Hotărârea Curții (Camera a noua) din 27 martie 2025.#Procedură inițiată de BA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Gliwicach.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Măsuri referitoare la dreptul succesiunilor – Regulamentul (UE) nr. 650/2012 – Articolul 13 – Competența instanței de la reședința obișnuită a moștenitorului – Declarație tardivă privind renunțarea la succesiunea unui defunct, care avea reședința obișnuită într‑un stat membru, de către o moștenitoare care are reședința obișnuită într‑un alt stat membru.#Cauza C-57/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 13 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor (JO 2012, L 201, p. 107).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de BA, o minoră cu reședința obișnuită în Polonia, reprezentată legal de BR, în scopul de a nu i se aplica efectele juridice ale omisiunii sale de a face, în termenul prevăzut, o declarație privind renunțarea la succesiunea lui ZJ, o rudă decedată, care avea reședința obișnuită în Germania.

Considerentele (7) și (32) ale Regulamentului nr. 650/2012 au următorul cuprins: „(7) Funcționarea corespunzătoare a pieței interne ar trebui facilitată prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care se confruntă în prezent cu dificultăți în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate. În spațiul european de justiție, cetățenii trebuie să își poată organiza din timp succesiunea. Trebuie garantate într‑un mod eficient drepturile moștenitorilor și legatarilor, ale altor persoane apropiate defunctului, precum și ale creditorilor succesiunii. […] (32) Pentru a simplifica viața moștenitorilor și a legatarilor care își au reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât acela în care se soluționează sau se va soluționa succesiunea, prezentul regulament ar trebui să permită oricărei persoane îndrituite în temeiul legii aplicabile succesiunii să facă declarații privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale sau renunțarea la acestea, sau privind limitarea răspunderii pentru datorii în cadrul succesiunii, să facă astfel de declarații sub forma prevăzută în legea statului membru în care își are reședința obișnuită în fața instanțelor judecătorești ale statului membru respectiv. Aceasta nu ar trebui să excludă efectuarea de astfel de declarații în fața altor autorități din acel stat membru care sunt competente să primească declarații în temeiul dreptului național. Persoanele care aleg să facă uz de posibilitatea de a face declarații în statul membru al reședinței lor obișnuite ar trebui să informeze, ele însele, instanța judecătorească sau autoritatea care se ocupă sau care se va ocupa cu succesiunea cu privire la existența unor astfel de declarații, în termenul stabilit de legea aplicabilă succesiunii.”

Articolul 4 din acest regulament, intitulat „Competența generală”, prevede: „Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său.”

Capitolul II din regulamentul menționat, intitulat „Competența”, cuprinde articolele 4-19 din acesta. Articolul 13 din același regulament, intitulat „Acceptarea sau renunțarea la succesiune, la legat sau la rezerva succesorală”, prevede: „Pe lângă instanța judecătorească competentă să hotărască cu privire la succesiune în temeiul prezentului regulament, instanțele statului membru în care își are reședința obișnuită orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, poate face, în fața unei instanțe judecătorești, o declarație de acceptare sau de renunțare la succesiune, la un legat sau la rezerva succesorală sau o declarație care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile succesiunii sunt competente să primească astfel de declarații în cazul care, în temeiul legii respectivului stat membru, acestea pot fi făcute în fața unei instanțe judecătorești.”

Potrivit articolului 15 din Regulamentul nr. 650/2012, intitulat „Verificarea competenței”: „Atunci când o instanță judecătorească dintr‑un stat membru este sesizată într‑o cauză succesorală cu privire la care nu este competentă în temeiul prezentului regulament, aceasta își declină, din oficiu, competența.”

Articolul 21 din acest regulament, intitulat „Norma generală”, prevede la alineatul (1): „Sub rezerva cazului în care prezentul regulament cuprinde dispoziții contrare, legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului.”

