Hotărârea Curții (Camera a patra) din 4 septembrie 2025.#CP împotriva Nissan Iberia SA.#Cererea de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil Zaragoza.#Trimitere preliminară – Articolul 101 TFUE – Principiul efectivității – Acțiuni în despăgubire în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene – Termen de prescripție – Stabilirea dies a quo – Cunoașterea informațiilor indispensabile pentru introducerea acțiunii în despăgubire – Publicare pe site‑ul internet al unei autorități naționale în materie de concurență a deciziei sale prin care se constată o încălcare a normelor de concurență – Efect obligatoriu al unei decizii a unei autorități naționale în materie de concurență care nu a rămas încă definitivă – Suspendarea sau întreruperea termenului de prescripție – Suspendarea procedurii în fața instanței sesizate cu o acțiune în despăgubire – Directiva 2014/104/UE – Articolul 10 – Aplicare temporală.#Cauza C-21/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 TFUE, citit în lumina principiului efectivității.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între CP și Nissan Iberia SA (denumită în continuare „Nissan”) privind repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a unei încălcări a legislației în materie de concurență săvârșite de mai multe întreprinderi, printre care Nissan, și constatate printr‑o decizie a Comisión Nacional de los Mercados y la Competencia (Comisia Națională a Piețelor și Concurenței, Spania, denumită în continuare „CNMC”).

Articolul 16 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), intitulat „Aplicarea uniformă a dreptului comunitar al concurenței”, prevede la alineatul (1): „Atunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul [101] sau articolul [102 TFUE], care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei [Europene], ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. Acestea trebuie de asemenea să evite să ia decizii care pot intra în conflict cu o decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor inițiate de aceasta. În acest scop, instanța națională poate evalua dacă este necesar să suspende procedura pe care a inițiat‑o. Această obligație nu aduce atingere drepturilor și obligațiilor în temeiul articolului [267 TFUE].”

Articolul 10 din Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1), intitulat „Termene de prescripție”, are următorul conținut: „(1) Statele membre, în conformitate cu prezentul articol, prevăd norme aplicabile termenelor de prescripție pentru introducerea acțiunilor în despăgubire. Normele stabilesc când începe să curgă termenul de prescripție, care este durata acestuia și circumstanțele în care termenul de prescripție se întrerupe sau se suspendă. (2) Termenele de prescripție nu încep să curgă înainte de încetarea încălcării legislației în materie de concurență și înainte ca reclamantul să fi cunoscut sau să fi trebuit în mod rezonabil să fi cunoscut: (a) comportamentul adoptat și faptul că acesta constituie o încălcare a legislației în materie de concurență; (b) faptul că încălcarea legislației în materie de concurență i‑a adus un prejudiciu; și (c) identitatea autorului încălcării. (3) Statele membre se asigură că termenele de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire sunt de cel puțin cinci ani. (4) Statele membre se asigură că un termen de prescripție este suspendat sau, în funcție de legislația națională, întrerupt, în cazul în care o autoritate în materie de concurență desfășoară acțiuni în scopul investigației sau proceduri cu privire la o încălcare a legislației în materie de concurență la care se referă acțiunea în despăgubire. Suspendarea încetează cel mai devreme la un an după ce decizia de constatare a încălcării rămâne definitivă sau după ce procedurile încetează în alt mod.”

Articolul 21 din această directivă, intitulat „Transpunere”, prevede la alineatul (1): „Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 27 decembrie 2016. Statele membre comunică fără întârziere Comisiei textul respectivelor dispoziții. […]”

Articolul 22 din directiva menționată, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede la alineatul (1): „Statele membre se asigură că măsurile naționale adoptate în temeiul articolului 21 în vederea asigurării conformității cu dispozițiile de drept material din prezenta directivă nu se aplică retroactiv.”

Articolul 1902 din Código Civil (Codul civil) prevede: „Orice persoană care, prin acțiunea sau prin omisiunea sa, cauzează un prejudiciu altei persoane, din culpă sau din neglijență, este obligată să repare prejudiciul cauzat.”

Articolul 1968 din acest cod prevede: „Sunt supuse unui termen de prescripție de un an: […] 2. Acțiunea în răspundere civilă pentru insultă sau calomnie sau întemeiată pe obligațiile care rezultă din culpă sau din neglijență vizate la articolul 1902, din momentul în care persoana vătămată a luat cunoștință de aceasta.”

Articolul 1973 din codul menționat prevede: „Termenul de prescripție a acțiunilor este întrerupt de exercitarea lor în fața instanțelor, de o cerere extrajudiciară a creditorului și de orice act de recunoaștere a creanței de către debitor.”

Potrivit articolului 74 din Ley 15/2007 de Defensa de la Competencia (Legea 15/2007 privind protecția concurenței) din 3 iulie 2007 (BOE nr. 159 din 4 iulie 2007, p. 28848), astfel cum a fost modificată prin Real Decreto‑ley 9/2017, por el que se transponen directivas de la Unión Europea en los ámbitos financiero, mercantil y sanitario, y sobre el desplazamiento de trabajadores (Decretul‑lege regal 9/2017 de transpunere a directivelor Uniunii Europene în materie financiară, comercială și de sănătate și privind detașarea lucrătorilor) din 26 mai 2017 (BOE nr. 126 din 27 mai 2017, p. 42820): „1. Termenul de prescripție a acțiunii în răspundere pentru prejudiciul rezultat dintr‑o încălcare a legislației în materie de concurență este de cinci ani. 2. Termenul de prescripție începe să curgă atunci când încălcarea legislației în materie de concurență a încetat și când reclamantul a luat cunoștință sau se poate considera în mod rezonabil că are cunoștință de: a) comportamentul adoptat și faptul că acesta constituie o încălcare a legislației în materie de concurență; b) prejudiciul cauzat de încălcarea respectivă; și c) identitatea autorului încălcării. 3. Termenul se întrerupe în cazul în care o autoritate în materie de concurență inițiază o investigație sau o procedură de sancționare în legătură cu o încălcare a legislației în materie de concurență la care se referă acțiunea în despăgubire. Întreruperea încetează la un an de la data la care decizia autorității în materie de concurență a devenit definitivă sau de la data la care procedurile au încetat în orice alt mod. 4. Termenul este întrerupt, de asemenea, de inițierea oricărei proceduri de soluționare consensuală a litigiilor referitoare la cererea de reparare a prejudiciului cauzat. Această întrerupere nu se aplică însă decât cu privire la părțile care sunt sau au fost implicate sau reprezentate în soluționarea consensuală a litigiului.”

Articolul 75 alineatul 1 din Legea 15/2007, astfel cum a fost modificată prin Decretul‑lege regal 9/2017, prevede: „O încălcare a legislației în materie de concurență constatată printr‑o decizie definitivă a unei autorități spaniole în materie de concurență sau de către o instanță spaniolă de control judiciar se consideră a fi stabilită în mod irefutabil în scopul unei acțiuni în despăgubire introduse în fața unei instanțe spaniole.”

Prima dispoziție tranzitorie din Decretul‑lege regal 9/2017, care transpune în dreptul spaniol Directiva 2014/104, intitulată „Regimul tranzitoriu în domeniul acțiunilor în despăgubire care rezultă din încălcări ale legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene”, prevede: „1. Dispozițiile articolului 3 din prezentul decret‑lege regal nu se aplică retroactiv. 2. Dispozițiile articolului 4 din prezentul decret‑lege regal nu se aplică decât procedurilor inițiate după intrarea sa în vigoare.”

Potrivit articolului 90 alineatul (3) din Ley 39/2015 del Procedimiento Administrativo Común de las Administraciones Públicas (Legea 39/2015 privind procedura administrativă comună a administrațiilor publice) din 1 octombrie 2015 (BOE nr. 236 din 2 octombrie 2015, p. 89343), devenită aplicabilă în legislația în materie de concurență în temeiul articolului 45 din Legea 15/2007: „Hotărârea prin care se finalizează procedura este executorie dacă nu este supusă unei căi de atac administrative ordinare, putând să prevadă în același timp dispozițiile provizorii necesare pentru garantarea eficacității sale atât timp cât nu este executorie, care pot consta în menținerea măsurilor asigurătorii adoptate, dacă este cazul. Atunci când decizia este executorie, aceasta poate fi suspendată cu titlu provizoriu dacă persoana interesată informează administrația cu privire la intenția sa de a introduce o acțiune în contencios administrativ împotriva acestei decizii administrative definitive. Această suspendare cu titlu provizoriu încetează atunci când: a) la expirarea termenului legal persoana interesată nu a formulat o acțiune în contencios administrativ; b) chiar dacă persoana interesată a formulat o acțiune în contencios administrativ: 1. prin această acțiune reclamantul nu a solicitat suspendarea provizorie a deciziei atacate; 2. instanța se pronunță cu privire la cererea de suspendare provizorie, în condițiile stabilite de aceasta.”

La 23 iulie 2015, CNMC a adoptat o decizie prin care a constatat că mai multe întreprinderi, printre care Nissan, au încălcat articolul 101 TFUE și articolul 1 din Legea nr. 15/2007. Comportamentul anticoncurențial reproșat, constând în schimburi de informații sensibile din punct de vedere comercial între aceste întreprinderi, a încetat în anul 2013.

La 28 iulie 2015, CNMC a publicat pe site‑ul său internet un comunicat de presă referitor la această decizie.

La 15 septembrie 2015, decizia menționată a fost publicată integral pe acest site internet.

Aceeași decizie a făcut obiectul mai multor acțiuni în anulare din partea autorilor pretinsei încălcări, inclusiv din partea Nissan, dar a fost confirmată, în ceea ce privește Nissan, de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în anul 2021.

În luna martie 2023, CP a introdus la instanța de trimitere o acțiune în despăgubire ca urmare a deciziei CNMC (follow‑on damages action), având ca obiect obligarea Nissan la repararea prejudiciului pe care acesta pretinde că l‑a suferit ca urmare a achiziționării unui vehicul al cărui preț fusese afectat de încălcarea constatată în această decizie.

În apărare, Nissan a susținut în esență că această acțiune în despăgubire era prescrisă. Potrivit acestei societăți, din normele privind prescripția prevăzute de Codul civil reiese că termenul de prescripție de un an, care este aplicabil unei astfel de acțiuni, începe să curgă din momentul în care persoana prejudiciată a luat cunoștință de încălcarea legislației în materie de concurență în cauză. În speță, ținând seama, în primul rând, de faptul că decizia CNMC a fost publicată integral pe site‑ul internet al acestei autorități la 15 septembrie 2015, în al doilea rând, că CNMC a publicat un comunicat de presă în această privință și, în al treilea rând, că cauza aflată la originea acestei decizii a beneficiat de o largă acoperire mediatică la nivel național, CP nu poate pretinde că nu a avut cunoștință, la data publicării deciziei menționate pe site‑ul internet al CNMC, de informațiile indispensabile pentru introducerea acțiunii în despăgubire menționate. Astfel, potrivit Nissan, întrucât nu este necesar ca această decizie însăși să devină definitivă pentru ca termenul de prescripție să înceapă să curgă, se poate considera că respectivul termen a început să curgă la 15 septembrie 2015.

Potrivit instanței de trimitere, termenele de prescripție aplicabile acțiunilor în despăgubire în cazul încălcărilor normelor de concurență nu pot începe să curgă înainte ca încălcarea în cauză să fi încetat și ca persoana prejudiciată să fi avut cunoștință sau să fi putut în mod rezonabil să cunoască informații indispensabile pentru exercitarea acțiunii sale în despăgubire.

În cazurile în care respectiva încălcare a fost constatată printr‑o decizie a autorității naționale în materie de concurență, această instanță apreciază că se poate considera că părțile prejudiciate au luat cunoștință de aceste informații la momentul publicării deciziei respective pe site‑ul internet al autorității menționate. În special, tocmai cu ocazia acestei publicări este cunoscută existența încălcării în cauză, sunt identificați cu precizie autorii acestei încălcări, este menționată durata comportamentului ilicit și poate fi stabilită producerea prejudiciului. Potrivit instanței menționate, din moment ce nicio normă de drept nu impune ca o astfel de decizie să dobândească un caracter definitiv pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea în cauză să ia naștere, faptul că această decizie a făcut obiectul unei acțiuni în justiție nu poate avea incidență asupra calculului termenului de prescripție aplicabil unei acțiuni în despăgubire prin care se urmărește obținerea reparării prejudiciului rezultat din încălcarea în cauză.

Desigur, potrivit instanței de trimitere, instanța sesizată cu o acțiune în despăgubire ca urmare a unei decizii a autorității în materie de concurență care a făcut obiectul unei acțiuni în anulare nu poate fi ținută de constatarea existenței unei încălcări care figurează în această decizie decât atunci când decizia menționată a rămas definitivă. Cu toate acestea, în temeiul dreptului procedural aplicabil, această instanță ar putea suspenda procedura pendinte în fața sa până când decizia menționată devine definitivă. Pe de altă parte, în ipoteza în care o acțiune în despăgubire ar fi introdusă pentru o încălcare a normelor de concurență care ar face simultan obiectul unei investigații de către autoritatea de concurență, instanța menționată ar putea suspenda această procedură până când o decizie este adoptată de această autoritate și rămâne definitivă.

În speță, potrivit acestei instanțe, era posibil ca CP să cunoască toate informațiile indispensabile exercitării acțiunii sale în despăgubire ca urmare a publicării integrale, pe site‑ul internet al CNMC, a deciziei acestei autorități, a publicării comunicatului de presă în această privință, care invita în mod explicit persoanele vătămate să introducă o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul rezultat din încălcarea în cauză, precum și a acoperirii mediatice largi la nivel național a cauzei care făcea obiectul acestei decizii.

Instanța menționată adaugă în această privință că, spre deosebire de deciziile CNMC, care fac obiectul unei publicări pe site‑ul internet al acestei autorități, precum și al unui comunicat de presă publicat deopotrivă pe acest site internet, hotărârile instanțelor spaniole care fac, dacă este cazul, definitivă o decizie a autorității menționate nu fac obiectul nici al unui comunicat de presă, nici al unei publicări în Boletín Oficial del Estado (Jurnalul Oficial spaniol). În plus, site‑ul internet pe care sunt publicate hotărârile instanțelor spaniole ar fi dificil de accesat de către publicul larg.

În acest context, instanța de trimitere arată totuși că, contrar interpretării sale cu privire la normele care reglementează dies a quo a termenului de prescripție aplicabil acțiunilor în despăgubire pentru încălcări ale normelor de concurență, există o linie jurisprudențială națională potrivit căreia termenul de prescripție aplicabil unor astfel de acțiuni în despăgubire introduse în urma unei decizii a CNMC care face obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor competente nu începe să curgă decât din momentul în care această decizie a rămas definitivă în urma controlului jurisdicțional. Potrivit acestei linii jurisprudențiale, nu ar fi posibil ca persoana prejudiciată să cunoască informațiile indispensabile pentru introducerea acțiunii sale în despăgubire numai pe baza publicării versiunii integrale a deciziei CNMC pe site‑ul său internet, a comunicatului de presă și a acoperirii mediatice la nivel național a cauzei în discuție. Astfel, ar trebui să se considere că termenul de prescripție nu începe să curgă decât atunci când hotărârea pronunțată în ultimă instanță a dobândit autoritate de lucru judecat. În orice caz, ar fi inutil să se introducă o acțiune în despăgubire în temeiul deciziei CNMC pentru a solicita, ulterior, suspendarea acesteia pentru a se putea stabili dacă este sau nu necesar ca această decizie să fie folosită drept temei pentru a susține respectiva acțiune în despăgubire.

Potrivit acestei instanțe, linia jurisprudențială menționată pare să stabilească în mod eronat o distincție între posibilitatea și obligația de a introduce o acțiune. Or, potrivit instanței menționate, în cazul în care reclamantul în cauză are cunoștință de informațiile indispensabile pentru a iniția acțiunea în despăgubire, acestuia îi revine sarcina de a face acest lucru în termenele stabilite în acest scop.

În aceste condiții, Juzgado de lo Mercantil no 1 de Zaragoza (Tribunalul Comercial nr. 1, Zaragoza, Spania), care este instanța de trimitere, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Există în dreptul Uniunii un temei juridic pentru a face distincția între posibilitatea și obligația de a introduce o acțiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate ca urmare a încălcării legislației în materie de concurență sau, dimpotrivă, odată ce persoana prejudiciată are cunoștință sau ar fi putut în mod rezonabil să aibă cunoștință atât de faptul că a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării, cât și de identitatea autorului acesteia, ea trebuie să introducă acțiunea, iar termenul de prescripție începe să curgă? 2) Pentru a introduce o acțiune în despăgubire în fața instanțelor judecătorești, trebuie să se aștepte ca sancțiunea să rămână definitivă în instanță sau, dimpotrivă, dacă decizia [CNMC], publicată integral, conține identitatea autorilor încălcării în cauză, durata exactă a acesteia și produsele vizate de încălcare, trebuie să se considere că acțiunea în despăgubire poate fi introdusă în fața instanțelor judecătorești, iar termenul de prescripție începe să curgă? 3) În vederea începerii cursului termenului de prescripție, publicarea integrală a sancțiunii pe site‑ul oficial și public al CNMC echivalează cu publicarea rezumatului deciziei Comisiei [Europene] în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, [având în vedere faptul] că publicarea deciziilor Comisiei Naționale pentru Piață și Concurență se face doar pe site‑ul oficial?”

Prin act depus la grefa Curții la 17 aprilie 2025, Nissan a solicitat, cu titlu principal, să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții. Cu titlu subsidiar, aceasta a invitat Curtea să adreseze o cerere de lămuriri instanței de trimitere, în conformitate cu articolul 101 din acest regulament de procedură.

În susținerea acestor cereri, Nissan a arătat în esență, pe de o parte, că, în concluziile sale, doamna avocată generală s‑a întemeiat pe elemente de fapt și de drept, invocate de CP în ședința de audiere a pledoariilor, care nu au fost dezbătute în contradictoriu în această ședință, și, pe de altă parte, că Curtea nu este suficient lămurită cu privire la aspecte referitoare la situația de fapt și la dreptul național. Ar trebui în special să se clarifice, primo, modalitățile de întrerupere a termenului de prescripție aplicabil acțiunilor în despăgubire și în special efectele reclamațiilor extrajudiciare asupra întreruperii acestui termen. În speță, ar fi necesar să se solicite instanței de trimitere să precizeze dacă CP a introdus o reclamație extrajudiciară și, dacă este cazul, conținutul său, precum și cheltuielile legate de introducerea acesteia. Secundo, ar fi util să se precizeze numărul deciziilor de sancționare ale CNMC care au fost anulate în urma unui control jurisdicțional al acestor decizii. Tertio, ar trebui să se solicite instanței de trimitere să precizeze anumite aspecte ale dreptului spaniol privind printre altele caracterul executoriu al deciziilor CNMC, diferențele dintre normele naționale care reglementează publicarea deciziilor CNMC și cele care reglementează publicarea hotărârilor instanțelor spaniole, precum și cheltuielile legate de întreruperea termenelor de prescripție.

În această privință, în ceea ce privește, în primul rând, cererea de redeschidere a fazei orale, trebuie amintit că, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici aceste concluzii, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz ș.a., C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 42, precum și jurisprudența citată).

Trebuie arătat de asemenea, în acest context, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea ca părțile sau persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. În consecință, dezacordul unei părți sau al unei astfel de persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (Hotărârea din 19 martie 2020, Sánchez Ruiz ș.a., C‑103/18 și C‑429/18, EU:C:2020:219, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

Reiese că, în măsura în care cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii formulată de Nissan urmărește să îi permită să răspundă la poziția adoptată de doamna avocată generală în concluzii, aceasta nu poate fi admisă.

În aceste condiții, potrivit articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În speță, Curtea, după ascultarea doamnei avocate generale, consideră că dispune de toate elementele necesare pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere și că nu este necesar ca prezenta cauză să fie soluționată pe baza unui argument care nu ar fi fost pus în discuția persoanelor interesate. În plus, cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii nu evidențiază niciun fapt nou de natură să poată avea o influență decisivă asupra deciziei pe care Curtea este chemată să o pronunțe în această cauză.

Prin urmare, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

În al doilea rând, în ceea ce privește cererea, formulată cu titlu subsidiar, prin care Nissan invită Curtea să solicite lămuriri instanței de trimitere, este suficient să se amintească faptul că posibilitatea de care dispune Curtea de a solicita lămuriri unei instanțe de trimitere în temeiul articolului 101 din Regulamentul său de procedură nu constituie decât o simplă posibilitate a cărei utilizare este apreciată de Curte în mod discreționar în fiecare speță (Hotărârea din 3 decembrie 2015, Banif Plus Bank, C‑312/14, EU:C:2015:794, punctul 32). Or, astfel cum s‑a arătat la punctul 34 din prezenta hotărâre, Curtea dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța cu privire la prezenta cerere de decizie preliminară. Rezultă că această cerere trebuie de asemenea respinsă.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, RegioJet, C‑57/21, EU:C:2023:6, punctul 92 și jurisprudența citată). În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 22 iunie 2022, Volvo și DAF Trucks, C‑267/20, EU:C:2022:494, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

În speță, având în vedere ansamblul elementelor furnizate de instanța de trimitere, este necesar, pentru a oferi acestei instanțe un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată, să se reformuleze întrebările preliminare.

Astfel, din elementele menționate rezultă că aceasta urmărește în special să stabilească dacă CP, care se consideră lezat de o încălcare a legislației în materie de concurență, constatată printr‑o decizie a CNMC publicată pe site‑ul internet al acestei autorități la 15 septembrie 2015 și rămasă definitivă în urma unei hotărâri a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) pronunțate în cursul anului 2021, poate solicita repararea prejudiciului care i‑a fost cauzat sau dacă acțiunea sa în despăgubire introdusă în luna martie 2023 este prescrisă.

În această privință, din dosarul de care dispune Curtea reiese că Decretul‑lege regal 9/2017 de transpunere a Directivei 2014/104 a intrat în vigoare la 27 mai 2017, și anume la aproximativ cinci luni de la expirarea termenului de transpunere prevăzut la articolul 21 din această directivă. Instanța de trimitere arată că, până la data intrării în vigoare a acestui decret‑lege care transpune directiva menționată în dreptul spaniol, termenul de prescripție aplicabil acțiunilor în despăgubire în cazul încălcărilor legislației în materie de concurență era guvernat de regimul general al răspunderii civile extracontractuale și că, în temeiul articolului 1968 alineatul 2 din Codul civil, acest termen de prescripție cu durata de un an nu începea să curgă decât din momentul în care persoana care se considera prejudiciată luase cunoștință de faptele generatoare ale răspunderii. Această instanță precizează că, în urma unei modificări legislative intervenite în cursul anului 2007, legislația națională nu ar mai impune ca decizia autorității naționale în materie de concurență să dobândească un caracter definitiv pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat de încălcarea vizată să ia naștere. Astfel, instanța de trimitere consideră că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție aplicabil acțiunii în despăgubire formulate de CP coincide cu data publicării deciziei CNMC pe site‑ul său internet, și anume 15 septembrie 2015, iar nu cu data publicării hotărârii Tribunal Supremo (Curtea Supremă) prin care această decizie a rămas definitivă în anul 2021.

În acest context și ținând seama în special de faptul că normele de prescripție din Codul civil continuau să se aplice la aproximativ cinci luni de la expirarea termenului de transpunere a Directivei 2014/104, reiese în mod clar din elementele furnizate de instanța de trimitere că aceasta ridică problema compatibilității cu articolul 101 TFUE, citit în lumina principiului efectivității, și, dacă este cazul, cu articolul 10 din directiva menționată a normelor de prescripție care erau în vigoare înainte de transpunerea aceleiași directive, în ceea ce privește în special stabilirea dies a quo a termenului de prescripție.

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 TFUE, citit în lumina principiului efectivității, și, dacă este cazul, articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2014/104 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale competente, potrivit căreia, în vederea stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție aplicabil acțiunilor în despăgubire pentru încălcări ale normelor de concurență consecutive unei decizii a autorității naționale în materie de concurență prin care se constată o încălcare a acestor norme, se poate considera că persoana care se aprecia prejudiciată a luat cunoștință de informațiile indispensabile care îi permiteau să introducă acțiunea în despăgubire înainte ca această decizie să rămână definitivă.

În această privință, pentru a răspunde la întrebările adresate, este necesar să se verifice mai întâi aplicabilitatea în timp a articolului 10 din Directiva 2014/104, care stabilește anumite cerințe în privința termenului de prescripție aplicabil acțiunilor în despăgubire în cazul încălcărilor legislației în materie de concurență, stabilind în special durata minimă a acestui termen și momentul la care acesta poate începe să curgă cel mai devreme, precum și împrejurările în care trebuie suspendat sau întrerupt.

Astfel, trebuie amintit că articolul 10 din Directiva 2014/104 este o dispoziție de drept material, în sensul articolului 22 alineatul (1) din această directivă. Or, potrivit acestei din urmă dispoziții, statele membre trebuiau să se asigure că măsurile naționale adoptate în temeiul articolului 21 din directiva menționată în vederea asigurării conformități cu dispozițiile de drept material ale acesteia nu se aplică retroactiv [Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 47].

În aceste condiții, începând de la expirarea termenului de transpunere a unei directive, dreptul național trebuie interpretat în conformitate cu orice dispoziție a acesteia [Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 48].

În consecință, pentru a stabili aplicabilitatea în timp a articolului 10 din Directiva 2014/104, este necesar să se verifice dacă situația în discuție în litigiul principal se împlinise înainte de expirarea termenului de transpunere a acestei directive sau dacă ea a continuat să își producă efectele după expirarea termenului respectiv [Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 49].

În acest scop, având în vedere particularitățile normelor de prescripție, natura lor, precum și mecanismul lor de funcționare, în special în contextul unei acțiuni în despăgubire în cazul unei încălcări a legislației în materie de concurență, este necesar să se examineze dacă, la data expirării termenului de transpunere a Directivei 2014/104, și anume 27 decembrie 2016, expirase termenul de prescripție stabilit de dreptul național, aplicabil situației în discuție în litigiul principal până la această dată, ceea ce presupune stabilirea momentului la care a început să curgă acest termen de prescripție în conformitate cu dreptul amintit [Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 50].

Astfel, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie până la data expirării termenului de transpunere a Directivei 2014/104, revenea ordinii juridice a fiecărui stat membru atribuția de a stabili modalitățile de exercitare a dreptului de a solicita repararea prejudiciului rezultat dintr‑o încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE, inclusiv cele privind termenele de prescripție, în măsura în care principiile echivalenței și efectivității erau respectate, acest din urmă principiu impunând ca normele aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure apărarea drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul efectului direct al dreptului Uniunii să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii [Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 51 și jurisprudența citată].

În această privință, rezultă din acest din urmă principiu că, chiar înainte de data expirării termenului de transpunere a Directivei 2014/104, o reglementare națională care stabilește data de la care începe să curgă termenul de prescripție, durata și modalitățile suspendării sau întreruperii acestuia trebuia adaptată la specificitățile legislației în materie de concurență și la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de către persoanele în cauză, pentru a nu anula deplina efectivitate a articolelor 101 și 102 TFUE [Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 52 și jurisprudența citată].

În acest context, trebuie amintit că articolul 101 alineatul (1) și articolul 102 TFUE produc efecte directe în relațiile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze (Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone ș.a., C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 20, precum și jurisprudența citată).

În această privință, deplina eficacitate a articolului 101 TFUE și în special efectul util al interdicției prevăzute la alineatul (1) al acestuia ar fi puse în discuție dacă nu ar exista posibilitatea oricărei persoane de a cere repararea prejudiciului care i‑ar fi cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență (Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone ș.a., C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 21, și Hotărârea din 28 ianuarie 2025, ASG 2, C‑253/23, EU:C:2025:40, punctul 61 și jurisprudența citată).

Astfel, orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când există o legătură de cauzalitate între prejudiciul menționat și o înțelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE (Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone ș.a., C‑557/12, EU:C:2014:1317, punctul 22, precum și jurisprudența citată).

Dreptul oricărei persoane de a solicita despăgubiri pentru un asemenea prejudiciu consolidează acțiunea normelor de concurență ale Uniunii și este de natură să descurajeze comportamentele susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența, contribuind astfel la menținerea unei concurențe efective în Uniune (Hotărârea din 28 ianuarie 2025, ASG 2, C‑253/23, EU:C:2025:40, punctul 63).

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, acest drept oferă oricărei persoane prejudiciate posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului cauzat printr‑un comportament care poate împiedica, restrânge sau denatura concurența (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C‑453/99, EU:C:2001:465, punctul 25; Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi ș.a., C‑295/04-C‑298/04, EU:C:2006:461, punctul 60, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia, C‑124/21 P, EU:C:2023:1012, punctul 201).

În această privință, termenele de prescripție aplicabile dreptului menționat au, în principiu, funcția, pe de o parte, să asigure protecția drepturilor persoanei prejudiciate, aceasta trebuind să dispună de suficient timp pentru a strânge informații relevante în vederea unei eventuale acțiuni, și, pe de altă parte, să evite ca persoana prejudiciată să poată întârzia pe o perioadă nedeterminată exercitarea dreptului său de a obține despăgubiri în detrimentul persoanei care răspunde pentru prejudiciu. În consecință, acest termen protejează, în definitiv, atât persoana prejudiciată, cât și persoana care răspunde pentru prejudiciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2022, Volvo și DAF Trucks, C‑267/20, EU:C:2022:494, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

Trebuie amintit de asemenea că exercitarea dreptului de a solicita repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei încălcări a legislației în materie de concurență ar deveni practic imposibilă sau excesiv de dificilă dacă termenele de prescripție aplicabile acțiunilor în despăgubire pentru încălcările dispozițiilor legislației în materie de concurență ar începe să curgă înainte ca încălcarea să fi încetat și ca persoana prejudiciată să fi luat cunoștință sau să se poată considera în mod rezonabil că a luat cunoștință de informațiile indispensabile pentru introducerea acțiunii sale în despăgubire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 55 și jurisprudența citată).

În speță, în ceea ce privește prima condiție menționată la punctul precedent din prezenta hotărâre, referitoare la încetarea încălcării, este cert că încălcarea a încetat în anul 2013.

În ceea ce privește a doua condiție menționată la același punct, și anume luarea la cunoștință de către persoana prejudiciată a informațiilor indispensabile pentru introducerea acțiunii sale în despăgubire, reiese din jurisprudența constantă că fac parte dintre aceste informații existența unei încălcări a legislației în materie de concurență, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și această încălcare, precum și identitatea autorului acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 64 și jurisprudența citată].

Astfel, în lipsa informațiilor menționate, este extrem de dificil sau chiar imposibil pentru persoana prejudiciată să obțină repararea prejudiciului pe care i l‑a cauzat această încălcare [Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 65].

În această privință, revine instanței naționale sesizate cu acțiunea în despăgubire sarcina de a stabili momentul de la care se poate considera în mod rezonabil că persoana prejudiciată a luat cunoștință de informațiile respective. Astfel, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal. În aceste condiții, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi precizări destinate să o ghideze în această apreciere [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2024, Heureka Group (Comparatoare de prețuri online), C‑605/21, EU:C:2024:324, punctul 66 și jurisprudența citată].

Din decizia de trimitere reiese că, potrivit reglementării naționale, răspunderea autorului unei încălcări a normelor de concurență poate fi angajată, în principiu, fie prin introducerea de către partea prejudiciată a unei acțiuni în despăgubire în fața instanței naționale competente, atunci când o astfel de încălcare nu a fost constatată printr‑o decizie a autorității naționale de concurență, fie prin introducerea unei astfel de acțiuni ca urmare a adoptării unei astfel de decizii de către această autoritate.

Or, instanța de trimitere subliniază că nicio normă de drept nu impune ca o astfel de decizie să dobândească un caracter definitiv pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea în cauză să ia naștere.

În aceste condiții, instanța menționată precizează că, potrivit reglementării naționale, instanța sesizată cu o acțiune în despăgubire ca urmare a unei decizii a autorității naționale în materie de concurență prin care se constată o încălcare, care a făcut obiectul unei acțiuni în anulare, nu poate fi ținută de constatarea existenței acestei încălcări decât atunci când decizia respectivă a rămas definitivă.

Astfel, rezultă că, spre deosebire de deciziile Comisiei care se pronunță cu privire la anumite acorduri, decizii sau practici care intră sub incidența articolului 101 sau 102 TFUE, care, în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, au un caracter obligatoriu pentru instanțele naționale, astfel încât aceste instanțe nu pot lua decizii contrare unor asemenea decizii, în speță, o decizie a autorității naționale în materie de concurență prin care se constată o încălcare a normelor de concurență, a cărei validitate a fost repusă în discuție pe cale judiciară, nu are un asemenea caracter. Rezultă că instanța sesizată cu o acțiune în despăgubire consecutivă unei astfel de decizii dispune, în cazul unei acțiuni introduse împotriva acestei decizii, de informații care nu au caracter definitiv.

Astfel, în cazurile în care eventualul autor al unei încălcări a legislației în materie de concurență a Uniunii constatate printr‑o decizie a unei autorități naționale în materie de concurență repune în discuție printr‑o acțiune în anulare constatările acestei autorități referitoare la natura, precum și la domeniul de aplicare material, personal, temporal și teritorial al acestei încălcări, astfel încât instanța sesizată cu o acțiune în despăgubire privind încălcarea menționată nu este ținută de respectivele constatări, nu se poate considera că persoana prejudiciată s‑ar putea întemeia efectiv în fața acestei instanțe pe decizia menționată pentru a‑și susține acțiunea împotriva eventualului autor al încălcării.

Într‑o astfel de situație, s‑ar aduce atingere posibilității ca persoana prejudiciată să introducă o acțiune în despăgubire ca urmare a unei decizii a autorității naționale în materie de concurență (follow‑on damages action) și ar fi excesiv de dificil pentru această persoană să își exercite dreptul de a solicita despăgubiri.

În aceste condiții, este necesar să se considere că, în măsura în care instanța sesizată cu o acțiune în despăgubire nu este ținută de constatarea existenței încălcării în cauză decât atunci când decizia autorității naționale în materie de concurență a rămas definitivă, nu se poate considera în mod rezonabil că persoana prejudiciată a luat cunoștință de informațiile indispensabile pentru introducerea acțiunii sale în despăgubire în temeiul acestei decizii și, prin urmare, termenul de prescripție nu poate începe să curgă înainte ca decizia menționată să fi rămas definitivă.

Este necesar să se precizeze că această interpretare nu este infirmată în speță nici de modalitățile de suspendare și/sau de întrerupere a termenului de prescripție, nici de cele privind suspendarea procedurii în fața instanței sesizate cu o acțiune în despăgubire, astfel cum acestea reies din dosarul de care dispune Curtea.

În primul rând, în ceea ce privește suspendarea eventuală a termenului de prescripție, din acest dosar nu reiese că o astfel de suspendare poate fi decisă ca urmare a introducerii, în fața instanțelor competente, a unei acțiuni în anularea deciziei CNMC în cauză, nici că o astfel de suspendare continuă în mod necesar până la data publicării hotărârii prin care această decizie a devenit definitivă.

În al doilea rând, în ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție, din dosarul menționat reiese că acest termen poate fi întrerupt printr‑o reclamație extrajudiciară formulată de persoana prejudiciată și prin care autorul presupusei încălcări este invitat să o despăgubească, prin declanșarea unei proceduri de conciliere sau printr‑o cerere de măsuri preliminare vizând strângerea de informații și/sau de documente esențiale pentru pregătirea introducerii acțiunii în despăgubire.

În aceste condiții, trebuie să se constate că aceste cauze de întrerupere sunt independente de introducerea în fața instanțelor competente a unei acțiuni în anularea deciziei CNMC în cauză. În consecință, este necesar să se considere că niciuna dintre cauzele de întrerupere menționate nu permite să se garanteze în mod suficient de efectiv că termenul de prescripție de un an, prevăzut de reglementarea națională, nu s‑a scurs înainte de încheierea procedurilor judiciare în urma cărora decizia în cauză dobândește un caracter definitiv.

În al treilea rând, în ceea ce privește posibilitatea instanței sesizate cu o acțiune în despăgubire de a suspenda procedura în fața sa atunci când acțiunea menționată este intentată în urma unei decizii a autorității de concurență care a făcut obiectul unei acțiuni în anulare, până când decizia menționată devine definitivă, din decizia de trimitere reiese că această suspendare nu este automată, instanța sesizată dispunând de o marjă de apreciere în această privință.

În orice caz, astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 83 din concluzii, o cerere de suspendare a procedurii nu poate fi formulată decât după introducerea acțiunii în despăgubire, ceea ce implică faptul că această acțiune trebuie introdusă înainte de expirarea termenului de prescripție. În aceste condiții, nu se poate considera că posibilitatea de a solicita suspendarea procedurii poate îndeplini cerințele articolului 101 TFUE și ale principiului efectivității.

Acestea fiind precizate, trebuie arătat că cerința privind cunoașterea informațiile indispensabile pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire în urma unei decizii a unei autorități naționale în materie de concurență impune nu numai ca această decizie să devină definitivă, ci și ca aceste informații care decurg din decizia definitivă să fi fost făcute publice în mod adecvat.

În această privință, pentru a se putea considera în mod rezonabil că persoana prejudiciată dispune de informațiile indispensabile pentru introducerea acțiunii sale în despăgubire începând de la data publicării unei hotărâri prin care decizia autorității naționale în materie de concurență în cauză a fost confirmată definitiv, trebuie ca această hotărâre să fie publicată oficial, să fie liber accesibilă publicului larg și ca data publicării sale să reiasă în mod clar din aceasta.

În speță, CP a introdus acțiunea în despăgubire în luna martie 2023 în urma unei decizii a CNMC adoptate la 23 iulie 2015, publicată pe site‑ul internet al acestei autorități la 15 septembrie 2015 și rămasă definitivă în ceea ce privește Nissan în urma unei hotărâri a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) pronunțate în anul 2021.

În plus, din decizia de trimitere reiese că site‑ul internet pe care sunt publicate hotărârile instanțelor spaniole este site‑ul internet al Centro de Documentación Judicial (Cendoj) (Centrul de Documentare Judiciară) al Consejo General del Poder Judicial (Consiliul general al puterii judecătorești, Spania), care constituie în esență o bază de date de jurisprudență accesibilă în mod liber publicului larg.

În consecință, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, s‑ar putea considera în mod rezonabil că, la data publicării hotărârii Tribunal Supremo (Curtea Supremă) prin care decizia CNMC a rămas definitivă în anul 2021, CP a luat cunoștință de toate informațiile necesare care îi permiteau să introducă acțiunea în despăgubire.

Rezultă că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 76-78 din prezenta hotărâre, la data expirării termenului de transpunere a Directivei 2014/104, și anume 27 decembrie 2016, nu numai că termenul de prescripție nu expirase, dar nici măcar nu începuse să curgă.

Prin urmare, situația în discuție în litigiul principal nu era împlinită înainte de expirarea termenului de transpunere a acestei directive, astfel încât articolul 10 din această directivă este, în speță, aplicabil ratione temporis și că acțiunea în despăgubire formulată de CP nu pare a fi prescrisă.

În această privință, dat fiind că conținutul articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2014/104, în ceea ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, reflectă în esență jurisprudența Curții referitoare la articolele 101 și 102 TFUE, precum și la principiul efectivității, considerațiile prezentei hotărâri referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție aplicabil acțiunilor în despăgubire pentru încălcări ale normelor de concurență, ca urmare a unei decizii a autorității naționale în materie de concurență de constatare a unei încălcări, sunt de asemenea aplicabile interpretării articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2014/104.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 101 TFUE, citit în lumina principiului efectivității, și articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2014/104 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale competente, potrivit căreia, în vederea stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție aplicabil acțiunilor în despăgubire în cazul încălcărilor normelor de concurență ca urmare a unei decizii a autorității naționale în materie de concurență prin care se constată o încălcare a acestor norme, se poate considera că persoana care se consideră prejudiciată a luat cunoștință de informațiile indispensabile care îi permiteau să introducă acțiunea în despăgubire înainte ca această decizie să rămână definitivă.

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

4 septembrie 2025 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul (CE) nr. 1/2003

Directiva 2014/104/UE

Dreptul spaniol

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la cererile de redeschidere a fazei orale a procedurii și de obținere a unor lămuriri din partea instanței de trimitere

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la cheltuielile de judecată