Hotărârea Curții (Camera a patra) din 22 ianuarie 2026.#NOVIS Insurance Company, NOVIS Versicherungsgesellschaft, NOVIS Compagnia di Assicurazioni, NOVIS Poisťovňa a.s. împotriva Česká národní banka.#Trimitere preliminară – Libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor – Piața unică a asigurărilor – Directiva 2009/138/CE – Principiul controlului de către statul membru de origine – Articolul 155 – Competențele autorităților de supraveghere din statul membru gazdă – Cooperare cu autoritățile statului membru de origine – Întreprindere de asigurare care nu respectă dispozițiile legale aplicabile în statul membru gazdă – Dispoziții vizate – Regulamentul (UE) nr. 1286/2014 – Produse de investiții individuale structurate și bazate pe asigurări – Directiva (UE) 2016/97 – Distribuție de asigurări – Competențele autorităților de supraveghere din statul membru gazdă de a sancționa întreprinderea în cauză – Întindere.#Cauza C-18/24.

Cauza C‑18/24

NOVIS Insurance Company, NOVIS Versicherungsgesellschaft, NOVIS Compagnia di Assicurazioni, NOVIS Poisťovňa a.s.

împotriva

Česká národní banka

(cerere de decizie preliminară formulată de Nejvyšší správní soud)

Hotărârea Curții (Camera a patra) din 22 ianuarie 2026

„Trimitere preliminară – Libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor – Piața unică a asigurărilor – Directiva 2009/138/CE – Principiul controlului de către statul membru de origine – Articolul 155 – Competențele autorităților de supraveghere din statul membru gazdă – Cooperare cu autoritățile statului membru de origine – Întreprindere de asigurare care nu respectă dispozițiile legale aplicabile în statul membru gazdă – Dispoziții vizate – Regulamentul (UE) nr. 1286/2014 – Produse de investiții individuale structurate și bazate pe asigurări – Directiva (UE) 2016/97 – Distribuție de asigurări – Competențele autorităților de supraveghere din statul membru gazdă de a sancționa întreprinderea în cauză – Întindere”

Libertatea de stabilire – Libera prestare a serviciilor – Inițierea activităților de asigurare și de reasigurare și desfășurarea acestor activități – Directiva 2009/138 – Competențele autorităților de supraveghere din statul membru gazdă – Întreprinderi de asigurare care nu respectă dispozițiile legale – Procedura de cooperare între autoritatea de supraveghere din statul membru gazdă și cea din statul membru de origine – Sferă de aplicare – Constatarea de către autoritatea statului membru gazdă a unei nerespectări a obligațiilor care revin unei întreprinderi de asigurare care își desfășoară activitatea pe teritoriul acestuia – Includere

(Directiva 2009/138 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 155)

(a se vedea punctele 49-62 și 64-71 și dispozitiv 1)

Libertatea de stabilire – Libera prestare a serviciilor – Inițierea activității de asigurare și de reasigurare și desfășurarea acestei activități – Directiva 2009/138 – Competențele autorităților de supraveghere din statul membru gazdă – Întreprinderi de asigurare care nu respectă dispozițiile legale – Aplicarea de sancțiuni financiare – Obligația de a informa autoritățile competente ale statului membru de origine și de a le comunica acestora intenția de a adopta măsuri corespunzătoare – Inexistență – Condiții

(Directiva 2009/138 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 155)

(a se vedea punctele 74-82 și dispozitiv 2)

Rezumat

În cadrul unui litigiu referitor la aplicarea unei amenzi administrative de către autoritatea de supraveghere a asigurărilor cehă unei întreprinderi de asigurare de viață cu sediul în Slovacia, ca urmare a nerespectării unui anumit număr de obligații care îi revin în calitate de întreprindere de asigurare care deține o sucursală pe teritoriul ceh, Curtea aduce precizări cu privire la delimitarea competenței autorităților statelor membre în materie de supraveghere a activității întreprinderilor de asigurare și în materie de sancțiuni aplicate în cazul încălcării normelor în vigoare în aceste state membre.

Novis este o întreprindere de asigurare cu sediul în Slovacia. Aceasta a desfășurat, în perioada cuprinsă între 23 aprilie 2014 și 5 iunie 2023, activități prin intermediul unei sucursale cu sediul în Praga (Republica Cehă).

La 15 septembrie 2020, Česká národní banka (Banca Națională a Cehiei, Republica Cehă) a declarat că Novis este vinovată de trei contravenții privind nerespectarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1286/2014 ( 1 ) și ale legii de transpunere în ordinea juridică cehă a Directivei 2016/97 ( 2 ), și i‑a aplicat o amendă administrativă de 1000000 de coroane cehe (CZK) (aproximativ 39610 euro).

Novis a formulat o cale de atac administrativă împotriva acestei decizii, susținând că Banca Națională a Cehiei nu putea să îi aplice o amendă fără a urma procedura prevăzută de legea de transpunere în ordinea juridică cehă a Directivei solvabilitate II ( 3 ), care presupune să fi informat în prealabil autoritatea de supraveghere din statul membru de origine cu privire la încălcările legii invocate și să fi lăsat acestei autorități sarcina de a adopta măsurile adecvate.

În urma respingerii acestei căi de atac administrative și a unei acțiuni în contencios formulate la Městský soud v Praze (Tribunalul Municipal din Praga, Republica Cehă), Novis a formulat recurs la Nejvyšší správní soud (Curtea Administrativă Supremă, Republica Cehă), care este instanța de trimitere. Aceasta ridică problema dacă procedura de cooperare dintre autoritatea de supraveghere din statul membru gazdă și cea din statul membru de origine, prevăzută la articolul 155 din Directiva solvabilitate II, se aplică unei situații în care autoritatea de supraveghere din statul membru gazdă constată că o întreprindere de asigurare care își desfășoară activitatea pe teritoriul său fie prin intermediul unei sucursale, fie în cadrul liberei prestări a serviciilor nu respectă obligațiile care îi revin în temeiul Regulamentului nr. 1286/2014 sau al dispozițiilor naționale care transpun Directiva 2016/97 în ordinea juridică a acestui stat membru.

În cazul unui răspuns afirmativ, aceasta urmărește să afle dacă aplicarea unor sancțiuni administrative financiare pentru încălcări ale Regulamentului nr. 1286/2014 și ale dispozițiilor naționale adoptate în temeiul Directivei 2016/97 este condiționată de punerea în aplicare prealabilă a procedurii prevăzute la alineatele (1)-(3) ale articolului 155 din Directiva solvabilitate II sau dacă aceste sancțiuni pot fi impuse în mod direct de autoritățile competente ale statului membru gazdă.

Aprecierea Curții

În ceea ce privește prima întrebare, Curtea arată, în primul rând, că atât alineatul (1), cât și alineatul (3) ale articolului 155 din Directiva solvabilitate II se referă, în termeni generali, la ansamblul dispozițiilor naționale aplicabile întreprinderilor de asigurare în statul membru gazdă. Din aceste dispoziții nu se poate deduce, așadar, că legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să limiteze sfera de aplicare a procedurii de cooperare între autoritățile de supraveghere, prevăzută la articolul menționat, numai la ipotezele de încălcare a dispozițiilor naționale de punere în aplicare a Directivei solvabilitate II.

În al doilea rând, Curtea observă că articolul 30 alineatele (1) și (3) și articolul 155 din Directiva solvabilitate II au același obiect, care constă în definirea competențelor și a obligațiilor fiecăreia dintre autoritățile de supraveghere vizate în cazul desfășurării transfrontaliere a unei activități în materie de asigurări, ceea ce permite să se considere că aceste dispoziții trebuie să aibă sfere de aplicare distincte, pentru a evita ca un același act juridic să conțină dispoziții care ar reglementa aceeași chestiune în mod diferit. Or, reiese în mod explicit din articolul 30 alineatul (1) din Directiva solvabilitate II că acest articol se aplică numai „supravegherii financiare” a întreprinderilor de asigurare, care ține de competența exclusivă a statului membru de origine, ceea ce implică faptul că articolul 155 are o sferă de aplicare mai extinsă.

În plus, din articolul 29 alineatul (1) și din articolul 144 alineatul (1) literele (b) și (c) din Directiva solvabilitate II reiese că aceasta acordă prioritate principiului supravegherii întreprinderilor de asigurare de către statul membru de origine. Pe de altă parte, interpretarea largă a articolului 29 alineatul (1) din Directiva solvabilitate II conduce la recunoașterea în favoarea autorităților de supraveghere din statul membru de origine nu numai a unei competențe exclusive de a asigura supravegherea financiară a întreprinderilor de asigurare, ci și a unei competențe, exercitată împreună cu autoritățile de supraveghere din statul membru gazdă, în scopul de a asigura, într‑un mod mai larg, supravegherea desfășurării corespunzătoare a activității de asigurare sau de reasigurare.

În al treilea rând, obiectivul care constă în facilitarea inițierii și desfășurării activităților de asigurare în întreaga Uniune, în conformitate cu libertatea de stabilire sau cu libera prestare a serviciilor, care rezultă din considerentele (2) și (11) din această directivă, ar putea fi compromis dacă autoritățile de supraveghere din statul membru gazdă ar putea, atunci când constată încălcarea de către o întreprindere de asigurare a reglementării care îi este aplicabilă, să ia indiferent ce măsură împotriva acestei întreprinderi fără nicio coordonare cu autoritatea de supraveghere din statul membru de origine care a eliberat autorizația prealabilă ce permite în principiu întreprinderii respective să își desfășoare activitățile în întreaga Uniune.

În plus, este în conformitate cu obiectivul privind protejarea corespunzătoare a deținătorilor de polițe de asigurare și a beneficiarilor, așa cum este enunțat la considerentele (14) și (16), precum și la articolul 27 din Directiva solvabilitate II, să se prevadă un mecanism de cooperare care să permită autorității de supraveghere din statul membru de origine să fie informată atunci când o întreprindere de asigurare care își desfășoară activitățile pe teritoriul acestui stat membru gazdă prin intermediul unei sucursale sau în cadrul liberei prestări a serviciilor își încalcă obligațiile care îi revin în temeiul reglementării care îi este aplicabilă. Astfel, atunci când o întreprindere de asigurare care își desfășoară activitățile în mai multe state membre își încalcă grav obligațiile, numai autoritatea de supraveghere din statul membru de origine este abilitată, în temeiul articolului 144 alineatul (1) litera (c) din Directiva solvabilitate II, să retragă autorizația pe care i‑a acordat‑o și, prin urmare, să asigure protejarea corespunzătoare a deținătorilor de polițe și a beneficiarilor în întreaga Uniune.

Rezultă că articolul 155 din Directiva solvabilitate II trebuie interpretat în sensul că se aplică în principiu oricărei situații în care autoritatea de supraveghere din statul membru gazdă constată că o întreprindere de asigurare care are o sucursală sau care își desfășoară activitatea în cadrul liberei prestări a serviciilor pe teritoriul acestuia nu respectă obligațiile care îi revin, inclusiv atunci când aceste obligații decurg din alte dispoziții decât cele ale acestei directive, cu excepția însă a cazului în care o altă dispoziție a dreptului Uniunii derogă în mod expres de la normele de repartizare a competențelor și de cooperare între autoritățile competente, prevăzute la acest articol.

În această privință, nici Regulamentul nr. 1286/2014, nici Directiva 2016/97 nu cuprind dispoziții care să deroge în mod expres de la acest principiu de aplicare a procedurii de cooperare prevăzute la articolul 155 din Directiva solvabilitate II în cazul neîndeplinirii de către o întreprindere de asigurare a obligațiilor care decurg din aceste acte ( 4 ).

Referitor la a doua întrebare, Curtea constată că articolul 155 alineatul (5) din Directiva solvabilitate II începe cu o formulă în esență identică cu cea de la articolul 155 alineatul (4) din aceeași directivă ( 5 ). Or, Curtea a statuat deja cu privire la articolul 40 alineatul (6) din Directiva 92/49 ( 6 ), ai cărui termeni au fost preluați în esență la articolul 155 alineatul (4) din Directiva solvabilitate II, că această dispoziție trebuie înțeleasă ca o „excepție față de procedura ordinară” prevăzută la acest articol 40 alineatele (4) și (5), care scutește statul membru în care sunt prestate serviciile în cauză de obligația de a informa autoritățile competente din statul membru de origine și de a le comunica acestora intenția sa de a adopta măsuri corespunzătoare ( 7 ). Prin urmare, articolul 155 alineatul (5) din Directiva solvabilitate II permite statului membru gazdă să impună sancțiuni pentru încălcări ale legii săvârșite pe teritoriul său fără a fi necesar să se epuizeze în prealabil procedura prevăzută la alineatele (1)-(3) ale articolului menționat.

Cu toate acestea, articolul 155 alineatul (5) din directiva menționată nu poate fi interpretat în sensul că permite statului membru gazdă să deroge de la competența exclusivă a statului membru de origine pentru a se pronunța cu privire la respectarea de către o întreprindere de asigurare a condițiilor pentru acordarea autorizației, al căror control intră doar în competența statului membru de origine ( 8 ).

În consecință, derogarea consacrată la articolul menționat nu se poate aplica în cazul încălcărilor de către o întreprindere de asigurare referitoare la condițiile de autorizare, iar sancțiunile impuse de statul membru gazdă unei întreprinderi de asigurare nu pot avea ca obiect sau ca efect privarea întreprinderii de asigurare în cauză de orice drept de a‑și desfășura activitatea pe teritoriul statului membru menționat.

( 1 ) Regulamentul (UE) nr. 1286/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind documentele cu informații esențiale referitoare la produsele de investiții individuale structurate și bazate pe asigurări (JO 2014, L 352, p. 1).

( 2 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuția de asigurări (reformare) (JO 2016, L 26, p. 19).

( 3 ) Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) (JO 2009, L 335, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/58/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2013 (JO 2013, L 341, p. 1).

( 4 ) În ceea ce privește Directiva 2016/97, dispozițiile capitolului III din această directivă referitoare la condițiile de desfășurare a activităților de intermediere în temeiul libertății de a presta servicii și al libertății de stabilire se aplică numai intermediarilor de asigurări, reasigurări sau asigurări auxiliare, cu excluderea întreprinderilor de asigurare.

( 5 ) Și anume „[a]lineatele (1), (2) și (3) nu aduc atingere competențelor statelor membre”.

( 6 ) Directiva 92/49/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE (A treia directivă privind asigurarea generală) (JO L 228, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 53).

( 7 ) Hotărârea din 27 aprilie 2017, Onix Asigurări (C‑559/15, EU:C:2017:316, punctul 47).

( 8 ) Hotărârea din 27 aprilie 2017, Onix Asigurări,C‑559/15, EU:C:2017:316, punctul 49).