Articolul 23 din regulamentul menționat, intitulat „Domeniul de aplicare a legii aplicabile”, prevede la alineatul (1) și la alineatul (2) litera (e): „(1) Legea stabilită în temeiul articolelor 21 sau 22 reglementează succesiunea în ansamblul său. (2) Această lege reglementează, în special: […] (e) transferul către moștenitori și, după caz, către legatari al bunurilor, drepturilor și obligațiilor din care se compune patrimoniul succesoral, inclusiv condițiile și efectele acceptării succesiunii sau a unui legat sau ale renunțării la acestea”.

Capitolul III din Regulamentul nr. 650/2012, intitulat „Legea aplicabilă”, cuprinde articolele 20-38 din acesta. Articolul 28 din acest regulament, intitulat „Condițiile de formă ale unei declarații privind acceptarea sau renunțarea la succesiune”, prevede: „O declarație privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale sau renunțarea la acestea sau o declarație concepută să limiteze răspunderea declarantului este valabilă, în ceea ce privește forma, dacă respectă cerințele impuse de: (a) legea aplicabilă succesiunii în temeiul articolelor 21 sau 22; sau (b) legea statului în care declarantul își are reședința obișnuită.”

Articolul 1012 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. nr. 16, poziția 93), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), prevede că moștenitorul poate fie să accepte succesiunea fără limitare a răspunderii pentru datoriile defunctului (acceptare pură și simplă), fie să accepte succesiunea cu limitarea acestei răspunderi (acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar), fie să renunțe la succesiune.

În temeiul articolului 1015 din acest cod, o declarație privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta poate fi făcută în termen de șase luni de la data la care moștenitorul a luat cunoștință de titlul în temeiul căruia a fost desemnat ca atare. Lipsa declarației moștenitorului în acest termen echivalează cu acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar.

Articolul 1018 din Codul civil prevede, la alineatul 1, că o declarație privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta, făcută sub condiție sau sub rezerva unui termen, este nulă. Alineatele 2 și 3 ale acestui articol prevăd că o astfel de declarație nu poate fi revocată și, respectiv, că este făcută în fața unei instanțe judecătorești sau în fața unui notar.

Articolul 1019 alineatul 1din Codul civil prevede: „În cazul în care declarația privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta este făcută ca urmare a unei erori sau a unei amenințări, se aplică dispozițiile referitoare la viciile care afectează declarația de voință cu următoarele modificări: 1) refuzul de a i se aplica efectele juridice ale declarației trebuie să aibă loc în fața unei instanțe judecătorești; 2) moștenitorul trebuie să declare în același timp dacă și în ce mod acceptă succesiunea sau renunță la aceasta.”

În temeiul alineatului 2 al articolului 1019 din Codul civil, moștenitorul care nu a făcut o declarație privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta în termenul stabilit din cauza unei erori sau a unei amenințări care afectează această declarație poate evita consecințele juridice ale nerespectării acestui termen dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul 1 al acestui articol.

În conformitate cu articolul 1019 alineatul 3 din Codul civil, refuzul aplicării efectelor juridice ale unei declarații privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta trebuie aprobat de o instanță judecătorească.

Articolul 628 din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 43, poziția 296), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede că instanța competentă în materie succesorală este instanța de la ultima reședință obișnuită a defunctului și, în cazul în care nu poate fi stabilită reședința sa obișnuită în Polonia, instanța de la locul unde se află succesiunea sau partea din succesiune în cauză. În lipsa unor astfel de temeiuri, instanța succesorală este Sąd Rejonowy dla m.st. Warszawy w Warszawie (Tribunalul Districtual al orașului Varșovia, Polonia).

Articolul 640 din acest cod prevede că o declarație privind acceptarea pură și simplă sau sub beneficiu de inventar a succesiunii sau renunțarea la aceasta poate fi făcută în fața notarului sau a Sąd Rejonowy (Tribunalul Districtual, Polonia) în circumscripția căruia se află domiciliul sau reședința declarantului. Notarul sau instanța respectivă transmite fără întârziere declarația respectivă, inclusiv anexele la aceasta, instanței care trebuie să fie sesizată cu procedura succesorală, în cazul în care sunt competente instanțele poloneze. Astfel de declarații pot fi de asemenea făcute în fața acestei instanțe în cursul procedurii având ca obiect constatarea drepturilor succesorale.

BA, reclamanta din litigiul principal, este o minoră care are reședința în Polonia. Ea este rudă cu defunctul ZJ, care a decedat în Germania, țară în care acesta avea reședința obișnuită.

Ca urmare a omisiunii reprezentantului său legal, BR, de a face declarația privind renunțarea la succesiunea lui ZJ, din cauza unei erori de calcul al termenului necesar pentru a face această declarație, BA a solicitat Sąd Rejonowy w Gliwicach (Tribunalul Districtual din Gliwice, Polonia), prin persoana lui BR, să aprobe refuzul său de a i se aplica efectele juridice ale unei astfel de omisiuni.

În urma respingerii acestei cereri de aprobare de către instanța menționată, BA a declarat apel împotriva acestei respingeri la Sąd Okręgowy w Gliwicach (Tribunalul Regional din Gliwice, Polonia), care este instanța de trimitere.

Instanța de trimitere ridică problema dacă competența instanțelor din statul membru în care se află reședința obișnuită a oricărei persoane pentru a primi o declarație a acesteia privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale sau renunțarea la acestea ori o declarație prin care se urmărește limitarea răspunderii persoanei în cauză pentru datoriile succesiunii, astfel cum este prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012, acoperă și situațiile în care se solicită unei instanțe naționale să aprobe refuzul de a i se aplica efectele juridice ale omisiunii unei asemenea declarații în termenul prevăzut.

Aceasta apreciază că o interpretare restrictivă a noțiunii de „primire” a declarației, care figurează la articolul menționat, conduce la concluzia că instanțele din statul membru al reședinței obișnuite a persoanei care a făcut declarația privind renunțarea la succesiune sunt competente numai să primească asemenea declarații. În consecință, articolul 13 din regulamentul menționat nu ar privi situațiile în care un moștenitor solicită unei astfel de instanțe să aprobe refuzul acestui moștenitor de a i se aplica efectele juridice ale nedeclarării, în termenul prevăzut, a renunțării la succesiune. Instanța de trimitere arată că din această interpretare restrictivă a articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012 rezultă că, în speță, nu este competentă să aprobe refuzul lui BA de a i se aplica efectele juridice ale omisiunii în discuție în litigiul principal și că sunt competente să aprobe un asemenea refuz numai instanțele prevăzute la articolul 4 din acest regulament, și anume, în speță, instanțele germane.

Potrivit instanței de trimitere, această poziție ar fi fost susținută de avocatul general Szpunar, care, în Concluziile prezentate la 20 ianuarie 2022 în cauza C‑617/20, ar fi apreciat că articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că nu se aplică atunci când, pentru ca declarațiile menționate la acest articol să producă anumite efecte juridice prevăzute de legea aplicabilă succesiunii, este necesar ca instanța să ia măsuri care depășesc simpla primire a unor astfel de declarații, cum ar fi pronunțarea unei decizii sau inițierea unei alte proceduri decât procedura succesorală [Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:49, punctele 38 și 39].

Cu toate acestea, întemeindu‑se pe Hotărârea din 21 iunie 2018, Oberle (C‑20/17, EU:C:2018:485, punctul 42), instanța de trimitere arată că acest articol 13, interpretat în lumina considerentului (32) al Regulamentului nr. 650/2012, urmărește simplificarea demersurilor moștenitorilor și ale legatarilor, derogând de la normele de competență prevăzute la articolele 4-11 din acest regulament. În plus, pentru ca o succesiune cu elemente de extraneitate în Uniunea Europeană să fie soluționată într‑o manieră rapidă, simplă și eficace, moștenitorii ar trebui să își poată dovedi cu ușurință statutul și/sau drepturile și competențele. Astfel, instanța de trimitere ridică problema dacă sfera de competență a instanței menționate la articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 ar putea acoperi nu numai măsurile legate de primirea declarației prevăzute la acest articol, ci și alte acte ale instanței respective adoptate în cadrul unei proceduri succesorale, inclusiv aprobarea de către aceasta a refuzului moștenitorului de a i se aplica efectele juridice ale nedeclarării, în termenul prevăzut, a renunțării la succesiune.

O astfel de interpretare ar fi de asemenea conformă cu obiectivul Regulamentului nr. 650/2012, care urmărește, potrivit considerentului (7), să faciliteze funcționarea corespunzătoare a pieței interne prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care doresc să își exercite drepturile rezultate dintr‑o succesiune cu elemente de extraneitate.

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Gliwicach (Tribunalul Regional din Gliwice) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 13 din Regulamentul [nr. 650/2012] trebuie interpretat în sensul că nu este aplicabil în situația în care, pentru ca o declarație de renunțare la succesiune să producă efecte, este necesar, pe lângă simpla primire a acesteia, ca o instanță judecătorească să o aprobe – în conformitate cu normele statului membru al reședinței obișnuite a declarantului –, de exemplu în cazul în care această declarație a fost făcută după expirarea termenului prevăzut în acest scop?”

Prin intermediul întrebării preliminare unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că instanțele din statul membru în care are reședința obișnuită o persoană care refuză să i se aplice efectele juridice ale nedeclarării, în termenul prevăzut, a renunțării la o succesiune sunt competente să aprobe un astfel de refuz.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul dispoziției și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză [Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 35].

În ceea ce privește, în primul rând, termenii articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012, acest articol prevede că, pe lângă instanța judecătorească competentă să hotărască cu privire la succesiune în temeiul acestui regulament, instanțele statului membru în care își are reședința obișnuită orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, poate face o declarație de acceptare sau de renunțare la succesiune, la un legat sau la rezerva succesorală sau o declarație care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile succesiunii sunt competente să primească astfel de declarații în cazul care, în temeiul legii respectivului stat membru, acestea pot fi făcute în fața unei instanțe judecătorești.

Articolul 13 menționat prevede, așadar, un for alternativ de competență jurisdicțională menit să permită moștenitorilor care nu au reședința obișnuită în statul membru ale cărui instanțe judecătorești sunt competente să hotărască cu privire la succesiune, în conformitate cu normele generale de la articolele 4-11 din Regulamentul nr. 650/2012, să facă declarațiile privind acceptarea succesiunii sau renunțarea la aceasta în fața unei instanțe din statul membru în care au reședința obișnuită [Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 37].

Reiese de asemenea din modul de redactare a articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012 că instanțele judecătorești din statul membru în care moștenitorul își are reședința obișnuită sunt competente numai „să primească” aceste declarații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2018, Oberle, C‑20/17, EU:C:2018:485, punctul 41).

Astfel, acest articol 13 nu vizează competența acestor instanțe de a aproba refuzul moștenitorului de a i se aplica efectele juridice ale nedeclarării, în termenul prevăzut, a renunțării la succesiune.

În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012, trebuie amintit că acest articol face parte din capitolul II din regulament, care reglementează toate temeiurile de competență jurisdicțională în materie de succesiuni [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 36].

Norma de competență jurisdicțională care rezultă din articolul 13, astfel cum este menționată la punctul 30 din prezenta hotărâre, este completată de o normă privind conflictul de legi cuprinsă la articolul 28 din Regulamentul nr. 650/2012, care face parte din capitolul III din acesta, referitor la legea aplicabilă, și care reglementează în mod specific validitatea în ceea ce privește forma, printre altele, a declarațiilor privind renunțarea la succesiune. În această privință, este necesar să se arate că aceste declarații sunt valabile în ceea ce privește forma atunci când respectă, potrivit literei (a) a acestui articol, cerințele impuse de legea aplicabilă succesiunii (lex successionis) sau, potrivit literei (b), pe cele impuse de legea statului în care declarantul își are reședința obișnuită [Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 38].

Din coroborarea articolelor 13 și 28 din Regulamentul nr. 650/2012 reiese că există o strânsă corelație între aceste două dispoziții, astfel încât competența instanțelor judecătorești din statul membru în care are reședința obișnuită moștenitorul de a primi declarațiile privind renunțarea la succesiune este subordonată condiției ca legea succesorală în vigoare în acest stat să prevadă posibilitatea de a face o asemenea declarație în fața unei instanțe judecătorești [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 40].

În ceea ce privește în special o hotărâre judecătorească precum cea solicitată de reclamanta din litigiul principal, prin care se aprobă refuzul moștenitorului de a i se aplica efectele juridice ale omisiunii sale de a face, în termenul stabilit, declarația privind renunțarea la succesiune, astfel cum este prevăzut de legea succesorală în vigoare în statul membru în care are reședința obișnuită acest moștenitor, este necesar să se arate că, pe de o parte, articolul 28 din Regulamentul nr. 650/2012 este conceput așa încât să recunoască validitatea declarațiilor prevăzute la acest articol, în special atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea statului în care declarantul are reședința obișnuită, atunci când aceasta este aplicabilă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 39]. Pe de altă parte, o asemenea hotărâre judecătorească de aprobare în mod vădit nu constituie un act de primire a unei declarații prevăzut la articolul 13 din acest regulament și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acestui articol.

În al treilea rând, această interpretare este confirmată de obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 650/2012. Astfel, potrivit considerentului (7) al regulamentului menționat, acesta urmărește să faciliteze funcționarea corespunzătoare a pieței interne prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care doresc să își exercite drepturile în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate. Acest considerent enunță în special că trebuie garantate într‑un mod eficient drepturile moștenitorilor și legatarilor, ale altor persoane apropiate defunctului, precum și ale creditorilor succesiunii [Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 42].

În această privință, din jurisprudența Curții reiese că articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012, interpretat în lumina considerentului (32) al acestuia, potrivit căruia scopul acestei dispoziții este de a simplifica viața moștenitorilor și a legatarilor care își au reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât acela în care se soluționează sau se va soluționa succesiunea, urmărește să simplifice demersurile moștenitorilor și ale legatarilor prin derogarea de la normele de competență prevăzute la articolele 4-11 din acest regulament [Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 41, precum și jurisprudența citată].

După cum s‑a menționat la punctul 30 din prezenta hotărâre, pentru a urmări acest obiectiv, legiuitorul Uniunii a prevăzut, la articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012, o competență suplimentară față de cele prevăzute la articolele 4-11 în favoarea instanțelor din statul membru al reședinței obișnuite a unei persoane care, printre altele, declară că renunță la succesiune pentru a primi o asemenea declarație.

Cu toate acestea, reiese din jurisprudența Curții că competența jurisdicțională prevăzută la articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 are un domeniu de aplicare limitat care, în consecință, nu poate acoperi situația în care, pentru ca declarațiile menționate la acest articol să producă anumite efecte juridice prevăzute de legea aplicabilă succesiunii, este necesar ca instanța judecătorească să ia măsuri ce depășesc simpla primire a unei declarații, precum adoptarea unei hotărâri sau inițierea unei alte proceduri decât procedura succesorală [a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 44].

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că instanțele din statul membru în care are reședința obișnuită o persoană care refuză să i se aplice efectele juridice ale nedeclarării, în termenul prevăzut, a renunțării la o succesiune nu sunt competente să aprobe un astfel de refuz.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

27 martie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Codul civil

Codul de procedură civilă

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată