Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 17 martie 2026.#Cererea de decizie preliminară formulată de Visoki kazneni sud Republike Hrvatske.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Regulamentul (UE) 2018/1805 – Articolul 1 alineatele (1) și (4) – Ordin de confiscare emis în cadrul unei proceduri penale – Articolul 2 punctul 2 și punctul 3 literele (a) și (d) – Confiscare ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, dar în lipsa unei condamnări definitive – Ordin de confiscare cuprins într‑o hotărâre judecătorească de achitare prin care se constată că bunurile care urmează să fie confiscate reprezintă produsul unei infracțiuni diferite de cea care a condus la această hotărâre și la care au participat alte persoane decât inculpații achitați – Lipsa unui rechizitoriu împotriva acestor persoane – Articolul 19 alineatul (1) litera (h) – Motive de nerecunoaștere și de neexecutare a ordinelor de confiscare – Situații excepționale în care există motive serioase să se creadă, pe baza unor probe specifice și obiective, că executarea ordinului de confiscare ar conduce, în circumstanțele specifice ale cazului, la o încălcare vădită a unui drept fundamental menționat în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale – Dreptul la o cale de atac efectivă și dreptul la apărare – Lipsa utilizării căilor de atac efective în statul membru emitent.#Cauza C-8/24.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 2 punctele 3 și 10 din Regulamentul (UE) 2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și de confiscare (JO 2018, L 303, p. 1), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui apel declarat de D. d.o.o. (denumită în continuare „societatea D.”), cu sediul în Croația, în vederea contestării recunoașterii și executării unui ordin de confiscare transmis de autoritățile slovene autorităților croate, care are ca obiect acțiuni ale L.Z. d.d. (denumită în continuare „societatea L.Z.”) deținute de societatea D.

Considerentele (1)-(4), (11)-(13), (18), (31) și (34) ale Regulamentului 2018/1805 au următorul cuprins: „(1) Uniunea [Europeană] și‑a stabilit obiectivul de a menține și de a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție. (2) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii are la bază principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, care a fost perceput în general ca reprezentând fundamentul cooperării judiciare în materie penală în cadrul Uniunii începând cu Consiliul European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999. (3) Indisponibilizarea și confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor sunt printre cele mai eficace metode de combatere a criminalității. […] (4) Având în vedere că infracționalitatea are adesea caracter transnațional, cooperarea transfrontalieră efectivă pentru indisponibilizarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor este esențială. […] (11) Pentru a se asigura efectiv recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare, normele privind recunoașterea și executarea acestor ordine ar trebui să fie prevăzute într‑un act al Uniunii obligatoriu din punct de vedere juridic și direct aplicabil. (12) Este important să se faciliteze recunoașterea reciprocă și executarea ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare prin stabilirea unor norme care să impună unui stat membru obligația de a recunoaște, fără alte formalități, ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare emise de un alt stat membru în cadrul procedurilor în materie penală și de a executa respectivele ordine pe teritoriul său. (13) Prezentul regulament ar trebui să se aplice tuturor ordinelor de indisponibilizare și tuturor ordinelor de confiscare emise în cadrul procedurilor în materie penală. «Proceduri în materie penală» este o noțiune autonomă de drept al Uniunii, interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în pofida jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Noțiunea cuprinde ca atare toate tipurile de ordine de indisponibilizare și de ordine de confiscare emise în urma procedurilor inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu numai ordinele care intră sub incidența Directivei 2014/42/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană (JO 2014, L 127, p. 39)]. Noțiunea include și alte tipuri de ordine emise în absența unei condamnări definitive. Aceste ordine ar putea să nu existe în sistemul juridic al unui stat membru, însă statul membru în cauză ar trebui să aibă posibilitatea de a recunoaște și de a executa un astfel de ordin emis de un alt stat membru. Procedurile în materie penală ar putea, de asemenea, să cuprindă investigații ale poliției și ale altor autorități de aplicare a legii. Ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare care sunt emise în cadrul unor proceduri civile sau administrative ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament. […] (18) Drepturile procedurale prevăzute în [Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 1), Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1), Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (JO 2013, L 294, p. 1), Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1)] […] ar trebui să se aplice, în cadrul domeniului de aplicare a directivelor menționate, procedurilor penale care intră sub incidența prezentului regulament în ceea ce privește statele membre cărora le revin obligații în temeiul directivelor menționate. În orice caz, garanțiile prevăzute în temeiul cartei ar trebui să se aplice în cazul tuturor procedurilor reglementate de prezentul regulament. În special, garanțiile esențiale de procedură penală prevăzute în cartă ar trebui să se aplice procedurilor în materie penală care nu sunt proceduri penale, dar care intră sub incidența prezentului regulament. […] (31) Recunoașterea și executarea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare nu ar trebui refuzate din alte motive decât cele prevăzute în prezentul regulament. […] […] (34) Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul Uniunii se bazează pe încredere reciprocă și pe o prezumție de respectare de către alte state membre a dreptului Uniunii și, în particular, a drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, în situații excepționale, atunci când există motive serioase să se creadă, pe baza unor probe specifice și obiective, că executarea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare ar conduce, în circumstanțele specifice ale cazului, la o încălcare vădită a unui drept fundamental relevant menționat în cartă, autoritatea de executare ar trebui să aibă posibilitatea de a hotărî să nu recunoască sau să nu execute ordinul în cauză. Drepturile fundamentale care ar trebui să fie relevante în acest sens sunt, în special, dreptul la o cale de atac efectivă, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Dreptul de proprietate nu ar trebui, în principiu, să fie relevant, întrucât indisponibilizarea și confiscarea activelor presupune în mod necesar o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, și întrucât garanțiile în acest sens figurează deja în dreptul Uniunii, inclusiv în prezentul regulament.”

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Obiectul”, prevede: „(1) Prezentul regulament stabilește normele în temeiul cărora un stat membru recunoaște și execută pe teritoriul său ordine de indisponibilizare și ordine de confiscare emise de un alt stat membru în cadrul unei proceduri în materie penală. (2) Prezentul regulament nu are ca efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, consfințite la articolul 6 [TUE]. […] (4) Prezentul regulament nu se aplică ordinelor de indisponibilizare și ordinelor de confiscare emise în cadrul unei proceduri civile sau administrative.”

Articolul 2 din regulamentul menționat, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții: 1. «ordin de indisponibilizare» înseamnă o hotărâre emisă sau validată de o autoritate emitentă pentru a preveni distrugerea, transformarea, îndepărtarea, transferul sau înstrăinarea unui bun în vederea confiscării acestuia; 2. «ordin de confiscare» înseamnă o pedeapsă sau o măsură definitivă dispusă de o instanță în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, având ca rezultat privarea definitivă a unei persoane fizice sau juridice de bunul respectiv; 3. «bunuri» înseamnă bunuri de orice fel, corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum și actele sau instrumentele juridice care dovedesc existența unui titlu sau a unui drept asupra unor astfel de bunuri, despre care autoritatea emitentă consideră că: (a) reprezintă produsul unei infracțiuni ori echivalentul său, fie că este vorba de suma totală, fie doar de o parte a valorii unui astfel de produs; […] (d) face obiectul confiscării în temeiul oricăror alte dispoziții privind competențele de confiscare, inclusiv confiscarea în lipsa unei condamnări definitive în temeiul legislației statului emitent, în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni; […] 10. «persoană afectată» înseamnă persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost emis un ordin de indisponibilizare sau un ordin de confiscare, sau persoana fizică sau juridică care deține proprietatea asupra bunului care face obiectul ordinului respectiv, precum și orice părți terțe ale căror drepturi în raport cu bunul în cauză sunt direct afectate de respectivul ordin în temeiul legislației statului de executare.”

Articolul 3 din același regulament, intitulat „Infracțiuni”, prevede: „(1) Un ordin de indisponibilizare sau un ordin de confiscare se execută fără verificarea dublei incriminări a faptelor care generează astfel de ordine, dacă aceste fapte se sancționează în statul emitent cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani și constituie una sau mai multe dintre următoarele infracțiuni, în temeiul legislației statului emitent: […] 9. spălarea produselor infracțiunii; […] (2) Pentru alte infracțiuni decât cele menționate la alineatul (1), statul de executare poate condiționa recunoașterea și executarea unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare de încadrarea faptelor care conduc la emiterea ordinului de indisponibilizare sau a ordinului de confiscare ca infracțiune în temeiul legislației statului de executare, oricare ar fi elementele sale constitutive și calificarea sa în legislația statului emitent.”

Capitolul II din Regulamentul 2018/1805, intitulat „Transmiterea, recunoașterea și executarea ordinelor de indisponibilizare”, cuprinde articolele 4-13 din acest regulament, iar capitolul III din acesta, intitulat „Transmiterea, recunoașterea și executarea ordinelor de confiscare”, cuprinde articolele 14-22 din acesta.

Articolul 14 din Regulamentul 2018/1805, intitulat „Transmiterea ordinelor de confiscare”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Un ordin de confiscare se transmite prin intermediul unui certificat de confiscare. Autoritatea emitentă transmite certificatul de confiscare prevăzut la articolul 17 direct autorității de executare sau, dacă este cazul, autorității centrale menționate la articolul 24 alineatul (2), prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă în condiții care să permită autorității de executare să stabilească autenticitatea certificatului de confiscare. (2) Statele membre pot să facă o declarație în care să precizeze că, atunci când le este transmis un certificat de confiscare în vederea recunoașterii și a executării unui ordin de confiscare, autoritatea emitentă urmează să transmită ordinul de confiscare original sau o copie legalizată a acestuia împreună cu certificatul de confiscare. Cu toate acestea, numai certificatul de confiscare trebuie să fie tradus, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2).”

Articolul 17 din acest regulament, intitulat „Certificatul de confiscare standard”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) În vederea transmiterii ordinului de confiscare, autoritatea emitentă completează certificatul de confiscare prevăzut în anexa II, îl semnează și îi certifică conținutul ca fiind exact și corect. (2) Autoritatea emitentă comunică autorității de executare o traducere a certificatului de confiscare într‑o limbă oficială a statului de executare sau în orice altă limbă pe care statul de executare o acceptă în conformitate cu alineatul (3).”

Articolul 18 din regulamentul menționat, intitulat „Recunoașterea și executarea ordinelor de confiscare”, prevede la alineatul (1): „Autoritatea de executare recunoaște un ordin de confiscare transmis în conformitate cu articolul 14 și ia măsurile necesare executării sale, în același mod ca în cazul unui ordin de confiscare intern emis de o autoritate din statul de executare, cu excepția cazului în care autoritatea de executare invocă unul dintre motivele de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzute la articolul 19 sau unul dintre motivele de amânare prevăzute la articolul 21.”

Articolul 19 din același regulament, intitulat „Motive de nerecunoaștere și de neexecutare a ordinelor de confiscare”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Autoritatea de executare poate hotărî să nu recunoască sau să nu execute un ordin de confiscare numai dacă: […] (c) certificatul de confiscare este incomplet sau în mod vădit incorect și nu a fost completat în urma consultării menționate la alineatul (2); […] (h) în situații excepționale, există motive serioase să se creadă, pe baza unor probe specifice și obiective, că executarea ordinului de confiscare ar conduce, în circumstanțele specifice ale cazului, la o încălcare vădită a unui drept fundamental relevant menționat în cartă, în special dreptul la o cale de atac efectivă, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare. (2) În oricare dintre cazurile menționate la alineatul (1), înainte de a hotărî nerecunoașterea sau neexecutarea ordinului de confiscare în întregime sau parțial, autoritatea de executare se consultă cu autoritatea emitentă prin orice mijloc adecvat și solicită autorității emitente, dacă este oportun, să îi furnizeze fără întârziere orice informație necesară.”

Articolul 23 din Regulamentul 2018/1805, intitulat „Legislația care reglementează executarea”, prevede la alineatul (1): „Executarea ordinului de indisponibilizare sau a ordinului de confiscare este reglementată de legislația statului de executare, iar autoritățile acestuia sunt singurele autorități competente să hotărască procedurile de executare a acestuia și să stabilească toate măsurile aferente.”

Articolul 25 din acest regulament, intitulat „Comunicare”, prevede: „(1) Dacă este necesar, autoritatea emitentă și autoritatea de executare se consultă reciproc fără întârziere, în vederea asigurării unei aplicări eficiente a prezentului regulament, utilizând orice mijloc de comunicare adecvat. (2) Toate comunicările, inclusiv cele destinate să trateze dificultățile legate de transmiterea sau autentificarea oricărui document necesar pentru executarea ordinului de indisponibilizare sau a ordinului de confiscare, se efectuează direct între autoritatea emitentă și autoritatea de executare, iar în cazul în care statul membru a desemnat o autoritate centrală în conformitate cu articolul 24 alineatul (2), se efectuează, după caz, cu implicarea autorității centrale respective.”

Articolul 33 din regulamentul menționat, intitulat „Căi de atac în statul de executare împotriva recunoașterii și executării unui ordin de indisponibilizare sau a unui ordin de confiscare”, prevede la alineatele (2) și (4): „(2) Motivele de fond care au condus la emiterea ordinului de indisponibilizare sau a ordinului de confiscare nu pot fi contestate în fața unei instanțe a statului de executare. […] (4) Prezentul articol nu aduce atingere aplicării, în statul emitent, a unor garanții și căi de atac în conformitate cu articolul 8 din Directiva 2014/42/UE.”

Articolul 1 din Directiva 2014/42, intitulat „Obiect”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă instituie norme minime privind înghețarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare și privind confiscarea bunurilor în materie penală.”

Articolul 8 din această directivă, intitulat „Garanții”, prevede: „(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora. […] (6) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată și că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe. (7) Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE și 2013/48/UE, persoanele ale căror bunuri sunt afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a procedurii de confiscare legate de determinarea produselor și a instrumentelor, pentru a‑și putea exercita drepturile. Persoanele în cauză sunt informate că au acest drept. […]”

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială 19/vol. 6, p. 3), intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede la alineatul (3): „Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

Articolul 3 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27), intitulat „Scopul și domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (4): „Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

Articolele 227 și 245 din Kazenski zakonik (Codul penal) privesc infracțiunea de fraudare a creditorilor și, respectiv, infracțiunea de spălare a banilor.

Articolul 498a din Zakon o kazenskem postopku (Codul de procedură penală), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „ZKP”), prevede: „(1) În plus față de situațiile în care procedura penală se încheie cu o hotărâre prin care inculpatul este declarat vinovat, banii sau bunurile de proveniență ilegală prevăzute la articolul 245 din Codul penal […] sunt de asemenea confiscate dacă: 1) sunt probate elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la articolul 245 din Codul penal, care indică faptul că banii sau bunurile prevăzute la articolul respectiv sunt produse ale unor infracțiuni […] […] (2) Camera dă o ordonanță specială în acest sens […] la cererea motivată a parchetului; înainte de aceasta, judecătorul de instrucție trebuie, la cererea camerei, să adune informații și să cerceteze toate împrejurările relevante pentru a stabili proveniența ilegală a banilor sau a bunurilor […] (3) O copie legalizată a ordinului de la alineatul precedent se comunică proprietarului banilor sau al bunurilor confiscate […], dacă se cunoaște identitatea acestuia. […] (4) Proprietarul banilor sau bunurilor confiscate […] are dreptul de a declara apel împotriva ordonanței prevăzute la alineatul (2) al prezentului articol dacă consideră că nu există un temei legal pentru confiscare.”

Articolul 500 din ZKP prevede: „(1) În cazul în care se aplică confiscarea produselor infracțiunii de la un alt beneficiar (articolele 75, 77, 77a și 77b din Codul penal), acesta din urmă trebuie să fie invitat pentru a fi audiat în cadrul procedurii preliminare și în ședința principală. În cazul unei persoane juridice, trebuie invitat reprezentantul acesteia. În invitație ar trebui menționat faptul că procedura se va desfășura chiar și în absența sa. (2) Reprezentantul persoanei juridice este audiat în ședința principală după persoana acuzată. Situația este aceeași în ceea ce privește un alt beneficiar, dacă nu a fost citat ca martor. (3) Beneficiarul și reprezentantul persoanei juridice au dreptul, în ceea ce privește stabilirea produselor infracțiunii, să furnizeze probe și, cu autorizarea președintelui camerei, să adreseze întrebări persoanei acuzate, martorilor și experților. […] (5) În cazul în care instanța constată abia în ședința principală că se aplică confiscarea produselor infracțiunii, aceasta trebuie să suspende ședința principală și să invite beneficiarul sau reprezentantul persoanei juridice.”

În temeiul unui rechizitoriu emis la 29 mai 2017, Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor, Slovenia) a inițiat o procedură penală împotriva a patru persoane (denumite în continuare cei „patru inculpați”) suspectate de săvârșirea infracțiunii de abuz de funcție sau de putere întrucât, în perioada 15-25 iulie 2007, au permis obținerea unor avantaje patrimoniale ilicite de către I.J.S. d.d. (denumită în continuare „societatea I.J.S.”) la achiziționarea acțiunilor societății L.Z.

În cadrul acestei proceduri, instanța menționată a stabilit de asemenea că elementele constitutive ale altor două infracțiuni, și anume cea de fraudare a creditorilor societății I.J.S. și cea de spălare a banilor, erau întrunite în ceea ce privește alte persoane decât cei patru inculpați. În această privință, instanța menționată a constatat printre altele că, în cursul lunii iunie 2013, directorul formal al societății I.J.S., aflată la acel moment în stare de insolvență, a vândut societății V.K. d.o.o., fără plata efectivă, acțiuni ale societății L.Z. Ulterior, în cursul lunii iulie 2013, societatea V.K.d.o.o. a vândut aceste acțiuni societății D., prin intermediul unuia dintre directorii săi, pentru a disimula proveniența lor.

În cadrul procedurii penale prealabile referitoare la infracțiunea de fraudare a creditorilor societății I.J.S., acțiunile societății L.Z. deținute de societatea D., ca produs al acestei infracțiuni, au făcut obiectul unui ordin de indisponibilizare, emis la 16 iunie 2014, de Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor). Acest ordin de indisponibilizare, care era inițial aplicabil pentru o perioadă de trei luni de la data emiterii, și anume până la 15 septembrie 2014, interzicea societății D. să transfere aceste acțiuni și o informa despre dreptul său de a ataca acest ordin. La solicitarea procurorului, această instanță a emis mai multe ordine de prelungire a indisponibilizării acțiunilor respective. Aceste ordine de indisponibilizare au fost recunoscute și executate de autoritățile croate. Cu toate acestea, întrucât acțiunile în discuție nu au fost protejate în perioada 16 septembrie-20 octombrie 2014, ca urmare a complicațiilor în procedura de recunoaștere a ordinelor respective, ele au fost transferate, la 13 octombrie 2014, în conturi fiduciare care nu permiteau identificarea deținătorilor reali.

Societatea D. a formulat două acțiuni împotriva ordinelor de indisponibilizare, care nu au avut succes. În plus, acțiunea sa în fața Županijski sud u Zagrebu (Tribunalul de Comitat din Zagreb, Croația) în vederea contestării recunoașterii și executării acestor ordine de către autoritățile croate, precum și apelul formulat ca urmare a acestei respingeri au fost respinse.

La 27 ianuarie 2020, Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor), în cadrul procedurii penale menționate la punctele 22 și 23 din prezenta hotărâre, l‑a audiat pe Z.Z., reprezentantul societății D. În cursul acestei audieri, instanța menționată l‑a informat pe acesta din urmă cu privire la posibilitatea confiscării acțiunilor societății L.Z., deținute de societatea D. și vizate de ordinele de indisponibilizare, precum și, în conformitate cu articolul 500 din ZKP, cu privire la posibilitatea de a fi audiat referitor la o asemenea confiscare și de a prezenta probe, precum și de a adresa întrebări. În ceea ce îl privește, Z.Z. a declarat că avea cunoștință de aceste ordine de indisponibilizare, că le considera neîntemeiate și că, din acest motiv, a introdus, prin intermediul avocatului său, acțiunea la Županijski sud u Zagrebu (Tribunalul de Comitat din Zagreb), menționată la punctul anterior, în vederea contestării recunoașterii și executării lor de către autoritățile croate. De asemenea acesta a declarat că va formula apel în eventualitatea unui ordin de confiscare a acestor acțiuni.

La 22 mai 2020, a avut loc ședința principală la Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) în prezența procurorului, a celor patru inculpați, precum și a avocaților acestora. În concluziile sale finale, procurorul a solicitat confiscarea acțiunilor respective în măsura în care, în opinia sa, acestea ar trebui considerate ca fiind produsele unor infracțiuni, și anume cea de fraudare a creditorilor și cea de spălare a banilor.

Cu toate acestea, nu a fost întocmit niciun rechizitoriu în ceea ce privește aceste două infracțiuni.

Prin hotărârea din 27 mai 2020, Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) i‑a achitat pe cei patru inculpați în ceea ce privește infracțiunea de abuz de funcție sau de putere menționată la punctul 22 din prezenta hotărâre și a emis în același timp, în temeiul articolului 498a alineatul (1) punctul 1 din ZKP, un ordin de confiscare având ca obiect acțiunile societății L.Z. deținute de societatea D. (denumit în continuare „ordinul de confiscare în litigiu”). În această privință, hotărârea menționată a arătat printre altele că din faptele stabilite în cursul procedurii de administrare a probelor rezultă că aceste acțiuni reprezintă produsul infracțiunii de fraudare a creditorilor și al celei de spălare a banilor, menționate la punctele 23 și 27 din prezenta hotărâre. Procurorul a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia), care a respins acest apel prin hotărârea din 24 noiembrie 2021, în urma căreia ordinul de confiscare a rămas definitiv începând cu 22 decembrie 2021.

La 17 februarie 2022, Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) a emis certificatul de confiscare prevăzut la articolul 17 alineatul (1) și în anexa II la Regulamentul 2018/1805, care califica acțiunile societății L.Z. drept „produsul unei infracțiuni”, în sensul articolului 2 punctul 3 litera (a) din acest regulament, care fac obiectul „confiscării în lipsa unei condamnări definitive […], în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni”, în sensul articolului 2 punctul 3 litera (d) din regulamentul menționat.

În vederea recunoașterii și executării ordinului de confiscare în litigiu, această instanță a transmis certificatul respectiv, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1805, către Županijsko državno odvjetništvo u Zagrebu (Parchetul de Comitat din Zagreb, Croația). Certificatul menționat era însoțit de o traducere în limba croată, pe de o parte, a extraselor din hotărârea din 27 mai 2020, menționată la punctul 29 din prezenta hotărâre, care privesc partea introductivă, dispozitivul, motivarea referitoare la produsele confiscate și menționarea căilor de atac, precum și, pe de altă parte, a părții introductive și a dispozitivului hotărârii Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor) din 24 noiembrie 2021, menționată la același punct, prin care s‑a respins apelul declarat de procuror împotriva acestei hotărâri.

Prin hotărârea din 25 noiembrie 2022, Županijski sud u Zagrebu (Tribunalul de Comitat din Zagreb), sesizat de Županijsko državno odvjetništvo u Zagrebu (Parchetul de Comitat din Zagreb), a recunoscut ordinul de confiscare în litigiu.

Societatea D. a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Visoki kazneni sud (Curtea Penală de Apel, Croația), care este instanța de trimitere.

Pe de o parte, aceasta exprimă îndoieli cu privire la aspectul dacă bunul care face obiectul ordinului de confiscare în litigiu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului 2018/1805.

În această privință, instanța de trimitere ridică problema dacă o procedură penală încheiată printr‑o hotărâre judecătorească de achitare care conduce la emiterea unui ordin de confiscare întemeiat pe constatări referitoare la o infracțiune diferită de cea care face obiectul acestei hotărâri, săvârșită de alți autori decât cei vizați de hotărârea respectivă împotriva cărora nu a fost întocmit niciun rechizitoriu, poate fi considerată ca fiind o „procedur[ă] inițiat[ă] ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni”, în sensul articolului 2 punctul 2 din Regulamentul 2018/1805, care poate conduce la o „confiscare în lipsa unei condamnări definitive”, în sensul articolului 2 punctul 3 litera (d) din acest regulament. Această instanță subliniază că, potrivit ZKP, confiscarea unui bun ar putea fi dispusă numai printr‑o hotărâre de condamnare sau printr‑o hotărâre prin care se constată că persoana afectată a săvârșit o faptă ilicită care face obiectul urmăririi penale.

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema respectării, în cadrul procedurii penale care a condus la emiterea ordinului de confiscare în litigiu, a drepturilor fundamentale conferite societății D. de cartă.

În special, întrucât, în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805, refuzul recunoașterii unui ordin de confiscare ca urmare a încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei afectate nu este posibil, având în vedere principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, decât în situații excepționale, această instanță se întreabă în ce măsură acest regulament, în special articolul 1 alineatul (2) din acesta, și articolul 47 din cartă se pot opune recunoașterii și executării acestui ordin dacă s‑ar dovedi că aceste drepturi fundamentale au fost încălcate.

În primul rând, instanța de trimitere arată că, în ședința din 27 ianuarie 2020 în fața Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor), Z.Z. a fost audiat în calitate de reprezentant al societății D. și a fost informat cu privire la posibilitatea ca acțiunile în discuție în litigiul principal să fie confiscate, precum și cu privire la posibilitatea de a prezenta probe și de a adresa întrebări în cursul procedurii. În schimb, acesta nu ar fi fost informat cu privire la dreptul, prevăzut la articolul 8 alineatul (7) din Directiva 2014/42, de a fi asistat de un avocat pe întreaga durată a procedurii de confiscare.

În al doilea rând, această instanță subliniază că cererea de confiscare a acțiunilor în discuție în litigiul principal nu fusese încă formulată la momentul în care a avut loc această ședință, deoarece procurorul a formulat această cerere de confiscare abia în concluziile sale finale, și anume în cursul ședinței din 22 mai 2020. Prin urmare, Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) ar fi organizat ședința de judecată pe baza rechizitoriului întocmit în anul 2017.

În al treilea rând, instanța de trimitere constată că din certificatul de confiscare în discuție în litigiul principal reiese că Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) a comunicat societății D., la 13 octombrie 2020, extrase din hotărârea sa din 27 mai 2020 prin care s‑a emis ordinul de confiscare în litigiu, care privesc partea introductivă, dispozitivul, motivarea referitoare la produsele confiscate și menționarea căilor de atac, însoțite de o traducere în limba croată.

În această privință, această instanță ridică, pe de o parte, problema dacă textul complet al acestei hotărâri, ca document esențial, ar fi trebuit să îi fie notificat societății D. pentru a‑i garanta acesteia un proces echitabil.

Pe de altă parte, instanța menționată arată că societatea D. contestă faptul că i‑au fost notificate efectiv la 13 octombrie 2020 extrase din hotărârea menționată și că această societate propune să se facă dovada acestui fapt prin obținerea certificatului care atestă notificarea efectuată la acea dată, precum și prin intermediul unei expertize grafologice. Societatea menționată ar afirma că nu a primit o copie a aceleiași hotărâri decât după ce a solicitat‑o, și anume în cursul lunii februarie 2022.

În al patrulea și ultimul rând, instanța de trimitere observă că societatea D. nu a formulat o cale de atac împotriva hotărârii prin care s‑a emis ordinul de confiscare în litigiu.

Având în vedere aceste constatări, instanța de trimitere ridică problema întinderii verificărilor pe care trebuie să le efectueze în cadrul litigiului principal, precum și a măsurii în care trebuie să consulte, în acest context, autoritatea emitentă a ordinului de confiscare în litigiu, având în vedere principiul recunoașterii reciproce și articolul 33 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1805, care prevede că motivele de fond care au condus la emiterea ordinului de confiscare nu pot fi contestate în fața unei instanțe a statului membru de executare.

În aceste condiții, Visoki kazneni sud (Curtea Penală de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Noțiunea de «procedură inițiată ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care poate conduce la confiscare în lipsa unei condamnări», în sensul articolului 2 punctul 3 din [Regulamentul 2018/1805], include și procedurile penale care s‑au încheiat cu o achitare? 2) Noțiunea de «procedură inițiată ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care poate conduce la confiscare în lipsa unei condamnări definitive», în sensul articolului 2 punctul 3 din [Regulamentul 2018/1805], include și procedurile penale încheiate cu o hotărâre de achitare ce conține un ordin de confiscare a unor bunuri cu titlu de produse nelegale ale unei alte infracțiuni, iar nu ale infracțiunii cu privire la care s‑a pronunțat hotărârea de achitare, și la săvârșirea căreia nu au participat inculpații, ci persoane care nu au fost vizate de rechizitoriu? 3) Este contrară Regulamentului 2018/1805, articolului 1 alineatul (2) din acest regulament și articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale recunoașterea unui ordin de confiscare emis în cadrul unei proceduri penale în care persoana afectată, în sensul articolului 2 punctul 10 din [acest regulament]: – nu a fost citată să participe la toate fazele procedurii penale; – nu a fost informată cu privire la dreptul său de a avea acces la un avocat pe tot parcursul procedurii; – nu a primit textul integral al hotărârii care conținea ordinul de confiscare [în litigiu] într‑o limbă pe care o înțelege, ci doar extrase din această hotărâre și nu a formulat o cale de atac împotriva hotărârii astfel notificate?”

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatele (1) și (4), precum și articolul 2 punctul 2 și punctul 3 literele (a) și (d) din Regulamentul 2018/1805 trebuie interpretate în sensul că acest regulament se aplică unui ordin de confiscare emis în cadrul unei proceduri penale, cuprins într‑o hotărâre judecătorească de achitare a inculpaților pentru infracțiunea care a făcut obiectul acestei proceduri și prin care se constată că bunurile care trebuie confiscate reprezintă produsul unei alte infracțiuni, la săvârșirea căreia a participat o altă persoană decât inculpații achitați, persoană care nu a fost vizată de niciun rechizitoriu.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1805, acesta stabilește normele în temeiul cărora un stat membru recunoaște și execută pe teritoriul său ordine de indisponibilizare și ordine de confiscare emise de un alt stat membru în cadrul unei proceduri în materie penală. În conformitate cu articolul 1 alineatul (4) din regulamentul menționat, acesta nu se aplică, în schimb, ordinelor de indisponibilizare și ordinelor de confiscare emise în cadrul unei proceduri civile sau administrative.

Articolul 2 punctul 2 din regulamentul menționat precizează, în această privință, că noțiunea de „ordin de confiscare” în sensul aceluiași regulament vizează o pedeapsă sau o măsură definitivă dispusă de o instanță în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, având ca rezultat privarea definitivă a unei persoane fizice sau juridice de bunul respectiv.

Articolul 2 punctul 3 literele (a) și (d) din Regulamentul 2018/1805 definește noțiunea de „bunuri” ca incluzând printre altele orice bun despre care autoritatea emitentă consideră că reprezintă produsul unei infracțiuni sau că face obiectul confiscării, inclusiv „în lipsa unei condamnări definitive” în temeiul legislației statului emitent, în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.

Reiese astfel chiar din textul acestor dispoziții că domeniul de aplicare al Regulamentului 2018/1805 include toate tipurile de ordine de confiscare care sunt emise în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, inclusiv ordinele de confiscare emise în lipsa unei condamnări definitive. Astfel cum se precizează în considerentul (13) al acestui regulament, statele membre trebuie să aibă posibilitatea de a recunoaște și de a executa astfel de ordine emise în temeiul legislației statului membru emitent în conformitate cu regulamentul menționat, chiar dacă aceste ordine ar putea să nu existe în sistemul juridic al statului membru de executare.

Rezultă că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 28-36 din concluzii și astfel cum au arătat toate părțile interesate care au depus observații scrise, Regulamentul 2018/1805 se aplică unui ordin de confiscare precum cel în discuție în litigiul principal. Astfel, acest ordin a fost emis de instanța națională competentă în urma unei proceduri în materie penală în cadrul căreia această instanță a considerat că bunurile confiscate reprezentau „produsul unei infracțiuni”, în sensul articolului 2 punctul 3 litera (a) din acest regulament, și anume infracțiunea de fraudare a creditorilor și infracțiunea de spălare a banilor, și că aceste bunuri puteau face obiectul, în temeiul legislației slovene, al „confiscării în lipsa unei condamnări definitive”, în sensul articolului 2 punctul 3 litera (d) din regulamentul menționat. Este lipsit de pertinență în această privință faptul că aceste două infracțiuni nu au condus la întocmirea unui rechizitoriu și că alte persoane decât cele care au participat la săvârșirea acestor infracțiuni au fost achitate în cadrul acestei proceduri.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 1 alineatele (1) și (4), precum și articolul 2 punctul 2 și punctul 3 literele (a) și (d) din Regulamentul 2018/1805 trebuie interpretate în sensul că acest regulament se aplică unui ordin de confiscare emis în cadrul unei proceduri penale, cuprins într‑o hotărâre de achitare a inculpaților pentru infracțiunea care a făcut obiectul acestei proceduri și prin care se constată că bunurile care trebuie confiscate reprezintă produsul unei alte infracțiuni la săvârșirea căreia a participat o altă persoană decât inculpații achitați, care nu a fost vizată de niciun rechizitoriu.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805 coroborat cu articolul 1 alineatul (2) din acest regulament și în lumina articolului 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că autoritatea de executare a unui stat membru poate refuza recunoașterea și executarea unui ordin de confiscare în temeiul pretinsei încălcări, în statul membru emitent, a drepturilor fundamentale ale persoanei afectate de acest ordin, în sensul articolului 2 punctul 10 din regulamentul menționat, pentru motivul, în primul rând, că această persoană nu a fost citată să participe la toate fazele procedurii penale care a condus la emiterea ordinului menționat, în al doilea rând, că nu a fost informată cu privire la dreptul său de a avea acces la un avocat pe tot parcursul procedurii și, în al treilea rând, că nu i s‑a notificat, într‑o limbă pe care o înțelege, textul integral al hotărârii prin care s‑a emis ordinul în discuție, chiar dacă persoana menționată nu a utilizat căile de atac de care dispunea în statul membru emitent pentru a contesta această hotărâre.

Guvernul sloven invocă inadmisibilitatea celei de a treia întrebări, pentru motivul că ipotezele de încălcare a drepturilor fundamentale avute în vedere de instanța de trimitere în această întrebare nu corespund realității faptelor din cauza principală.

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate respinge o cerere formulată de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elemente de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [Hotărârea din 8 aprilie 2025, Parchetul European (Controlul jurisdicțional al actelor de procedură), C‑292/23, EU:C:2025:255, punctul 36 și jurisprudența citată].

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere, sesizată cu un litigiu privind recunoașterea și executarea unui ordin de confiscare emis în cadrul unei proceduri penale inițiate în alt stat membru decât Republica Croația, ridică, prin intermediul celei de a treia întrebări, problema dacă procedura care a condus la emiterea acestui ordin a fost viciată de încălcări ale drepturilor fundamentale ale persoanei afectate care ar fi de natură să justifice, în temeiul articolului 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805, refuzul recunoașterii și al executării ordinului respectiv.

În aceste condiții și întrucât numai acestei instanțe îi revine sarcina de a verifica exactitatea împrejurărilor de fapt pe care le menționează în întrebarea sa în ceea ce privește aceste asemenea eventuale încălcări, nu se poate considera că interpretarea dreptului Uniunii pe care o solicită prin intermediul acestei întrebări nu are în mod vădit nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului cu care este sesizată sau că întrebarea menționată este de natură ipotetică.

În consecință, a treia întrebare este admisibilă.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că reiese în special din articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1805 interpretat în lumina considerentelor (1)-(4), (11) și (12) ale acestuia că, în măsura în care, pe de o parte, indisponibilizarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii sunt printre cele mai eficace metode de combatere a criminalității și, pe de altă parte, caracterul adesea transnațional al infracționalității necesită asigurarea eficacității cooperării transfrontaliere în acest domeniu, acest regulament are ca obiectiv instituirea unor norme care să oblige statele membre să recunoască ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare emise de un alt stat membru în cadrul procedurilor în materie penală. Acest mecanism se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, care constituie fundamentul cooperării judiciare în materie penală între statele membre, și urmărește să contribuie la menținerea, precum și la dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție prin consolidarea acestei cooperări.

În special, conform principiului recunoașterii reciproce, care stă la baza economiei Regulamentului 2018/1805, un stat membru este, în principiu, obligat, în temeiul articolului 18 alineatul (1) din acesta, interpretat în lumina considerentelor (12) și (31), să recunoască, fără alte formalități, ordinele de confiscare emise de un alt stat membru care i‑au fost transmise în conformitate cu articolul 14 din acest regulament și să ia măsurile necesare executării lor, în același mod ca în cazul ordinelor de confiscare interne, cu excepția cazurilor prevăzute în mod expres de regulamentul menționat și în special de articolul 19 din acesta, care prevede motivele pentru care un stat membru poate hotărî să nu recunoască sau să nu execute un ordin de confiscare.

Printre aceste motive de refuz al recunoașterii și al executării figurează cel prevăzut la articolul 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805, potrivit căruia autoritatea de executare a unui stat membru poate hotărî să nu recunoască sau să nu execute un ordin de confiscare emis într‑un alt stat membru dacă, în situații excepționale, există motive serioase să se creadă, pe baza unor probe specifice și obiective, că executarea acestui ordin ar conduce, în circumstanțele specifice ale cazului, la o încălcare vădită a unui drept fundamental relevant menționat în cartă, în special dreptul la o cale de atac efectivă, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare.

Rezultă că legiuitorul Uniunii a prevăzut, prin acest articol 19 alineatul (1) litera (h), un motiv specific de nerecunoaștere și de neexecutare a unui ordin de confiscare, care urmărește să asigure respectarea drepturilor fundamentale consacrate de cartă și care concretizează articolul 1 alineatul (2) din acest regulament, potrivit căruia acesta nu are ca efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, consfințite la articolul 6 TUE.

În această privință, din însuși modul de redactare a articolului 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805, preluat de asemenea în considerentul (34) al acestui regulament, reiese că această dispoziție se referă la riscul ca executarea unui ordin de confiscare să conducă, „în circumstanțele specifice ale cazului”, la o încălcare vădită a unui drept fundamental relevant consacrat de cartă.

Prin urmare, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 68 din concluzii și după cum a arătat și Comisia Europeană în ședința în fața Curții, prin instituirea acestui motiv specific de refuz al recunoașterii și al executării unui ordin de confiscare ca urmare a încălcării drepturilor fundamentale, legiuitorul Uniunii a intenționat să impună autorității de executare a statului membru în cauză să efectueze doar o examinare individualizată a existenței unui risc de încălcare vădită a unui drept fundamental.

În special, articolul 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805 nu impune ca o astfel de examinare individualizată să fie precedată în mod obligatoriu de constatarea de către autoritatea de executare a statului membru în cauză a existenței, în statul membru emitent, fie a unor deficiențe sistemice sau generalizate, fie a unor deficiențe care afectează mai specific un grup identificabil de persoane. Această constatare este, în schimb, impusă de Curte în cadrul examinării în două etape distincte care trebuie, în principiu, să fie efectuată, în contextul Deciziilor‑cadru 2002/584 și 2008/909, pentru a aprecia, în cadrul unei proceduri de executare a unui mandat european de arestare, precum și al unei proceduri de recunoaștere și de executare a unei hotărâri penale de condamnare, realitatea riscului de încălcare a drepturilor fundamentale garantate la articolele 4, 7, 24 și 47 din cartă (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 88-94, Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatsanwaltschaft Aachen,C‑819/21, EU:C:2023:841, punctele 25-30, precum și Hotărârea din 29 iulie 2024, Alchaster,C‑202/24, EU:C:2024:649, punctele 52-54 și jurisprudența citată).

Această examinare în două etape rezultă, în lipsa unui motiv specific de refuz al recunoașterii și al executării ca urmare a încălcării drepturilor fundamentale impus de legiuitorul Uniunii, din interpretarea dispoziției generale care figurează la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și, respectiv, la articolul 3 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2008/909, care corespund articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1805, citat la punctul 62 din prezenta hotărâre.

Or, trebuie să se constate că, prin intermediul articolului 19 alineatul (1) litera (h) din acest regulament, legiuitorul Uniunii a ales în mod explicit, în ceea ce privește regimul de recunoaștere și de executare a ordinelor de confiscare, să concretizeze această dispoziție generală printr‑un asemenea motiv specific de refuz al recunoașterii și al executării care se bazează pe modalități de examinare proprii, impunând doar o apreciere individualizată a existenței unui risc de încălcare vădită a drepturilor fundamentale.

În acest condiții, deși, în cadrul unei examinări individualizate, existența fie a unor deficiențe sistemice sau generalizate, fie a unor deficiențe care afectează mai specific un grup identificabil de persoane în ceea ce privește respectarea, în statul membru emitent, a drepturilor fundamentale consacrate de cartă ar putea, după caz, să fie de natură să contribuie la dovedirea existenței unui risc de încălcare vădită a acestor drepturi, nu este mai puțin adevărat că autoritatea de executare a unui stat membru nu este obligată să efectueze examinarea în două etape distincte, astfel cum este evocată la punctul 65 din prezenta hotărâre, pentru a putea invoca motivul specific de refuz al recunoașterii și al executării unui ordin de confiscare, prevăzut la articolul 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805.

Cu toate acestea, este necesar, pe de o parte, să se arate, astfel cum a procedat domnul avocat general la punctul 78 din concluzii, că, prin limitarea motivului de refuz al recunoașterii și al executării pe care îl prevede, potrivit modului său de redactare explicit, la „situații excepționale” și prin cerința de a dovedi existența unor „motive serioase” să se creadă, pe baza unor „probe precise și obiective”, că executarea unui ordin de confiscare va conduce la „o încălcare vădită” a unui drept fundamental relevant menționat în cartă, această dispoziție prevede condiții stricte, precum și un prag ridicat de gravitate a unei asemenea încălcări.

Pe de altă parte, un asemenea motiv de refuz al recunoașterii și al executării, întrucât constituie o excepție de la principiile recunoașterii și încrederii reciproce pe care se întemeiază sistemul de cooperare judiciară în materie penală între statele membre, trebuie interpretat în mod strict [a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 decembrie 2023, GN (Motiv de refuz întemeiat pe interesul superior al copilului), C‑261/22, EU:C:2023:1017, punctul 37 și jurisprudența citată].

În speță, instanța de trimitere ridică problema respectării, în statul membru emitent, a drepturilor fundamentale ale persoanei afectate de ordinul de confiscare în litigiu, pentru motivul că această persoană nu ar fi fost citată să participe la toate fazele procedurii penale care a condus la emiterea acestui ordin, că nu ar fi fost informată cu privire la dreptul său de a avea acces la un avocat pe parcursul întregii proceduri și că nu ar fi primit notificarea, într‑o limbă pe care o înțelege, a textului integral al hotărârii prin care s‑a emis ordinul respectiv.

În această privință, trebuie arătat de la bun început că, printre altele, Directiva 2014/42 obligă statele membre, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1) din aceasta, să instituie norme minime comune privind înghețarea, precum și confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor, în special pentru a facilita recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare de confiscare adoptate în cadrul procedurilor penale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, 1Dream ș.a., C‑767/22, C‑49/23 și C‑161/23, EU:C:2024:823, punctele 72 și 73, precum și jurisprudența citată).

Astfel, articolul 8 alineatul (1) din această directivă impune statelor membre să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute de directiva menționată, care, potrivit jurisprudenței Curții, le includ nu numai pe cele găsite vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, ci și pe terții ale căror bunuri sunt fac obiectul unei decizii de confiscare (Hotărârea din 21 octombrie 2021, Okrazhna prokuratura – Varna, C‑845/19 și C‑863/19, EU:C:2021:864, punctul 76), au dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor lor.

În special, în conformitate cu articolul 8 alineatul (6) din Directiva 2014/42, statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată și că aceasta este comunicată persoanei afectate. De asemenea acestea trebuie să prevadă posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca această hotărâre de confiscare în fața unei instanțe. În plus, articolul 8 alineatul (7) din această directivă prevede, pe de o parte, că, fără a se aduce atingere Directivei 2012/13 și Directivei 2013/48, persoanele ale căror bunuri sunt afectate de o asemenea hotărâre au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a procedurii de confiscare legate de determinarea produselor și a instrumentelor, pentru a‑și putea exercita drepturile, și, pe de altă parte, că persoanele în cauză sunt informate că au acest drept.

Pe de altă parte, astfel cum reiese din considerentul (18) al Regulamentului 2018/1805, drepturile procedurale garantate de multe alte directive menționate în acest considerent se aplică procedurilor penale care intră sub incidența acestui regulament în ceea ce privește statele membre cărora le revin obligații în temeiul directivelor respective.

În orice caz, indiferent de limitele domeniului de aplicare al actelor de drept derivat menționate la punctele 72 și 75 din prezenta hotărâre, garanțiile prevăzute de cartă trebuie, astfel cum subliniază și considerentul (18) al Regulamentului 2018/1805, să se aplice tuturor procedurilor care intră sub incidența acestui regulament.

Astfel, obligația de a respecta drepturile fundamentale garantate de cartă se impune statelor membre atunci când se pronunță cu privire la o cerere de recunoaștere și de executare a unui ordin de confiscare în conformitate cu Regulamentul 2018/1805, având în vedere că, prin aceasta, pun în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

Printre aceste drepturi fundamentale figurează în special dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, prevăzut la articolul 47 din cartă, care este constituit din diverse elemente care includ în special dreptul la apărare, principiul egalității armelor, dreptul de acces la instanțele judecătorești, precum și dreptul de a fi consiliat, apărat și reprezentat (Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko,C‑348/16, EU:C:2017:591, punctul 32 și jurisprudența citată). Dreptul la o cale de atac efectivă, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare sunt, de altfel, vizate în mod expres la articolul 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul sistemului de cooperare judiciară între statele membre în materie penală, sarcina garantării acestor drepturi fundamentale revine în primul rând statului membru emitent (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iulie 2024, Breian,C‑318/24 PPU, EU:C:2024:658, punctele 32 și 52, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 93 din concluzii, nu se poate considera că persoana afectată de un ordin de confiscare, atunci când nu a utilizat căile de atac pe care le are la dispoziție în statul membru emitent, se află într‑o situație excepțională caracterizată prin prezența unor probe specifice și obiective de natură să constituie motive serioase să se creadă că executarea acestui ordin ar conduce, în circumstanțele specifice ale cazului, la o încălcare vădită a unui drept fundamental menționat în cartă, în sensul articolului 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentului 2018/1805, cu excepția cazului în care aceasta poate demonstra că circumstanțe specifice făceau imposibilă sau, cel puțin, excesiv de dificilă, pentru această persoană, exercitarea respectivelor căi de atac sau că aceste circumstanțe afectau caracterul lor efectiv.

În speță, din elementele care figurează în decizia de trimitere, rezultă că, pe de o parte, articolul 500 din ZKP prevede, în cazul măsurilor de confiscare, dreptul persoanelor juridice de a fi audiate prin intermediul reprezentantului lor, atât în cadrul procedurii preliminare, cât și în ședința principală, precum și dreptul acestui reprezentant de a prezenta probe și de a adresa întrebări. Pe de altă parte, articolul 498a alineatele (3) și (4) din ZKP prevede că o copie legalizată a ordinului de confiscare vizat la acest articol se comunică proprietarului bunurilor confiscate dacă identitatea sa este cunoscută, iar acesta dispune de dreptul la o cale de atac împotriva acestui ordin. Cu toate acestea, din aceeași decizie de trimitere reiese că, deși societatea D. a introdus, prin intermediul avocatului său, o acțiune împotriva ordinelor de indisponibilizare adoptate în privința sa, aceasta nu a exercitat, în schimb, căile de atac prevăzute de legislația statului membru emitent pentru a contesta ordinul de confiscare în litigiu.

În aceste condiții, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, o persoană juridică precum societatea D. nu se poate prevala, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 92 din concluzii, în stadiul recunoașterii și al executării unui ordin de confiscare care o afectează, de pretinsa încălcare a drepturilor sale fundamentale, menționată la punctul 53 din prezenta hotărâre, în cursul procedurii care a condus la adoptarea acestui ordin în statul membru emitent, invocând motivul de refuz al recunoașterii și al executării prevăzut la articolul 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805, decât dacă poate demonstra existența unor circumstanțe specifice care au făcut imposibilă sau, cel puțin, excesiv de dificilă pentru ea exercitarea acestor căi de atac, care afectează caracterul efectiv al acestora.

În această privință, astfel cum s‑a arătat la punctele 41, 42 și 44 din prezenta hotărâre, din decizia de trimitere reiese că, pe de o parte, instanța de trimitere ridică problema dacă textul complet al hotărârii Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) din 27 mai 2020, prin care s‑a emis ordinul de confiscare în litigiu, ar fi trebuit să îi fie notificat societății D., pentru a‑i garanta acesteia un proces echitabil. Pe de altă parte, în măsura în care societatea D. contestă, în cadrul litigiului principal, că i‑au fost notificate efectiv, la 13 octombrie 2020, extrase din această hotărâre și informații referitoare la căile de atac disponibile în statul membru emitent, această instanță ridică problema dacă poate verifica realitatea acestei notificări și dacă trebuie să consulte, în acest context, autoritatea emitentă.

Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă impune nu numai garantarea unei primiri reale și efective a deciziilor, și anume notificarea lor destinatarului, dar și ca o asemenea notificare să îi permită acestuia să cunoască în mod precis motivele pe care se întemeiază decizia adoptată în privința lui, precum și căile de atac împotriva unei astfel de decizii și termenul prevăzut în acest scop, pentru a fi în măsură să își apere în mod efectiv drepturile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să conteste decizia menționată (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Prokuratura Rejonowa Łódź-Bałuty,C‑338/20, EU:C:2021:805, punctul 34 și jurisprudența citată).

În speță, din decizia de trimitere reiese, astfel cum se menționează la punctul 40 din prezenta hotărâre, că certificatul de confiscare în discuție în litigiul principal, transmis de autoritatea emitentă în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1805, arată că extrasele din hotărârea prin care s‑a emis ordinul de confiscare în litigiu, care privesc partea introductivă, dispozitivul, partea din motivare referitoare la produsele confiscate și menționarea căilor de atac, i‑au fost notificate societății D., împreună cu o traducere în limba croată.

Or, notificarea acestor extrase din hotărârea prin care s‑a emis ordinul de confiscare în litigiu, cu condiția să fi fost efectuată societății D., este, în principiu, de natură să permită acestei societăți să exercite în mod efectiv căile de atac de care dispunea în statul membru emitent pentru a invoca pretinsa încălcare a drepturilor sale fundamentale care ar fi viciat procedura ce a condus la emiterea acestui ordin. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 22-29 din prezenta hotărâre, ordinul de confiscare în litigiu se întemeia pe alte infracțiuni decât cea pentru care această hotărâre a dispus achitarea celor patru inculpați vizați. În această măsură, nu pare că notificarea către societatea D. a părților din hotărârea menționată referitoare la această din urmă infracțiune și la această achitare era indispensabilă pentru exercitarea efectivă a căilor de atac, aspect a cărui verificare îi revine instanței de trimitere.

În ceea ce privește împrejurarea că societatea D. contestă în fața instanței de trimitere că această notificare a fost într‑adevăr efectuată, trebuie arătat că, în măsura în care certificatul de confiscare este menit să faciliteze recunoașterea reciprocă a ordinelor de confiscare și ținând seama de încrederea reciprocă care trebuie să existe între instanțele statelor membre, autoritatea de executare trebuia să se bazeze pe mențiunile care figurează în acest certificat în lipsa unor probe suficient de specifice și obiective de natură să pună la îndoială credibilitatea acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2024, Breian,C‑318/24 PPU, EU:C:2024:658, punctul 115 și jurisprudența citată).

În orice caz, dacă, pe baza unor probe specifice și obiective, în pofida mențiunilor care figurează într‑un astfel de certificat, instanța de trimitere ar avea îndoieli cu privire la notificarea ordinului de confiscare în litigiu sau, mai general, cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei afectate în cursul procedurii care a avut ca rezultat emiterea acestui ordin, ea ar fi obligată, în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1805, înainte de a hotărî nerecunoașterea sau neexecutarea ordinului respectiv în întregime sau parțial, în temeiul articolului 19 alineatul (1) litera (h) din acest regulament, să consulte autoritatea emitentă și, după caz, să îi solicite acesteia să furnizeze fără întârziere orice informație necesară pentru a stabili dacă aceste îndoieli sunt sau nu întemeiate.

În acest context, mai trebuie arătat că, în ședința în fața Curții, Comisia a arătat că, în urma consultării dosarului național referitor la cauza principală, a constatat că anumite părți din hotărârea prin care s‑a emis ordinul de confiscare în litigiu erau ilizibile din cauza calității slabe a imprimării.

În această privință, trebuie amintit, în orice caz, că, în temeiul articolului 19 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2018/1805, autoritatea de executare a unui stat membru poate de asemenea hotărî să nu recunoască sau să nu execute un ordin de confiscare dacă certificatul de confiscare, prevăzut la articolul 17 și în anexa II la acest regulament, este incomplet sau în mod vădit incorect și dacă acest certificat nu a fost completat în urma consultării obligatorii menționate la alineatul (2) al acestui articol 19.

Într‑adevăr, conform articolului 14 alineatul (1) din Regulamentul 2018/1805, certificatul de confiscare constituie, în principiu, mijlocul prin intermediul căruia orice ordin de confiscare trebuie transmis de autoritatea emitentă autorității de executare în scopul recunoașterii și executării acestui ordin.

În aceste condiții, statele membre pot, în temeiul articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1805, să facă o declarație în care să precizeze că, atunci când le este adresat un astfel de certificat în acest scop, autoritatea emitentă urmează să transmită de asemenea ordinul de confiscare original sau o copie legalizată a acestuia împreună cu certificatul respectiv. Or, din decizia de trimitere reiese că Republica Croația a făcut o asemenea declarație.

În acest caz, având în vedere că articolul 18 alineatul (1) din acest regulament impune recunoașterea și executarea oricărui ordin de confiscare cu condiția ca acesta să fi fost transmis „în conformitate cu articolul 14” din regulamentul menționat, caracterul ilizibil al textului hotărârii prin care s‑a emis ordinul de confiscare original sau al copiei legalizate a acestuia poate intra sub incidența articolului 19 alineatul (1) litera (c) din același regulament.

Cu toate acestea, astfel cum rezultă chiar din textul acestei din urmă dispoziții și astfel cum s‑a arătat la punctul 88 din prezenta hotărâre, conform articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul 2018/1805, înainte de a hotărî nerecunoașterea sau neexecutarea ordinului de confiscare, autoritatea de executare este obligată să se consulte cu autoritatea emitentă, pentru ca aceasta să îi transmită o versiune lizibilă a ordinului de confiscare original sau a copiei legalizate a acestuia. Această obligație de consultare decurge de asemenea din articolul 25 al acestui regulament, care prevede la alineatul (1) că, dacă este necesar, autoritatea emitentă și autoritatea de executare se consultă reciproc fără întârziere, în vederea asigurării unei aplicări eficiente a regulamentului menționat, utilizând orice mijloc de comunicare adecvat, și al cărui alineat (2) vizează tocmai cazul unor dificultăți legate de transmiterea sau autentificarea oricărui document necesar pentru executarea ordinului de confiscare.

Prin urmare, numai în lipsa transmiterii de către autoritatea emitentă a unei versiuni lizibile a textului ordinului de confiscare original sau a copiei legalizate a acestuia într‑un termen rezonabil autoritatea de executare ar putea refuza recunoașterea și executarea ordinului de confiscare în cauză pentru motivul prevăzut la articolul 19 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul 2018/1805.

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 19 alineatul (1) litera (h) din Regulamentul 2018/1805 coroborat cu articolul 1 alineatul (2) din acest regulament și în lumina articolului 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că autoritatea de executare a unui stat membru nu poate refuza recunoașterea și executarea unui ordin de confiscare în temeiul pretinsei încălcări, în statul membru emitent, a drepturilor fundamentale ale persoanei afectate de acest ordin, în sensul articolului 2 punctul 10 din regulamentul menționat, atunci când această persoană, căreia i‑au fost notificate efectiv, într‑o limbă pe care o înțelege, părți din hotărârea prin care s‑a emis ordinul respectiv suficiente pentru a‑i permite să exercite o cale de atac împotriva acestuia, nu a utilizat căile de atac de care dispunea în statul membru emitent pentru a contesta același ordin de confiscare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

17 martie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Reglementarea referitoare la recunoașterea și executarea ordinelor de indisponibilizare și a ordinelor de confiscare

Reglementarea referitoare la normele minime privind ordinele de înghețare și hotărârile de confiscare

Reglementarea referitoare la mandatul european de arestare și la recunoașterea și executarea condamnărilor penale

Dreptul sloven

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată