierea gravității infracțiunii în cauză necesitând o examinare completă a tuturor împrejurărilor specifice cazului individual vizat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iulie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Infracțiune deosebit de gravă),C‑402/22, EU:C:2023:543, punctul 30 și jurisprudența citată].

Prin urmare, decizia de a exclude o persoană de la recunoașterea statutului de refugiat nu poate fi luată în mod automat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctele 91 și 93, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2018, Ahmed, C‑369/17, EU:C:2018:713, punctul 49).

În această privință, este necesar să se arate că împrejurarea că Curtea a statuat că excluderea de la recunoașterea statutului de refugiat în conformitate cu articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95 nu este condiționată nici de faptul ca persoana în cauză să reprezinte un pericol actual pentru statul membru de primire [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Drept de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctul 50, precum și jurisprudența citată], nici de o examinare a proporționalității care să implice din nou o apreciere a nivelului gravității actelor comise (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctul 109) nu se opune luării în considerare a faptului că persoana interesată și‑a executat pedeapsa pentru a stabili dacă intră sau nu sub incidența acestei cauze de excludere.

Din aceste considerații rezultă că faptul că solicitantul de protecție internațională și‑a executat pedeapsa constituie un element care trebuie să fie în mod necesar luat în considerare de autoritatea competentă a statului membru în cauză cu ocazia examinării tuturor împrejurărilor proprii cazului individual vizat.

În aceste condiții, trebuie precizat că, astfel cum au arătat în esență guvernele lituanian, francez și neerlandez, precum și Comisia Europeană în observațiile lor scrise, această împrejurare nu împiedică nicidecum în sine aplicarea articolului 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95.

Astfel, faptul că solicitantul de protecție internațională și‑a executat pedeapsa nu este decât o împrejurare printre altele de care trebuie să se țină seama pentru a stabili dacă trebuie să se considere că acest solicitant intră sub incidența cauzei de excludere prevăzute de dispoziția menționată. Pentru a aprecia gravitatea infracțiunii în cauză, autoritatea competentă va trebui în special să examineze tipul de act în cauză, pedeapsa aplicabilă și pronunțată, timpul scurs de la comportamentul infracțional, comportamentul persoanei în cauză în această perioadă și remușcările pe care le‑a exprimat, dacă este cazul.

Pe de altă parte, trebuie amintit că excluderea unei persoane de la recunoașterea statutului de refugiat în temeiul articolului 12 alineatul (2) din Directiva 2011/95 nu implică o luare de poziție cu privire la problema distinctă referitoare la posibilitatea returnării acestei persoane în țara sa de origine (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctul 110).

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, citit în lumina articolului 18 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, la examinarea aspectului dacă actele săvârșite de un solicitant de protecție internațională care îndeplinește, de altminteri, criteriile pentru obținerea statutului de refugiat intră sub incidența motivului de excludere de la recunoașterea acestui statut prevăzut la articolul 12 alineatul (2) litera (b) menționat, autoritățile și, eventual, instanțele competente ale statului membru în cauză trebuie să țină seama de faptul că solicitantul respectiv a executat pedeapsa la care a fost condamnat pentru actele pe care le‑a săvârșit, fără însă ca această împrejurare să împiedice în sine ca solicitantul menționat să fie exclus de la recunoașterea statutului de refugiat în temeiul acestei dispoziții.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

30 aprilie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Dreptul Uniunii

Dreptul lituanian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată